CONFESIUNILE UNUI ASASIN ECONOMIC

Mamei mele, Ruth Moody, si tatalui meu,

Jason Perkins, care m-au invatat ce inseamna

dragostea si viata, insuflindu-mi curajul atit de

necesar pentru a scrie aceasta carte

PREFATA

Mercenarii sau asasinii economici AE sint profesionisti extrem de bine platiti care escrocheaza tari din intreaga lume pentru sume ajungind la trilioane de dolari. Ei directioneaza bani de la Banca Mondiala, de la Agentia SUA pentru Dezvoltare Internationala USAID , precum si de la alte organizatii de  ajutorare  straine catre seifurile corporatiilor gigant si buzunarele acelor citorva familii de bogatasi care controleaza resursele naturale ale planetei. Mijloace de care uzeaza in acest scop variaza de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mita, santaj, sex, ajungind pina la crima. Jocul lor dateaza de cind si imperiul, capatind insa noi si terifiante dimensiuni in actuala perioada a globalizarii.

E cit se poate de firesc sa fiu la curent cu aceasta realitate, caci si eu personal am fost nici mai mult, nici mai putin decit un astfel de AE.

Am scris aceste rinduri in 1982, la inceputul unei carti avind titlul provizoriu Constiinta unui asasin economic. Cartea era dedicata presedintilor a doua tari, fosti clienti de-ai mei pe care i-am respectat si pe care i-am considerat spirite inrudite - Jaime Roldos, presedintele Ecuadorului, si Omar Torrijos, presedintele Republicii Panama. Amindoi murisera, in 1981, in accidente tragice de avion. Mortile lor nu au fost insa accidentale. Ei au fost asasinati deoarece se opuneau fraternizarii dintre capii corporatiilor, ai guvernului si ai bancilor al caror scop nu era si nu e altul decit cladirea imperiului global. Noi, AE, am ratat ocazia de a le schimba opiniile, drept care a intrat in scena cealalta categorie de asasini economici, mai precis sacalii vinati de CIA, aflati mereu in urma noastra, gata sa intervina.

Am fost convins sa renunt la a mai scrie acesta carte. Am mai inceput-o de vreo patru ori in decursul urmatorilor douazeci de ani. De fiecare data, decizia mea de a o reincepe a fost influentata de evenimentele mondiale curente invazia americana in Panama din 1989, primul razboi din Golf, Somalia, ascensiunea lui Osama bin Laden. Si totusi, amenintarile sau mita m-au determinat de fiecare data sa ma opresc.

In 2003, presedintele unei edituri de renume, detinuta de o corporatie internationala foarte influenta, a citit o copie a ceea ce devenise, de acesta data, Confesiunile unui asasin economic. A descris-o ca fiind "o poveste fascinanta ce trebuie neaparat relatata". Dupa care a zimbit trist, a dat din cap si mi-a spus ca, tinind cont de faptul ca cei din conducerea superioara ar putea avea de obiectat, nu isi permite riscul de a o publica. To el mi-a sugerat sa o transform intr-o fictiune. "Te-am putea lansa pe piata intr-o formula de romancier tip John Le Carr sau Graham Greene".

Doar ca nimic din cele scrise in aceasta carte nu este fictiune. Este povestea adevarata a vietii mele. In cele din urma, un editor mai curajos, unul din cei nesupusi vreunei corporatii internationale, a consimtit sa ma ajute sa trec la relatarea ei.

Aceasta poveste trebuie relatata. Traim intr-o perioada de criza cumplita - dar si de uimitoare oportunitati. Istoria personala a acestui asasin economic special este cea a felului in care am ajuns in situatia in care sintem si a cauzei pentru care, in mod curent, avem de infruntat crize aparent insurmotabile. Repet acesta poveste trebuie relatata, deoarece, numai intelegind greselile trecute, vom fi in stare sa exploatam asa cum trebuie oportunitatile viitoare deoarece au avut loc acel 11 septembrie, precum si razboiul din Irak deoarece, in afara de cei trei mii de oameni care au murit la 11 septembrie 2001 din pricina teroristilor, inca douazeci si patru de mii au murit de foame sau din cauze asemanatoare. De fapt, douazeci si patru de mii mor in fiecare zi, neputindu-si procura hrana necesara supravietuirii¹. Dar, ceea ce mi se pare cel mai important, aceasta poveste trebuie spusa, deoarece astazi, pentru prima data in istorie, o tara are capacitatea, banii si puterea de a schimba actuala stare de lucruri. Aceasta tara este tara in care m-am nascut si pe care am slujit-o ca AE Statele Unite ale Americii.

Ce m-a determinat oare ca, in cele din urma, sa ignor amenitarile si mita Raspunsul scurt si imediat ar fi acela ca unicul meu copil, Jessica, a absolvit liceul si a pornit-o in lume pe cont propriu. Atunci cind, nu de mult, i-am vorbit despre preocuparea mea legata de publicarea acestei carti, impartasindu-i unele dintre temerile mele, ea mi-a raspuns astfel

- Nu-ti fie teama, tati! Daca ti se intimpla ceva, voi continua eu de acolo de unde ai ramas tu. Trebuie sa facem asta pentru nepotii pe care sper sa ti-i pot darui intr-o zi.

Acesta este raspunsul meu, scurt si cuprinzator.

Versiunea mai lunga a raspunsului este asociata cu devotamentul meu pentru tara unde am crescut, cu iubirea mea pentru idealurile exprimate de Strabunii nostri Intemeietori, cu profundul meu atasament fata de Republica americana ce promite astazi tuturor oamenilor de pretutindeni, "dreptul la viata, la libertate si la cautarea fericirii", precum si cu hotarirea mea de dupa 11 septembrie de a nu mai ramine cu miinile in sin, pe margine, in vreme ce asasinii economici AE transforma aceasta republica intr-un imperiu global. Acesta este cadrul versiunii raspunsului meu lung, la care se adauga prezenta mea in carne si oase la evenimentele din capitolele ce urmeaza.

Povestea ce urmeaza este o poveste adevarata. Am trait fiecare clipa a ei. Locurile, oamenii, dialogurile, simtirile descrise, toate au insemnat o parte din viata mea. Este povestea mea personala, petrecuta totusi in contextul mai larg al evenimentelor mondiale care ne-au modelat istoria, care ne-au adus in stadiul in care ne aflam in prezent, cladind bazele viitorului copiilor nostri. Nu am precupetit nici un efort pentru a prezenta cit mai fidel aceste experiente, oamenii si conversatiile purtate cu fiecare. De fiecare data cind discut despre evenimente istorice sau recreez dialogurile cu alte persoane, imi vin in ajutor numeroasele documente publicate, notele si inregistrarile personale, amintirile - ale mele, dar si ale celorlati participanti, cele cinci manuscrise incepute de mine anterior si marturiile istorice ale altor autori, in special cele publicate recent de cei mai prestigiosi dintre ei, dezvaluind lucruri care, pina de curind, constituisera informatii strict secrete sau indisponibile din cu totul alte motive. Referintele sint furnizate in notele de final, permitind cititorilor interesati sa aprofundeze respectivele subiecte.

Editorul m-a intrebat daca ma consider efectiv un asasin economic. L-am asigurat ca am avut aceasta calitate, desi de cele mai multe ori referirea se facea numai prin initiale. De fapt, din 1971, in ziua cind am inceput sa lucrez cu Claudine, instructoarea mea, aceasta m-a informat

- Sarcina mea este sa te transform intr-un asasin economic. Nimeni nu trebuie sa stie despre implicarea ta, nici macar sotia.

Acestea fiind spuse, lua un aer extrem de serios.

- Daca te-ai implicat o data, inseamna ca te-ai implicat pe viata.

In rare imprejurari, dupa acest episod, ne-am mai folosit tot numele eram pur si simplu niste AE.

Rolul Caludinei este un exemplu fascinant al manipularii stind la baza afacerii in care intrasem. In afara de faptul ca era frumoasa si inteligenta, ea mai era, pe deasupra, si extrem de eficienta imi descoperise slabiciunile pe care le exploata la maximum in favoarea ei. Meseria ei si felul in care o exercita ilustreaza perfect ingeniozitatea, dibacia oamenilor aflati in culisele acestui sistem.

Claudine spunea totul pe sleau cind descria atributiile pe care eram chemat sa le ineplinesc. Datoria mea, spunea ea, era "de a incuraja liderii mondiali sa devina o parte din vasta retea care promoveaza interesele comerciale ale SUA. Intr-un final, liderii respectivi sint prinsi in capcana unei retele de datorii care ne asigura loialitatea lor. Le putem impune orice dorim - pentru a ne satisface nevoile politice, economice sau militare. In schimb, ei isi sprijina pozitiile politice pe oferta pe care o fac popoarelor lor parcuri industriale, centrale energetice si aeroporturi. Detinatorii companiilor de inginerie tehnologicaconstructii din Statele Unite au devenit fabulos de bogati".

Astazi, vedem rezultatele acestui sistem cuprins de amoc. Presedintii executivi ai celor mai respectate companii din tara noastra angajeaza oameni cu salarii de mizerie pentru a trudi din greu, in conditii inumane, in atelierele din Asia. Companile petroliere polueaza in mod absurd riurile din padurea tropicala, ucigind deliberat oameni, animale si plante si comitind un adevarat genocid in mostenirea civilizatiilor stravechi. Industria farmaceutica le refuza medicamentele ce pot salva viata a milioane de africani infestati cu virusul HIV. Douasprezece milioane de familii din chiar Statele Unite traiesc cu grija zilei de miine². Industria energetica a creat un Enron, industria contabilitatii, un Andersen. Raportul venitului unei cincimi din populatia din cele mai bogate tari fata de cel al unei cincimi din cele mai sarace a ajuns de la 30 la 1, in 1960, la 74 la 1, in 1995³. Statele Unite cheltuiesc peste 87 de miliarde de dolari pentru a purta razboiul din Irak, in timp ce Organizatia Natiunilor Unite estimeaza ca, daca am folosi mai putin de jumatate din aceasta suma, am putea asigura apa potabila, alimentatie corespunzatoare, servicii sanitare si educatia elementara fiecarui locuitor de pe planeta⁴.

Si ne mai miram ca ne ataca teroristii

Unii ar pune problemele noastre actuale pe seama unei conspiratii organizate. Mi-as dori ca totul sa fie atit de simplu. Membrii unei conspiratii pot fi depistati si adusi in fata justitiei. Doar ca acest sistem este alimentat de ceva mult mai mult mai periculos decit conspitatia. El nu este condus de o mina de oameni, ci de un concept care a ajuns sa fie acceptat drept litera de lege orice crestere economica este in avantajul si cu cit este mai mare aceasta crestere, cu atit mai raspindite sint beneficiile ei. Aceasta credinta mai are si un corolar, si anume ca aceia care exceleaza in alimentarea focului cresterii economice trebuie preamariti si recompensati, in timp ce aceia nascuti la periferie pot fi exploatati dupa bunul plac.

Evident, conceptul este unul eronat. Stim ca in multe tari doar o mica parte a populatiei beneficiaza de cresterea economica, in vreme ce pentru majoritatea acesta crestere poate genera efectiv situatii din ce in ce mai disperate. Acest efect este intarit de conceptia conform careia liderii industriali care pun in miscare sistemul ar trebui sa se bucure de un statut special, conceptie din care izvorasc multe din problemele noastre actuale, constituind, probabil, si motivul pentru care teoriile conspiratiei abunda. Cind femeile si barbatii sint recompensati pentru lacomie, atunci lacomia devine un stimulent corupator. Cind infruptarea din resursele Pamintului o consideram totuna cu sfintenia, cind ne invatam copiii sa se ia la intrecere cu toti dezechilibratii, cind uriase parti din populatie le consideram ca fiind inferioare unei elite minoritare, atunci chiar ca o cautam cu luminarea. Si o gasim.

In stradania lor de a duce pe culmi imperiul global, corporatiile, bancile si guvernele reunite sub denumirea colectiva de corporatocratie isi folosesc puterea financiara si politica pentru a avea garantia ca scolile, afacerile si mass-media noastra sustin atit conceptul fals, cit si resortul acestuia. Ele ne-au adus in situatia in care civilizatia noastra mondiala a ajuns un fel de masina monstruoasa care necesita cantitati de combustibil si de intretinere in crestere exponentiala, intr-atit de uriase incit, in cele din urma, aceasta va consuma totul, nemairaminindu-i alta solutie decit sa se devoreze pe sine.

Corporatocratia nu este o conspiratie, desi membrii ei impartasesc valori si teluri comune. Una dintre functiile cele mai importante ale corporatocratiei este de a perpetua si de a extinde si consolida in permanenta acest sistem. Vietile celor care "au reusit', precum si posesiunile lor - resedintele, iahturile si avioanele particulare - sint prezentate ca niste modele care sa ne stimuleze pe noi toti sa consumam si iar sa consumam, la infinit. Orice ocazie este exploatata din plin pentru a ne convinge ca achizitionarea de bunuri este datoria noastra civica, pradarea planetei este benefica pentru economie si, in consecinta, ea serveste intereselor noastre superioare. Indivizi ca mine primesc salarii scandalos de mari pentru a crea legaturile sistemului. Daca dam gres, o forma si mai diabolica de asasin economic, sacalul, intra in scena. Iar daca si sacalii esueaza, atunci treaba pica in sarcina armatei.

Aceasta carte reprezinta confesiunea unui om care, pe vremea cind era AE, facea parte dintr-un grup relativ restrins. In prezent, indivizi care joaca un asemenea rol abunda. Ei poarta titluri eufemistice, se plimba pe coridoarele de la Monsanto, General Electric, Nike, General Motors, Wal-Mart si pe cele ale aproape tuturor companiilor importante din lume. Intr-o acceptiune cit se poate de reala, Confesiunile unui asasin economic este nu numai povestea mea, ci si a lor.

Ea este insa si povestea lumii dumneavoastra si a lumii mele, despre primul imperiu cu adevarat global. Istoria ne avertizeaza ca, daca nu vom reusi sa schimbam aceasta poveste, sfirsitul tragic ne este asigurat. Imperiile nu dureaza la infinit. Rind pe rind, toate s-au naruit groaznic. In goana lor dupa o dominatie tot mai extinsa, ele au distrus numeroase civilizatii, pentru ca apoi, la rindul lor, sa se prabuseasca. Nici o tara sau vreo uniune de tari nu poate progresa pe termen lung, bazindu-se pe exploatarea celorlalti.

Aceasta carte a fost scrisa pentru ca noi sa luam aminte si sa ne re-modelam povestea. Sint sigur ca, in clipa in care suficient de multi dintre noi vom deveni constienti de felul in care sintem exploatati prin angrenajul economic care genereaza un apetit insatiabil pentru resursele naturale mondiale si care se reflecta in sisteme de favorizare a sclaviei, atunci nu vom mai tolera aceasta situatie. Vom ajunge sa ne reconsideram rolul in aceasta lume in care o mina de indivizi inoata in bogatie, in vreme ce majoritatea se ineaca in mizerie, poluare si violenta. Ne vom dedica navigarii pe un curs ducind spre portul compasiunii, democratiei si dreptatii sociale pentru toti.

A admite existenta unei probleme reprezinta primul pas catre gasirea unei solutii. Marturisirea unui pacat este inceputul pocaintei. Prin urmare, fie ca aceasta carte sa insemne primul pas catre salvarea noastra. Fie ca ea sa constituie un imbold in vederea atingerii unor noi culmi de daruire si sa ne conduca spre indeplinirea visului nostru: crearea unor societati drepte si echilibrate. Fara acesti atit de numerosi oameni ale caror vieti le-am impartasit si pe care i-am descris in paginile care urmeaza, cartea de fata nu s-ar fi putut scrie. Le sint recunoscator pentru experientele traite si pentru lectiile primite.

In plus, multumesc si celor care m-au incurajat sa ies la liman si sa-mi spun povestea: Stephan Rechtschaffen, Bill si Lynne Twist, Ann Kemp, Art Roffey, si celorlalti, foarte multi, care au participat la excursiile si seminariile Dream Change, in mod special lui Eve Bruce, Lyn Roberts-Herrick si Mary Tandall, precum si incredibilei mele sotii si partenere de mai bine de douazeci si cinci de ani, Winifred, si fiicei noastre, Jessica.

Le sint recunoscator si acelor numerosi barbati si femei care mi-au furnizat puncte de vedere personale si informatii despre bancile multinationale, corporatiile internationale si intentiile politice ale unor tari, cu multumiri speciale lui Michael Ben-Eli, Sabrina Bologni, Juan Gabriel Carrasco, Jamie Grant, Paul Shaw si altor citorva care au dorit sa ramina in anonimat, dar care se stiu.

Din momentul in care manuscrisul a fost gata, fondatorul editurii Berrett-Koehler, Steven Piersanti, nu numai ca a avut curajul sa ma accepte, dar, mai mult, si-a dedicat ore-n sir in calitate de stralucit editor, ajutindu-ma sa elaborez si sa reelaborez cartea. Ii adresez cele mai adinci multumiri lui Steven, apoi celui care mi-a facut cunostinta cu el, lui Richard Perl, ca si lui Nova Brown, Randi Fiat, Allen Jones, Chris Lee, Jennifer Liss, Laurie Pellouchoud si Jenny Williams care au citit si au venit cu critici pe marginea manuscrisului; lui David Korten care nu numai ca a citit si a criticat manuscrisul, dar m-a trecut prin ciur si dirmon pentru a face fata standardelor sale inalte, la nivel de excelenta; agentului meu, Paul Fedorko; lui Valerie Brewster pentru realizarea designului cartii; si redactorului meu de carte, Todd Manza, adevarat mester al cuvintului, de o intelepciune iesita din comun.

Un cuvint de multumire special lui Jeevan Sivasubramanian, redactor-sef la editura Berrett-Koehler, si lui Ken Lupoff, Rick Wilson, Maria Jesus Aguilo, Pat Anderson, Marina Cook, Michael Crowley, Robin Donovan, Kristen Frantz, Tiffany Lee, Catherine Lengronne, Dianne Platner - intregii echipe de la BK care a inteles nevoia de a trezi constiinte si care a trudit neobosit pentru a contribui la ameliorarea lumii in care traim.

Multumirile mele se cuvin si tuturor acelor barbati si femei care au lucrat impreuna cu mine la MAIN, fara sa fie in cunostinta de cauza privind rolul pe care-i jucau, ajutind un AE sa modeleze imperiul global; multumesc in mod special acelora care au lucrat pentru mine, cu care am calatorit in tinuturi indepartate si cu care am impartasit atit de multe si pretioase momente. De asemenea, lui Ehud Sperling si personalului sau de la Inner Traditions International, editorul primelor mele carti despre culturile indigene si samanism, precum si bunilor mei prieteni care m-au incurajat sa devin scriitor.

Vesnica recunostinta femeilor si barbatilor care m-au primit in casele lor din jungle, deserturi sau munti, in colibele din carton de-a lungul canalelor din Jakarta si din mahalalele nenumaratelor orase din toata lumea, care si-au impartit hrana, dar si vietile cu mine, si care au reprezentat, de fapt, sursa mea capitala de inspiratie.

John PERKINS august 2004

PROLOG

Quito, capitala Ecuadorului, se intinde de-a lungul unei vai vulcanice situata sus, in Anzi, la o altitudine de trei mii cinci sute de metri. Locuitorii din acest oras, intemeiat cu mult inainte de sosirea lui Columb in Americi, sint obisnuiti sa vada piscurile dimprejur acoperite de zapada, in ciuda faptului ca traiesc doar la citeva mile la sud de ecuator.

Orasul Shell - zona de frontiera si baza militara, infiintata la marginea junglei amazoniene a Ecuadorului pentru a deservi compania petroliera al carei nume il poarta - este situat la aproape doua mii de metri mai jos decit Quito. Oras-furnicar, el este locuit in mare parte de soldati, muncitori petrolisti, precum si de indigeni apartinind triburilor Shuar si Kichwa, care lucreaza pentru acestia ca prostituate, femeile, iar barbatii, ca muncitori necalificati. Pentru a calatori de la un oras la altul, trebuie sa parcurgi o sosea pe cit de sinuoasa, pe atit de captivanta. Localnicii te vor avertiza ca in timpul calatoriei vei simti pe propria-ti piele toate cele patru anotimpuri pe parcursul aceleiasi zile.

Desi am condus pe aceasta sosea de nenumarate ori, nicicind nu m-am saturat de privelistea absolut spectaculoasa oferita privirilor. De o parte se inalta stinci abrupte, presarate cu caderi de apa in cascade si bromeliade stralucitoare. De cealalta parte, pamintul coboara brusc intr-o genune pe unde riul Pastaza, unul dintre cei mai mari afluenti ai Amazonului, serpuieste de-a lungul Anzilor. Pastaza isi poarta apa de la ghetarii din Cotopaxi - unul dintre cei mai inalti vulcani activi din lume, considerat o zeitate pe vremea incasilor - catre Oceanul Atlantic, aflat la peste 3000 de mile departare. In 2003, am parasit Quito intr-un Subaru Outback, indreptindu-ma spre Shell intr-o misiune care nu se compara cu nici una dintre misiunile pe care le acceptasem pina atunci. Speram sa pot pune capat unui razboi la a carui izbucnire contribuisem si eu. Ca si in cazul situatiilor atit de multe pentru care noi, asasinii economici, trebuie sa ne asumam responsabilitatea, este vorba despre un razboi practic necunoscut in afara tarii unde se desfasoara. Plecasem spre a ma intilni cu reprezentantii triburilor Shuar, Kichwa si ai triburilor vecine lor, Achuar, Zaparo si Shiwiar - triburi hotarite, chiar cu pretul vietii lor, sa impiedice companiile petroliere americane sa le distruga caminele, familiile si paminturile. Pentru ei, acesta este un razboi legat de supravietuirea copiilor si a civilizatiilor lor, in timp ce pentru noi el este legat de putere, bani si resurse naturale, reprezentind o parte a luptei pentru suprematie mondiala si visul unui pumn de oameni nesatiosi: crearea imperiului global¹.

De fapt, ceea ce noi, asasinii economici, facem cel mai bine este sa cladim tocmai acest imperiu global. Sintem un grup de elita alcatuit din femei si barbati care utilizeaza organizatiile financiare internationale pentru a crea conditiile in masura sa determine aservirea celorlalte natiuni corporatocratiei aflate in fruntea celor mai mari corporatii, guverne si banci. Asemenea echivalentilor nostri din Mafie, si noi, asasinii economici, facem tot felul de favoruri. Acestea iau forma imprumuturilor pentru dezvoltarea infrastructurilor - centrale electrice, autostrazi, porturi, aeroporturi sau parcuri industriale.

O conditie a acordarii acestor imprumuturi este ca numai companiile de constructii si inginerie tehnologica din tara noastra sa se ocupe de respectivele proiecte. In esenta, cea mai mare parte din bani nu paraseste niciodata Statele Unite, fiind pur si simplu transferati din
conturile de la Washington catre firmele prestatoare din New York, Houston sau San Francisco.

In ciuda faptului ca banii sint returnati aproape imediat corporatiilor membre ale corporatocratiei (creditorul), tara care le primeste este obligata sa returneze intreaga suma, plus dobinda. Daca un AE dobindeste un succes deplin, atunci imprumuturile sint atit de mari incit, dupa citiva ani, debitorul ajunge in imposibilitatea de a le mai plati. In astfel de cazuri, intocmai cum procedeaza Mafia, ne revendicam partea care ni se datoreaza, ceea ce inseamna, de cele mai multe ori, una sau mai multe din urmatoarele pretentii: control asupra voturilor din ONU, instalarea de baze militare sau accesul la resurse pretioase, cum ar fi petrolul sau controlul asupra Canalului Panama. Desigur, debitorul continua sa ne datoreze bani - si, uite
asa, o alta tara se mai adauga la imperiul nostru global.

Mergind cu masina din Quito catre Shell, in acea zi insorita din 2003, m-am intors cu gindul in urma cu treizeci si cinci de ani, cind sosisem pentru intiia oara in aceasta parte a lumii. Citisem deja ca, desi Ecuadorul este numai de marimea statului Nevada, el are mai mult de 30 de vulcani activi, peste 15% din speciile de pasari din intreaga lume si mii de tipuri de plante neclasificate inca, si ca este o tara cu diverse civilizatii in care aproape tot atitia oameni citi vorbesc limbile stravechi ale bastinasilor vorbesc si spaniola. Mi s-a parut o tara fascinanta si, fara indoiala, exotica; totusi, cuvintele care imi veneau mereu in minte pe atunci erau pura, neatinsa si neprihanita. Multe aveau sa se schimbe in treizeci si cinci de ani.

La vremea primei mele vizite, in 1968, Texaco de-abia descoperise petrolul din regiunea amazoniana a Ecuadorului. Astazi, petrolul reprezinta aproape jumatate din exportul tarii. O conducta ce traverseaza Anzii, construita la scurt timp dupa vizita mea, a avut de atunci scurgeri de peste o jumatate de milion de barili in fragila padure tropicala - de peste doua ori cantitatea scursa in cazul Exxon-Valdez². Azi, o noua conducta, de 3 miliarde de dolari, cu o lungime de trei sute de mile, construita de un consortiu organizat de tip AE, promite sa duca Ecuadorul printre primii zece furnizori de petrol ai Statelor Unite³. Intinderi uriase din padurea tropicala au fost distruse, papagalii macao si jaguarii aproape ca au disparut, trei culturi indigene din Ecuador au fost impinse in pragul extinctiei, iar riuri pure au fost transformate in haznale curgatoare.

In aceeasi perioada, reprezentantii culturilor indigene au inceput sa riposteze. De exemplu, la 7 mai 2003, un grup de avocati americani, reprezentind peste treizeci de mii de locuitori indigeni ai Ecuadorului, au intentat un proces, de 1 miliard de dolari, impotriva ChevronTexaco Corp. Plingerea consta in faptul ca, intre 1971 si 1992, gigantul petrolier aruncase pina la patru milioane de galoane pe zi de ape toxice, contaminate cu petrol, metale grele, cancerigene, in gropi deschise si riuri, si ca aceeasi companie a lasat neacoperite aproape 350 de asemenea puturi care continua sa omoare atit oameni, cit si animale⁴.

Dincolo de fereastra masinii mele, nori fantastici de ceata se rotesc deasupra padurilor si a canioanelor riului Pastaza. Sudoarea mi-a inmuiat camasa, iar stomacul a inceput sa-mi clocoteasca, dar nu din cauza infernalei calduri tropicale si nici a serpentinelor. Faptul ca stiam care fusese rolul meu in distrugerea acestei minunate tari ma ravasea din nou. Din cauza semenilor mei de la MAIN si a mea, Ecuadorul este azi intr-o stare mult mai rea decit era inainte de a cunoaste miracolele economiei, finantelor si tehnologiei moderne, incepind din 1970, in timpul perioadei denumite eufemistic Boom-ul petrolier, nivelul oficial de saracie a crescut de la 50 la 70%, iar datoria publica a ajuns de la 240 milioane de dolari la 16 miliarde. Intre timp, partea din resursele nationale alocata celor mai sarace segmente ale populatiei s-a redus de la 20 la 6%⁵.

Din nefericire, Ecuadorul nu este o exceptie. Aproape fiecare tara pe care noi, ca AE, am adus-o sub umbrela imperiului global a suferit o soarta similara⁶.

Datoria lumii a treia a crescut la peste 2,5 trilioane de dolari, iar costul administrarii sale - peste 375 miliarde pe an in 2004 - este mai mult decit plateste toata lumea a treia pe educatie si sanatate, si de douazeci de ori mai mare decit suma primita anual ca ajutor international de catre tarile in curs de dezvoltare. Peste jumatate din populatia lumii supravietuieste din mai putin de doi dolari pe zi, ceea ce inseamna, in mare, aceeasi suma pe care o primeau la inceputul anilor '70. Intre timp, procentul de la virf, de 1 la suta din familiile lumii a treia, detine intre 70 si 90% din toate resursele financiare private si proprietatile din tarile lor; procentul efectiv este in functie de tara respectiva⁷.

Subarul a incetinit pe masura ce serpuia pe strazile frumoasei statiuni Bańos, faimoasa pentru baile fierbinti create de riurile vulcanice subterane care curg din extrem de activul munte Tungurahgua. Copiii alergau pe linga noi, facindu-ne cu mina si incercind sa ne vinda guma de mestecat si prajituri. Am lasat Ba os in urma. Privelistea spectaculoasa s-a intrerupt brusc in momentul in care Subaru a iesit fulger din paradis, cufundindu-se intr-o viziune moderna a Infernului lui Dante.

Un monstru urias crestea din apele riului, un zid-mamut de culoare cenusie. Betonul sau siroind de apa era total nepotrivit aici, complet nenatural si incompatibil cu peisajul. Desigur, aparitia sa in acest loc nu ar fi trebuit sa ma surprinda. Stiusem mereu ca avea sa ma astepte undeva, la cotitura. Il intilnisem de nenumarate ori inainte, iar in trecut il slavisem ca pe un simbol al desavirsirii unui AE. Chiar si asa, vazindu-l, m-au trecut fiorii.

Acest zid hidos, disonant, este un baraj care blocheaza navalnicul riu Pastaza, deviindu-i apele prin tuneluri uriase ce strabat muntele, transformindu-i energia in electricitate. Este vorba despre Agoyan, un proiect hidroelectric de 156 de megawati. El alimenteaza industriile care imbogatesc o mina de familii ecuadoriene, dar tot el a fost sursa unor suferinte inimaginabile pentru fermieri si pentru populatiile indigene care locuiesc de-a lungul riului. Uzina hidroelectrica nu este decit unul dintre numeroasele proiecte desfasurate datorita eforturilor mele si ale celorlalti asasini economici. Astfel de proiecte sint motivul pentru care Ecuadorul este acum un membru al imperiului global, dar si motivul pentru care shuarii, kichwaii si vecinii lor ne ameninta companiile petroliere cu razboiul.

Din cauza proiectelor asasinilor economici, Ecuadorul este coplesit de datoria externa, trebuind sa aloce o parte exorbitanta din bugetul national pentru a o achita, in loc sa-si utilizeze capitalul pentru a-i ajuta pe milioanele de cetateni ai sai, inregistrati oficial ca traind sub pragul sever al saraciei. Singura modalitate prin care Ecuadorul poate sa-si achite obligatiile externe este de a-si vinde padurile tropicale catre companiile petroliere. Intr-adevar, unul dintre motivele pentru care asasinii economici si-au indreptat de la inceput privirile asupra Ecuadorului s-a datorat convingerii ca marea de petrol de sub regiunea Amazonului rivalizeaza cu cimpurile petrolifere din Orientul Mijlociu⁸. Imperiul global isi revendica partea sa sub forma concesiunilor petroliere.

Aceasta cerere a devenit deosebit de urgenta dupa 11 septembrie 2001, cind Washingtonul se temea ca s-ar putea opri furnizarea de petrol din Orientul Mijlociu. Pe deasupra, Venezuela, cel de-al treilea furnizor al nostru de petrol, alesese de curind un presedinte populist, pe Hugo Chavez, care a adoptat o pozitie foarte ferma impotriva a ceea ce noi numeam imperialismul SUA; el a amenintat sa intrerupa vinzarile catre Statele Unite. Asasinii economici esuasera in Irak si in Venezuela, dar reusisera in Ecuador; acum aveam sa-i stoarcem de tot ceea ce ne putea da.

Ecuadorul este una dintre tarile tipice, aduse de AE in dependenta economica si politica totala. Pentru fiecare 100 de dolari de petrol brut extras din padurea tropicala ecuadoriana, companiile primesc 75 de dolari. Din suma ramasa de 25 de dolari, trei sferturi trebuie sa mearga in contul datoriei externe. Mare parte din ceea ce ramine acopera cheltuielile militare si guvernamentale - ceea ce inseamna ca ramin in jur de 2,5 dolari pentru sanatate, educatie si programe menite a-i ajuta pe saraci⁹. Astfel, la fiecare suta de dolari luata pentru petrolul extras din Amazon, mai putin de 3 dolari ajunge la oamenii cu cea mai mare nevoie de bani, aceia ale caror vieti au fost atit de crunt afectate de baraje, foraje si de conducte si care mor din lipsa mincarii comestibile si a apei potabile.

Toti acesti oameni - milioane in Ecuador, miliarde pe intreaga planeta - sint potentiali teroristi. Nu din cauza ca ar crede in comunism sau in anarhism sau pentru ca ar fi rai in esenta, ci, pur si simplu, din pricina disperarii. Uitindu-ma la acest baraj, m-am intrebat: Cind vor actiona oamenii acestia, asa cum au facut-o americanii impotriva Angliei in anii 1770 sau cei din America Latina impotriva spaniolilor, la inceputul anilor 1880?

Ingeniozitatea constructiei acestui imperiu modern ii eclipseaza pe centurionii romani, pe conchistadorii spanioli si pe colonistii europeni din secolele al optsprezecelea si al nouasprezecelea. Noi, AE, sintem deosebit de abili; am invatat din istorie. Astazi, nu mai purtam sabii. Nu mai purtam armuri sau haine care sa ne scoata in evidenta, in tari precum Ecuadorul, Nigeria, Indonezia ne imbracam asemenea profesorilor sau proprietarilor de magazine de acolo. In Washington si Paris, aratam ca niste birocrati din guvern sau ca niste bancheri. Parem modesti, normali. Vizitam santiere in proiectare si cutreieram prin satele sarace. Proclamam altruismul, discutam cu ziarele locale despre minunatele actiuni umanitare intreprinse de noi. Acoperim mesele de conferinta ale comisiilor guvernamentale cu hirtiile noastre si cu proiectele noastre financiare, si tinem cursuri la Harvard Business School despre miracolele macroeconomiei. Sintem in legalitate, lucram pe fata. Sau asa ne autozugravim si asa sintem acceptati. Acesta este felul in care functioneaza sistemul. Rareori recurgem la ceva ilegal, deoarece sistemul insusi este construit pe subterfugii, fiind prin definitie unul legitim.

In orice caz - si acesta este un avertisment foarte serios - daca noi dam gres, o rasa cu mult mai ticaloasa intra in scena, aceia carora AE le spun sacalii, barbati care descind direct din acele imperii timpurii. Sacalii se afla intotdeauna undeva, pindind din umbra. Cind apar ei, sefi de state sint indepartati sau mor in "accidente'¹⁰ violente. Si daca se intimpla ca vreun sacal sa dea gres, asa cum au facut-o in Afganistan si in Irak, atunci reapar vechile modele. Cind sacalii esueaza, tineri americani sint trimisi sa ucida si sa moara.

In timp ce treceam pe linga monstru, acel zid-mamut, acea matahala din beton care se inalta din riu, eram constient de transpiratia care imi imbibase hainele si de clocotul intestinelor mele. M-am indreptat spre jungla pentru a ma intilni cu populatia indigena, hotarita sa lupte pina la ultimul om pentru a pune capat acestui imperiu la a carui creare contribuisem, si eram coplesit de sentimente de vinovatie.

M-am intrebat in sinea mea: cum oare a reusit copilandrul acela simpatic din New Hampshire sa se vire intr-o afacere atit de murdara?

PARTEA I

CAPITOLUL I

Se naste un asasin economic

Totul a inceput cit se poate de firesc.

Eram singurul copil la parinti, nascut in 1945 intr-o familie apartinind clasei de mijloc. Parintii mei se trageau dintr-o stirpe de yankei din New England veche de trei secole; atitudinile lor de republicani loiali, severi, moralisti reflectau generatii de predecesori puritani. Ei fusesera primii din familie care frecventasera o scoala superioara - obtinind si burse. Mama s-a angajat pe post de profesoara de latina la liceu. Tata a fost recrutat in de Al Doilea Razboi Mondial ca locotenent de marina, facind parte, ca artilerist, din garda militara insarcinata cu paza unui petrolier al marinei comerciale, petrolier gata oricind sa sara in aer. La venirea mea pe lume, in Hanover, New Hampshire, el se afla intr-un spital din Texas, internat pentru recuperare in urma unei fracturi de sold. Nu l-am vazut decit dupa ce am implinit un an.

Si-a luat apoi o slujba, predind limbi straine la Tilton School, o scoala-internat de baieti aflata in zona rurala din New Hampshire. Campusul se inalta semet - unii ar spune "sfidator' - pe un deal, dominind orasul cu acelasi nume. Aceasta institutie superioara isi limita inscrierile la un numar de aproximativ cincizeci de elevi anual, pentru fiecare nivel de clasa, de la a noua pina la a douasprezecea. In cea mai mare parte, elevii erau vlastare ale unor familii instarite din Buenos Aires, Caracas, Boston si New York.

Ce-i drept, familia mea ducea lipsa banilor si totusi nici vorba ca noi sa ne fi considerat niste saraci. Desi profesorii scolii primeau salarii foarte mici, toate necesitatile le erau asigurate gratuit: mincare, locuinta, caldura, apa, chiar si lucratori care sa le tunda iarba sau sa le curete zapada din curte. Dupa ce am implinit patru ani, am inceput sa maninc la cantina scolii, sa car mingile pentru echipele de fotbal pe care le antrena tatal meu si sa le dau prosoapele baietilor in vestiar.

Este de la sine inteles ca profesorii si sotiile acestora se simteau superiori fata de localnici. Imi auzeam adeseori parintii facind haz despre statutul lor de stapini ai domeniului, domnind asupra taranilor umili - tirgovetii. Stiam insa ca este mai mult decit o gluma. Prietenii mei din scoala primara si gimnaziala apartineau tocmai acelei clase de tarani, saraci lipiti pamintului. Parintii lor aveau o bucata de pamint pe care o lucrau, fiind fie taietori de lemne, fie lucratori la moara. Acestia ii urau pe "domnisorii de pe deal', iar, la rindul lor, parintii mei nu incurajau deloc prietenia mea cu fetele tirgovetilor, pe care le numeau "tirfe' si "imputite'. Impartisem aceleasi manuale si creioane cu fetele acelea din clasa I, iar, de-a lungul anilor, m-am si indragostit de vreo trei dintre ele: Ann, Priscilla si Judy. Mi-a fost foarte greu sa inteleg punctul de vedere al parintilor mei; oricum, m-am supus dorintelor lor.

An dupa an, ne petreceam cele trei luni din vacanta de vara a tatalui meu in cabana de linga lac pe care o construise bunicul meu in 1921. Era inconjurata de paduri, iar noaptea puteam auzi bufnitele si leii din munti. Nu aveam pe nimeni in apropiere; eram singurul copil pe care-i puteai intilni prin acea zona, daca ai fi cutreierat-o pe jos. In primii ani, imi petreceam zilele imaginindu-mi ca cei trei copaci erau cavalerii Mesei Rotunde, iar pe domnitele aflate la ananghie le chemau Ann, Priscilla si Judy (in functie de perioada anului). Pasiunea mea era - nu aveam nici o indoiala - la fel de puternica precum cea a lui Lancelot pentru Guinevere, ba chiar cu mult mai tainuita. La paisprezece ani, am fost admis gratuit la Tilton School. La indemnurile parintilor mei am renuntat la tot ceea ce avea legatura cu orasul si nu mi-am mai revazut niciodata vechii prieteni. Cind, in vacanta, noii mei colegi de clasa se duceau acasa, la conacele si apartamentele lor de lux, eu ramineam singurel pe deal. Prietenele lor erau domnisoare care-si faceau intrarea in inalta societate; eu nu aveam nici o prietena. Toate fetele pe care le cunoscusem erau "curve'; asa ca le-am indepartat de mine, iar ele m-au dat repede uitarii. Eram singur - si ingrozitor de frustrat.

Parintii mei erau maestri in ale manipularii; m-au asigurat ca eram un privilegiat pentru ca beneficiam de o asemenea ocazie si ca intr-o zi aveam sa le fiu recunoscator. Ca imi voi gasi sotia perfecta, una care sa corespunda standardelor de moralitate ridicate ale noastre. In launtru-mi insa, clocoteam. Tinjeam dupa compania feminina, dupa sex, iar ideea unei prostituate era de-a dreptul ispititoare. Oricum, in loc sa ma revolt, mi-am reprimat furia si mi-am manifestat frustrarea, ambitionindu-ma sa excelez in tot ceea ce faceam. Am fost un student model, capitan a doua echipe sportive universitare, redactor-sef al ziarului scolii. Eram hotarit sa-i fac sa se simta prost pe colegii mei de clasa bogatani si sa parasesc Tilton pentru totdeauna. In ultimul an acolo, am fost recompensat cu o bursa sportiva integrala la Brown si cu o bursa de studii la Middlebury. Am ales Brown, pentru ca, inainte de orice, preferam sa fiu sportiv si, apoi, pentru ca facultatea era situata in oras. Mama mea absolvise Middlebury, iar tatal meu isi luase acolo masteratul, asa ca, in ciuda faptului ca Brown se afla in Ivy League, ei au preferat Middlebury.

- Dac-o sa-ti rupi un picior? m-a intrebat tata. Mai bine sa accepti bursa de studii.

Si uite-asa am cedat.

In mintea mea, Middlebury nu era decit o versiune a lui Tilton la scara marita - chiar daca in Vermontul rural, in loc de ruralul New Hampshire. Ce-i drept, era o scoala mixta, dar eu eram sarac, in timp ce aproape toti ceilalti erau bogati, iar eu, in ultimii patru ani, nu mai fusesem la o scoala unde se aflau si fete. Imi lipsea increderea in mine, ma simteam inferior, eram pur si simplu nefericit. Am incercat sa-i conving pe tata sa ma lase sa ma retrag de la scoala sau sa-mi iau un an de vacanta. Voiam sa ma mut la Boston si sa invat ce inseamna femeile, ce inseamna adevarata viata. Nici nu a vrut sa auda.

- Cum mai vine si asta, eu sa-i pregatesc pe copiii altora pentru facultate, iar al meu sa nu vrea sa frecventeze nici una? mi-a zis el. Am ajuns sa cred ca viata este ticluita dintr-o serie de coincidente. Felul in care reactionam la ele - cum ne exercitam acel ceva pe care-i numim liberul arbitru - reprezinta totul; alegerile pe care le facem, in niste limite impuse de intorsaturile destinului, sint cele care hotarasc cine sintem in fond si la urma urmei. Doua coincidente majore care mi-au modelat viata le-am trait la Middlebury.

Una concretizata printr-un iranian, fiul generalului care era consilierul personal al sahului; cealalta, printr-o tinara superba, pe nume Ann, intocmai cum o chemase pe iubita mea din copilarie.

Primul, caruia ii voi spune Farhad, jucase fotbal profesionist in Roma. Era inzestrat cu un fizic atletic, par negru ondulat, ochi caprui catifelati, plus un trecut si un farmec care-i faceau irezistibil sexului opus. Era opusul meu in multe privinte. M-am chinuit enorm sa-i cistig prietenia, iar el m-a invatat o multime de lucruri care aveau sa ma ajute de minune in anii urmatori. Apoi, am mai intilnit-o si pe Ann. Desi serios implicata intr-o relatie amoroasa cu un tinar ce frecventa o alta facultate, ea m-a luat sub aripa ei protectoare. Relatia noastra platonica a fost prima iubire adevarata traita de mine pina atunci.

Farhad m-a incurajat sa beau, sa merg la petreceri si sa-mi ignor parintii. Am ales in mod constient sa ma opresc din studiat. Pentru a ma razbuna pe tatal meu, am hotarit sa-mi rup piciorul "cel academic'. Notele mele scazusera; mi-am pierdut bursa. La jumatatea celui de-al doilea an, am decis sa abandonez scoala. Tata m-a amenintat cu dezmostenirea; Farhad m-a incurajat insa. M-am napustit in biroul decanului si gata cu scoala! Momentul acesta a fost unul crucial in viata mea.

Impreuna cu Farhad, am sarbatorit ultima mea noapte in oras intr-un bar din apropiere. Un fermier beat, o matahala de om, m-a acuzat ca flirtez cu sotia lui, m-a ridicat de la pamint si m-a izbit de un perete. Farhad s-a virit intre noi, a scos un cutit si i-a taiat obrazul fermierului. Apoi m-a tirit de-a lungul incaperii, m-a impins spre o fereastra, pe pervazul aflat la inaltime, deasupra riului Otter. Am sarit amindoi si am luat-o de-a lungul apei, inapoi spre camera noastra.

In dimineata urmatoare, interogat fiind de politia campusului, am mintit si am refuzat sa recunosc ca as sti ceva despre incident. Oricum, Farhad a fost exmatriculat. Amindoi ne-am mutat la Boston unde am stat impreuna in acelasi apartament. M-am pomenit cu o slujba la redactia ziarelor lui Hearst, Record American/Sunday Ad-vertiser, ca asistent personal al redactorului-sef al jurnalului Sunday Advertiser.

Ceva mai tirziu, in acelasi an, 1965, citiva dintre prietenii mei de la ziar au fost incorporati in armata. Pentru a evita sa impartasesc soarta acestora, am intrat la Business Administration College de la Universitatea din Boston (UB). Intre timp, Ann se despartise de fostul ei prieten si venea destul de des de la Middlebury sa ma viziteze. Atentia ei nu a putut decit sa ma bucure. Ea absolvise in 1967, in timp ce eu mai aveam inca un an pina sa termin UB. A refuzat cu indirjire sa se mute cu mine inainte de a ne casatori. Desi glumeam pe seama faptului ca eram santajat - si chiar imi repugna efectiv ceea ce consideram ca este o continuare a setului parintesc de principii morale arhaice si puritane, - ma simteam foarte bine cind eram impreuna, doar ca voiam mai mult decit atit. Si, uite-asa, ne-am casatorit. Tatal lui Ann, eminent inginer, concepuse un sistem de navigare pentru o importanta categorie de rachete, fiind rasplatit cu o pozitie la nivel superior in Departamentul Marinei. Prietenul lui cel mai bun, un barbat pe care Ann il poreclise Unchiul Frank (nu-i vorba despre numele lui adevarat), fusese angajat ca presedinte executiv al celor mai inalte esaloane ale Agentiei Nationale de Securitate (National Security Agency - NSA), cea mai putin cunoscuta - dar, dupa opinia multora, si cea mai mare - organizatie de spionaj din tara. La scurt timp dupa casatorie, am fost chemat de armata pentru efectuarea examenului fizic, pe care l-am trecut, ceea ce insemna ca, dupa absolvire, puteam fi trimis in Vietnam. Ideea de a lupta in Asia de Sud-Est m-a bulversat emotional, desi razboiul ma fascinase dintotdeauna. Fusesem crescut cu povesti despre stramosii mei colonialisti - care ii includeau pe Thomas Paine si Ethan Allen - si vizitasem toata regiunea New England pina sus, in New York, unde se purtasera atit bataliile cu francezii si cu indienii, cit si razboaiele Revolutiei. Citisem toate romanele istorice pe care le putusem gasi. De fapt, cind Fortele Speciale ale Armatei au intrat pentru prima data in Asia de Sud-Est, eram nerabdator sa ma ofer voluntar. Dar, dupa ce mass-media a aratat lumii atrocitatile si inconsecventele politicii americane, am ajuns sa-mi schimb atitudinea. M-am surprins intrebindu-ma de care parte s-ar fi situat Paine. Eram sigur ca s-ar fi alaturat inamicilor nostri din Vietcong.

Unchiul Frank mi-a venit in ajutor. M-a informat ca o slujba in cadrul NSA iti dadea posibilitatea aminarii incorporarii, drept care a aranjat o serie de intilniri la agentia lui, inclusiv o zi de interviuri istovitoare monitorizate de poligraf. Mi s-a spus ca aceste teste vor stabili daca aveam stofa necesara pentru a fi recrutat si antrenat de NSA si ca, daca o aveam, ele vor sta la baza elaborarii profilului meu, a punctelor mele slabe si a celor forte, care vor fi utilizate pentru a-mi trasa cariera. Data fiind atitudinea mea fata de razboiul din Vietnam, eram convins ca aveam sa pic testele.

In timpul examinarii, am recunoscut ca, in calitatea mea de american loial, eram impotriva razboiului si am fost surprins ca intervievatorii nu au insistat asupra acestui subiect. In schimb, s-au axat pe educatia pe care am primit-o, pe atitudinea fata de parintii mei, pe emotiile generate de faptul ca am fost crescut ca un puritan sarac, ajuns sa traiasca printre atit de multi elevi bogati, dedati placerilor de tot felul. Ei au aprofundat si frustrarea resimtita de mine datorita absentei din viata mea a femeilor, a sexului, a banilor, precum si lumea fanteziei stirnite din aceasta pricina. Am fost uimit de atentia pe care au acordat-o relatiei mele cu Farhad si de interesul lor fata de determinarea mea de a minti politia campusului pentru a-i proteja.

La inceput, am crezut ca toate aceste lucruri, care mie mi se pareau atit de negative, ma faceau inapt pentru NSA, doar ca interviul a continuat, sugerind contrariul. Abia citiva ani mai tirziu am inteles ca, din punctul de vedere al NSA, toate aceste aspecte negative se dovedeau, de fapt, pozitive. Interesul lor avea mai putin de-a face cu subiecte privind loialitatea fata de patrie, cit mai ales cu cele legate de frustrarile mele existentiale. Supararea fata de parintii mei, obsesia pentru femei si ambitia mea de a duce o viata buna au fost considerate de ei drept atuuri: eram vulnerabil la seductie. Hotarirea mea de a excela la invatatura si in sport, suprema-mi revolta impotriva tatalui meu, capacitatea mea de a ma intelege cu strainii, precum si dispozitia mea de a minti politia erau exact calitatile urmarite de ei. Ulterior, am mai descoperit ca tatal lui Farhad lucra pentru agentiile de spionaj ale SUA din Iran; asa ca prietenia mea cu Farhad reprezenta un evident atu.

La citeva saptamini dupa testarea de la NSA, mi s-a oferit o slujba, insemnind, de fapt, inceperea instructiei in arta spionajului, de care trebuia sa ma apuc la citeva luni dupa terminarea studiilor la UB. Oricum, inainte sa accept oficial aceasta oferta, am urmat, din impuls, un seminar tinut la UB de catre un recrutor de la Peace Corps (organizatie americana de cooperare cu tarile in curs de dezvoltare). Ca si in cazul NSA, un avantaj important era acela ca, daca aveai o slujba in Peace Corps, deveneai apt pentru aminarea incorporarii. Decizia de a lua parte la seminarul respectiv a fost una dintre acele coincidente care nu par semnificative la momentul respectiv, dar care, ulterior, iti pot schimba radical viata. Recrutorul a descris citeva locuri din lume unde era neaparata nevoie de voluntari. Unul dintre acestea era si padurea tropicala din Amazon, unde, a subliniat acesta, populatiile indigene traiau foarte asemanator cu indienii din America de Nord inainte de sosirea europenilor pe acele meleaguri. Visasem dintotdeauna sa traiesc precum Abnakis, tribul care populase New Hampshire inainte ca primii mei stramosi sa se stabileasca acolo. Stiam ca prin vene imi curge si singe de Abnakis, dorind, asadar, sa aflu despre traditiile padurii pe care ei le intelegeau atit de bine. Dupa prelegere, l-am abordat pe recrutor si l-am intrebat despre posibilitatea de a fi trimis in Amazon. El m-a asigurat ca cererea de voluntari pentru acea regiune era mare, asa ca sansele mele nu erau grozave. L-am sunat pe Unchiul Frank.

Spre surprinderea mea, Unchiul Frank m-a incurajat sa iau in calcul si oferta celor de la Peace Corps. El mi-a marturisit ca, dupa caderea capitalei Hanoi - care in acea perioada era considerata o certitudine de catre oamenii cu pozitia lui -, Amazonul avea sa devina un punct fierbinte.

- Incarcat cu titei, spunea el. Vom avea nevoie de agenti buni acolo - oameni care sa-i inteleaga pe aborigeni.

M-a asigurat ca Peace Corps va reprezenta un excelent mod de a ma instrui si m-a indemnat sa devin un bun vorbitor de spaniola, dar si un cunoscator al dialectelor indigene.

- S-ar putea, a chicotit el, sa ajungi sa lucrezi pentru vreo companie privata in loc de guvern.

La acea vreme, nu am inteles la ce anume se referea. Fusesem avansat de la spion la AE, desi nu auzisem niciodata termenul si nici nu aveam sa-i aud timp de citiva ani. Nu aveam nici cea mai vaga idee ca existau sute de femei si barbati imprastiati pretutindeni in lume, care lucrau pentru firme de consultanta si pentru alte companii private, oameni care nu primeau niciodata nici o centima de la nici o agentie guvernamentala si care serveau, totusi, interesele imperiului. Nici nu aveam cum banui ca un nou tip, cu titluri mai voalate, se va inmulti cu miile pina la sfirsitul mileniului, iar eu voi juca un rol semnificativ in modelarea acestei armate in crestere.

Ann si cu mine am facut cerere de inrolare in Peace Corps, solicitind detasarea in Amazon. Cind ne-a sosit instiintarea ca ni s-a aprobat cererea, prima mea reactie a fost una de extrema dezamagire. In scrisoare se specifica faptul ca vom fi trimisi in Ecuador.

O, nu! mi-am spus. Am cerut Amazonul, nu Africa. Am luat un atlas pentru a cauta Ecuadorul. Am fost uimit ca nu l-am putut localiza nicaieri pe continentul african. La index insa am descoperit ca, intr-adevar, tara se afla in America Latina, iar pe harta am observat ca reteaua de riuri care izvoraste din ghetarii Anzilor formeaza apele puternicului Amazon. Continuind lectura, m-am linistit, caci se spunea ca junglele Ecuadorului erau unele dintre cele mai diversificate si formidabile din lume si ca populatii indigene traiau inca la fel cum traisera de mii de ani incoace. Am acceptat.

Ann si cu mine am urmat instructia de la Peace Corps in Sudul Californiei, dupa care, in septembrie 1968, ne-am indreptat spre Ecuador. In Amazon, am trait alaturi de tribul Shuar al carui stil de viata semana cu cel al populatiilor de indieni pre-colonialisti din America de Nord; de asemenea, in Anzi, am lucrat si cu urmasi ai incasilor. Era o parte a unei lumi despre care nici nu visam ca ar mai putea exista. Pina atunci, singurii latino-americani pe care ii intilnisem erau elevii bogati de la scoala unde preda tatal meu. M-am trezit ca simpatizam cu acesti indigeni care isi cistigau traiul vinind si cultivind pamintul. Am simtit o stranie legatura de inrudire cu ei. Intr-un anume fel, ei imi aminteau de tirgovetii pe care ii lasasem in urma.

Intr-o zi, un barbat in costum elegant, Einar Greve, a aterizat pe fisia de pamint folosita drept pista in comunitatea noastra. Era vicepresedinte la Chas. T. Main Inc. (MAIN), o firma internationala de consultanta care isi mentinea anonimatul si care era insarcinata cu studii prin care sa determine daca Banca Mondiala ar trebui sau nu sa imprumute miliarde de dolari Ecuadorului si tarilor vecine, pentru a construi baraje pentru hidrocentrale si pentru alte proiecte de infrastructura. Einar era si colonel in rezerva in Armata SUA. A inceput sa-mi vorbeasca despre avantajele pe care le ai daca lucrezi pentru o companie ca MAIN. Cind i-am spus ca am fost acceptat de NSA inainte de a ma inscrie in Peace Corps si ca ma batea gindul sa ma intorc la ei, m-a informat ca, uneori, el avea statut de colaborator al NSA; mi-a aruncat o privire care m-a facut sa banuiesc faptul ca una dintre misiunile lui era sa-mi evalueze capacitatile. Acum cred ca el imi reactualiza profilul psihologic, analizindu-mi in special, abilitatea de a supravietui in medii pe care multi dintre nord-americani le-ar considera ostile.

Am petrecut citeva nopti impreuna in Ecuador, iar, dupa aceea, am tinut legatura prin posta. M-a rugat sa-i trimit rapoarte in care sa analizez perspectivele economice ale Ecuadorului. Avem o masinuta de scris portabila, imi placea sa scriu si eram de-a dreptul fericit sa-i indeplinesc rugamintea. Timp de aproape un an de zile, i-am trimis lui Einar cel putin cincisprezece scrisori lungi. In aceste scrisori erau speculatiile mele privind viitorul economic si politic al Ecuadorului si frustrarea in crestere pe care o depistasem printre comunitatile autohtone care se straduiau sa impiedice companiile petroliere, agentiile internationale de dezvoltare in incercarile lor de a fi atrase in lumea moderna.

In momentul in care misiunea mea de la Peace Corps a luat sfirsit, Einar m-a invitat la un interviu pentru o slujba la sediul central din Boston al companiei MAIN. In timpul intilnirii noastre particulare, el a accentuat faptul ca activitatea de baza de la MAIN este ingineria, dar ca cel mai mare client al sau, Banca Mondiala, a inceput de curind sa insiste ca ei sa pastreze in colectiv si economisti pentru a intocmi rapoarte critice care sa poata fi folosite pentru a determina fezabilitatea si amploarea proiectelor ingineresti. Mi-a marturisit ca angajase inainte trei economisti extrem de calificati, cu recomandari impecabile - doi cu titlu de Master, iar unul cu gradul de doctor. Toti esuasera lamentabil.

- Nici unul dintre ei, mi-a spus Einar, nu poate suporta ideea de a concepe rapoarte economice in tari unde lipsesc statisticile de incredere.

A continuat sa-mi spuna ca, in plus, toti au considerat imposibil sa-si indeplineasca conditiile contractuale, care le impuneau sa calatoreasca in locuri indepartate, din tari ca Ecuador, Indonezia, Iran sau Egipt, sa stea de vorba cu liderii locali si sa faca aprecieri personale despre perspectivele dezvoltarii economice in acele regiuni. Unul a suferit o depresie nervoasa intr-un sat izolat din Panama; a fost escortat de politia din Panama la aeroport si trimis cu avionul inapoi spre SUA.

- Scrisorile pe care mi le-ai trimis dovedesc ca nu te deranjeaza sa-ti pui pielea la bataie, chiar daca nu sint disponibile date precise. Si, tinind cont de conditiile in care traiesti in Ecuador, am credinta ca poti supravietui aproape oriunde.

Mi-a spus ca il concediase deja pe unul dintre economisti, fiind pregatit sa faca acelasi lucru cu ceilalti doi, daca eu acceptam slujba.

Ceea ce s-a si intimplat in ianuarie 1971, cind mi s-a oferit o pozitie de economist la MAIN. Tocmai implinisem 26 de ani - virsta magica la care comisia de inrolare nu ma mai voia. M-am sfatuit si cu cei din familia lui Ann; ei m-au incurajat sa accept slujba si cred ca asta era parerea Unchiului Frank. Imi aminteam ca mentionase posibilitatea ca eu sa ajung sa lucrez pentru o firma privata. Nimic nu se specifica insa deschis si, totusi, nu aveam nici un dubiu ca angajarea mea la MAIN era consecinta aranjamentelor pe care Unchiul Frank le facuse cu trei ani mai inainte, adaugate experientelor mele din Ecuador si dorintei mele de a scrie despre situatia economica si politica a acelei tari.

Timp de citeva saptamini am fost ametit si cu un "ego' umflat peste masura. Tocmai imi luasem licenta la UB, care nu parea sa-mi garanteze o pozitie de economist la o companie de consultanta atit de exclusivista. Stiam ca multi dintre colegii mei de la UB, care fusesera respinsi de consiliu si se apucasera sa-si ia MBA-uri si alte grade post-universitare, ar fi murit de invidie. Ma si vedeam ca pe un neinfricat agent secret, avind ca destinatie tinuturi exotice, relaxindu-ma linga piscinele hotelurilor, inconjurat de fermecatoare femei in costume de baie, sorbind tacticos dintr-un martini. Desi nu era decit pura fantezie, aveam sa descopar ca in ea salasluia si ceva de domeniul verosimilului. Einar ma angajase ca economist, dar curind aveam sa aflu ca adevarata mea slujba insemna mult mai mult decit atit, fiind, de fapt, cu mult mai aproape de ceea ce facea un James Bond decit as fi banuit eu vreodata.

CAPITOLUL 2

Implicat pe viata

In limbaj juridic, MAIN s-ar caracteriza drept o corporatie strict controlata; cel mult 5% din cei 2000 de angajati detineau compania. Acestia erau desemnati drept parteneri sau asociati, pozitia lor fiind una deosebit de rivnita. Partenerii nu numai ca aveau putere asupra tuturor celorlalti, dar si banii mergeau in mare parte tot la ei. Discretia era insusirea lor caracteristica; aveau de-a face cu sefi de stat si alti oficiali sefi de guverne care impuneau consultantilor lor, ca si avocatilor sau psihoterapeutilor, respectarea unui cod de confidentialitate absoluta. Comunicarea cu presa constituia un tabu. Nu era absolut deloc tolerata. In consecinta, este foarte putin probabil sa se fi auzit de noi in afara companiei MAIN, desi lumea era destul de familiarizata cu concurentii nostri, cum ar fi Arthur D. Little, Stone&Webster, Brown&Root, Halliburton si Bechtel.

Folosesc termenul concurenti in sens larg, deoarece, in realitate, MAIN era unica dintr-o categorie aparte. Majoritatea personalului nostru era formata din ingineri, si totusi nu detineam nici un fel de echipament si nu construiseram niciodata nici macar un depozit de materiale. Multi dintre specialistii de la MAIN erau fosti militari si totusi nu aveamcontracte cu Ministerul Apararii sau cu alte servicii militare. Obiectul nostru de activitate era unul atit de diferit fata de normal, incit in primele luni petrecute acolo nici nu mi-am putut da seama ce faceam de fapt. Stiam numai ca prima mea misiune concreta va fi in Indonezia si ca voi face parte dintr-o echipa de unsprezece oameni trimisi pentru a crea o strategie privind alimentarea cu energie a insulei Java. Si mai stiam ca Einar si altii, care imi dadusera detalii despre misiune, erau dornici sa ma convinga ca economia Javei avea sa faca un spectaculos salt inainte si ca, daca voiam sa ma disting personal ca un bun analist (si, prin urmare, sa mi se ofere o promovare), trebuia sa creez documentatia care sa demonstreze acest lucru.

- Care sa sparga toate topurile, ii placea lui Einar sa spuna.

Strapungea aerul cu degetele pina deasupra capului sau.

- O economie care se va inalta ca pasarea in zbor!

Einar facea calatorii frecvente care, de regula, nu durau mai mult de doua-trei zile. Nimeni nu discuta despre ele sau se parea ca nici nu prea se stia unde se duce acesta. Deseori, cind se afla la birou, ma invita sa bem o cafeluta impreuna. Ma intreba despre Ann, despre noul nostru apartament si despre pisica pe care o aduseseram cu noi din Ecuador. Pe masura ce il cunosteam mai bine, am inceput sa fiu mai indraznet, incercind sa aflu mai multe despre el si despre ceea ce implica slujba mea. Niciodata insa nu am primit vreun raspuns care sa ma satisfaca; era un adevarat maestru la schimbat vorba. Intr-una din aceste situatii mi-a aruncat o privire ciudata.

- Nu-i cazul sa-ti faci griji, mi-a spus el. Avem planuri mari in ceea ce te priveste. Recent, am fost la Washington

Vocea lui a devenit mai slaba si el a zimbit enigmatic.

- In orice caz, stii ca avem un proiect mare in Kuweit. Mai ai ceva timp pina sa pleci spre Indonezia. Cred ca ar trebui sa-ti folosesti o parte din el pentru a citi despre Kuweit. Biblioteca Publica din Boston (BPB) este o sursa excelenta, iar noi iti putem obtine permis la bibliotecile de la MIT si Harvard.

Dupa acest episod, mi-am petrecut destul timp in acele biblioteci, mai ales in BPB care se afla la o distanta de numai citeva strazi de birou si aproape de apartamentul meu din Back Bay. M-am familiarizat cu Kuweitul, precum si cu alte probleme de statistica economica din lucrarile publicate de ONU, Fondul Monetar International (FMI) si Banca Mondiala. Stiam ca mi se va cere sa concep modele econometrice pentru Indonezia si Java si am hotarit ca as putea foarte bine sa incep sa concep unul si pentru Kuweit.

Oricum, licenta mea in administrarea afacerilor nu ma pregatise ca econometrist, asa ca am petrecut mult timp incercind sa gasesc o modalitate de abordare a problematicii. Am mers pina acolo incit m-am inscris la o serie de cursuri pe aceasta tema. Pe parcurs am inteles ca statisticile pot fi manipulate pentru a produce o gama variata de concluzii, inclusiv pe acelea care sa oglindeasca predilectiile analistului.

MAIN era o supercorporatie. In 1971, existau aici numai patru femei care detineau pozitii profesionale. In orice caz, mai erau poate vreo doua sute de femei printre angajatii secretariatului - fiecare vicepresedinte si director de departament avea o secretara - si ai serviciului de stenografie care deserveau restul angajatilor. Ma obisnuisem cu acest gen de discriminare bazata pe sex si, prin urmare, am fost extrem de uimit de ceea ce s-a intimplat intr-una din zile la BPB, in sala cataloagelor.

O bruneta atragatoare a venit spre mine si s-a asezat pe un scaun chiar in fata mea, de partea cealalta a mesei. Parea foarte rafinata in costumul ei de femeie de afaceri, un costum de culoare verde-inchis. Mi-am zis ca trebuie sa fie cu citiva ani mai mare decit mine, dar am incercat sa ma controlez, sa par indiferent, ca si cum n-as fi observat-o. Dupa citeva minute, fara nici un cuvint, ea a impins spre mine o carte deschisa. Continea un tabel cu informatiile pe care eu le cautam despre Kuweit si o carte de vizita cu numele, Claudine Martin, si cu titlul ei, Consultant de Specialitate la Chas. T. MAIN, Inc. M-am uitat in ochii ei de un verde atit de placut, iar ea si-a intins mina.

- Am fost rugata sa te ajut la instruire, mi-a spus.

Nu-mi venea sa cred ca mie mi se intimpla ceea ce mi se intimpla.

Incepind de a doua zi, ne-am intilnit in apartamentul Claudinei din Beacon Street, la citeva strazi de sediul Prudential Centre detinut de MAIN. In timpul primei noastre ore impreuna, ea mi-a explicat ca pozitia mea era una destul de neobisnuita si ca era necesar sa pastram totul strict confidential. Mi-a spus ca nimeni nu-mi daduse lamuriri exacte despre slujba mea, deoarece nimeni, cu exceptia ei, nu fusese autorizat sa o faca. Apoi m-a informat ca obligatia ei era de a ma transforma intr-un asasin economic.

Numai denumirea a fost suficienta pentru a-mi trezi vise de clandestinitate. Eram stinjenit de risul nervos pe care l-am auzit pornind din mine. Ea mi-a zimbit si m-a asigurat ca umorul era unul dintre motivele pentru care utilizau acest termen.

- Cine l-ar lua in serios? a intrebat ea.

Mi-am marturisit ignoranta privind rolul unui asasin economic.

- Nu esti singur, a ris ea. Noi sintem o specie rara, intr-o afacere murdara. Nimeni nu trebuie sa stie despre implicarea ta, nici macar sotia.

Apoi a devenit serioasa.

- Voi fi cinstita cu tine, te voi invata tot ce voi putea in saptaminile urmatoare. Apoi va trebui sa alegi. Decizia ta va fi finala. Doar ca odata implicat, esti implicat pe viata.

Dupa acest episod, rareori ne-am mai spus pe nume; eram pur si simplu niste AE.

Acum stiu ceea ce nu stiam atunci - Claudine a profitat din plin de avantajele pe care i le-a furnizat profilul trasat de NSA privind slabiciunile mele. Nu stiu cine ii daduse informatiile - Einar, NSA, cei de la departamentul de resurse umane de la MAIN sau altcineva - stiu doar ca le folosise cu o mare maiestrie. Abordarea ei, o combinatie de seductie fizica si manipulare verbala, era croita special pentru mine si, totusi, ea se incadra in standardele de proceduri operative pe care le-am vazut folosite de atunci intr-o varietate de afaceri in situatii cind miza era mare, iar presiunea de a obtine afaceri profitabile, uriasa. Ea a stiut de la inceput ca nu-mi voi pune in pericol casnicia, dezvaluind activitatile noastre clandestine. Si era brutal de sincera cind era vorba sa descrie partea intunecata a lucrurilor care mi se cereau.

Nu am habar cine ii platea salariul, desi nu am nici un motiv sa ma indoiesc ca ar fi fost, asa cum era scris pe cartea de vizita, de la MAIN. La acea vreme, eram prea naiv, intimidat si vrajit ca sa mai pun intrebarile care azi mi se par atit de firesti.

Claudine mi-a spus ca meseria mea avea doua obiective principale. Primul era sa justific imprumuturi internationale uriase care erau directionate inapoi catre MAIN sau alte companii din SUA (cum ar fi Bechtel, Halliburton, Stone&Webster si Brown&Root) prin proiecte gigantice de inginerie tehnologica si constructii. In al doilea rind, trebuia sa lucrez pentru a falimenta tarile care obtineau imprumuturile (bineinteles, dupa ce ar fi achitat sumele pentru MAIN si alti contractori din SUA), astfel incit sa fie obligate pentru totdeauna la creditorii lor si sa devina tinte usoare, in cazul in care era nevoie de anumite favoruri, printre care baze militare, voturi in ONU sau accesul la titei sau alte resurse naturale.

Slujba mea era, spunea ea, sa analizez efectele investitiilor de miliarde de dolari intr-o tara. Si, la modul mai specific, eu trebuia sa concep studii care sa proiecteze o crestere economica in viitorii douazeci-douazeci si cinci de ani si care sa evalueze impactul pe care l-ar putea avea diferitele proiecte. De exemplu, daca se lua decizia de a imprumuta unei tari un miliard de dolari pentru a-i convinge pe liderii acesteia sa nu sustina Uniunea Sovietica, eu trebuia sa compar beneficiile acelei investitii intr-o uzina electrica cu beneficiile investitiei intr-o retea nationala de cai ferate sau intr-un sistem de telecomunicatii. Sau mi se spunea ca acelei tari i se oferea ocazia de a i se furniza un serviciu public modern de electricitate, iar mie imi revenea sarcina de a demonstra ca acel sistem va avea drept rezultat o crestere economica suficienta pentru a justifica imprumutul. Factorul primordial, in fiecare caz, era produsul intern brut. Proiectul care avea drept rezultat cea mai mare medie anuala a PIB, era cistigator. Daca nu exista decit un singur proiect, trebuia sa demonstrez ca dezvoltarea acestuia va aduce beneficii importante PIB-ului.

Aspectul tinut sub tacere al fiecaruia dintre aceste proiecte era acela ca, prin ele, se intentiona crearea unor profituri uriase pentru contractori, precum si pentru o mina de familii bogate si influente din tara care primea imprumutul, in timp ce se asigura dependenta financiara pe termen lung si, prin urmare, loialitatea politica a guvernelor de pretutindeni. Cu cit imprumutul era mai mare, cu atit era mai bine. Faptul ca povara datoriei apasind pe spinarea unei tari ii priva pe cetatenii acesteia de servicii de sanatate, de educatie si de alte servicii sociale timp de decenii, nu era luat in consideratie.

Claudine si cu mine discutam deschis despre esenta inselatoare a PIB-ului. De exemplu, cresterea PIB-ului poate avea ca rezultat profitul pentru o singura persoana, cum ar fi individul care detine o companie de utilitati publice, in ciuda faptului ca majoritatea suporta povara datoriei. Cei bogati devin si mai bogati, iar cei saraci, si mai saraci. Si totusi, din punct de vedere statistic, acest fapt este inregistrat ca progres economic.

Ca si cetatenii SUA, in general, majoritatea angajatilor de la MAIN au impresia ca le facem favoruri acestor tari cind le construim centrale electrice, autostrazi si porturi. Scolile noastre si presa ne-au invatat sa percepem aceste actiuni ca pe niste fapte altruiste. De-a lungul anilor, am auzit de multe ori argumente de genul:

- Daca au de gind sa arda drapelul SUA si sa faca demonstratii impotriva Ambasadei noastre, de ce naiba nu ne retragem din tara lor si sa-i lasam sa se afunde si mai mult in propria saracie?

Cei care spun astfel de lucruri sint de foarte multe ori titrati, au diplome care dovedesc cit sint de educati. Oricum, acestor oameni nici nu le trece prin cap ca motivul pentru care ne instalam ambasade peste tot in lume este acela de a ne servi propriile interese, care, pe parcursul ultimei jumatati a secolului al XX-lea, au insemnat transformarea Republicii americane intr-un imperiu global. In ciuda atestatelor de tot felul, astfel de oameni sint la fel de ignoranti ca si colonistii din secolul al XVIII-lea care credeau ca indienii care luptau pentru a-si apara paminturile erau unelte ale diavolului. In citeva luni urma sa plec spre insula Java, in Indonezia, care, in acea perioada, era caracterizata drept cea mai populata proprietate de pe planeta. Se mai intimpla ca Indonezia sa fie si o natiune musulmana bogata in titei, dar si un focar de activitate comunista.

- Este urmatoarea piesa de domino dupa Vietnam, spunea Claudine. Trebuie sa-i cistigam pe indonezieni de partea noastra. Daca se vor alatura blocului comunist, ei bine

Si-a pus un deget in dreptul beregatei, dupa care a zimbit dulce.

- Sa zicem ca e nevoie sa vii cu o analiza foarte optimista asupra economiei, cum va inflori ea dupa ce vor fi construite noile centrale electrice si liniile de distributie. Acest lucru le va permite celor de la USAID si bancilor internationale sa justifice imprumuturile. De sigur, vei fi rasplatit si te vei putea muta in tari mai exotice, cu alte proiecte. Lumea este harta ta de cumparaturi.

Si a continuat, avertizindu-ma ca rolul meu va fi unul foarte dur.

- Expertii de la banci te vor urmari. Este meseria lor sa iti atace analizele - doar pentru asa ceva sint platiti. Punindu-te pe tine intr-o lumina proasta, ei apar intr-una mai buna.

Intr-una din zile, i-am amintit lui Claudine ca echipa de la MAIN care urma sa fie trimisa in Java era alcatuita din inca alti zece barbati. Am intrebat daca toti primeau acelasi gen de instruire. M-a asigurat ca nu.

- Ei sint ingineri, mi-a spus. Proiecteaza centrale electrice, linii de distributie si transport, porturi si drumuri pe care sa poata fi adus combustibilul. Tu esti cel care prezice viitorul. Analizele tale vor determina amplitudinea sistemului pe care ei il proiecteaza - si cuantumul imprumutului. intelegi? Tu reprezinti cheia.

De fiecare data cind plecam din apartamentul Claudinei ma intrebam daca ceea ce faceam era corect. Undeva in adincul sufletului, simteam eu ca nu. Dar frustrarile trecutului meu ma bintuiau. MAIN parea sa-mi ofere tot ceea ce imi lipsise in viata si totusi ma tot intrebam daca Tom Paine ar fi fost de acord. In cele din urma, m-am convins ca, aflind mai multe, experimentind in mod direct, as fi putut expune lucrurile mult mai bine mai tirziu - vechea justificare cu "lucratul din interior'.

Cind i-am impartasit lui Claudine ideea mea, mi-a aruncat o privire perplexa.

- Nu fi caraghios. Odata intrat aici, nu mai poti scapa nicicind. Trebuie sa iei decizii pentru tine personal, inainte de a te implica mai profund.

Am inteles-o, iar ceea ce mi-a spus m-a inspaimintat. Dupa ce am plecat, m-am plimbat pe Commonwealth Avenue, am luat-o pe Dartmouth Street, zicindu-mi, spre a ma linisti, ca eu reprezentam exceptia de la regula.

Citeva luni mai tirziu, intr-o dupa-amiaza, stateam cu Claudine linga geam privind cum ninge pe Beacon Street.

- Sintem un club restrins, foarte exclusivist, mi-a spus ea. Sintem platiti - bine platiti - ca sa escrocam tarile de pe glob de miliarde de dolari. O mare parte din misiunea ta este sa-i incurajezi pe liderii mondiali sa devina o parte din vasta retea care promoveaza interesele comerciale ale SUA. In final, respectivii lideri sint ademeniti intr-o retea de datorii care ne asigura loialitatea lor. Ii putem folosi oricind dorim - pentru a ne satisface nevoile politice, economice sau militare. In schimb, acesti lideri isi sustin pozitiile politice, punind la dispozitia cetatenilor tarilor lor parcuri industriale, centrale electrice si aeroporturi. Intre timp, posesorii companiilor de inginerie tehnologica si constructii se imbogatesc serios.

In acea dupa-amiaza, in decorul idilic din apartamentul lui Claudine, relaxindu-ne stind la fereastra si privind zapada dantuind afara, am invatat istoria profesiei pe care eram pe cale sa o imbratisez. Claudine mi-a povestit cum, de-a lungul intregii istorii, imperiile au fost cladite in mare parte prin forta militara sau prin amenintarea cu ea. O data cu sfirsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial insa, cu ascensiunea Uniunii Sovietice si cu spectrul holocaustului nuclear, solutia militara a devenit mult prea riscanta.

Momentul decisiv a fost in 1951, cind Iranul s-a revoltat impotriva unei companii petroliere britanice care-i exploata resursele naturale si locuitorii. Compania era predecesoarea lui British Petroleum, BP-ul de astazi. Drept raspuns, primul ministru iranian, bucurindu-se de o mare popularitate si ales in mod cit se poate de democratic (desemnat de revista Time, in 1951, drept Omul anului), Mohammad Mossadegh, a nationalizat toate proprietatile petrolifere iraniene. O Anglie grav jignita a cautat ajutor la aliatul din cel de Al Doilea Razboi Mondial, adica la SUA. Oricum, ambele tari se temeau ca o desfasurare de forte militare ar putea provoca din partea Uniunii Sovietice o actiune in numele Iranului.

Asadar, in loc sa trimita acolo puscasii marini, Washingtonul l-a detasat pe agentul CIA, Kermit Roosevelt (nepotul lui Theodore). El a actionat stralucit, cistigindu-i pe oameni prin mite si amenintari. Apoi i-a impins sa organizeze o serie de revolte de strada si demonstratii violente care au creat impresia ca Mossadegh nu numai ca nu se bucura de popularitate, dar, pe deasupra, mai era si inept. In cele din urma, Mossadegh a fost invins, petrecindu-si tot restul vietii in arest la domiciliu. Pro-americanul Mohammad Reza Shah a devenit un dictator fara contracandidat. Kermit Roosevelt a pregatit decorul pentru o noua profesie, una in rindurile careia aveam sa ma inscriu si eu¹.

Miscarea lui Roosevelt a remodelat istoria Orientului Mijlociu si a demonstrat ca vechile strategii de consolidare a unui imperiu erau depasite. In plus, ea a mai coincis si cu inceputul experimentelor in "actiuni militare nenucleare limitate', care, in cele din urma, au avut drept rezultat umilirea SUA in Coreea si Vietnam. Deja in 1968, anul in care am dat interviul la NSA, devenise clar ca, daca SUA voia sa-si realizeze visul intemeierii unui imperiu global (dupa cum prevazusera cei ca presedintii Johnson si Nixon), ea trebuia sa adopte strategii modelate dupa exemplul iranian furnizat de Roosevelt. Aceasta era singura cale de a-i invinge pe sovietici fara amenintarea unui razboi nuclear.

Mai exista insa o problema. Kermit Roosevelt era angajat al CIA. Daca ar fi fost prins, consecintele ar fi fost dezastruoase. El orchestrase prima operatie a SUA de demitere a unui guvern strain, fiind de asteptat sa urmeze multe alte operatiuni de acest tip. Important era insa sa se gaseasca o modalitate ca Washingtonul sa nu fie implicat direct.

Din fericire pentru strategi, in anii 1960 s-a asistat si la un alt tip de revolutie: intarirea corporatiilor internationale si a organizatiilor multinationale, cum ar fi Banca Mondiala si FMI. Acesta din urma era finantat in primul rind de SUA si de suratele noastre in intemeierea imperiului din Europa. O relatie simbiotica s-a dezvoltat intre guverne, corporatii si organizatiile multinationale.

La vremea cind ma inscrisesem eu la scoala de afaceri de la UB, se gasise deja solutia la problema Kermit-ca-agent-CIA. Agentiile de spionaj din SUA - inclusiv NSA - aveau sarcina sa identifice potentiali AE, care puteau fi apoi angajati de catre corporatii internationale. Acesti AE nu trebuiau niciodata platiti de guvern, ci urmau sa-si ia salariile din sectorul privat. Asadar, daca ar fi fost data in vileag, treaba lor murdara ar fi fost atribuita lacomiei corporatiilor, nicidecum politicii guvernamentale. In plus, corporatiile care ii angajau, desi platite de agentiile guvernamentale si de partenerii lor - bancile multinationale (cu banii contribuabililor), erau ferite de controlul Congresului si de opinia publica, protejate de un ansamblu de initiative legislative in plina dezvoltare, incluzind marca inregistrata, comertul international si legile privind libertatea informatiei².

- Prin urmare, intelegi tu, a conchis Claudine, noi sintem exact urmatoarea generatie care continua mindra traditie inceputa pe cind tu erai de-abia in clasa intii.

CAPITOLUL 3

_{Indonezia: lectii pentru un AE}

In afara lucrurilor invatate despre noua mea cariera, mi-am petrecut ceva timp citind si despre Indonezia.

- Cu cit stii mai multe despre o tara inainte sa ajungi acolo, cu atit mai usoara iti va fi sarcina, ma sfatuise Claudine. Vorbele ei mi s-au intiparit bine in minte.

Cind Columb si-a inaltat pinzele, pornind in 1492 in faimoasa-i calatorie, el urmarea sa ajunga in Indonezia, cunoscuta la acea vreme sub numele de Insulele Mirodeniilor. In toata perioada coloniala, ea era considerata o comoara cu mult mai pretioasa decit Americile. Java, cu tesaturile ei bogate, cu mirodeniile ei legendare si regatele-i opulente constituia o pretioasa posesiune, dar si scena unor ciocniri violente intre aventurierii spanioli, olandezi, portughezi si britanici. Regatul Olandei a iesit triumfator in 1750, dar, chiar daca olandezii controlau Java, le-au fost necesari mai bine de 150 de ani sa supuna si celelalte insule.

La invadarea Indoneziei de catre japonezi, in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, fortele olandeze au opus o minima rezistenta. Rezultatul a fost ca indonezienii, in special javanezii, au suferit teribil, in urma armistitiului japonez, un lider carismatic, pe nume Sukarno, a reusit sa proclame independenta. In cele din urma, luptele s-au incheiat dupa patru ani, la 27 decembrie 1949, cind Olanda si-a coborit steagul, redind suveranitatea unui popor care, timp de mai bine de trei secole, nu cunoscuse nimic altceva in afara de lupte si dominatie. Sukarno a devenit primul presedinte al noii republici. Cirmuirea Indoneziei s-a dovedit insa a fi o provocare mult mai serioasa decit infringerea olandezilor. Departe de a fi omogen, arhipelagul alcatuit din aproximativ 17500 de insule era asemenea unui butoi cu pulbere in care clocoteau primitivismul tribal, culturi divergente, zeci de limbi si dialecte, grupuri etnice nutrind animozitati vechi de secole. Conflictele erau frecvente si violente, dar Sukarno reusea sa le tina sub control. In 1960, a suspendat Parlamentul, iar in 1963 a fost numit presedinte pe viata. El a constituit aliante strinse cu guvernele comuniste din toata lumea, in schimbul echipamentului si instructiei militare. Tot el a trimis trupe indoneziene inarmate cu echipament rusesc in Malaezia, aflata in apropiere, in incercarea de a raspindi comunismul in toata Asia de Sud-Est si de a cistiga astfel acceptarea de catre liderii socialisti mondiali. Opozitia s-a consolidat, iar in 1965 s-a declansat o lovitura de stat. Sukarno a reusit sa supravietuiasca asasinatului numai datorita prezentei de spirit a amantei sale.

Multi dintre ofiterii superiori ai armatei sale, precum si cei mai apropiati dintre asociatii sai au fost insa mai putin norocosi. Evenimentele le aminteau pe cele petrecute in Iran in 1953. In final, Partidul comunist a fost facut responsabil - in special acele factiuni sprijinite de China. In masacrele initiate ulterior de armata, au fost ucisi aproximativ trei pina la cinci sute de mii de oameni. Comandantul armatei, generalul Suharto, a preluat presedintia in 1968¹. Pina in 1971, hotarirea SUA de a ademeni Indonezia, indepartind-o de comunism, se intensifica tot mai mult din cauza rezultatului razboiului din Vietnam care parea foarte nesigur. In vara anului 1969, Presedintele Nixon incepuse o serie de retrageri de trupe, iar strategia SUA capata o perspectiva mult mai globala. Ea se concentra asupra prevenirii aparitiei efectului de domino - intrarea tarilor din zona, una dupa alta, sub dominatia comunismului - si se focaliza asupra citorva tari; cheia o reprezenta Indonezia. Proiectul de electrificare al celor de la MAIN constituia o parte dintr-un plan mult mai cuprinzator care sa asigure dominatia americana in Asia de Sud-Est.

Premisa politicii externe a SUA era ca Suharto va servi Washingtonul in aceeasi maniera in care a facut-o sahul Iranului. SUA mai spera ca aceasta natiune sa serveasca drept model si altor tari din regiune. Washingtonul si-a bazat o mare parte din strategia sa pe faptul ca rezultatele bune obtinute in Indonezia ar putea avea repercusiuni pozitive asupra intregii lumi islamice, indeosebi in explozivul Orient Mijlociu. Iar, daca toate acestea nu reprezentau o motivatie suficienta, Indonezia dispunea de titei. Nimeni nu cunostea cu certitudine calitatea si marimea rezervelor sale, dar seismologii companiilor petroliere erau foarte optimisti in privinta posibilitatilor.

Pe masura ce ma cufundam mai adinc in cartile de la BPB, entuziasmul meu crestea. Imi si imaginam deja aventurile care ma asteptau. Sa lucrez pentru MAIN insemna sa-mi schimb stilul de viata saracacios de la Peace Corps cu unul mult mai luxos si mai fascinant. Perioada petrecuta cu Claudine reprezenta deja implinirea uneia dintre fanteziile mele; parea mult prea frumos ca sa fie adevarat. Ma simteam, cel putin in parte, razbunat pentru privatiunile de la scoala aceea de baieti.

Si se mai intimpla ceva in viata mea: Ann si cu mine nu ne mai intelegeam citusi de putin. Cred ca simtise faptul ca duceam doua vieti. Eu am considerat ca acesta era rezultatul resentimentului pe care l-am simtit cind m-a fortat sa ma casatoresc cu ea, de la bun inceput. Nu conta faptul ca m-a sustinut si m-a ajutat in toate momentele grele din timpul misiunii mele in Ecuador, cind eram in Peace Corps; inca o mai consideram ca pe o continuare a modelului meu comportamental de a ma supune capriciilor parintilor mei. Desigur, acum, privind inapoi, sint convins ca relatia mea cu Claudine a constituit un factor major. Nu aveam cum sa-i spun lui Ann despre aceasta, dar ea a simtit bine despre ce-i vorba. In orice caz, ne-am decis sa ne mutam in apartamente separate.

Intr-una din zile, in 1971, cu o saptamina inainte de plecarea mea in Indonezia, am ajuns acasa la Claudine unde, pe masuta din sufragerie, ma asteptau tot felul de brinzeturi si tipuri de piine, precum si o sticla de Beaujolais. A tinut un toast in cinstea mea.

-Ai reusit.

A zimbit, dar parca parea ceva mai putin sincera.

- In sfirsit, acum esti unul de-ai nostri.

Am sporovait de toate cele cam vreo jumatate de ora; apoi, in timp ce ne terminam vinul, mi-a aruncat o privire pe care nu o mai zarisem niciodata pina atunci.

- Sa nu recunosti in fata nimanui nimic despre intilnirile noastre, mi-a spus ea cu o voce aspra. Daca o vei face, nu te voi ierta nicicind si voi nega faptul ca te-am intilnit vreodata in viata mea.

S-a uitat dusmanos la mine - poate pentru prima data m-am simtit amenintat de ea -, dupa care a scos un hohot de ris ostil.

- Daca ai de gind sa vorbesti despre noi, viata iti va fi serios periclitata. Eram pur si simplu naucit. Ma simteam cumplit. Mai tirziu insa, pe cind ma intorceam pe jos la Prudential Centre, am fost nevoit sa recunosc ingeniozitatea schemei. Adevarul este ca tot timpul petrecut impreuna am fost numai in apartamentul ei. Nu exista nici un fel de dovada a relatiei noastre, iar nimeni de la MAIN nu fusese implicat in vreun fel. Mai exista apoi o parte din mine care ii aprecia franchetea; nu ma inselase, asa cum o facusera parintii mei in legatura cu Tilton si Middlebury.

CAPITOLUL 4

Salvarea unei tari de la comunism

Aveam o viziune romantioasa asupra Indoneziei, tara in care aveam sa locuiesc in urmatoarele trei luni. Unele dintre cartile pe care le-am citit prezentau fotografii cu femei frumoase in saronguri in culori stralucitoare, dansatoare exotice din Bali, samani scotind flacari pe nari, razboinici dind la visle in pirogile plutind pe apele de smarald, la poalele vulcanilor fumegind. In mod cu totul deosebit imi atrageau atentia o serie de galioane sub pavilionul negru, apartinind ticalosilor de pirati Bugi care navigau pe marile arhipelagului si care ii terorizasera pe primii marinari europeni intr-atit incit, intorsi pe la casele lor, acestia din urma isi avertizau odraslele "Fiti cuminti ca, de nu, vin Bugimenii* sa va ia'. Dumnezeule, cum mi-au mai rascolit acele imagini sufletul!

Istoria si legendele acelei tari reprezinta un corn al abundentei de figuri de pe alte tarimuri: zei miniosi, dragoni Komodo, sultani de triburi, stravechi povesti care, cu mult inainte de nasterea lui Hristos, au circulat prin muntii Asiei, prin deserturile persane si peste Mediterana pentru a se intipari in cele mai profunde unghere ale spiritului nostru colectiv. Chiar si numai numele insulelor ei fabuloase - Java, Sumatra, Borneo, Sulawesi - mi-au sedus mintea. Era un tarim de misticism, de mituri si de frumusete erotica; o inselatoare comoara cautata, dar nicicind gasita de Columb; o printesa mult rivnita, dar niciodata posedata de Spania, Olanda, Portugalia, Japonia; o inchipuire si un vis.

Asteptarile mele erau marete si presupun ca ele le reflectau pe cele ale marilor exploratori. Ca si Columb insa ar fi trebuit sa-mi pot pune friu fanteziilor. Poate ar fi trebuit sa-mi dau seama ca lumina calauzitoare straluceste deasupra unui destin care nu este intotdeauna acela pe care ni-1 dorim noi. Indonezia oferea comori, dar nu era cufarul cu panacee pe care il asteptasem. De fapt, primele mele zile in capitala clocotitoare a Indoneziei, Djakarta, in vara anului 1971, au fost socante.

Bugiman din lb. engleza s-ar putea traduce prin "omul negru' (n. tr.)

Frumusetea exista, cu siguranta, peste tot. Femei superbe purtind saronguri multicolore. Gradini luxuriante care straluceau gratie florilor tropicale. Dansatoare exotice din Bali. Ricse cu scene in culorile curcubeului pictate pe partile laterale ale locurilor pentru pasageri, asezate in fata soferilor care dadeau la pedale. Conace ale colonialismului olandez si moschee crenelate. Mai exista insa si o latura urita, tragica, a orasului. Leprosi cu cioturi insingerate in loc de miini. Tinere oferindu-si trupul pentru citiva gologani. Splendidele canale olandeze de odinioara transformate in haznale. Cocioabe din carton in care locuiau familii intregi, de-a lungul malurilor pline de gunoaie ale riurilor negre. Claxoane zgomotoase si fum inecacios. Frumosul si uritul, elegantul si vulgarul, spiritualul si profanul. Aceasta era Djakarta, unde mireasma ispititoare de cuisoare si de muguri de orhidee se lupta pentru dominatie cu miasma canalelor de colectare. Mai vazusem saracie si inainte. Unii dintre colegii mei din New Hampshire locuiau in bordeie din carton gudronat, fara apa calda, si apareau la scoala, in zilele geroase de iarna, purtind jachete subtiri si pantofi sport facuti ferfenita, cu trupurile lor nespalate mirosind puternic a sudoare si balegar. Am stat in bordeie din pamint cu taranii din Anzi, a caror hrana consta aproape in exclusivitate din porumb uscat si cartofi si unde un nou-nascut avea sanse egale sa moara sau sa supravietuiasca. Vazusem saracie, ce-i drept, dar nimic care sa ma pregateasca pentru Djakarta.

Desigur, echipa noastra era cazata in cel mai elegant hotel din tara, Hotel Intercontinental Indonezia. Aflat in proprietatea Pan-American Airways, ca si restul hotelurilor din lantul Intercontinental raspindite pe intreg globul, acesta era conceput pentru a satisface capriciile strainilor bogati, in special ale presedintilor de companii petroliere si ale familiilor lor. In seara primei noastre zile acolo, managerul nostru de proiect, Charlie Illingworth, a dat o masa in cinstea noastra intr-un restaurant foarte elegant de la ultimul etaj al hotelului. Charlie era un cunoscator intr-ale razboiului; isi dedicase o mare parte din timpul liber citirii cartilor de istorie si romanelor istorice despre marii comandanti de armate si bataliile purtate de ei. Era prototipul soldatului de fotoliu, adept al razboiului din Vietnam. Ca de obicei, in acea seara era imbracat in pantaloni kaki si camasa kaki cu mineci scurte, cu epoleti in stil militar.

Dupa ce ne-a urat bun venit, si-a aprins un trabuc.

- Pentru o viata de lux, a toastat el, ridicind un pahar cu sampanie.

Ne-am alaturat lui.

- Pentru o viata de lux.

Am ciocnit cu totii.

Invaluit in fumu-i de trabuc, Charlie si-a aruncat privirea de jur imprejurul camerei.

- Vom fi de-a dreptul rasfatati aici, a spus el, dind din cap apreciativ. Indonezienii vor avea mare grija de noi, la fel si cei de la Ambasada SUA. Sa nu uitam insa ca avem o misiune de indeplinit.

Si-a indreptat privirile in jos spre teancul de notite pe care le tinea in mina.

- Da, sintem aici spre a pune la punct o strategie pentru electrificarea insulei Java - cel mai populat tinut din lume. Dar aceasta este numai partea vizibila a aisbergului.

Mina lui a devenit serioasa; mi l-a evocat pe George C. Scott in rolul generalului Patton, unul dintre eroii lui Charlie.

- Ne aflam aici pentru a aduce nici mai mult, nici mai putin decit salvarea acestei tari din ghearele comunismului. Dupa cum bine stiti, Indonezia are o istorie indelungata si tragica. Acum, in acest moment cind este pregatita si ea sa se lanseze in secolul al XX-lea, este pusa din nou la incercare. Responsabilitatea noastra este de a ne asigura ca Indonezia nu o ia pe urmele vecinilor ei de la nord, Vietnam, Cambodgia si Laos. Un sistem electric integrat reprezinta un element-cheie. Acesta, mai mult decit oricare alt factor (poate cu exceptia titeiului), va asigura instaurarea capitalismului si a democratiei.

- Vorbind de petrol, a spus el.

A mai tras un fum din trabuc si a mai sarit peste citeva foi cu notite.

-Stim cu totii cit de mult depinde tara noastra de petrol. Din acest punct de vedere, Indonezia ne poate fi un aliat puternic. Asa ca, daca treceti la planificarea acestei strategii, faceti tot posibilul sa va asigurati ca industria petroliera si toate celelalte care o deservesc - porturi, conducte, companii de constructii - primesc ceea ce le trebuie, ca si in cazul electricitatii, pe toata durata desfasurarii acestui plan pe 25 de ani.

Si-a ridicat ochii de pe notite, uitindu-se direct la mine.

-Mai bine sa gresesti in plus decit in minus. Doar nu vrei sa-ti minjesti miinile cu singele copiilor indonezieni - sau alor nostri. Nu vrei ca acestia sa traiasca sub secera si ciocanul steagului Rosu al Chinei!

In timp ce stateam intins pe pat, in noaptea aceea, mult deasupra orasului, in siguranta, in luxul unui apartament de prima categorie, mi-a rasarit in minte imaginea Claudinei. Discursurile ei asupra datoriei externe ma bintuiau. Am incercat sa ma linistesc, rememorind lectiile invatate la cursurile de macroeconomie de la scoala de afaceri. In fond, mi-am spus, ma aflu aici pentru a ajuta Indonezia sa se ridice din stadiul economiei medievale si sa-si ocupe locul in lumea industriala moderna. Stiam insa ca de dimineata ma voi uita pe fereastra, aruncindu-mi privirile peste opulenta gradinilor hotelului si peste piscinele sale si vazind bordeiele raspindite pe distante de mile intregi. Aveam sa stiu ca nou-nascutii mureau din lipsa hranei si a apei potabile si ca adultii si tincii de citiva ani sufereau de boli cumplite si traiau in conditii execrabile.

Tot invirtindu-ma si rasucindu-ma in pat, mi s-a parut imposibil sa neg ca Charlie si oricare alt membru al echipei noastre se aflau aici din motive egoiste. Noi promovam interesele externe ale SUA si pe cele corporatiste. Eram minati de lacomie mai curind, decit de dorinta de a imbunatati viata uriasei majoritati a indonezienilor. Mi-a venit in minte un singur cuvint: corporatocratie. Nu eram sigur daca il mai auzisem undeva sau daca il inventasem, dar mi se parea ca descrie exact noua elita careia ii intrase in cap sa incerce sa guverneze planeta.

Aceasta era o fratie bine sudata a citorva oameni impartasind aceleasi scopuri, iar membrii fratiilor se miscau cu usurinta si frecvent de la un consiliu al unei corporatii la altul, ca si de la o pozitie guvernamentala la alta. Brusc, mi-am dat seama ca actualul presedinte al Bancii Mondiale, Robert McNamara, constituia un exemplu perfect in acest sens. El trecuse de pe pozitia de presedinte al Companiei Ford Motors la cea de secretar al apararii nationale sub presedintii Kennedy si Johnson, iar acum ocupa postul de virf in cea mai puternica institutie financiara din lume.

Am mai inteles si ca profesorii mei de la universitate nu intelesesera adevarata esenta a macroeconomiei, si anume ca, in multe cazuri, a ajuta o economie sa creasca ii imbogateste numai pe cei citiva din virful piramidei, in timp ce pe aceia de jos nu-i ajuta in nici un fel, ba poate chiar ii coboara si mai mult. Intr-adevar, de cele mai multe ori, promovarea capitalismului are drept rezultat un sistem care seamana cu societatile feudale din evul mediu. Daca vreunul dintre profesorii mei ar fi stiut acest lucru, nu l-ar fi recunoscut in nici un caz - probabil din cauza ca marile corporatii si indivizii care le conduc finanteaza facultatile. A spune adevarul ar insemna ca acesti profesori sa-si piarda slujba - intocmai cum astfel de dezvaluiri m-ar putea costa si pe mine acelasi lucru.

Aceste ginduri au continuat sa ma tina treaz in fiece noapte pe care am petrecut-o la Hotelul Intercontinental Indonezia. In final, cea mai buna metoda de aparare a fost una extrem de personala: ma luptasem din greu pentru a scapa din New Hampshire, din scoala de acolo si de inrolare. Printr-o combinatie de coincidente si prin truda grea, mi-am cistigat un loc in acea viata de lux. Si m-am mai linistit spunindu-mi ca, de fapt, faceam ceea ce era corect prin prisma culturii in care ma incadram. Eram pe cale sa devin un economist respectat si de succes. Faceam lucrurile pentru care ma pregatise scoala de afaceri. Ajutam la implementarea unui model de dezvoltare care era aprobat de cele mai stralucitoare minti ale grupurilor de experti din lume.

Cu toate acestea, in toiul noptii, trebuia sa ma consolez, cel mai adesea, cu promisiunea ca, intr-o buna zi, aveam sa dezvalui adevarul. Dupa care, puteam dormi linistit, citind romanele lui Louis L'Amour despre pistolarii din Batrinul Vest Salbatic.

CAPITOLUL 5

Vinzindu-mi sufletul

Echipa noastra alcatuita din unsprezece oameni a petrecut sase zile in Djakarta, completind formalitatile la Ambasada SUA, in intilniri cu diversi oficiali, organizindu-ne sau relaxindu-ne in jurul piscinei. Numarul americanilor care locuiau la Intercontinental m-a uimit. Mi-a facut o imensa placere sa privesc tinerele femei frumoase - sotii ale presedintilor companiilor de petrol sau de constructii americane - care isi petreceau zilele la piscina, iar serile in restaurantele luxoase, nu mai putine de sase la numar, din interiorul sau din jurul hotelului.

Apoi Charlie ne-a mutat trupa in munti, in orasul Bandung. Clima era mai blinda, saracia mai putin evidenta, iar tentatiile ceva mai putine. Ni s-a pus la dispozitie o casa de oaspeti a guvernului, cunoscuta drept Wisma, dotata cu un administrator, un bucatar, un gradinar si citiva servitori. Construita in timpul perioadei coloniale olandeze, Wisma era un adevarat rai pe pamint. Veranda ei spatioasa dadea spre o plantatie de ceai care se intindea de-a lungul dealurilor valurite, pina sus, pe pantele muntilor vulcanici ai Javei. In afara de gazduire, ni se dadusera si unsprezece jeepuri Toyota, fiecare dintre noi beneficiind de soferul si de translatorul sau. In sfirsit, eram membri in Clubul de golf si de tenis din Bandung, foarte exclusivist, fiind gazduiti si intr-un complex de birouri la sediul central al Perusahaan Umum Listrik Negara (PLN), compania de electricitate detinuta de guvern.

Pentru mine, primele zile la Bandung au insemnat o serie de intilniri cu Charlie si Howard Parker. Howard avea vreo saptezeci de ani, iar inainte de pensionare fusese analist principal pe probleme privind capacitatea de incarcare la New England Electric System. Acum era responsabil cu analizarea cantitatii de energie si a capacitatii de incarcare de care va avea nevoie insula Java in viitorii douazeci si cinci de ani, facind, in acelasi timp, si o impartire a acesteia in analize urbane si regionale. Dat fiind ca cererea de electricitate este strins legata de cresterea economica, analizele lui depindeau de proiectiile mele economice. Restul echipei noastre trebuia sa dezvolte strategia corespunzatoare in functie de prevederile noastre, localizind si proiectind uzine electrice, linii de transmisie si distributie, precum si sisteme de transportare a combustibilului intr-o maniera care sa satisfaca proiectiile noastre cit mai eficient cu putinta. In decursul intilnirilor noastre, Charlie a evidentiat permanent importanta activitatii mele, batindu-ma la cap ca prevederile mele trebuiau sa fie foarte optimiste. Claudine avusese dreptate: eu eram cheia intregii strategii.

- Primele saptamini petrecute aici, mi-a explicat Charlie, sint dedicate culegerii datelor.

El, Howard si cu mine eram asezati pe fotoliile uriase din ratan din biroul personal al lui Charlie. Peretii erau decorati cu tapiserii imprimate, infatisind naratiuni din textele antice hinduse din Ramayana. Charlie a pufait dintr-un trabuc strasnic.

-Inginerii vor pune cap la cap o prezentare detaliata asupra actualului sistem electric, a capacitatilor portuare, strazilor, cailor ferate, asupra tuturor chestiilor de acest tip.

A indreptat trabucul spre mine.

-Tu trebuie sa te misti repede. La sfirsitul primei luni, Howard trebuie sa aiba deja o idee destul de clara despre intreaga desfasurare a miracolelor economice care urmeaza sa se produca din clipa cind ne vom pune in aplicare noua schema. Pina la sfirsitul celei de-a doua luni, va avea nevoie de mai multe detalii - repartizate pe regiuni. Ultima luna este consacrata umplerii golurilor. Aceasta este cea decisiva. in consecinta, toti ne vom pune capul la contributie. Asa ca, inainte sa plecam, trebuie sa fim absolut siguri ca dispunem de toate informatiile necesare. Acasa de Ziua Recunostintei, iata care este mottoul meu. Nu exista cale de intoarcere.

Howard parea un tip binevoitor, cu un aer de bunicut, dar, de fapt, nu era decit un batrin acru care se simtea inselat de viata. Nu ajunsese niciodata in elita de la New England Electric System, drept care nutrea uriase resentimente fata de aceasta.

- Dat la o parte, imi spunea in repetate rinduri, pentru ca am refuzat sa urmez linia impusa de companie.

Fusese fortat sa se pensioneze si atunci, nesuportind ideea de a sta acasa cu nevasta-sa, acceptase o slujba de consultant la MAIN. Aceasta era cea de-a doua misiune a sa si fusesem avertizat atit de Einar, cit si de Charlie sa fiu cu mare bagare de seama in ceea ce-i priveste. Ei mi l-au descris ca fiind un rau, un incapatinat si un razbunator.

Dupa cum s-a dovedit, Howard a fost unul dintre cei mai intelepti profesori ai mei, desi nu eram pregatit sa accept vreunul la acea vreme. Nu primise niciodata tipul de antrenament pe care mi-i aplicase mie Claudine. Cred ca il considerau prea batrin sau, poate, prea incapatinat. Sau poate se gindisera ca nu va sta la ei decit pentru o scurta perioada de timp, pina cind vor reusi sa atraga pe cineva mai maleabil, angajat cu norma intreaga, unul asa ca mine. In orice caz, din punctul lor de vedere, el ajunsese sa fie o problema. Howard vedea limpede cum stau lucrurile si rolul pe care ei doreau ca el sa-i joace, dar era hotarit sa nu fie un simplu pion. Toate adjectivele pe care Einar si Charlie le folosisera pentru a-i caracteriza erau corecte, dar cel putin o parte din incapatinarea sa se tragea din hotarirea-i personala de a nu fi lacheul lor. Ma indoiesc ca el sa fi auzit macar o data in viata lui termenul de asasin economic, dar stia ca intentia lor era de a-i folosi pentru a promova o forma de imperialism pe care el nu o putea accepta.

Dupa una din intilnirile noastre cu Charlie, m-a luat deoparte. Purta aparat auditiv si avea sub camasa o cutiuta de unde putea regla volumul.

-Asta ramine intre noi, mi-a spus Howard soptit.

Stateam la fereastra biroului pe care il ocupam impreuna, uitindu-ne la canalul serpuind dincolo de cladirea PLN. O tinara femeie se scalda in apele murdare ale acestuia, incercind sa para, cel putin, decenta, cu un sarong drapat pe trupul ei, de altfel, gol.

-Vor incerca sa te convinga cum ca aceasta economie va creste vertiginos, a spus el. Charlie nu are pic de mila. Nu-i lasa sa te aiba la mina.

Vorbele lui mi-au produs o stringere de inima, dar si dorinta de a-i convinge ca Charlie avea dreptate; la urma urmei, cariera mea depindea de multumirea sefilor mei de la MAIN.

- Bineinteles ca economia va exploda, am spus, cu ochii la femeia din canal. Uita-te numai la ce se intimpla acum.

- Asadar, ai facut-o, a mormait el, aparent fara sa bage in seama scena din fata noastra. Ai adoptat linia lor, nu-i asa?

O miscare, in susul canalului, mi-a atras atentia. Un om mai in virsta a coborit de pe o banca si-a dat jos pantalonii si s-a lasat pe vine, pe marginea apei, prada chemarii naturii. Tinara l-a vazut, dar nici ca s-a sinchisit, continuind sa se spele. M-am intors cu spatele la fereastra si l-am privit in ochi pe Howard.

- Mai stiu si eu cite ceva, am spus. Sint eu tinar, dar tocmai m-am intors dupa trei ani din America de Sud. Am vazut ce se poate intimpla cind se descopera petrol. Lucrurile se schimba rapid.

- O, si eu mai stiu cite ceva, mi-a spus el in zeflemea. Al dracului de multi ani. Am sa-ti zic ceva, tinere. Ma doare in cot de zacamintele tale de petrol si de toate celelalte. Am facut analize privind incarcarea electrica toata viata - in timpul Secesiunii, al celui de Al Doilea Razboi Mondial, vremuri de mari framintari. Am vazut ce a facut pentru Boston Ruta 128, asa-numita Miracolul din Massachusetts. Si pot spune cu mina pe inima ca nici o cantitate de energie nu a crescut vreodata cu mai mult de 7 pina la 9% pe an, chiar in cea mai incarcata perioada. Si asta in vremurile bune. Sase procente ar fi mult mai corect.

M-am holbat la el. O parte din mine incepuse sa creada ca el avea dreptate, dar ma simtisem atacat. Stiam ca trebuia sa-i conving, deoarece propria mea constiinta avea mare nevoie de justificari.

-Howard, nu sintem in Boston. Aceasta este o tara unde, pina acum, nimeni nu a putut obtine nici macar electricitate. Aici lucrurile stau diferit.

S-a intors pe calciie si si-a vinturat palma in aer ca si cum ar fi vrut sa ma faca sa dispar.

- "Da-i inainte', a mormait el. Vinde-te. Nu-mi pasa nici cit negru sub unghie de argumentele tale. Si-a tras scaunul de la birou, prabusindu-se in el.

- Imi voi elabora analiza, bazindu-ma pe ceea ce cred eu, nu pe cine stie ce studiu economic elucubrant.

A luat un creion si a inceput sa mizgaleasca o foaie de hirtie.

Era o provocare pe care nu o puteam ignora. M-am indreptat spre biroul lui si m-am asezat in fata lui.

- Ai sa te faci de ris daca eu voi veni cu ceea ce toata lumea asteapta - un boom comparabil cu goana dupa aur din California - iar analiza ta privind cresterea cantitatii de electricitate va fi aceeasi cu cea din Bostonul anilor '60.

A aruncat creionul din mina si s-a holbat la mine.

- Inconstienta! Asta este. Si la tine si la ceilalti, si-a fluturat el bratele catre birourile de dincolo de peretii biroului nostru. V-ati vindut sufletele diavolului. Sinteti implicati pentru bani. Acum, simula el un zimbet, cautindu-se sub camasa, imi opresc aparatul auditiv si
ma intorc la lucru.

M-am cutremurat pina in maduva oaselor. M-am napustit afara din birou, indreptindu-ma catre biroul lui Charlie. La jumatatea drumului, m-am oprit, nesigur de ceea ce aveam de gind sa fac. Asadar, m-am intors si am coborit scarile, iesind pe usa, in soarele dupa-amiezii. Tinara iesea din canal cu sarongul strins infasurat in jurul trupului. Batrinul disparuse. Citiva baieti se jucau in canal, improscindu-se cu apa si tipind unul la altul. O femeie mai in virsta statea in apa pina la genunchi si se spala pe dinti; o alta freca niste haine. Mi s-a pus in git un nod urias. M-am asezat pe o movila din bucati de beton, incercind sa ignor miasma intepatoare ce venea dinspre canal. M-am luptat din greu sa-mi stapinesc lacrimile; trebuia sa-mi dau seama ce anume ma facuse sa ma simt atit de jalnic. Esti implicat si tu pentru bani. Cuvintele lui Howard imi rasunau neincetat in urechi. Imi atinsese un nerv sensibil. Baietii au continuat sa se improaste cu apa, vocile lor pline de veselie umplind vazduhul. Ma intrebam ce puteam face. Ce mi-ar fi trebuit pentru a deveni la fel de lipsit de griji ca si ei? Intrebarea ma chinuia in timp ce sedeam acolo, privindu-i cum se zbenguiau in binecuvintata lor inocenta, aparent inconstienti de riscurile la care se expuneau, jucindu-se in apa aceea fetida. Un batrin, un cocosat cu un toiag noduros, mergea sontic-sontic, de-a lungul malului canalului. S-a oprit si i-a privit pe baieti, fata descompunindu-i-se intr-un zimbet stirb.

Poate ca ar trebui sa am incredere in Howard; poate ca impreuna am putea gasi o solutie. Am simtit imediat o senzatie de usurare. Am luat o pietricica de jos si am aruncat-o in canal. Pe masura ce cercurile de la suprafata apei se risipeau, se risipea si entuziasmul meu. Stiam ca era imposibil sa fac asa ceva. Howard era batrin si scirbit. El daduse deja cu piciorul unor ocazii de a-si imbunatati cariera. In mod cert, nu ar fi cedat acum. Eu eram tinar, abia la inceput, si in nici un caz nu voiam sa ajung ca el.

Holbindu-ma fix la apa imputita a canalului, am vazut deodata imagini cu scoala elementara de pe deal, din New Hampshire, unde imi petreceam vacantele singur, in timp ce ceilalti baieti isi luau zborul catre domnisoarele lor. Incetisor, sentimentul de autocompatimire s-a instalat. Nici de asta data nu aveam pe nimeni cu care sa vorbesc.

In noaptea aceea, m-am intins in pat gindindu-ma indelung la oamenii din viata mea - Howard, Charlie, Claudine, Ann, Einar, Unchiul Frank - si intrebindu-ma cum ar fi fost existenta mea daca nu i-as fi intilnit vreodata. Unde as fi locuit? Cu siguranta nu in Indonezia. M-am intrebat si despre viitorul meu, despre directia in care ma indreptam. Am meditat la decizia care se impunea. Charlie spusese clar ca se astepta ca eu si Howard sa venim cu rate de crestere de cel putin 17% pe an. Ce fel de analize aveam sa concep?

Deodata, mi-a venit un gind care mi-a alinat sufletul. Cum de nu-mi daduse prin cap mai devreme? Decizia nu-mi apartinea absolut deloc. Howard spusese ca el va face ceea ce va considera potrivit, indiferent de concluziile mele. Puteam sa-mi multumesc sefii cu analizele mele economice, iar el sa faca ceea ce credea; munca mea nu va avea nici un impact asupra strategiei. Cei din jur tot puneau accentul pe rolul meu determinant, dar se inselau. O mare povara mi se luase de pe suflet. Am cazut intr-un somn adinc.

Citeva zile mai tirziu, Howard s-a imbolnavit de un serios atac bacterian. L-am dus in cea mai mare graba la spitalul misionar catolic. Doctorii i-au prescris un tratament si i-au recomandat sa se intoarca in cea mai mare graba in SUA. Howard ne-a asigurat ca avea deja toate datele necesare si ca ar putea completa cu usurinta proiectul din Boston. Cuvintele pe care mi le-a adresat la despartire au fost o reluare a avertismentului sau anterior.

- Nu-i nevoie sa falsifici cifrele, mi-a spus el. Nu voi lua parte la aceasta mirsavie, indiferent de ceea ce indrugi tu despre miracolele cresterii economice.

PARTEA    II

Din 1971 pina in 1975

CAPITOLUL 6

Rolul meu ca inchizitor

Contractele noastre cu guvernul indonezian, cu Banca Asiatica pentru Dezvoltare si USAID impuneau ca cineva din echipa noastra sa viziteze toate centrele cu populatie numeroasa din zona inclusa in planul nostru strategic. Eu am fost desemnat sa duc la bun sfirsit aceasta sarcina. Dupa cum spunea Charlie, "Ai supravietuit Amazonului; stii cum sa faci fata insectelor, serpilor si apei de proasta calitate.'

Impreuna cu un sofer si cu un translator am vizitat o multime de locuri frumoase si am stat in destule locuinte de-a dreptul jalnice. M-am intilnit cu oameni de afaceri si lideri politici locali si le-am ascultat opiniile privind perspectivele legate de cresterea economica, in orice caz, mi-am dat seama ca multi dintre acestia erau reticenti in a-mi impartasi informatiile de care dispuneau. Pareau intimidati de prezenta mea. In mod frecvent, ei imi spuneau ca trebuie sa iau legatura cu sefii lor, cu agentii guvernamentale sau cu sediile centrale ale corporatiilor din Djakarta. Uneori aveam impresia ca se pusese la cale o conspiratie impotriva mea.

Aceste excursii erau, de regula, scurte, nu mai mult de doua-trei zile. In intervalul dintre ele ma intorceam la Wisma in Bandung. Femeia care o administra avea un fiu cu citiva ani mai mic decit mine. Se numea Rasmon, dar pentru toata lumea, cu exceptia mamei sale, el era Rasy. Student la economie, la o universitate din zona, Rasy a fost imediat interesat de munca mea. De fapt, aveam senzatia ca, pina la un anumit punct, ma abordase in vederea gasirii unei slujbe. El incepuse sa ma invete si indoneziana bahasa.

Crearea unei limbi usor de invatat a fost considerata de presedintele Sukarno o prioritate de virf, dupa ce Indonezia si-a redobindit independenta fata de Olanda. In intreg arhipelagul se vorbesc peste 350 de limbi si dialecte¹, iar Sukarno a inteles ca tara sa avea nevoie de un vocabular comun pentru a unifica oamenii de diverse culturi care populau multimea de insule. El a recrutat o echipa internationala de lingvisti, rezultatul cu cel mai mare succes fiind crearea acestei indoneziana bahasa. Pornind de la dialectul Malay, ea evita foarte multe dintre schimbarile timpurilor verbale, verbele neregulate si alte complicatii caracteristice pentru majoritatea limbilor. Pe la inceputul anilor 1970, majoritatea indonezienilor vorbea aceasta limba, desi ei continuau sa foloseasca in comunicare dialectul javanez sau alte dialecte locale din cadrul comunitatilor lor. Rasy era un profesor excelent, cu un minunat simt al umorului, iar, comparativ cu invatarea dialectului Shuar sau chiar a limbii spaniole, bahasa mi se parea simpla.

Rasy avea un motoscuter si luase asupra sa sarcina de a-mi prezenta orasul si locuitorii sai.

- Iti voi arata o fata a Indoneziei pe care nu ai vazut-o niciodata, mi-a promis el intr-o seara si m-a indemnat sa incalec pe sa, in spatele lui.

Am trecut pe linga spectacole de papusi in joc de umbre, muzicieni care cintau la instrumente traditionale, pe linga fachiri inghititori de flacari, jongleri si vinzatori ambulanti care vindeau marfuri inimaginabile, de la casetele de contrabanda americane pina la obiecte autohtone rare. In cele din urma, am ajuns la o cafenea micuta intesata de tineri si tinere ale caror haine, palarii si coafuri ar fi fost potrivite pentru un concert al formatiei Beatles de la sfirsitul anilor 1960. In orice caz, toti erau clar indonezieni. Rasy m-a prezentat unui grup asezat in jurul unei mese si ne-am alaturat acestuia.

Toti vorbeau engleza, mai mult sau mai putin fluent, dar au apreciat si mi-au incurajat stradaniile de a invata bahasa. Vorbeau deschis despre acest subiect si m-au intrebat de ce americanii nu le invatau niciodata limba. Nu le-am putut da vreun raspuns. Nici nu puteam sa le explic de ce eram eu singurul american sau european in aceasta parte a orasului, chiar daca puteai vedea o multime de-alde noi la Clubul de tenis si golf, la restaurantele de lux, la teatre sau la super-magazinele scumpe.

A fost o noapte de care-mi voi aminti mereu. Rasy si prietenii lui m-au tratat ca pe unul de-ai lor. Am simtit un sentiment de euforie datorat faptului ca eram acolo, glumind si rizind cu ei, si ca ei imparteau cu mine orasul, mincarea si muzica lor, ca ma bucuram de mirosul tigarilor de cuisoare si al altor arome, de ceea ce facea parte din vietile lor. Era ca si cum as fi fost din nou in Peace Corps si m-am surprins intrebindu-ma de ce mi-am imaginat ca vreau sa calatoresc la clasa intii si sa ma separ de oameni ca acestia. Pe masura ce noaptea se scurgea lent, deveneau din ce in ce mai interesati sa-mi afle parerile privind tara lor si razboiul pe care tara mea il ducea in Vietnam. Toti erau oripilati de ceea ce ei numeau "invazia ilegala' si s-au simtit usurati sa afle ca le impartaseam sentimentele.

Cind eu si cu Rasy ne-am intors la casa de oaspeti era tirziu si totul era cufundat in bezna. I-am multumit din tot sufletul pentru ca ma invitase in lumea sa; la rindu-i, mi-a multumit pentru ca fusesem deschis cu prietenii lui. Ne-am promis s-o mai facem si alta data, ne-am imbratisat si ne-am indreptat spre camerele noastre.

Experienta traita impreuna cu Rasy mi-a stirnit pofta de a petrece mai mult timp departe de echipa de la MAIN. In dimineata urmatoare, m-am intilnit cu Charlie si i-am spus ca incepusem sa ma simt frustrat din pricina incercarii de a obtine informatii de la oamenii locului. In plus, toate statisticile de care aveam nevoie pentru a dezvolta o analiza economica nu puteau fi gasite decit la oficiile guvernului din Djakarta. Charlie si cu mine am fost de acord ca era nevoie sa petrec una sau doua saptamini in Djakarta.

El si-a exprimat compasiunea pentru mine, care eram obligat sa parasesc Bandungul pentru a ma duce in metropola clocotitoare, iar eu m-am prefacut ca detest aceasta idee. In secret, de fapt, eram incitat de posibilitatea de a dispune de putin timp numai pentru mine, de a explora Djakarta si de a fi gazduit la elegantul Hotel Intercontinental Indonezia. Ajuns in Djakarta insa, am descoperit ca, de aceasta data, priveam viata dintr-o alta perspectiva. Noaptea petrecuta cu Rasy si cu tinerii indonezieni, ca si calatoriile mele de-a lungul si de-a latul tarii, ma schimbasera. Am constatat ca ii priveam pe compatriotii mei americani intr-o lumina diferita. Tinerele lor sotii nu-mi mai pareau atit de frumoase. Gardul din lanturi din jurul piscinei si barele din otel de la geamurile de la etajele inferioare, pe care nici nu le observasem inainte, capatasera acum o infatisare amenintatoare. Mincarea din restaurantele elegante ale hotelului parea insipida.

Si am mai observat inca ceva. In timpul intilnirilor mele cu lideri politici si oameni de afaceri importanti, am devenit constient de subtilitatile din modul lor de a ma trata. Nu o simtisem mai inainte, dar acum imi dadeam seama ca prezenta mea le displacea multora dintre ei. De exemplu, cind ma prezentau unul altuia, foloseau de multe ori termeni din bahasa care s-ar traduce, conform dictionarului meu, cu sensurile de inchizitor si anchetator. Am neglijat intentionat sa le spun despre cunostintele mele de indoneziana bahasa - nici chiar translatorul meu nu stia decit ca pot reproduce citeva fraze tip - si mi-am cumparat un dictionar bun bahasa/engleza, pe care il consultam foarte des dupa ce ma desparteam de ei.

Aceste apelative erau doar coincidente de vocabular? Interpretari gresite din dictionarul meu? Am incercat sa ma autoconving de acest lucru. Si totusi, cu cit petreceam mai mult timp cu acesti barbati, cu atit ma convingeam mai adinc ca eram un intrus, ca primisera ordin de la cineva sa coopereze cu mine si ca nu prea aveau altceva de ales decit sa se supuna. Nu aveam nici o idee daca vreun oficial al guvernului, un bancher, un general sau Ambasada SUA trimisese ordinul. Tot ceea ce stiam era ca, desi ma invitau in birourile lor, imi ofereau ceai, raspunzind politicos intrebarilor mele si, intr-o maniera foarte deschisa, pareau sa salute prezenta mea, sub aceste aparente exista o umbra de resemnare si de ura.

Acest lucru m-a facut sa ma indoiesc, de asemenea, si de raspunsurile lor la intrebarile mele si de validitatea datelor provenite de la ei. De exemplu, nu puteam niciodata sa intru pur si simplu intr-un birou cu translatorul meu si sa ma intilnesc cu cineva; trebuia mai intii sa stabilim o intilnire. In sine, acest lucru nu ar fi trebuit sa para atit de straniu, doar ca procedeul insemna o uriasa pierdere de timp. Din moment ce telefoanele functionau foarte rar, trebuia sa mergem cu masina pe strazile ultraaglomerate, care erau proiectate intr-o maniera atit de contorsionata, incit putea sa dureze si o ora pentru a ajunge la o cladire aflata la o distanta de numai citeva corpuri de case. Odata ajunsi, eram rugati sa completam o serie de formulare. In cele din urma, aparea un secretar. Politicos - arborind intotdeauna acel zimbet curtenitor pentru care cei din Java sint renumiti - acesta imi punea intrebari despre tipul de informatii pe care il doresc, dupa care fixa detaliile pentru o intilnire. Fara exceptie, intilnirea planificata era peste cel putin citeva zile, iar cind, in sfirsit, avea loc, mi se inmina un dosar de materiale dinainte pregatite. Proprietarii de intreprinderi imi dadeau planuri pe 5-10 ani, bancherii aveau diagrame si grafice, iar guvernantii imi furnizau liste de proiecte care erau in curs de a parasi plansele de desen pentru a deveni motoare ale cresterii economice. Tot ceea ce imi furnizau acesti lideri ai comertului si guvernului si tot ceea ce imi spuneau ei in timpul discutiilor indica faptul ca Java era pe drumul catre - poate - cel mai mare boom al tuturor economiilor din lume. Nimeni - nici macar o singura persoana - nu a pus la indoiala vreodata aceasta premisa si nici nu mi-a dat vreo informatie negativa. Pe cind ma intorceam spre Bandung insa, m-am trezit analizind toate aceste experiente traite; ceva era extrem de neplacut. Mi-a venit in minte ca tot ceea ce faceam eu in Indonezia era mai mult un joc decit o realitate. Era ca si cum am fi jucat pocher. Ne tineam cartile ascunse. Nu puteam avea incredere unii in altii si nici nu puteam conta pe veridicitatea informatiilor pe care ni le comunicam. Si totusi, acest joc era al naibii de serios, iar rezultatul lui, timp de decenii de acum incolo, avea sa aiba un impact asupra a milioane de vieti.

CAPITOLUL 7

Civilizatia pusa la incercare

- Te duc la un dalang, mi-a spus Rasy, zimbind. Stii, e vorba despre faimosii maestri papusari indonezieni. Era efectiv incintat ca revenisem in Bandung.

- In asta seara, in oras e un astfel de dalang, foarte vestit.

M-a dus cu scuterul lui prin parti ale orasului despre care nici nu stiam ca exista, prin cartiere populate de case traditionale, kampong, care puteau fi asemuite cu o versiune saracacioasa a micilor temple ca acoperis de tigla. Erau departe impresionantele conace tipice colonialismului olandez si cladirile de birouri cu care ma obisnuisem. Se vedea clar ca oamenii erau saraci, dar, cu toate acestea, comportamentul lor era plin de mindrie. Purtau saronguri imprimate, uzate pina la urzeala, dar curate, bluze viu colorate si palarii din paie cu borurile foarte mari. Oriunde mergeam eram intimpinati cu zimbete si risete. Cind ne opream, copiii se repezeau sa ma atinga si sa-mi pipaie tesatura blugilor. O fetita mi-a infipt in par un boboc inmiresmat de frangipani.

Am parcat scuterul linga un teatru ambulant unde erau adunate citeva sute de oameni, unii in picioare, altii asezati pe scaune pliante. Era o noapte senina si frumoasa. Desi ne aflam in centrul celui mai vechi cartier din Bandung, nu existau stilpi de iluminat, asa ca stelele straluceau deasupra capetelor noastre. Arome de lemn ars, arahide si cuisoare inmiresmau aerul.

Rasy a disparut in multime, revenind in curind insotit de multi dintre tinerii pe care-i intilnisem la cafenea. Mi-au oferit un ceai fierbinte, niste prajiturele si sate, mici bucatele de carne prajite in ulei de arahide. Probabil ca am ezitat inainte de a gusta din ultimele, deoarece una dintre femei a aratat spre un foc de-abia pilpiind.

- Carne foarte proaspata, a ris ea. De curind prajita.

Apoi a inceput muzica - sunetele magice si obsesive ale unui gama-long, un instrument evocind imaginea clopotelor templelor.

-Acest dalang interpreteaza singur toata muzica, mi-a soptit Rasy. Tot el manevreaza si toate papusile si le interpreteaza vocile, vorbind in citeva limbi. O sa-ti traducem noi.

A fost un spectacol remarcabil, imbinind legendele traditionale cu evenimentele curente. Mai tirziu aveam sa aflu ca dalang-ul este un Saman care face totul in transa. Avea peste o suta de papusi si pentru fiecare glasuia cu o voce diferita. Era o noapte pe care nu aveam sa o uit niciodata si care mi-a influentat tot restul vietii.

Dupa ce a incheiat o selectie clasica de texte din Ramayana, dalang a scos o papusa Richard Nixon, completata cu nasul lung si cu falcile lasate. Presedintele SUA era imbracat ca Unchiul Sam, cu o palarie in stele-si-dungi si cu frac. Era insotit de o alta papusa, care purta un costum din trei piese in dungi. Cea de-a doua papusa cara intr-o mina o galeata ornata cu semnul dolarului. Mina libera si-o folosea pentru a flutura steagul american deasupra capului lui Nixon, in maniera in care sclavii fluturau evantaiele pentru a-si racori stapinii.

In spatele celor doi a aparut o harta a Orientului Extrem si Mijlociu, cu diferitele tari prinse in cuie, fiecare pe pozitia-i respectiva. Nixon s-a apropiat imediat de harta, a luat Vietnamul de pe cui si l-a indesat in gura. Striga ceva ce se putea traduce cu:

- Amar! La gunoi cu el. Nu mai avem nevoie de asta!

Apoi l-a zvirlit in galeata si a luat in primire si celelalte tari. In orice caz, am fost surprins sa observ ca selectiile urmatoare nu includeau dominoul statelor din Asia de Sud-Est. Mai exact, tarile apartineau toate Orientului Mijlociu - Palestina, Kuweit, Arabia Saudita, Irak, Siria si Iran. S-a intors apoi catre Pakistan si Afganistan. Ori de cite ori azvirlea o tara in galeata-i, papusa Nixon scotea urlind cite un epitet, iar toate vituperatiile sale erau remarci anti-islamice: "ciini musulmani', "monstrii lui Mohammed', "diavoli islamisti'.

Multimea devenise foarte irascibila, tensiunea crescind cu fiecare tara nou aruncata in galeata. Spectatorii pareau sfisiati intre hohote de ris, soc si furie. Din cind in cind, mi se parea ca se simteau jigniti de limbajul papusarului. Eram si eu intimidat; ieseam in evidenta din aceasta multime, fiind mai inalt decit ceilalti, si eram ingrijorat ca si-ar putea dezlantui furia asupra mea. Nixon a spus apoi ceva care mi-a facut parul maciuca, dupa cele traduse de Rasy.

- Pe asta da-o Bancii Mondiale. Vezi ce se poate face ca sa luam ceva bani pe Indonezia.

A ridicat Indonezia de pe harta, facind gestul de a o azvirli la gunoi, dar, chiar in acel moment, din umbra s-a napustit o alta papusa. Aceasta reprezenta un barbat indonezian, imbracat intr-o camasa imprimata si o pereche de pantaloni kaki, purtind o insigna cu numele sau clar tiparit.

- E vorba de un politician foarte popular din Bandung, mi-a explicat Rasy.

Papusa aceasta a zburat literalmente intre Omul cu galeata si Nixon, pe care l-a prins de mina.

- Stai! striga barbatul. Indonezia e suverana.

Multimea a izbucnit in aplauze. Apoi Omul cu galeata a ridicat steagul si l-a infipt ca pe o sageata in indonezian, care s-a clatinat si a murit intr-o maniera foarte teatrala. Spectatorii au inceput sa fluiere, sa tipe, sa strige "huo!' si sa-si agite pumnii in aer. Nixon si Omul cu galeata stateau acolo privindu-ne. Au facut o plecaciune si au parasit scena.

- Cred ca ar trebui sa plec, i-am spus lui Rasy. El m-a luat protector pe dupa umeri.

- E in regula, mi-a zis. Nu au nimic impotriva ta, personal.

Nu prea eram sigur de asta.

Ceva mai tirziu, ne-am retras la cafenea. Rasy si ceilalti m-au asigurat ca nu fusesera informati dinainte asupra scenetei cu Nixon si Banca Mondiala.

-Nu poti sa stii niciodata la ce sa te astepti din partea papusarului, a completat un tinar.

M-am intrebat cu voce tare daca totul a fost regizat in onoarea mea. Cineva a ris si mi-a spus ca Eul meu e unul urias.

- Tipic pentru americani, a adaugat el, batindu-ma cu intelegere pe spate.

Indonezienii sint foarte constienti in materie de politica, a spus tipul de linga mine. Americanii nu merg la spectacole de acest fel?

O femeie superba, licentiata in limba engleza, s-a asezat vizavi de mine la masa.

- Dar tu nu lucrezi pentru Banca Mondiala? m-a intrebat ea.

I-am spus ca sarcina mea venea de la Banca Asiatica pentru Dezvoltare (Asian Development Bank) si de la Agentia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internationala (United State Agency for International Development).

- Si, de fapt, nu sint toate acelasi lucru? Nu a mai asteptat raspuns. Nu e asa cum a aratat piesa din seara asta? Nu se uita guvernul tau la Indonezia si la alte tari ca si cum ar fi un ciorchine de

Nu reusea sa gaseasca termenul.

- Struguri, a sugerat unul dintre prietenii ei.

- Exact. Un ciorchine de struguri. Poti culege si alege. Pastreaz-o pe Anglia. Maninc-o pe China. Si arunc-o pe Indonezia.

- Dupa ce ne veti lua tot petrolul, a adaugat o alta femeie.

Am incercat sa ma apar, dar nu eram deloc pregatit pentru asa ceva. Voiam sa ma dau mare cu faptul ca venisem in aceasta parte a orasului si ca am ramas sa asist la intregul spectacol anti-SUA pe care l-as fi putut considera ca pe un afront personal. Voiam ca ei sa vada curajul meu de a face ceea ce facusem, sa-si dea seama ca eu eram singurul membru al echipei mele care se straduise sa invete bahasa sau care avusese dorinta de a le cunoaste cultura. Voiam sa le arat ca fusesem singurul strain care participase la spectacol. In loc de toate acestea, am incercat sa reorientez conversatia. I-am intrebat de ce credeau ca dalang-ul a singularizat numai tari musulmane, cu exceptia Vietnamului.

Auzind asta, tinara absolventa de limba engleza a izbucnit in ris.

- Pentru ca asta este planul.

Vietnamul este numai o actiune de acoperire, a intervenit unul dintre barbati, asa cum a fost Olanda pentru nazisti. O treapta.

- Adevarata tinta, a continuat femeia, este lumea islamica.

Nu puteam sa las aceasta chestiune fara nici o replica.

- Cu siguranta, am protestat eu, nu aveti cum sa credeti cu adevarat ca SUA este antimusulmana.

- Si nu e? a intrebat ea. De cind? Ar fi bine sa-i citesti pe unul dintre istoricii vostri - un britanic pe nume Toynbee. Prin anii cincizeci, el a prezis ca adevaratul razboi al secolului urmator nu se va purta intre comunisti si capitalisti, ci intre crestini si musulmani.

Arnold Toynbee a afirmat asa ceva?

Eram uimit.

Da. Citeste Procesul intentat civilizatiei si Lumea si Occidentul.

- Dar de ce sa existe o animozitate intre musulmani si crestini? am intrebat.

Au schimbat citeva priviri pe deasupra mesei. Le era greu sa creada ca puteam pune o intrebare atit de timpita.

- Deoarece, a spus ea rar, ca si cum s-ar fi adresat unei persoane mai incete la minte sau tare de urechi, Occidentul - in special liderul sau, SUA - este hotarit sa preia controlul asupra lumii, sa devina cel mai mare imperiu din istorie. A ajuns deja foarte aproape de reusita. Actualmente, Uniunea Sovietica ii sta in cale, dar sovieticii nu vor mai rezista mult. Toynbee a reusit sa intrevada acest lucru. In spatele ideologiei lor, nu exista vreo religie, vreo credinta, vreo substanta. Istoria demonstreaza un lucru: credinta - sufletul, increderea intr-o putere superioara - este esentiala. Iar noi, musulmanii, o avem. O avem mai mult decit oricine din lume, chiar mai mult decit crestinii. Asa ca asteptam. Devenim tot mai puternici.

- Nu ne grabim, a intervenit unul dintre tineri, dar, in timp, vom lovi asemenea sarpelui.

- Ce gind oribil! nu m-am mai putut abtine. Ce putem face pentru a schimba toate astea?

Absolventa de la engleza m-a privit drept in ochi, zicindu-mi:

- Incetati sa mai fiti atit de lacomi si de egoisti. Intelegeti ca mai exista si altceva pe lume in afara imenselor voastre case si a magazinelor de lux. Oamenii mor de foame, iar voi nu aveti alta grija decit sa va asigurati petrolul pentru masini. Copiii mor de sete, iar voi umblati dupa ultima moda aparuta prin magazinele de firma. Natiuni ca a noastra se ineaca in saracie, dar oamenii vostri nici nu ne mai aud strigatele de ajutor. Va astupati urechile in momentul in care ceilalti incearca sa va spuna toate astea. Ii etichetati drept comunisti sau radicali. Ar trebui sa va deschideti inimile catre cei saraci si defavorizati, in loc sa-i conduceti catre o saracie si o aservire
tot mai profunde. Nu a mai ramas prea mult timp. Daca nu reusiti sa va schimbati, sinteti condamnati.

Citeva zile mai tirziu, popularul politician din Bandung, reprezentat de papusa care s-a opus lui Nixon si Omului cu galeata, a fost lovit si omorit de o masina, iar soferul a fugit de la locul accidentului.

CAPITOLUL 8

Isus, altfel inchipuit

Amintirea acelui dalang mi-a ramas adinc intiparita in minte. La fel si cuvintele frumoasei licentiate in limba engleza. Acea noapte din Ban-dung m-a catapultat la un nou nivel de gindire si simtire. Chiar daca nu ignorasem in totalitate implicatiile misiunii noastre din Indonezia, reactiile mele fusesera stapinite de emotii si, in general, fusesem in stare sa-mi controlez sentimentele, apelind la ratiune, la exemplele din istorie sau la necesitatile biologice. Justificasem prezenta noastra acolo ca pe o parte a conditiei umane, autoconvingindu-ma ca Einar, Charlie si noi ceilalti nu faceam decit sa actionam asa cum actionasera toti oamenii dintotdeauna: avind grija de noi si de familiile noastre, in orice caz insa, discutia mea cu acei tineri indonezieni m-a determinat sa vad si un alt aspect al acestei probleme. Prin ochii lor, am perceput ca o abordare egoista a politicii externe nu serveste si nici nu protejeaza generatiile viitoare din nici o parte a lumii. Este vorba despre un fel de miopie, asa cum o vadesc si rapoartele anuale ale corporatiilor sau strategiile pentru campaniile electorale ale politicienilor care elaboreaza politica externa.

Dupa cum s-a dovedit, informatiile de care aveam nevoie pentru prevederile mele economice necesitau vizite mai frecvente la Djakarta. Am profitat de timpul petrecut singur acolo pentru a cugeta mai adinc asupra acestor chestiuni si pentru a scrie despre ele intr-un jurnal al meu. Am ratacit pe strazile acestui oras, am dat bani cersetorilor si am incercat sa leg conversatii cu leprosi, prostituate si copii ai strazii, intre timp, am analizat natura ajutorului international si am luat in considerare rolul legitim pe care statele dezvoltate (SD-urile, in jargonul Bancii Mondiale) l-ar putea juca in incercarea de a eradica saracia si mizeria din statele mai putin dezvoltate (SMPD-uri). Am inceput sa ma intreb cind este ajutorul extern unul cu adevarat sincer si cind este numai lacomie si egoism. Am inceput efectiv sa-mi pun intrebarea daca acest ajutor extern este vreodata altruist, iar, daca nu e, cum se putea schimba acest lucru. Eram sigur ca tari ca a mea ar trebui sa actioneze decisiv pentru a-i ajuta pe bolnavii si muritorii de foame ai lumii, dar tot atit de sigur eram ca se intimpla foarte rar - daca se intimpla vreodata - ca aceasta sa constituie motivatia fundamentala a interventiei noastre.

Imi tot revenea in minte o intrebare esentiala: daca obiectivul ajutorului extern este imperialismul, atunci sa fie acesta chiar asa de incorect? M-am surprins adesea invidiindu-i pe oameni ca Charlie care credeau cu atita neclintire in sistemul nostru, incit voiau sa-i impuna si restului lumii. Ma indoiam ca resursele limitate ar permite intregii lumi sa duca viata opulenta a SUA, cind chiar Statele Unite aveau milioane de cetateni care traiau in saracie. In plus, nu-mi era foarte clar daca oamenii din celelalte state voiau efectiv sa traiasca la fel ca noi. Propriile noastre statistici privind violenta, depresia, abuzul de medicamente, divorturile si crimele indicau faptul ca, desi eram una dintre cele mai sanatoase societati din istorie, la fel de bine se putea sa fim si una dintre cele mai nefericite. De ce sa vrem ca ceilalti sa se ia la intrecere cu noi?

Poate Claudine ma avertizase despre toate acestea. Nu mai eram deloc sigur de ceea ce incercase ea sa-mi spuna. In orice caz, acum, lasind argumentele intelectuale deoparte, devenise dureros de evident faptul ca zilele inocentei mele luasera sfirsit. Iata ce am scris in jurnal:

Este oare cineva din SUA inocent? Desi aceia din chiar virful piramidei economice cistiga cel mai mult, milioane dintre noi depindem - fie direct, fie indirect - de exploatarea SMPD-urilor pentru a ne asigura traiul. Resursele si mina de lucru ieftina, care ne alimenteaza aproape toate afacerile, vin din locuri precum Indonezia si foarte putine fac cale intoarsa la ei. Imprumuturile externe ne asigura ca atit copiii din ziua de azi, cit si nepotii lor de miine vor fi chezasia noastra. Ei vor trebui sa permita corporatiilor noastre sa le devasteze resursele naturale si nu vor putea primi educatie, ingrijiri medicale si alte servicii numai si numai ca sa ne plateasca noua inapoi. Faptul ca propriile noastre companii au primit deja bani pentru construirea uzinelor electrice, aeroporturilor si parcurilor industriale nu este luat in calcul in aceasta formula. Sa fie o dovada de inocenta faptul ca majoritatea americanilor nu este constienta de acest lucru? Neinformati si intentionat dezinformati, da. Dar inocenti?

M-am intilnit cu Ann la Paris, in drum spre casa, pentru a incerca o reconciliere. Chiar si in timpul acestei vacante franceze, am continuat sa ne ciondanim. In ciuda numeroaselor momente frumoase si speciale traite de noi, cred ca amindoi inteleseseram ca indelungata noastra istorie de furie si resentimente constituia o piedica mult prea mare. Si, in plus, erau atitea lucruri pe care nu i le puteam spune. Singura persoana careia i le-as fi putut impartasi era Claudine, iar la ea ma gindeam permanent. Ann si cu mine am aterizat la Aeroportul Logan din Boston si am luat un taxi spre a ajunge fiecare la casa sa din Back Bay.

CAPITOLUL 9

O ocazie unica in viata

Adevaratul test al Indoneziei ma astepta la MAIN. Dimineata, la prima ora, m-am prezentat la sediul central de la Prudential Center si, in timp ce asteptam liftul impreuna cu alti angajati, am aflat ca Mac Hali, enigmaticul presedinte octogenar, si executivul de la MAIN il promovasera pe Einar presedinte al reprezentantei din Portland, Oregon. Rezultatul era ca acum eu trebuia sa-i raportez direct lui Bruno Zambotti.

Supranumit "vulpea argintie' datorita culorii parului sau si a straniei sale abilitati de a dejuca planurile oricui ar incerca sa-i provoace, Bruno avea ceva din infatisarea fermecatoare a lui Cary Grant. Era mester la vorba si avea atit o diploma de inginer, cit si un MBA. Intelegea econometria si era vicepresedintele responsabil cu departamentul de energie electrica de la MAIN, precum si cu majoritatea proiectelor noastre internationale. Evident, el urma sa fie alesul firesc in functia de presedinte al corporatiei, in momentul in care mentorul sau, care imbatrinea vizibil, Jake Dauber, avea sa se pensioneze. Ca majoritatea angajatilor de la MAIN, eram si eu infricosat si ingrozit de Bruno Zambotti.

Exact inainte de prinz am fost chemat in biroul lui Bruno. Dupa o discutie cordiala despre Indonezia, el a spus ceva care m-a facut sa sar de pe fotoliu.

- Il concediez pe Howard Parker. Nu e nevoie sa intram in amanunte, e de-ajuns sa spunem ca a cam pierdut contactul cu realitatea.

Zimbetul lui era satisfacut, deconcertant, in timp ce batea cu degetul peste un teanc de hirtii de pe birou.

- Opt procente pe an. Asta e analiza incarcaturii facuta de el. Iti vine sa crezi? Intr-o tara cu potentialul Indoneziei!

A incetat sa mai zimbeasca si m-a privit drept in ochi.

- Charlie Illingsworth mi-a spus ca previziunile tale economice merg direct la tinta si ca vor justifica cresterea incarcaturii cu 17-20 de procente. Asa e?

L-am asigurat ca asa era. S-a ridicat in picioare si mi-a intins mina.

- Felicitari. Tocmai ai fost promovat.

Poate ca ar fi trebuit sa fi iesit in oras sa sarbatoresc la un restaurant elegant cu alti angajati de la MAIN - sau chiar singur. Oricum, mintea mea era la Claudine. Ardeam de nerabdare sa-i spun despre promovare si despre experientele mele din Indonezia. Imi interzisese sa o sun din strainatate si o ascultasem. Acum eram uimit sa aflu ca telefonul ei fusese deconectat, fara sa existe un numar de contact. M-am dus sa o caut.

Un cuplu tinar se mutase in apartamentul ei. Era vremea prinzului, dar cred ca i-am luat din pat; vizibil deranjati, mi-au marturisit ca nu stiau nimic despre Claudine. Am facut o vizita la agentia imobiliara, pretinzind ca sint un var al ei. Dosarele lor aratau ca nu inchiriasera niciodata acel apartament cuiva cu numele ei; inchirierea anterioara se facuse unui barbat ramas anonim la cerere. Inapoi la Prudential Center, cei de la oficiul resurse umane de la MAIN sustineau ca nu exista nici un dosar cu ea. Admisesera, totusi, ca existase un dosar al unui "consultant special' la care eu nu aveam acces.

Dupa-amiaza tirziu, eram epuizat si golit de orice sentiment. Si colac peste pupaza, aveam probleme si cu oboseala datorata decalajului de fus orar. Intors in apartamentul meu gol, m-am simtit teribil de singur si de parasit. Promovarea mea parea fara importanta sau, chiar mai rau, ca o insigna pe care o primisem ca recunoastere a dorintei mele de a ma vinde. M-am trintit pe pat, coplesit de disperare. Fusesem folosit de Claudine si apoi indepartat. Hotarit sa nu cedez in fata chinului, mi-am reprimat sentimentele. Stateam intins pe pat, holbindu-ma ore in sir la peretii goi.

In cele din urma, am reusit sa ma adun. M-am ridicat, am dat pe git o bere, dupa care am azvirlit cu sticla goala intr-o masa. M-am uitat apoi pe fereastra. Privind pe o strada indepartata, mi s-a parut ca o vad venind spre mine. M-am repezit la usa, dar m-am intors sa mai arunc din nou o privire pe fereastra. Femeia se mai apropiase. Mi-am putut da seama ca era atragatoare si ca mersul ei imi amintea de cel al lui Claudine, doar ca nu era Claudine. Mi s-a strins inima, iar senzatiile mele au trecut de la furie si sila la frica. Prin fata ochilor mi-a trecut fulgerator o imagine cu Claudine, prabusindu-se sub o ploaie de gloante, asasinata. Mi-am alungat aceasta imagine, am luat citeva pastile de Valium si am baut pina am adormit.

In dimineata urmatoare, un telefon de la serviciul de personal de la MAIN m-a trezit din mahmureala. Seful acestuia, Paul Mormino, m-a asigurat ca imi intelegea nevoia de odihna, dar ma implora sa vin la birou in dupa-masa aceea.

- Vesti bune, mi-a spus el. Cel mai bun lucru pentru o refacere ca lumea.

M-am supus apelului si am aflat ca Bruno fusese mai mult decit parolist. Nu numai ca fusesem promovat pe vechiul post al lui Howard, dar mi se oferise si titlul de economist-sef, plus o marire de salariu, ceea ce chiar ca m-a mai bine-dispus un pic. Mi-am luat liber toata ziua si am ratacit pe strazi, de-a lungul riului Charles, cu sticla de bere dupa mine. Cum stateam acolo, privind ambarcatiunile si tratindu-mi oboseala provocata de schimbarea fusului orar combinata cu mahmureala nesanatoasa, m-am convins singur ca Claudine isi facuse meseria si apoi se indreptase catre urmatoarea sa misiune. Intotdeauna evidentiase faptul ca totul trebuia sa ramina secret. O sa ma sune ea pe mine. Mormino avusese dreptate: oboseala datorata decalajului de fus orar si anxietatea mea se risipira.

In timpul urmatoarelor saptamini am incercat sa las deoparte gindurile care-mi zburau spre Claudine. M-am concentrat asupra redactarii raportului privind economia Indoneziei si a revizuirii analizei lui Howard. Am ajuns la zi cu tipul de studiu pe care sefii meu voiau sa-i vada: o crestere in cererea de electricitate in medie de 19 procente pe an in primii doisprezece ani dupa ce noul sistem va fi terminat, scazind la 17 procente timp de inca opt ani si stabilizin-du-se la circa 15 procente pentru restul anilor ramasi pina la 25 din cei prevazuti de proiect.

Mi-am prezentat concluziile la o intilnire oficiala cu agentii internationale de imprumut. Echipele lor de experti m-au chestionat pe larg, fara pic de indurare. Atunci, emotiile mi se transformasera deja intr-un soi de hotarire sinistra, nu foarte diferita de cea care ma impinsese in timpul scolii elementare sa excelez in loc sa ma revolt. Si totusi, amintirea Claudinei ma urmarea indeaproape. Cind un economist tupeist, hotarit sa-si faca o reputatie la Banca Asiatica de Dezvoltare, m-a verificat in decursul intregii dupa-amiezi, mi-am amintit sfatul dat de Claudine intr-una din zilele acelea petrecute in apartamentul din Beacon Street, cu citeva luni bune in urma.

- Cine poate prevedea viitorul cu 25 de ani inainte? ma intrebase ea. Ghicitul tau este la fel de bun ca si al lor. Increderea inseamna totul.

M-am convins personal ca sint un expert, reamintindu-mi ca eu avusesem mai multa experienta cu tarile in curs de dezvoltare decit multi indivizi - unii avind de doua ori virsta mea - care trebuiau sa-mi judece mie activitatea. Traisem in Amazon si calatorisem in locuri din Java pe care nimeni altcineva nu voise sa le viziteze. Frecventasem citeva cursuri intensive care aveau drept scop sa-i invete pe directori cele mai subtile lucruri despre econometrie si mi-am spus ca faceam parte dintr-o rasa noua, ca sint un fel de copil minune orientat catre statistica, divinizind econometria, care l-a incintat pe Robert McNamara, presedintele in functie al Bancii Mondiale, fostul presedinte al Companiei Ford Motors si secretarul cu apararea pe vremea lui Kennedy. Era vorba despre un barbat care-si construise reputatia pe numere, pe teoria probabilitatii, pe modelele matematice si - banuiam eu - pe bravada unui ego extrem de plin de sine. Am incercat sa-i imit si pe McNamara, dar si pe seful meu, Bruno. Am adoptat maniera de a vorbi a primului si m-am apucat sa merg tantos ca cel din urma, leganindu-mi servieta intr-o mina. Daca privesc inapoi, am de ce sa ma minunez de tupeul meu. Adevarul este ca experienta mea era extrem de limitata, dar ceea ce-mi lipsea la capitolul pregatire si cunostinte, era suplinit la capitolul indrazneala. Si uite ca a mers. In cele din urma, echipa de experti mi-a aprobat rapoartele.

In lunile care au urmat, am avut intilniri in Teheran, Caracas, Guatemala City, Londra, Viena si Washington DC. Am intilnit personalitati notorii, printre care sahul Iranului, fosti presedinti ai citorva tari si chiar pe Robert McNamara in persoana. Ca si in scoala elementara, aceasta era o lume a barbatilor. Am fost uimit de felul in care noul meu titlu si bilanturile recentelor mele izbinzi in fata agentiilor internationale de imprumut au influentat atitudinea celorlalti fata de mine.

La inceput, toata aceasta atentie mi s-a urcat la cap. Am inceput sa ma cred un fel de Merlin care putea sa-si fluture mina deasupra unei tari facind-o deodata sa se lumineze, iar intreprinderile sa rasara precum florile. Apoi am fost deceptionat. Mi-am analizat propriile motive, dar si pe ale tuturor celor cu care am lucrat impreuna. Se parea ca un titlu onorific sau un doctorat nu insemna mare lucru cind era vorba de a ajuta pe cineva sa inteleaga situatia disperata a unui lepros traind linga o hazna in Jakarta si ma indoiam ca talentul de a manipula niste statistici ar putea permite cuiva sa vada in viitor. Cu cit ajungeam sa-i cunosc mai bine pe cei care luau decizii ce schimbau soarta lumii, cu atit mai sceptic deveneam in privinta posibilitatilor si a scopurilor acestora. Privind fetele celor din jurul meselor din salile de sedinta, m-am surprins facind mari eforturi pentru a-mi stapini furia.

In cele din urma insa, aceasta perspectiva s-a schimbat si ea. Am ajuns sa inteleg ca majoritatea acelor indivizi credeau ca procedeaza asa cum se cuvine. Ca si Charlie, ei erau convinsi ca atit comunismul, cit si terorismul reprezentau forte ale raului - mai degraba decit reactii previzibile la deciziile pe care ei si predecesorii lor le luasera - si ca era datoria lor fata de patrie si fata de urmasii lor, ca si fata de Dumnezeu, sa converteasca lumea la capitalism. Tot ei se agatau si de principiul supravietuirii celui mai puternic; daca s-a nimerit sa aiba norocul de a se fi nascut intr-o clasa privilegiata, nu intr-una din cele care vietuiesc in bordeie din mucava, ei considerau ca este o obligatie sa transmita aceasta mostenire si urmasilor lor.

Am oscilat intre a-i considera pe astfel de indivizi ca pe niste participanti la o conspiratie sau ca pe o simpla fratie bine inchegata care-si propunea sa domine lumea. Cu toate acestea, in timp, am inceput sa-i aseman cu proprietarii de plantatii din sudul Americii, de dinaintea Razboiului Civil. Erau niste oameni strinsi laolalta intr-o asociatie libera, pe baza unor credinte comune si a unor interese proprii impartasite, mai degraba decit un grup exclusivist care se reunea clandestin cu intentii ticaloase bine definite. Stapinii plantatiilor crescusera cu servitori si cu sclavi, fusesera educati sa creada ca era dreptul lor, ba, mai mult chiar, ca era datoria lor sa aiba grija de "pagini' si sa-i converteasca la religia proprietarilor si la felul lor de viata. Chiar daca sclavia le repugna din punct de vedere filozofic, ei erau in stare, asemenea lui Thomas Jefferson, sa o justifice ca fiind o necesitate, prabusirea ei avind drept rezultat haosul economic si social. Conducatorii oligarhiilor moderne - ceea ce eu numesc acum corporatocratie - par sa se incadreze in acelasi tipar.

Am inceput sa ma intreb de asemenea si cine trage foloase de pe urma razboiului si a productiei de arme in masa, de pe urma indiguirii riurilor si a distrugerii mediului si culturilor indigene. Am inceput sa urmaresc cine beneficiaza cind sute de mii de oameni mor din cauza hranei insuficiente, a apei poluate sau a bolilor pentru care exista totusi un leac. Incetul cu incetul, am ajuns sa inteleg ca, in cele din urma, nimeni nu are nici un avantaj, dar ca, pe termen scurt, se dovedeste ca, cel putin din punct de vedere material, beneficiaza doar aceia din virful piramidei - cei ca mine si ca sefii mei.

Aceste constatari au generat o serie de numeroase alte intrebari: de ce persista oare aceasta situatie? De ce tine ea de atita vreme? Raspunsul se gaseste oare, pur si simplu, in acea zicala straveche: "unde-i puterea, e si dreptatea', adica cei care au puterea perpetueaza acest sistem.

Parea insuficient sa sustin ca numai puterea ar permite acestei situatii sa se perpetueze. Desi afirmatia "unde-i puterea, e si dreptatea' explica o mare parte din dilema, simteam eu ca mai trebuia sa fie o forta mult mai irezistibila care actiona aici. Mi-am amintit de un profesor de economie de la scoala de afaceri, un tip din nordul Indiei, care tinea un curs despre resursele limitate, despre nevoia omului de a progresa continuu si despre principiul muncii cu sclavi. Conform spuselor acestui profesor, toate sistemele capitaliste de succes implica ierarhii cu lanturi de comanda rigide, adica o mina de oameni la virf, care controleaza ordinele date catre subordonati, si o masiva armata de muncitori la baza, care, in termeni relativ economici, pot fi clasificati efectiv drept sclavi. In cele din urma, m-am convins ca noi incurajam acest sistem, pentru ca ne-a incredintat Corporatocratia ca Dumnezeu ne-a dat dreptul sa-i plasam pe citiva dintre ai nostri in chiar virful piramidei capitaliste si sa ne exportam sistemul in toata lumea.

Desigur, nu sintem primii care procedeaza astfel. Lista celor care au practicat acest sistem incepe cu mult in urma, de la imperiile antice din Africa de Nord, din Orientul Mijlociu si din Asia, croindu-si drum prin Persia, Grecia, Roma, Cruciadele crestine, si pina la toti intemeietorii de imperii din Europa post-Columbiana. Acest impuls imperialist a fost si continua sa fie cauza majoritatii razboaielor, a poluarii, foametei, disparitiei speciilor si a genocidurilor. Si a avut intotdeauna un impact serios asupra constiintelor si bunastarii cetatenilor respectivelor imperii, contribuind la stagnarea sociala si avind drept rezultat o situatie in care cele mai bogate civilizatii din istoria omenirii sint lovite de cele mai inalte rate de sinucidere, consum de droguri si violenta.

M-am gindit indelung la aceste probleme, evitind insa sa iau in consideratie esenta rolului meu in toate acestea. Am incercat sa nu ma gindesc la mine ca la un AE, ci ca la un economist de virf. Suna astfel foarte indreptatit, iar daca aveam nevoie de confirmari, ma puteam uita pe statele mele de plata: toate erau de la MAIN, o corporatie privata. Nu cistigam nici un banut de la NSA sau de la alta agentie guvernamentala. Asa ca am reusit sa ma conving. Cit de cit.

Intr-o dupa-amiaza, m-a chemat Bruno in biroul lui. S-a asezat in spatele scaunului meu si m-a batut pe umar:

- Ai facut o treaba excelenta, mi-a zis satisfacut. Ca semn al aprecierii noastre, iti oferim o ocazie unica in viata, ceva ce putini oameni primesc vreodata, chiar daca uneori au de doua ori virsta ta.

CAPITOLUL 10

Presedintele si eroul

Am aterizat pe aeroportul international Tocumen din Panama intr-o noapte tirzie de aprilie in 1972, in timp ce afara era un adevarat potop tropical. Cum era obiceiul pe atunci, am luat un taxi impreuna cu alti citiva directori, iar eu, dat fiind ca vorbeam spaniola, am ajuns sa stau pe locul de linga sofer. Ma uitam in gol prin parbrizul taxiului. Prin ploaie, farurile luminau un panou cu portretul unui barbat aratos, cu sprincene proeminente si cu ochi stralucitori. O parte a palariei sale cu boruri largi era ridicata si inclinata smechereste, pe o ureche. L-am recunoscut ca fiind eroul statului Panama de azi, Omar Torrijos.

Ma pregatisem pentru aceasta excursie in maniera mea personala, vizitind sectiunea de referinta a Bibliotecii Publice din Boston. Stiam ca unul dintre motivele popularitatii lui Torrijos in rindul cetatenilor era rolul sau de aparator al dreptului statului Panama de a se autoguverna si al pretentiilor la suveranitatea asupra Canalului Panama. Era hotarit ca in timpul conducerii sale tara sa nu mai cada in capcanele istoriei ei umilitoare.

Panama facea parte din Columbia, cind inginerul francez Ferdinand de Lesspes, care condusese lucrarile de constructie a Canalului Suez, a hotarit sa construiasca un canal prin istmul Americii Centrale, care sa lege Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific. Incepind din 1881, francezul a depus un efort colosal, soldat insa cu un lant de catastrofe venite una dupa alta. In cele din urma, in 1889, proiectul s-a sfirsit cu un dezastru financiar - inspirindu-i insa un vis lui Theodore Roosevelt. In timpul primilor ani ai secolului XX, Statele Unite au cerut Columbiei sa semneze un tratat prin care sa cedeze istmul unui consortiu nord-american. Columbia a refuzat. In 1903, presedintele Roosevelt a trimis acolo nava americana de razboi Nashville. Soldatii americani au debarcat, l-au capturat si ucis pe comandantul militiei locale si au proclamat independenta statului Panama. A fost instalat un guvern-marioneta si a fost semnat primul Tratat privind Canalul Panama; el stabilea o zona americana pe ambele maluri ale viitorului curs de apa, legaliza interventia militara a SUA si dadea Washingtonului un control efectiv asupra acestei nou-nascute natiuni "independente'.

Interesant este faptul ca Tratatul a fost semnat de secretarul american de stat Hay si de un inginer francez, Philippe Bunau-Varilla, care facuse parte din echipa initiala, nefiind insa semnat de nici un cetatean din Panama. In esenta, Panama a fost obligata sa paraseasca statul Columbia pentru a servi Statelor Unite, intr-o afacere pusa la cale de un american si un francez - privind retrospectiv, un inceput profetic¹. Mai bine de o jumatate de secol, Panama a fost condusa de o oligarhie de familii instarite cu legaturi puternice la Washington. Acesti conducatori erau dictatori de dreapta care luau toate masurile pe care le considerau necesare pentru a fi siguri ca tara lor promova interesele Statelor Unite. Aproximativ in aceeasi maniera a tuturor dictatorilor din America Latina care s-au aliat cu Washingtonul, conducatorii statului Panama interpretau interesele SUA in sensul de anihilare a oricarei miscari populiste cu iz de socialism. Ei sustineau si activitatile anticomuniste ale CIA si ale NSA de pe intreaga emisfera, sprijinind de asemenea afaceri uriase americane, cum ar fi Standard Oil al lui Rockefeller sau United Fruit Company (care a fost cumparata de George H. W Bush). Aparent, aceste guverne nu-si dadeau seama ca interesele SUA erau promovate prin imbunatatirea vietii celor care traiau in saracie lucie si care serveau drept eventuali sclavi pe plantatiile uriase si in corporatii.

Familiile conducatoare ale Republicii Panama au fost bine rasplatite pentru sprijinul lor: fortele militare ale SUA au intervenit in numele lor de zeci de ori, in perioada cuprinsa intre declaratia de independenta a Republicii Panama si anul 1968. Oricum, in acel an, in timp ce eram inca voluntar al Peace Corps in Ecuador, cursul istoriei panameze s-a schimbat brusc. O lovitura de stat l-a inlaturat pe Arnulfo Arias, ultimul din parada dictatorilor, iar Omar Torrijos s-a impus ca sef al statului, desi nu participase activ la lovitura².

Torrijos era privit cu admiratie de clasa de mijloc si de cea de jos din Panama. El insusi crescuse intr-un oras de provincie, Santiago, unde parintii sai predau la o scoala de acolo. Se ridicase rapid, trecind prin gradele Garzii Nationale, cea mai importanta organizatie militara din Panama si o institutie care, in anii 1960, cistigase un sprijin tot mai larg in rindurile saracilor. Torrijos isi dobindise reputatia de a-i asculta pe cei defavorizati. Se plimba pe strazile mahalalelor pline de cocioabe, tinea intruniri in locuri in care alti politicieni nici nu indrazneau sa intre, ii ajuta pe cei fara slujba sa-si gaseasca de lucru si deseori dona din resursele sale financiare limitate familiilor lovite de boli sau de nenorociri³.

Dragostea lui de viata si compasiunea sa pentru oameni s-a intins chiar si dincolo de granita statului Panama. Torrijos era hotarit sa-si transforme natiunea intr-un azil pentru cei prigoniti, un loc care sa le ofere protectie refugiatilor din ambele parti ale "gardului' politic, de la cei care se opuneau lui Pinochet in Chile pina la luptatorii de dreapta anti-Castro. Multi au vazut in el un agent al pacii, perceptie care l-a facut sa dobindeasca admiratia intregii emisfere. Si-a capatat de asemenea o reputatie de lider dedicat rezolvarii divergentelor dintre variatele factiuni ce sfisiau atit de multe tari din America Latina: Honduras, Guatemala, El Salvador, Nicaragua, Cuba, Columbia, Peru, Argentina, Chile si Paraguay. Micuta sa natiune de doua milioane de oameni servea ca model de reforma sociala, fiind o sursa de inspiratie pentru lideri mondiali, pentru sindicatele care planuiau dezmembrarea Uniunii Sovietice sau pentru militantii islamisti, cum era Mouammar Gadhafi din Libia⁴.

In prima mea noapte in Panama, oprit fiind la un semafor si uitindu-ma cu atentie printre stergatoarele zgomotoase ale parbrizului, am fost emotionat de acest om care-mi zimbea de pe panou - aratos, plin de farmec, curajos. Aflasem, dupa ore de studiu la BPB, ca era un om care-si apara convingerile. Pentru prima data in istorie, Panama nu mai era o marioneta a Washingtonului sau a altcuiva. Torrijos nu a cedat niciodata tentatiilor oferite de Moscova sau de Beijing; el credea in reforma sociala si in ajutorarea celor nascuti in saracie, dar nu pleda in favoarea comunismului. Spre deosebire de Castro, Torrijos era hotarit sa cistige independenta fata de SUA fara sa creeze aliante cu inamicii acestora.

Am dat peste un articol dintr-un ziar obscur de pe rafturile de la BPB, articol in care Torrijos era laudat pentru ca era un om care avea sa modifice istoria Americilor, opunindu-se unei tendinte pe termen lung de dominatie a SUA. Autorul cita ca punct de plecare Manifest Destiny - Manifestul Destinului - doctrina populara printre americani in anii 1840, conform careia cucerirea Americii de Nord a fost predestinata divin si Dumnezeu, nu oamenii, ordonase distrugerea indienilor, a padurilor si a bivolilor, asanarea mlastinilor si indiguirea riurilor, precum si dezvoltarea unei economii care depinde de exploatarea neincetata a muncii si a resurselor naturale. Articolul mi-a dat de gindit asupra atitudinii pe care o adopta tara mea in raport cu lumea. Doctrina Monroe, enuntata in 1823, de presedintele James Monroe, a fost folosita pentru a duce cu un pas mai departe Manifestul Destinului, cind, in anii 1850 si 1860, se afirma ca SUA avea drepturi speciale asupra intregii emisfere, inclusiv dreptul de a invada oricare dintre natiunile din America Centrala sau de Sud care refuza sa sprijine politicile SUA. Teddy Roosevelt a invocat Doctrina Monroe pentru a justifica interventia SUA in Republica Dominicana, in Venezuela si in timpul "eliberarii' Republicii Panama de dominatia Columbiei. O serie intreaga de presedinti ai SUA-printre cei mai de seama, Taft, Wilson si Franklin Roosevelt - s-au bazat pe ea pentru a extinde activitatile pan-americane ale Washingtonului pina la sfirsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial. In cele din urma, in ultima jumatate a secolului XX, Statele Unite au folosit amenintarea comunista pentru a justifica extinderea acestui concept intr-o serie de tari din lume, incluzind Vietnamul si Indonezia⁵. Acum, se parea ca un singur om statea in calea Washingtonului. Stiam ca nu era primul - lideri precum Castro sau Allende o facusera cu mult inaintea lui, - dar numai Torrijos o facea din afara ideologiei comuniste si fara a-si eticheta miscarea drept revolutie. El spunea pur si simplu ca Panama avea propriile ei drepturi - suveranitatea asupra propriilor cetateni, paminturi si un curs de apa care o strabatea - si ca aceste drepturi erau la fel de valabile si acordate tot pe cale divina ca oricare dintre drepturile de care se bucurau Statele Unite.

Torrijos mai avea obiectii si impotriva acelei School of the Americas (Scoala Americilor), ca si impotriva centrului de instructie militara al US Southern Command, ambele situate in Zona Canalului. Ani de zile, fortele armate ale SUA invitasera dictatorii si presedintii Americii Latine sa-si trimita fiii si liderii militari in aceste centre - cele mai mari si cele mai bine dotate din afara Americii de Nord. Acolo, ei invatau tehnici de interogare si de operatiuni sub acoperire, ca si tactici militare pe care ar fi trebuit sa le foloseasca pentru a lupta impotriva comunismului si pentru a-si proteja propriile bunuri si pe acelea ale companiilor de petrol sau ale altor corporatii private. De asemenea, ei aveau ocazia de a-si crea legaturi cu elita Statelor Unite. Aceste facilitati erau urite de latino-americani - cu exceptia acelor citiva bogatasi care beneficiau de pe urma lor. Ele erau cunoscute pentru faptul ca ii educau pe cei din trupele mortii, de dreapta, si pe tortionarii care transformasera atit de multe natiuni in regimuri totalitare. Torrijos a afirmat clar ca nu dorea centre de instructie pe teritoriul Republicii Panama - si ca el considera Zona Canalului inclusa intre granitele sale⁶.

Vazindu-l pe chipesul general pe panou si citind sloganul de sub fata sa - "Idealul lui Omar este libertatea; nu s-a inventat inca glontul care sa poata ucide un ideal!', - am simtit fiori pe sira spinarii. Am avut o presimtire ca povestea statului Panama din secolul XX nu era deloc pe sfirsite si ca Torrijos se putea astepta la momente dificile, daca nu chiar tragice.

Furtuna tropicala lovea in parbriz, semaforul arata verde, iar soferul claxona masina din fata noastra. Am inceput sa ma gindesc la pozitia pe care o ocupam eu personal. Fusesem trimis in Panama sa inchei afacerea care avea sa devina cu adevarat cel mai impresionant si cuprinzator plan strategic al MAIN. Acest plan avea sa creeze justificarea pentru investitia de miliarde de dolari facuta de Banca Mondiala, Banca de Dezvoltare Interamericana si USAID in sectoarele energiei, transportului si agriculturii din aceasta tara micuta, e drept, dar de o importanta cruciala. Era, bineinteles, un subterfugiu, o modalitate de a indatora pe vecie Republica Panama si, prin urmare, de a o face sa revina la statutul de marioneta, in timp ce taxiul o porni in noapte, un sentiment paroxistic de vina ma strafulgera, pe care am reusit insa sa mi-i reprim imediat. Ce-mi pasa mie? Facusem pasul in Java, imi vindusem sufletul, iar acum imi puteam cladi ocazia vietii. Puteam deveni bogat, celebru si puternic cit ai bate din palme.

CAPITOLUL 11

Pirati in Zona Canalului

In ziua urmatoare, guvernul panamez a trimis pe cineva care sa ma calauzeasca. Se numea Fidel si am fost imediat atras de el. Era inalt, subtire si era foarte mindru de tara sa. Stra-strabunicul sau luptase alaturi de Bolivar pentru cistigarea independentei fata de Spania. I-am spus ca eu eram inrudit cu Tom Paine si am fost profund impresionat sa aflu ca Fidel citise Bunul simt tradus in spaniola. Vorbea engleza, dar, cind a descoperit ca vorbeam fluent limba tarii sale, a fost coplesit de emotie.

- Multi dintre compatriotii tai traiesc aici de ani de zile si nici nu se sinchisesc sa o invete, a spus el.

Fidel m-a dus intr-o plimbare cu masina printr-un sector uluitor de prosper al orasului sau, caruia el ii spunea New Panama (Noua Panama). Pe cind treceam pe linga zgirie-norii moderni din sticla si beton, mi-a explicat ca Panama avea mai multe banci internationale decit oricare dintre tarile de la sud de Rio Grande.

- Ni se mai spune adesea Elvetia Americilor, mi-a spus el. Le punem foarte putine intrebari clientilor nostri.

Tirziu, la amiaza, pe cind soarele se furisa in Pacific, am luat-o pe un bulevard care urma conturul golfului. Un lung sir de vapoare erau ancorate la mal. L-am intrebat pe Fidel daca era vreo problema cu Canalul.

- Mereu se intimpla asa, mi-a replicat el rizind. Cozi uriase, fiecare vapor asteptindu-si rindul. Jumatate din trafic vine din sau se indreapta spre Japonia. Chiar mai sustinut decit Statele Unite.

Am recunoscut ca asta era ceva nou pentru mine.

- Nu ma surprinde citusi de putine, a raspuns. Americanii din Nord nu stiu prea multe despre restul lumii.

Ne-am oprit intr-un parc splendid in care arbusti de bougainvillea, floarea de hirtie, se iteau printre ruinele antice. Un indicator il prezenta ca fiind un fort construit pentru a proteja orasul impotriva tilharilor de pirati englezi. O familie se asezase la un picnic pe inserat: tata, mama, cu un fiu si o fiica, si un batrin care am presupus ca era bunicul copiilor. Am tinjit brusc dupa linistea care parea sa-i invaluie pe acesti cinci oameni. Pe cind treceam pe linga ei, cuplul a zimbit, ne-a facut cu mina si ne-a salutat in englezeste. I-am intrebat daca erau turisti si au inceput sa rida. Barbatul a venit catre noi.

-Eu sint a treia generatie in Zona Canalului, mi-a explicat el cu mindrie. Bunicu-meu a venit la trei ani dupa construirea acestuia. El a condus unul dintre tractoarele care ridica navele din ecluze.

A aratat spre batrin, care era preocupat sa-i ajute pe copii sa aranjeze masa.

- Tatal meu a fost inginer, iar eu i-am calcat pe urme.

Femeia se intorsese sa-si ajute socrul si copiii. Dincolo de ei, soarele se scufundase in apa azurie. Era o scena de o frumusete idilica, amintind de picturile lui Monet. L-am intrebat pe barbat daca erau cetateni americani.

S-a uitat la mine, nevenindu-i parca sa creada.

- Bineinteles. Zona Canalului este teritoriu al SUA.

Baiatul a alergat catre tatal sau pentru a-i anunta ca masa era gata.

- Fiul tau va fi a patra generatie?

Barbatul si-a impreunat miinile ca pentru rugaciune si le-a inaltat spre cer.

- In fiecare zi ma rog la Bunul Dumnezeu sa aiba aceasta sansa. Este minunat sa traiesti in Zona. Apoi, si-a coborit miinile si s-a uitat direct la Fidel.

- Sper sa o mai putem pastra pentru inca macar vreo 50 de ani. Despotul acesta de Torrijos face cam multe valuri. Periculos om.

M-a apucat furia instantaneu si i-am spus in spaniola:

- Adios. Sper ca tu si familia ta sa va distrati pe-aici si sa invatati cit mai multe despre cultura panameza.

Mi-a aruncat o privire scirbita.

- Nu vorbesc limba lor, mi-a spus el.

Dupa care, s-a intors brusc si s-a indreptat spre familia lui si spre masa. Fidel s-a apropiat de mine, mi-a pus un brat in jurul umerilor, stringindu-ma usor.

-Multumesc, mi-a zis.

Intorsi in oras, Fidel a condus printr-o zona pe care o caracterizase drept mahala.

- Nu cea mai rea, m-a informat. Dar tot o sa-i prinzi gustul. Colibe din lemn si santuri pline cu apa clocita se aliniau de-a lungul drumului, casele fragile sugerind barci dezmembrate, scufundate intr-o hazna. Mirosul de putreziciune si de laturi ne umpluse masina, in timp ce copii cu burtile diforme fugeau pe linga noi. Cind am incetinit, ei s-au adunat pe partea mea, strigindu-ma unchiule si cersind bani. Scena aceasta mi-a reamintit de Jakarta.

Foarte multi pereti erau acoperiti de graffiti. Erau citeva inimi obisnuite, cu numele cuplurilor scrijelite in interior, dar majoritatea desenelor erau sloganuri exprimind ura fata de Statele Unite: "Cara-te acasa, gringo!', "Nu te mai caca in canalul nostru', "Unchiul Sam, stapinul de sclavi' si "Zi-i lui Nixon ca Panama nu este Vietnam'. Cea care m-a facut sa-mi stea inima in loc suna astfel: "Moartea pentru libertate este calea catre Hristos'. Imprastiate printre inscriptii erau afise cu Omar Torrijos.

- Acum, partea cealalta, a spus Fidel. Am hirtiile oficiale, iar tu esti cetatean american, asa ca putem merge.

Sub un cer purpuriu, m-a condus in Zona Canalului. Oricit de pregatit credeam ca as fi fost, nu a fost suficient. Nu-mi venea sa cred cita opulenta era aici - cladiri albe, gigantice, peluze bine ingrijite, case luxoase, terenuri de golf, magazine si sali de spectacol.

- De fapt, mi-a spus el, tot ce este aici este proprietatea SUA. Nici una dintre afaceri - supermagazinele, frizeriile, saloanele de cosmetica, restaurantele - nu se supune fiscalitatii sau legilor din Panama. Sint 18 terenuri de golf, oficii postale raspindite convenabil in zona, tribunale si scoli americane. Este efectiv o tara in interiorul altei tari.

- Ce afront!

Fidel s-a uitat la mine cu atentie ca si cum ar fi facut o evaluare rapida.

- Da, a fost el de acord. Este un termen destul de nimerit pentru situatia asta. Acolo, a aratat inapoi, catre oras, venitul pe cap de locuitor este mai mic de 1000 de dolari anual, iar rata de somaj este de 30%. Evident, in mahalaua de cocioabe pe care tocmai am vizitat-o, nimeni nu cistiga nici pe aproape o mie de dolari, de-abia, de-abia de are vreunul de lucru.

- Si ce se face pentru asta?

S-a intors spre mine si mi-a aruncat o privire care parea sa se transforme din furie in tristete.

- Ce putem face? Si-a scuturat capul.

- Nu stiu, dar am sa-ti spun ceva: Torrijos incearca. Cred ca asta i-ar putea aduce moartea, dar sa fii sigur ca o sa faca tot ce-i va sta in putinta. Este omul care o sa moara luptind pentru poporul sau.

In timp ce ne indepartam de Zona Canalului, Fidel a inceput sa zimbeasca.

- Iti place sa dansezi?

Fara sa mai astepte vreun raspuns, mi-a spus:     Hai sa mincam ceva si apoi am sa-ti arat o alta fateta a tarii mele.

CAPITOLUL 12

Soldati si prostituate

Dupa o friptura suculenta si o bere rece, am iesit din restaurant si am luat-o in jos pe o straduta intunecata. Fidel m-a sfatuit sa nu merg niciodata pe jos in zona aceasta.

- Daca-ti trece vreodata prin gind sa vii pe-aici, ia un taxi pina la intrare. A aratat cu mina in zare.

Chiar acolo, in spatele gardului, este Zona Canalului.

A condus mai departe pina cind am ajuns pe un teren viran intesat cu masini. A gasit un loc liber si a parcat. Un batrin s-a tirit spre noi. Fidel a coborit si l-a batut prieteneste pe spate. Apoi si-a trecut cu dragoste mina peste aripa masinii.

- Sa ai mare grija de ea. Este doamna mea. I-a intins omului o bancnota.

Am luat-o pe o carare scurta care ducea in afara parcarii si, dintr-o data, ne-am pomenit pe o strada inundata de lumini de neon pilpiind. Doi baieti au trecut in fuga pe linga noi, indreptind, unul spre celalalt, doua bete si scotind zgomote ca de mitraliera. Unul s-a izbit de piciorul lui Fidel. Micutul s-a oprit si s-a dat putin inapoi.

-Imi cer scuze, domnule, a bolborosit el in spaniola. Fidel si-a pus ambele miini pe umerii baiatului.

-Nici o problema, prietene, a spus el. Dar, spune-mi, in ce trageti tu si cu prietenul tau?

Celalalt baiat s-a apropiat de noi. Si-a pus, protector, bratul in jurul micutului.

- Frate-miu, a explicat el. Ne cerem scuze.

- E-n regula, a chicotit Fidel cu blindete. Nu m-a lovit. L-am intrebat doar in ce trageati. Cred ca jucam si eu acest joc in copilarie. Cei doi frati s-au uitat unul la altul. Cel mai mare a zimbit.

- El este generalul iankeu din Zona Canalului. A incercat sa ne violeze mama si-i trimit pachet inapoi, acolo unde-i e locul.

Fidel mi-a aruncat o privire scurta.

- Si unde ii este locul?

- Acasa la el, in Statele Unite.

- Mama voastra lucreaza aici?

- Acolo.

Baietii au aratat cu mindrie spre o lumina de neon in josul strazii.

- Barmanita.

- Atunci, dati-i drumul.

Fidel le-a intins cite o moneda.

- Dar aveti grija. Sa stati in lumina.

- Da, sigur, domnule. Multumim.

Si s-au luat din nou la intrecere.

In timp ce mergeam pe jos, Fidel mi-a explicat ca femeilor din Panama le era interzis prin lege sa se prostitueze.

- Ele pot sa serveasca la bar sau sa danseze, dar nu-si pot vinde trupurile. Asta este pentru importuri.

Am intrat in bar unde am fost frapati de un cunoscut cintec american. Le-a trebuit un timp urechilor si ochilor mei ca sa se adapteze. Citiva soldati americani bine facuti stateau linga usa; banderolele din jurul bratelor ii identificau a fi din Politia Militara (PM).

Fidel m-a condus de-a lungul tejghelei si apoi am zarit scena. Trei tinere femei dansau pe ea, complet goale, doar cu capetele acoperite. Una purta o cascheta de marinar, alta, o bereta verde, iar a treia, o palarie de cowboy. Aveau siluete impresionante si rideau. Pareau ca joaca un joc unele cu altele, ca si cum ar fi fost o competitie de dans. Muzica, felul in care dansau, scena - ar fi putut fi o discoteca din Boston, numai ca ele erau dezbracate.

Ne-am facut loc printr-un grup de barbati tineri care vorbeau engleza. Desi purtau tricouri si blugi, frizurile lor militaresti ii dadeau de gol ca sint soldati de la baza militara din Zona Canalului. Fidel a batut o chelnerita pe umar. Ea s-a intors, a scos un tipat de incintare si apoi i s-a aruncat de git. Grupul de tineri barbati priveau cu insistenta, uitindu-se dezaprobator unul la altul. M-am intrebat daca ei considerau ca acel Manifest Destiny se referea si la femeile din Panama. Chelnerita ne-a condus intr-un colt. De undeva, ne-a facut rost de o masuta si de doua scaune.

In timp ce ne instalam, Fidel s-a salutat in spaniola cu doi barbati de la masa alaturata. Spre deosebire de soldati, acestia purtau camasi imprimate, cu mineci scurte, si pantaloni sifonati. Chelnerita s-a intors cu doua beri Balboa, iar Fidel i-a tras o palmuta pe fund in timp ce aceasta da sa plece inapoi. Ea a zimbit si i-a trimis un sarut. M-am uitat in jur si m-am simtit usurat sa descopar ca tinerii de la bar nu ne mai priveau pe noi; nu aveau ochi decit pentru dansatoare.

Majoritatea clientilor erau soldati vorbitori de limba engleza, dar mai erau si altii, ca cei doi de linga noi, care, evident, erau panamezi. Ei se evidentiau prin aceea ca parul lor nu ar fi trecut de nici o inspectie si pentru ca nu purtau tricouri si blugi. Citiva dintre ei stateau la mese, altii se sprijineau de pereti. Pareau sa fie in stare de alerta maxima, ca niste ciini ciobanesti pazind turme de oi.

Femeile forfoteau printre mese. Ele se mutau in permanenta, stind in poala cite unui client, strigindu-le pe chelnerite, dansind, rasucindu-se, cintind, facind cu rindul pe scena. Purtau fuste, tricouri, blugi strimti, rochii mulate, tocuri inalte. Una dintre ele era imbracata intr-o rochie lunga victoriana si purta val. Alta era numai in bikini. Era evident ca numai cele mai frumoase puteau supravietui aici. M-am minunat de numarul celor care ajunsesera in Panama si m-am intrebat cit de mare trebuie sa fi fost disperarea care le impinsese aici.

- Toate sint din alte tari? am strigat catre Fidel, incercind sa acopar muzica. El a dat din cap.

- Cu exceptia

A aratat catre chelnerite.

- Ele sint panameze.

- Iar restul din ce tari?

- Honduras, El Salvador, Nicaragua si Guatemala.

- Vecini.

- Nu pe de-a-ntregul. Costa Rica si Columbia sint cei mai apropiati vecini ai nostri.

Chelnerita care ne condusese la masa s-a apropiat si s-a asezat pe genunchii lui Fidel. El o mingiia usor pe spate.

- Clarissa, te rog, spune-i prietenului meu din America de Nord de ce si-au parasit ele tarile.

El a aratat cu capul spre scena. Alte trei noi fete luau palariile de la celelalte fete, care coborisera de pe scena si se imbracau. Muzica a trecut la salsa, iar nou-venitele isi lepadau hainele in ritmul ei.

Clarissa mi-a intins mina dreapta.

- Incintata de cunostinta, mi-a spus. Apoi s-a ridicat si a strins sticlele goale. Ca raspuns la intrebarea lui Fidel, aceste fete vin aici pentru a scapa de brutalitate. O sa mai aduc inca doua Balboa.

Dupa ce a plecat, m-am intors spre Fidel.

- Fii serios! am spus eu. Ele-s aici pentru dolari americani.

- Adevarat. Dar de ce atit de multe din tarile conduse de dictatori fascisti?

M-am uitat din nou spre scena. Toate trei chicoteau si isi aruncau una alteia cascheta de marinar ca pe o minge. L-am privit pe Fidel in ochi.

- Nu glumesti, nu-i asa?

- Nu, a spus el cu seriozitate. Mi-ar fi placut s-o fac. Majoritatea acestor fete si-au pierdut familiile - tati, frati, soti, iubiti. Au crescut cu tortura si moartea alaturi. Sa danseze si sa se prostitueze nu li se mai pare chiar atit de rau. Pot cistiga o multime de bani aici, dupa care o pot lua de la inceput, pot cumpara un magazinas, pot deschide o cafenea micuta

A fost intrerupt de o altercatie chiar linga bar. Am vazut o chelnerita aratindu-i pumnul unuia dintre soldati, care i-a prins mina si a inceput sa-i suceasca incheietura. Ea a tipat si a cazut in genunchi. El a ris si a strigat la prietenii care-i insoteau. Toti au inceput sa rida. Ea a incercat sa-i loveasca din nou, cu mina libera. El i-a rasucit si mai tare mina. Fata femeii s-a schimonosit de durere.

Soldatii din PM au ramas linga usa, privind cu calm. Fidel a sarit in picioare si s-a indreptat spre bar. Unul dintre barbatii de la masa de alaturi a intins mina si l-a oprit.

- Tranquillo, hermano, a spus el. Fii calm, frate. Enrique controleaza situatia.

Un panamez inalt, zvelt a iesit din umbra, de linga scena. Se misca precum o pisica si, intr-o clipita, s-a napustit asupra soldatului. Cu o mina i-a inconjurat gitul, in timp ce cu cealalta ii turna pe fata un pahar cu apa. Chelnerita a sters-o de-acolo. Citiva panamezi care zaboveau pe margine, linga pereti, au format un semicerc protector in jurul luptatorului cel inalt. El l-a strivit pe soldat de bar si i-a spus ceva ce nu am putut auzi. Apoi si-a ridicat glasul si a vorbit rar in engleza, suficient de tare pentru ca toata lumea amutita din incapere sa poata auzi, in ciuda muzicii.

- Tipilor, pentru voi accesul la chelnerite este interzis, iar pe celelalte nu le atingeti pina nu le platiti.

In sfirsit, cei doi soldati din PM au intrat si ei in actiune. S-au apropiat de gramada de panamezi.

- Il luam noi de aici, Enrique, i-au spus ei.

Luptatorul l-a lasat pe soldat jos, stringindu-1 inca o data de git, impingindu-i capul pe spate si facindu-i sa scoata un scincet de durere.

- M-ai inteles?

S-a auzit un mormait slab.

- Bine.

L-a impins catre cei doi soldati din PM.

- Duceti-l de aici.

CAPITOLUL 13

Convorbiri cu Generalul

Invitatia a venit cu totul pe neasteptate. Intr-o dimineata, din perioada aceleiasi vizite din 1972, stateam intr-un birou pe care mi-i dadusera la Instituto de Recursos Hidraulicos y Electrificacion, compania de stat de distributie a energiei electrice din Panama. Eram concentrat asupra unei pagini cu statistici, cind un barbat a batut usor in tocul usii deschise. L-am invitat inauntru, multumit de orice pretext care mi-ar fi putut distrage atentia de la cifrele acelea. El s-a prezentat ca fiind soferul Generalului si mi-a spus ca venise sa ma ia si sa ma duca intr-unul din bungalourile acestuia.

O ora mai tirziu, stateam de cealalta parte a unei mese la care se afla Generalul Omar Torrijos. Era imbracat lejer, in stil tipic panamez: pantaloni kaki si o camasa cu mineci scurte cu nasturi in fata, de culoare albastru-deschis, cu un fin model verde. Era inalt, voinic si chipes. Parea uluitor de relaxat pentru un om incarcat de responsabilitati cum era el. O chica de par inchis la culoare ii cadea pe fruntea proeminenta.

M-a intrebat despre calatoriile mele recent efectuate in Indonezia, Guatemala si Iran. Cele trei tari il fascinau, dar parea, in mod special, intrigat de regele Iranului, sahul Mohammad Reza Pahlavi. Sahul venise la putere in 1941, dupa ce britanicii si sovieticii il inlaturasera pe tatal sau, pe care il acuzasera de a fi colaborat cu Hitler¹.

-Iti poti imagina, m-a intrebat Torrijos, sa faci parte dintr-un complot care sa-i detroneze pe propriul tau tata?

Seful statului Panama stia destul de multe despre istoria acestei tari indepartate. Am vorbit despre felul in care sortii s-au intors impotriva sahului in 1951, si cum propriul sau prim-ministru, Mohammad Mossadegh, l-a fortat sa plece in exil. Torrijos stia, ca si foarte multi altii, de altfel, ca CIA fusese cea care il etichetase pe premier drept comunist si care intrase in scena pentru a-i reda sahului puterea. In orice caz, Torrijos nu stia - sau, cel putin, nu a pomenit - amanuntele despre care imi vorbise Claudine, despre manevrele geniale ale lui Kermit Roosevelt si despre semnificatia lor: reprezentasera inceputul unei noi ere a imperialismului, batul de chibrit care aprinsese conflagratia pentru imperiul global.

- Dupa ce sahul a redobindit puterea, a continuat Torrijos, el a lansat o serie de programe revolutionare care aveau drept scop dezvoltarea sectorului industrial si aducerea Iranului in epoca moderna.

L-am intrebat cum se facea ca stia atit de multe despre Iran.

- Este exemplul meu preferat, mi-a spus el. Nu am o prea mare consideratie fata de politica sahului - dorinta lui de a-si detrona propriul tata si de a deveni o marioneta a CIA -, dar se pare ca face lucruri bune pentru tara lui. Cred ca as putea invata cite ceva de la el. Daca va supravietui.

- Si credeti ca nu va reusi?

- Are inamici puternici.

- Dar si una din cele mai bune garzi personale din lume. Torrijos mi-a aruncat o privire plina de sarcasm.

- Politia lui secreta, SAVAK, are reputatia de a fi formata din indivizi fara scrupule. Asta nu-ti aduce multi prieteni. Nu va mai rezista prea mult.

A facut o pauza si si-a rotit privirea de jur imprejurul camerei.

- Bodyguarzi? Am si eu citiva.

A fluturat mina spre usa.

- Crezi ca-mi vor salva viata daca tara ta ia hotarirea de a scapa de mine?

Am intrebat daca vedea cu adevarat acest lucru ca pe o posibilitate. Si-a ridicat sprincenele intr-un mod care m-a facut sa ma simt ca un prost ca pusesem o asemenea intrebare.

- Noi avem Canalul. Care este mult mai mare decit Arbenz si United Fruit.

Facusem cercetari asupra Guatemalei si am inteles ceea ce voia sa spuna Torrijos. United Fruit Company fusese echivalentul politic al Canalului din Panama, in Guatemala. Fondata la sfirsitul secolului XIX, United Fruit a devenit una dintre cele mai importante forte din America Centrala. La inceputul anilor 1950, candidatul reformator Jacobo Arbenz a fost ales presedinte al Guatemalei printr-un proces electoral laudat in toata emisfera ca fiind un model de alegeri democratice. La acea vreme, mai putin de 3% din guatemalezi detineau 70% din paminturi. Arbenz a promis ca-i va ajuta pe saraci sa scape de foamete, dupa alegerea sa punind in aplicare un program multilateral de reforma agrara.

- Saracii si clasa de mijloc din toata America Latina l-au aplaudat pe Arbenz, a spus Torrijos. Pentru mine, personal, el a fost un model. Dar, pe de alta parte, ne tineam respiratia. Stiam ca United Fruit se opunea acestor masuri, din moment ce era unul dintre cei mai mari si mai despotici proprietari de pamint din Guatemala. Tot ei detineau si plantatii imense in Columbia, Costa Rica, Cuba, Jamaica, Nicaragua, Santo Domingo si aici, in Panama. Nu-si puteau permite sa-i lase pe Arbenz sa ne dea idei noua, celorlalti.

Restul il stiam: United Fruit a lansat o agresiva campanie de imagine in Statele Unite cu scopul de a convinge publicul si Congresul american ca Arbenz facea parte dintr-un complot rusesc si ca Guatemala era un satelit al Uniunii Sovietice. In 1954, CIA a orchestrat o lovitura. Pilotii americani au bombardat capitala Guatemalei (Ciudad de Guatemala), iar Arbenz, cel ales pe cale democratica, a fost inlaturat, inlocuit fiind de colonelul Carlos Castillo Armas, un nemilos dictator de dreapta.

Noul guvern datora totul celor de la United Fruit. Pe linga multumiri, guvernul a deturnat procesul de reforme privind proprietatea pamintului, a abolit taxele pe dobinda si dividendele platite investitorilor straini, a eliminat votul secret si a trimis la inchisoare mii de oameni care il criticau. Oricine indraznea sa vorbeasca fatis impotriva lui Castillo era persecutat. Istoricii au stabilit originea violentei si terorismului care a lovit Guatemala pina la sfirsitul secolului in alianta, nu foarte secreta, dintre United Fruit, CIA si armata din Guatemala, sub conducerea colonelului dictator².

- Arbenz a fost asasinat, a continuat Torrijos. Asasinat politic si moral.

A facut o pauza si si-a exprimat nemultumirea incruntindu-se.

- Cum poate poporul tau sa inghita toate minciunile turnate de CIA? Cu mine nu le va merge atit de usor. Militarii de aici sint oamenii mei. Asasinatul politic nu va fi suficient.

A zimbit.

- Insasi CIA va trebui sa ma omoare!

Timp de citeva clipe am ramas invaluiti in tacere, fiecare cufundat in propriile ginduri. Torrijos a rupt primul tacerea.

- Stii cine detine United Fruit? m-a intrebat el.

- Zapata Oil, compania lui George Bush - ambasadorul nostru la ONU.

- Un om plin de ambitii.

S-a aplecat spre mine si mi-a spus cu voce joasa:

-Iar acum eu ma opun ortacilor sai de la Bechtel.

Auzind acestea, am fost de-a dreptul surprins. Bechtel era cea mai puternica firma de inginerie din lume si un colaborator frecvent al celor de la MAIN. In cazul planului strategic pentru Panama, crezusem ca ei vor fi unul dintre cei mai importanti concurenti ai nostri.

- Ce vreti sa spuneti?

- Ne-am gindit sa construim un nou canal, unul la nivelul marii, fara ecluze. Care sa poata suporta si nave mai mari. Japonezii ar putea fi interesati in finantarea acestuia.

- Ei sint cei mai importanti clienti ai Canalului.

- Exact. Bineinteles, daca vor da banii, ei vor face si constructia. Brusc, am inteles.

- Bechtel va fi lasat pe dinafara.

- Cel mai mare proiect de constructie din istoria actuala. A facut o pauza.

- Presedintele corporatiei Bechtel este George Schultz, fost secretar al Trezoreriei pe vremea lui Nixon. Iti imaginezi ce influenta are - si un temperament pe masura. Bechtel este plin de ortaci de-ai lui Nixon, Ford si Bush. Mi s-a spus ca familia Bechtel trage sforile Partidului Republican.

Aceasta conversatie mi-a creat o senzatie de disconfort. Eu eram unul dintre cei care perpetuau sistemul pe care el il dispretuia atit de mult si, mai mult ca sigur, stia acest lucru. Sarcina mea de a-i convinge sa accepte imprumuturile internationale in schimbul angajarii firmelor de inginerie si constructii americane parea sa se izbeasca de un zid urias. M-am hotarit sa-i infrunt fara ocolisuri.

- Domnule General, de ce m-ati invitat aici? L-am intrebat.

Si-a privit ceasul de la mina si a zimbit.

- Da, acum este momentul potrivit sa trecem la treburile noastre personale. Panama are nevoie de ajutorul tau. Eu am nevoie de ajutorul tau.

Eram de-a dreptul uluit.

- Ajutorul meu? Ce pot face pentru dumneavoastra?

- Vom lua inapoi Canalul. Dar asta nu este de ajuns.

S-a asezat mai confortabil in scaun.

- Trebuie sa devenim un model. Trebuie sa le aratam celorlalti ca ne pasa de saraci si trebuie sa demonstram, fara sa lasam nici o umbra de indoiala, ca sintem hotariti sa ne dobindim independenta si ca acest lucru nu ne este dictat de Rusia, China sau Cuba. Trebuie sa demonstram lumii ca Panama este o tara dreapta, ca noi nu sintem impotriva Statelor Unite, ci pentru drepturile celor saraci.

Si-a pus picior peste picior.

- In acest scop, trebuie sa construim o baza economica fara egal in aceasta emisfera. Electricitate, da, dar electricitate care sa ajunga pina si la cel mai sarac dintre saraci si care sa fie subventionata. Acelasi lucru este valabil si pentru transport si pentru comunicatii. Dar, in special, pentru agricultura. Pentru a realiza toate acestea este nevoie de bani - de banii vostri, ai Bancii Mondiale si ai Bancii de Dezvoltare Interamericana.

S-a aplecat din nou spre mine.

- Inteleg ca MAIN vrea mai mult de lucru si ca, de regula, obtine asta prin umflarea dimensiunilor proiectelor - autostrazi mai largi, uzine de electricitate mai mari, porturi cu apa mai adinca. De data aceasta insa, lucrurile stau nitelus altfel. Dati-mi ce este mai bun pentru poporul meu si va voi oferi contractele pe care le vreti.

Ceea ce imi propunea el era absolut neasteptat si mi se parea in egala masura socant si incitant. Cu siguranta, sfida tot ceea ce invatasem eu la MAIN. Fara indoiala, stia ca jocul ajutorului international nu era decit o escrocherie - trebuia sa stie. Ca acest joc exista numai pentru a-l imbogati pe el si pentru a-i impovara tara cu datorii. Ca acest joc exista numai pentru ca Panama sa fie indatorata pe vecie Statelor Unite si corporatocratiei. Ca acest joc exista numai pentru a mentine America Latina pe drumul deschis de Manifest Destiny si pentru a o aservi pe vecie Washingtonului si Wall Street-ului. Eram sigur ca Torrijos stia ca sistemul se baza pe premisa ca toti cei care detin puterea sint coruptibili si ca decizia sa de a nu se folosi pentru beneficiul personal de acest avantaj va fi perceputa ca o amenintare, o noua forma de domino care putea declansa o reactie in lant, conducind, in cele din urma, la prabusirea intregului sistem. L-am privit pe deasupra masutei de cafea pe acest om care, mai mult ca sigur, intelegea ca datorita Canalului el se bucura de o putere cu totul speciala, unica as spune, si ca acest fapt il punea intr-o postura cit se poate de primejdioasa. Trebuia sa aiba foarte mare grija. Se constituise deja ca lider printre liderii SMPD. Daca el, ca si Arbenz, eroul lui, era hotarit sa ia atitudine, toata lumea va fi cu ochii in patru. Cum va reactiona sistemul? Mai precis, cum va reactiona guvernul SUA? Istoria Americii Latine era impinzita de eroi morti. Mai stiam, in plus, ca il aveam in fata pe omul care imi pusese la incercare toate justificarile pe care mi le formulasem pentru propriile mele actiuni. Nu incape vreo indoiala ca acest barbat avea si el propriile-i defecte, dar nu era nicidecum un pirat, nici vreun Henry Morgan sau vreun Francis Drake - acei aventurieri fara capatii care foloseau scrisori cu sigiliul regilor englezi ca documente pentru legitimizarea pirateriei. Fotografia de pe afis nu era defel o alta iluzie politica. "Idealul lui Omar este libertatea: nu s-a inventat inca glontul care sa poata ucide un ideal!' Nu scrisese si Tom Paine ceva asemanator? Am ajuns, totusi, sa ma intreb: Poate ca idealurile nu mor, dar ce se intimpla cu oamenii din spatele lor? Che, Arbenz, Allende. Si asta m-a condus la o alta intrebare: Cum aveam sa reactionez eu daca Torrijos avea sa fie impins in rolul de martir? La despartire, eram intelesi ca MAIN va primi contractul pentru planul de dezvoltare, iar eu urma sa veghez ca cererile lui Torrijos sa fie indeplinite.

CAPITOLUL 14

^{Inceputul unei noi si}

sinistre perioade din istoria economica

In calitate de economist-sef, nu raspundeam numai de un departament din cadrul MAIN si de studiile pe care le faceam pe tot globul, ci mi se cerea sa fiu bine la curent cu ultimele tendinte si teorii economice. Inceputul anilor 1970 a fost o perioada de mari transformari in stiintele economice mondiale.

In timpul anilor '60, un grup de citeva tari infiintase OPEC-ul, cartelul natiunilor producatoare de petrol, in mare masura o replica la puterea marilor companii de prelucrare a titeiului. Iranul constituia, de asemenea, un factor important. Chiar daca sahul isi datora pozitia si, pesemne, viata interventiei clandestine a Statelor Unite in timpul luptei cu Mossadegh - sau poate tocmai datorita acestui lucru, - el era pe deplin constient ca sortii puteau in orice moment sa se intoarca impotriva-i. Sefii statelor celorlalte natiuni bogate in petrol erau la fel de constienti de acest lucru si la fel de paranoici in aceasta privinta. La fel de bine mai stiau si ca cele mai importante companii petroliere internationale, denumite "Cela sapte surori', colaborau pentru a mentine cit mai jos preturile petrolului - si, in consecinta, si veniturile platite tarilor producatoare - ca mijloc de a-si mari propriile profituri imense. OPEC fusese pus la cale pentru a riposta.

Toata aceasta situatie a ajuns la limita la inceputul anilor '70, cind OPEC a reusit sa-i ingenuncheze pe gigantii industriali. O serie de actiuni concertate, culminind cu embargoul pe petrol impus in 1973, reprezentat simbolic prin imensele cozi de la benzinariile din SUA, au amenintat sa provoace o catastrofa economica ce putea rivaliza cu Marea Depresiune. Era un soc sistemic pentru economia tarilor dezvoltate, de o amploare pe care numai putini oameni aveau cum s-o inteleaga.

Criza petrolului nici ca putea veni intr-un moment mai prost pentru Statele Unite, o natiune confuza, plina de teama si de indoieli, refacindu-se dupa un razboi umilitor in Vietnam si dupa un presedinte gata sa isi dea demisia. Problemele lui Nixon nu se limitau la Asia de Sud si la Watergate. El intrase in scena intr-o perioada care, retrospectiv, avea sa fie privita drept pragul catre o noua epoca in politica si economia mondiale. La acea vreme, se parea ca "micutii', incluzind tarile din OPEC, dobindeau atuuri importante.

Eram fascinat de evenimentele internationale. Corporatocratia imi oferea totul pe tava, si, totusi, o parte tainica din mine se delecta privindu-i pe stapinii mei cum sint pusi la punct. Cred ca acest lucru imi mai atenua nitel sentimentul de vinovatie. Vedeam umbra lui Tom Paine stind pe margine si sustinindu-i pe cei din OPEC. Nici unul dintre noi nu putea fi pe deplin constient de impactul efectiv al embargoului in momentul producerii sale. Fara indoiala, aveam teoriile noastre, dar nu puteam intelege ceea ce, de atunci incoace, a devenit clar. Retrospectiv, stim ca ratele de crestere economica dupa criza petrolului au fost la jumatate fata de acelea din anii '50 si '60, si ca ele s-au produs sub o presiune inflationista mult mai mare. Cresterea produsa a fost structural diferita si nu a creat nici pe departe tot atitea locuri de munca, asa ca rata somajului a saltat bine. Si, colac peste pupaza, sistemul monetar international a primit o lovitura; reteaua cursului valutar fix, care era in vigoare de la sfirsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial, s-a prabusit semnificativ.

La acea vreme, ma intilneam frecvent cu prietenii sa discutam aceste chestiuni, in timpul mesei de prinz sau la o bere, dupa serviciu. Unii dintre acestia lucrau pentru mine - personalul meu includea oameni foarte priceputi, femei si barbati, in general tineri, care, in cea mai mare parte a lor, erau liber-cugetatori, cel putin daca ii judecai dupa standardele conventionale. Altii erau directori din grupuri de experti din Boston sau profesori la colegiile din oras, iar unul dintre ei era asistentul unui membru al Congresului. Aceste intilniri erau neoficiale, la ele participind, uneori, doar doi dintre noi, alteori, vreo doisprezece. Adunarile erau mereu insufletite si pline de controverse. Acum, cind imi amintesc de discutiile de la acea vreme, sint stinjenit de sentimentul de superioritate pe care l-am incercat adesea in acele momente. Stiam lucruri despre care nu puteam sa vorbesc, prietenii mei faceau, uneori, parada de relatiile lor - legaturi la Beacon Hill sau la Washington, profesori universitari si doctori in filozofie, - iar eu replicam cu rolul meu de economist-sef la o firma importanta de consultanta, care ma obliga sa calatoresc la clasa intii pe tot globul. Si, totusi, nu puteam sa vorbesc despre intilnirile secrete cu oameni ca Torrijos sau despre lucrurile pe care le stiam, despre felul in care manipulam tari de pe toate continentele. Acestea reprezentau si un motiv de aroganta, dar si de frustrare.

Cind vorbeam despre puterea celor mici, eram nevoit sa-mi impun un dificil exercitiu de vointa. Stiam ca nici unul dintre ei nu avea cum sa stie un lucru: Corporatocratia, banda ei de asasini economici si sacalii care asteptau in fundal nu le vor permite niciodata "micutilor' sa preia controlul. Nu trebuia decit sa dau exemplul lui Arbenz si Mossadegh - si pe cel mai recent, datind de prin 1973, cind CIA l-a eliminat pe presedintele statului Chile, Salvador Allende, ales democratic. De fapt, eu intelesesem ca latul imperiului global se stringea din ce in ce mai mult, in ciuda OPEC-ului - sau, dupa cum banuiam la vremea aceea, dar avea sa se confirme mai tirziu, chiar cu ajutorul OPEC-ului.

Discutiile noastre se concentrau de multe ori asupra similitudinilor dintre anii '70 si '30, cei din urma reprezentind un moment crucial in economia internationala si in felul in care a fost studiata, analizata si perceputa. Acest deceniu a deschis calea economiei keynesiene si ideii ca guvernul ar trebui sa joace un rol important in managementul pietelor si in asigurarea unor servicii, ca cele legate de sanatate, ajutor de somaj si alte forme de asigurare sociala. Ne indepartam de vechile premise care sustineau ca pietele se regleaza singure si ca interventia statului trebuie sa fie minima.

Depresiunea a avut drept rezultat acordul New Deal si politici care promovau reglementarea economica, manipularea financiara guvernamentala si aplicarea extensiva a politicii fiscale. In plus, atit Depresiunea, cit si cel de Al Doilea Razboi Mondial au dus la crearea unor organizatii ca Banca Mondiala, Fondul Monetar International si Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT). Anii '60 au reprezentat un deceniu de rascruce al acestei perioade si al trecerii de la economia neoclasica la cea keynesiana. El s-a desfasurat sub administratiile lui Kennedy si Johnson, iar poate singura si cea mai importanta influenta a fost exercitata in aceasta perioada de un singur om, Robert McNamara.

McNamara era un vizitator frecvent al grupurilor noastre de discutii - in absentia, desigur. Toti cunosteam ascensiunea sa rapida spre glorie, de la manager al analizei si planificarii financiare la Ford Motor Company in 1949 pina la presedinte al companiei Ford, in 1960, primul conducator al acesteia ales din afara familiei Ford. La scurt timp dupa aceea, Kennedy l-a numit secretar de stat al Departamentului Apararii.

McNamara a devenit un puternic aparator al abordarii keynesiene a guvernarii, folosind modele matematice si date statistice pentru a determina nivelul trupelor, alocarea de fonduri si alte strategii in Vietnam. Pledoaria in favoarea unei "conduceri agresive' a devenit emblematica nu numai pentru responsabilii din guvern, ci si pentru directorii corporatiilor. Ea a pus bazele unei noi perspective filozofice asupra predarii managementului la cele mai bune scoli de afaceri din SUA si, in cele din urma, a dus la aparitia unei noi specii de presedinti executivi care aveau sa propulseze goana catre imperiul global¹. In timp ce stateam in jurul mesei discutind despre evenimentele mondiale, eram fascinati cu deosebire de rolul lui McNamara in calitate de presedinte al Bancii Mondiale, o slujba pe care a acceptat-o dupa ce a parasit postul de secretar al Apararii. Majoritatea prietenilor mei au scos in evidenta faptul ca el simboliza ceea ce, popular, purta denumirea de complexul militaro-industrial. Detinuse pozitii superioare intr-o corporatie importanta, intr-un departament al guvernului, iar acum, in cea mai mare banca din lume. O asemenea aparent incalcare a separarii puterilor in stat ii ingrozea pe multi; poate ca eu eram singurul dintre ei care nu eram citusi de putin surprins. Acum inteleg ca cea mai mare si mai sinistra contributie a lui McNamara la istorie a fost sa manevreze Banca Mondiala pina la a o transforma intr-un agent al imperiului global la o scara inexistenta pina acum in istoria lumii. Tot el a fost si cel care a stabilit un precedent. Capacitatea lui de a umple golurile existente intre componentele esentiale ale corporatocratiei avea sa fie preluata de succesorii sai. De exemplu, George Schultz a fost secretar al Trezoreriei si presedinte al Consiliului Politicii Economice in timpul lui Nixon, a detinut functia de presedinte la Bechtel, devenind sub Reagan secretar de stat. Caspar Weinberger a fost vicepresedinte la Bechtel si consilier general, iar, mai tirziu, secretar al apararii sub Reagan. Richard Helms a fost director al CIA sub Johnson si apoi a devenit ambasador in Iran, sub Nixon. Richard Cheney a fost secretar al Apararii in timpul lui George H.W. Bush, presedinte la Halliburton si Vicepresedinte al SUA sub presedintia lui George W. Bush. Pina si un presedinte al Statelor Unite, George H. W. Bush, a inceput ca fondator al Zapata Petroleum Corp, a slujit ca ambasador la ONU sub Nixon si Ford si a fost directorul CIA in timpul presedintiei lui Ford.

Privind retrospectiv, sint uimit de inocenta din acea perioada. In multe privinte, continuam sa fim prinsi in vechiul model de fondare a unui imperiu. Kermit Roosevelt ne aratase o cale mai buna in momentul in care eliminase un democrat iranian, inlocuindu-1 cu un rege despotic. Noi, asasinii economici, ne indeplineam multe dintre misiuni in locuri precum Indonezia si Ecuador si, totusi, Vietnamul era un exemplu uimitor despre cit de usor puteam recurge, din nou, la vechile obiceiuri.

Va fi nevoie de un membru de seama al OPEC-ului - mai precis Arabia Saudita - care sa schimbe acest lucru.

CAPITOLUL 15

Afacerea de spalare a banilor Arabiei Saudite

In 1974, un diplomat din Arabia Saudita mi-a aratat niste fotografii cu capitala tarii sale, Riad. Printre acestea era si una cu o turma de capre care scotoceau printr-o gramada de gunoi din fata unei cladiri guvernamentale. Cind l-am intrebat pe diplomat despre ele, raspunsul lui m-a socat. El mi-a spus ca acesta era sistemul principal de salubrizare al orasului.

- Nici un saudit care se respecta nu ar accepta vreodata sa adune gunoiul, mi-a spus el. Il lasam in seama animalelor.

Capre! In capitala celui mai mare regat al petrolului din lume. Parea incredibil.

La acea vreme, faceam parte dintr-un grup de consultanti care tocmai incepuse sa puna cap la cap o solutie pentru criza petrolului. Acele capre m-au facut sa realizez cum ar putea evolua acea solutie, mai ales daca aveam in vedere si modelul de dezvoltare al tarii de-a lungul ultimelor trei secole.

Istoria Arabiei Saudite abunda in violenta si fanatism religios. In secolul XVIII, Mohammed ibn Saud, un despot razboinic local, si-a unit fortele cu cele ale fundamentalistilor din secta ultraconservatoare Wahhabi. Era vorba de o uniune puternica, familia Saud si aliatii lor, Wahhabi, ajungind ca, pe parcursul urmatoarelor doua sute de ani, sa cucereasca o mare parte din Peninsula Arabica, inclusiv locurile sfinte ale musulmanilor, Mecca si Medina.

Societatea saudita reflecta idealismul puritan al fondatorilor sai care i-au impus o interpretare stricta a preceptelor Coranului. Politia religioasa asigura respectarea dispozitiei de a se face rugaciuni de cinci ori pe zi. Femeilor li se cerea sa se acopere din cap pina in picioare. Pedeapsa pentru infractiuni era drastica; executiile publice si lapidarile erau la ordinea zilei. In timpul primei mele vizite in Riad, am fost uimit cind soferul mi-a spus ca-mi puteam lasa aparatul de fotografiat, servieta si chiar portofelul la vedere in masina, parcata linga o piata in aer liber, fara sa o incui.

- Nimanui, mi-a spus el, nu i-ar trece nici macar prin minte sa le fure. Hotilor li se taie miinile.

Mai tirziu, in aceeasi zi, m-a intrebat daca n-as vrea sa vizitez asa-numita Chop Chop Square si sa asist la o decapitare. Adeziunea wahhabismului la ceea ce noi am considera un puritanism extrem a facut ca strazile sa fie in siguranta si ferite de hoti - si a impus cele mai dure forme de pedeapsa corporala pentru aceia care incalcau legea. Am refuzat invitatia.

Perspectiva sauditilor asupra religiei ca element important al politicii si economiei a contribuit la acel embargo asupra petrolului care a zguduit lumea occidentala. La 6 octombrie 1973 (Yom Kip-pur, cea mai sacra sarbatoare a evreilor), Egiptul si Siria au lansat simultan atacuri asupra Israelului. Era inceputul Razboiului din Octombrie - al patrulea si cel mai distructiv dintre razboaiele ara-bo-israeliene, care avea sa aiba si cel mai mare impact asupra lumii. Presedintele egiptean, Sadat, l-a presat pe regele Arabiei Saudite, Faisal, sa se razbune pe Statele Unite pentru complicitatea acestora cu Israelul, prin angajarea in lupta a ceea ce Sadat numea "arma petrolului'. Pe 16 octombrie, Iranul si alte cinci state arabe din Golf, inclusiv Arabia Saudita, au anuntat o crestere cu 70% a pretului impus al petrolului.

Intilnindu-se in Kuweit City, ministrii arabi responsabili cu petrolul au prezentat mai multe alternative. Reprezentantul irakian era vehement in favoarea luarii Statelor Unite ca tinta. I-a indemnat pe delegati sa nationalizeze afacerile americane din lumea araba, sa impuna un embargo total pe petrol Statelor Unite si tuturor natiunilor prietene cu Israelul si sa retraga fondurile arabe din toate bancile americane. El a scos in evidenta faptul ca aceste conturi bancare erau substantiale si ca actiunea ar putea avea drept rezultat o panica nu foarte diferita de cea din 1929.

Alti ministri arabi nu au fost de acord cu un plan atit de radical, dar pe 17 octombrie ei au decis sa puna in aplicare un embargo limitat, care sa inceapa cu o scadere de 5 la suta a productiei si apoi cu impunerea unei scaderi lunare de 5 procente pina la realizarea obiectivelor lor politice. Au fost de acord cu faptul ca Statele Unite ar trebui pedepsite pentru pozitia lor proisraelita si ca, prin urmare, ar trebui sa li se impuna cel mai sever embargo. Citeva dintre tarile participante la intilnire au anuntat ca vor face reduceri in productie nu de 5, ci de 10%.

Pe 19 octombrie, presedintele Nixon a cerut Congresului un ajutor de 2,2 miliarde de dolari pentru Israel. In ziua urmatoare, producatorii din Arabia Saudita au impus embargo total asupra transporturilor de petrol catre Statele Unite¹.

Embargoul asupra petrolului a luat sfirsit pe 18 martie 1974. Durata sa a fost scurta, dar impactul a fost imens. Pretul de vinzare al petrolului saudit a sarit de la 1,39 dolari barilul, la 1 ianuarie 1970, la 8,32 dolari barilul la 1 ianuarie 1974². Politicienii si administratiile viitoare nu vor uita niciodata lectiile invatate in perioada primelor decenii ale anilor 1970. Intr-un final, trauma acelor citeva luni a servit la intarirea corporatocratiei; cei trei piloni ai acesteia - corporatiile mari, bancile internationale si guvernul - s-au consolidat mai bine ca niciodata. Iar legatura dintre ele avea sa dureze. Embargoul a avut ca rezultat si schimbari semnificative de atitudine si de politica. Wall Street-ul si Washingtonul s-au convins astfel ca un asemenea embargo nu va mai trebui nicicind tolerat. Protejarea rezervelor noastre de petrol fusese intotdeauna o prioritate; dupa 1973 insa, ea a devenit o obsesie. Embargoul a ridicat Arabia Saudita la statutul de jucator pe scena politicii mondiale, fortind Washingtonul sa recunoasca importanta strategica a acestui regat pentru propria noastra economie. Mai mult chiar, el a incurajat liderii corporatocratiei americane sa caute cu disperare metode de a aduce inapoi in tara petrodolarii si sa analizeze cu atentie faptul ca guvernului Arabiei Saudite ii lipseau cadrele administrative si institutionale pentru a-si administra corespunzator bogatia infloritoare.

Pentru Arabia Saudita, venitul aditional rezultat din fluctuatiile pretului petrolului a fost o binecuvintare cu doua taisuri. A umplut cuferele nationale cu miliarde de dolari si, pe de alta parte, a servit la subminarea unora dintre credintele religioase spartane ale Wahhabi-lor. Sauditii bogati calatoreau in toata lumea. Ei frecventau scoli si universitati din Europa si America. Cumparau masini scumpe si-si mobilau locuintele cu mobilier in stil occidental. Credintele religioase conservatoare au fost inlocuite de o noua forma de materialism - acela care a dat o solutie temerilor legate de viitoarele crize ale petrolului. Aproape imediat dupa sfirsitul embargoului, Washingtonul a inceput sa negocieze cu arabii sauditi, oferindu-le sprijin tehnic, echipament si instructie militara, precum si ocazia de a-si emancipa natiunea si de a o aduce in secolul XX, in schimbul petrodolarilor si, cel mai important punct, al asigurarilor ca nu va mai exista niciodata un embargo asupra petrolului. Negocierile au avut drept rezultat crearea celei mai extraordinare organizatii, Comisia Economica Reunita a SUA si a Arabiei Saudite. Cunoscuta sub numele de JECOR, ea a intruchipat un concept inovator, antagonic programelor straine traditionale de ajutorare: avea la baza banii sauditi cu ajutorul carora trebuiau angajate firme americane in scopul construirii Arabiei Saudite.

Desi tot ceea ce tinea de management si responsabilitate fiscala revenea Departamentului Trezoreriei SUA, aceasta comisie era complet independenta. In cele din urma, ea va cheltui miliarde de dolari pe o perioada de mai bine de 25 de ani, fara vreun control din partea Congresului. Dat fiind ca nu era implicat nici un fond american, Congresul nu avea nici o autoritate in aceasta chestiune, in ciuda rolului Trezoreriei. Dupa studiul in extenso asupra JECOR, David Holden si Richard Johns au ajuns la urmatoarea concluzie: "A fost intelegerea cu cele mai ambitioase scopuri dintre cele de acest tip, pe care SUA a angajat-o cu o tara in curs de dezvoltare. A avut potentialul de a consolida profund pozitia SUA in Regat, sustinind conceptul de interdependenta reciproca³'.

Intr-un stadiu incipient, Trezoreria a atras in afacere si pe MAIN, in calitate de consultant. Am fost convocat si mi s-a spus ca misiunea mea era cruciala si ca tot ceea ce faceam si auzeam trebuia considerat strict confidential. Din punctul meu de vedere, parea o operatiune clandestina. La vremea aceea, eram manipulat astfel incit sa cred ca MAIN era consultantul principal in acel proces; pe parcurs am ajuns sa-mi dau seama ca noi eram unul dintre numerosii consultanti a caror expertiza era solicitata.

Din moment ce totul se facea in cel mai mare secret, nu detineam informatii secrete despre discutiile reprezentantilor Trezoreriei cu ceilalti consultanti, asa ca nu pot fi sigur de importanta rolului meu in incheierea acestei afaceri. Ceea ce stiu este ca aranjamentul stabilea noi standarde pentru un AE si ca a lansat alternative inovatoare la abordarile traditionale de promovare a intereselor imperiului. Si mai stiu si ca majoritatea scenariilor care au evoluat din studiile mele au fost, in cele din urma, aplicate, ca MAIN a primit drept rasplata unul dintre cele mai importante - si extrem de profitabile - contacte in Arabia Saudita si ca, in acel an, eu am primit o prima cit se poate de generoasa.

Sarcina mea era sa dezvolt previziuni asupra a ceea ce avea sa se intimple cu Arabia Saudita, daca o cantitate uriasa de bani se investea in infrastructura, si sa realizez scenarii pentru modalitatile de a cheltui acei bani. Pe scurt, mi se cerea sa-mi folosesc intreaga creativitate pentru a justifica infuzia sutelor de milioane de dolari in economia Arabiei Saudite, in conditiile in care tehnologia si constructiile erau realizate de companii din SUA. Mi s-a spus sa fac acest lucru de unul singur, sa nu ma bazez pe personalul meu si am fost izolat intr-o salita de conferinte, cu citeva etaje mai sus fata de locul unde se afla departamentul meu. Am fost avertizat ca sarcina mea era o chestiune de securitate nationala, dar si cu un foarte mare potential lucrativ pentru MAIN.

Am inteles, desigur, ca obiectivul principal de aceasta data nu era unul obisnuit - sa impovaram tara cu datorii pe care nu le va putea plati niciodata - ci, mai degraba, sa gasim modalitati de a asigura circulatia celei mai mari parti din petrodolari inapoi catre SUA. Pe parcurs, Arabia Saudita avea sa fie inghitita, economia ei devenind din ce in ce mai mult dependenta de noi si, probabil, din ce in ce mai occidentalizata si, prin urmare, din ce in ce mai permisiva fata de sistemul nostru si mai integrata in el.

Odata lansat pe aceasta pista, am inteles ca acele capre ratacind pe strazile Riadului erau cheia simbolica: ele erau punctul slab al tuturor sauditilor bogati care calatoreau in intreaga lume. Acele capre implorau sa fie inlocuite cu ceva mai potrivit pentru acest regat al desertului care rivnea sa intre in lumea moderna. Mai stiam si ca economistii OPEC puneau mare accent pe necesitatea ca tarile bogate in petrol sa obtina mai multe produse cu valoare adaugata din petrolul pe care il aveau. In loc sa exporte petrol brut, economistii le impuneau acestor tari sa-si dezvolte industrii proprii care sa-i prelucreze in vederea obtinerii unor produse petroliere pe care le-ar putea vinde lumii intregi la preturi mai mari decit pretul petrolului brut. Aceasta dubla revelatie mi-a deschis portile spre o strategie pe care am simtit-o ca fiind profitabila pentru toata lumea. Caprele, bineinteles, reprezentau numai un punct de plecare. Veniturile din petrol ar putea fi investite pentru a angaja companii din SUA sa inlocuiasca acele capre cu cel mai modern sistem din lume de stringere si depozitare a gunoiului, iar sauditii ar putea fi foarte mindri de aceasta capodopera a tehnologiei.

Incepusem sa consider caprele ca pe o parte a ecuatiei care putea fi aplicata la aproape toate sectoarele economiei, o formula de succes in ochii familiei regale, ai Trezoreriei SUA si ai sefilor mei de la MAIN. Prin aceasta formula, banii vor fi folositi pentru a crea un sector industrial orientat spre prelucrarea petrolului brut in produse finite pentru export. Complexe petrochimice uriase ar putea lua nastere din desert, iar, pe linga ele, imense parcuri industriale. In mod natural, un asemenea plan ar fi cerut o capacitate energetica de producere a mii de megawati, linii de transmisie si distributie, autostrazi, conducte, retele de comunicatii si sisteme de transport, inclusiv aeroporturi, porturi imbunatatite, o vasta gama de servicii si infrastructura necesara pentru a mentine toate aceste rotite in miscare.

Toti aveam mari sperante ca acest plan avea sa se transforme intr-un model al felului in care ar trebui facute lucrurile si in restul lumii. Globe-trotterii sauditi aveau sa ne ridice osanale; ei aveau sa invite lideri din numeroase tari sa vina in Arabia Saudita si sa fie martori la miracolul ce avusese loc; acei lideri ne vor chema, la rindul lor, pentru a-i ajuta sa facem planuri asemanatoare si pentru tarile lor si - in cele mai multe cazuri, pentru tarile din afara cercului OPEC - vom aranja cu Banca Mondiala sau vom folosi alte metode bazate pe imprumut pentru a-i finanta. Imperiul global va fi slujit asa cum se cuvine.

Pe masura ce trudeam la aceste idei, ma gindeam la capre, cuvintele soferului meu rasunindu-mi adesea in minte:

- Nici un saudit care se respecta nu va stringe gunoiul vreodata.

Auzisem acest refren de atitea ori, in diferite contexte. Era clar ca sauditii nu aveau nici o intentie sa-si puna propriii oameni sa lucreze ca gunoieri sau ca muncitori in uzinele industriale sau in constructii. In primul rind, erau prea putini. In plus, Casa Regala Saud vorbise despre obligatia sa de a le asigura cetatenilor sai un anumit nivel de educatie si un standard de viata care erau incompatibile cu statutul de muncitori cu circa. Sauditii ii puteau organiza pe altii, dar nu aveau nici dorinta, nici motivatia de a deveni muncitori in fabrici sau in constructii. Prin urmare, ar fi fost necesar sa importam forta de munca din alte tari - tari unde mina de lucru era ieftina si unde oamenii aveau nevoie de locuri de munca. Pe cit posibil, aceasta mina de lucru ar fi trebuit sa provina din alte tari islamice, din Orientul Mijlociu, cum era Egiptul, Palestina, Pakistan si Yemen. Aceasta perspectiva a creat o noua stratagema si mai cuprinzatoare inca, raportata la oportunitatile de dezvoltare. Va fi necesara construirea unor complexe de locuinte mamut pentru acesti lucratori, precum si a unor complexe uriase de magazine, spitale, sedii pentru departamente de politie si de pompieri, uzine de filtrare si tratare a apei potabile si de evacuare a apei reziduale, retele electrice, de transport si de comunicatii - de fapt, rezultatul final fiind crearea unor orase moderne, acolo unde nu existase cindva decit desertul. Si in acest caz, exista posibilitatea de a exploata tehnologia, de exemplu, in uzine de desalinizare, in sisteme de microunde, complexe medicale si tehnologie IT.

Arabia Saudita reprezenta visul indeplinit al oricarui strateg, dar si o fantezie devenita realitate pentru oricine ar fi fost angajat intr-o afacere in domeniul ingineriei si constructiilor. Ea reprezenta o oportunitate economica unica in istorie: o tara subdezvoltata cu resurse financiare, in principiu, nelimitate si cu dorinta de a pasi in era moderna in stil mare si rapid.

Trebuie sa recunosc: imi placea la nebunie slujba asta. Nici in Biblioteca Nationala din Boston si nici in alta parte nu erau disponibile date sigure despre Arabia Saudita, date care sa justifice folosirea in acest context a modelelor econometrice. De fapt, proportiile uriase ale acestui demers - transformarea imediata si totala a intregii natiuni la o scara nemaipomenita pina atunci - faceau ca, oricum, datele istorice existente sa fie irelevante.

Si nici nu se astepta nimeni la acest tip de analiza cantitativa, cel putin nu in acest stadiu al jocului. Mi-am pus, pur si simplu, imaginatia la lucru si am scris raportul care prevedea un viitor glorios pentru regat. Cunosteam ceva cifre din experienta mea, cifre pe care le puteam folosi pentru a estima chestiuni de genul costurilor aproximative pentru a produce un megawatt de electricitate, un kilometru de sosea sau servicii de reciclare a apei reziduale, de obtinere a apei potabile, de cazare si hrana pentru un muncitor. Nu mi se cerea sa cizelez aceste estimari si nici sa trag concluzii finale. Sarcina mea era pur si simplu sa descriu o serie de planuri (sau poate ca ar fi mai corect sa spun "viziuni') asupra a ceea ce era posibil si sa ajung la citeva estimari, in linii mari, ale costurilor pe care ele le presupuneau.

Aveam mereu in minte adevaratele obiective: platile catre firmele din SUA trebuiau umflate, iar Arabia Saudita trebuia sa devina din ce in ce mai dependenta de Statele Unite. Nu mi-a luat mult pina sa-mi dau seama ca cele doua erau foarte strins impletite; aproape toate proiectele noi de dezvoltare vor necesita o actualizare si intretinere permanente, deoarece se bazau pe tehnologia de ultima ora, aceasta pentru a ne asigura ca tot companiile care le-au implementat le vor asigura si intretinerea, si modernizarea. De fapt, pe masura ce avansam in indeplinirea sarcinii mele, am inceput sa pun cap la cap doua liste pentru fiecare proiect conceput: una pentru contractele privitoare la tipurile de design si de constructii la care sa ne asteptam si cealalta pentru acordurile de intretinere pe termen lung si de management. MAIN, Bechtel, Brown&Roots, Halliburton, Stone&Webster si multe alte firme de inginerie si constructii din SUA aveau sa scoata profituri frumoase in urmatoarele decenii.

Dincolo de perspectiva pur economica, mai exista si o alta situatie care ar fi putut face Arabia Saudita dependenta de noi, desi intr-un mod diferit. Modernizarea acestui regat bogat in petrol va declansa tot felul de reactii adverse. De exemplu, cea a musulmanilor conservatori va fi una de furie; Israelul si alte tari din vecinatate s-ar putea simti amenintate. Dezvoltarea economica a acestei natiuni urma sa impulsioneze dezvoltarea unei alte industrii: protejarea Peninsulei Arabice. Companii private, specializate in aceste activitati, ca si industria militara si de aparare a SUA urmeaza sa se astepte la contracte generoase - si, repet, la acorduri de management si intretinere pe termen lung. Prezenta acestora va impune o alta faza de proiecte de inginerie tehnica si constructii, incluzind aeroporturi, depozite de rachete, baze militare si toata infrastructura indispensabila acestor dispozitive.

Mi-am trimis raportul intr-un plic sigilat prin curieratul intern, adresindu-l "Managerului de Proiect de la Trezorerie'. Ma intilneam ocazional si cu membri ai echipei noastre - vicepresedinti de la MAIN si superiori ai mei. Din moment ce nu aveam un nume oficial pentru acest proiect, aflat deocamdata in faza de cercetare si elaborare, si cum el nu era parte din JECOR, il pomeneam - pe soptite - numai cu numele de SAMA. Aparent, acest nume venea de la Saudi Arabian Money-laundering Affair (Afacerea de spalare a banilor Arabiei Saudite), dar el era, in acelasi timp, si un joc de cuvinte, din moment ce banca centrala a regatului se numea Saudi Arabian Monetary Agency, adica SAMA.

Uneori, ni se alatura si cite un reprezentant al Trezoreriei. in timpul acestor intilniri am pus si citeva intrebari. In principal, am descris doar ce aveam de facut, am raspuns la comentariile lor si mi-am dat acceptul de a incerca sa fac orice mi se cerea. Vicepresedintii si reprezentantii Trezoreriei au fost impresionati, in special, de ideea mea cu acordurile de intretinere si management pe termen lung. Ea l-a determinat pe unul dintre vicepresedinti sa inventeze o fraza referitoare la regat pe care aveam sa o folosim deseori dupa aceea, considerat "vaca pe care o s-o putem mulge pina iesim la pensie'. Pentru mine, imaginea pe care mi-o evoca aceasta fraza era mai degraba aceea a unor capre, decit a unor vaci.

In timpul acelor intilniri am inteles ca mai erau implicati si citiva dintre concurentii nostri care aveau sarcini similare si ca, la sfirsit, toti ne asteptam sa primim contracte profitabile ca rasplata a eforturilor noastre. Am presupus ca MAIN si ceilalti faceau deja o echilibrare a notei de plata pentru munca depusa pina acum, asumindu-si un risc pe termen scurt. Aceasta presupunere era intarita si de faptul ca suma pe care o luam pentru prestatia mea, de pe fisa zilnica de pontaj, parea sa fie un cont de cheltuieli de regie generale si administrative. O asemenea abordare era tipica pentru faza de pregatire in care se cerceta si se elabora propunerea finala in cazul majoritatii proiectelor. Desigur, in aceasta situatie, investitia initiala depasea cu mult norma, dar vicepresedintii de care vorbeam pareau extrem de increzatori cu privire la plata.

In ciuda faptului ca stiam despre implicarea concurentilor nostri, toti porneam de la premisa ca erau suficiente lucruri de facut pentru a-i putea satisface pe toti. Eram in bransa de suficient de mult timp ca sa cred ca recompensa urma sa reflecte gradul de acceptare al proiectului de catre Trezorerie si ca cele mai bune contracte vor fi date consultantilor care vor veni cu strategiile ce urmau sa fie si aplicate. Am luat-o ca pe o provocare personala si mi-am propus sa ajung in stadiul final de proiectare-si-constructie. Steaua mea se ridicase rapid pe firmamentul de la MAIN. Dar postul de jucator-cheie in SAMA mi-ar fi garantat, in cazul acceptarii proiectului, o ascensiune fulminanta.

In timpul intilnirilor noastre, discutam deschis si despre posibilitatea ca SAMA si intreaga operatiune JECOR sa creeze noi precedente. Ea reprezenta o perspectiva inovatoare asupra muncii profitabile in tari care nu aveau nevoie sa-si faca datorii la banci internationale. Iranul si Irakul ne veneau imediat in minte ca doua alte exemple de astfel de tari. Mai mult, data fiind natura umana, simteam ca liderii acestor tari vor fi foarte motivati sa incerce sa imite modelul Arabiei Saudite. Parea absolut sigur ca embargoul din 1973 - care initial paruse un lucru atit de negativ - va sfirsi prin a oferi multe daruri neasteptate oamenilor de afaceri din domeniul ingineriei tehnice si constructiilor, contribuind in acelasi timp la netezirea caii catre imperiul global.

Am lucrat la aceasta faza vizionara vreo opt luni - desi niciodata mai mult de citeva zile la rind de munca intensiva, - izolat in propria mea sala de conferinta sau in apartamentul meu cu vedere spre imprejurimile Bostonului. Oamenii mei aveau alte insarcinari si isi cam purtau singuri de grija, chiar daca eu ii verificam periodic. In timp, secretul asupra misiunii noastre s-a mai diluat. Mai multi oameni isi dadeau seama ca se intimpla ceva de proportii care avea legatura cu Arabia Saudita. Incitarea devenea mai mare, zvonurile circulau cu mare viteza. Vicepresedintii si reprezentantii Trezoreriei deveneau mai deschisi - in parte, cred eu, datorita faptului ca ei insisi incepeau sa ne mai informati asupra detaliilor ingenioasei scheme concepute.

Avind acest plan, Washingtonul a vrut ca sauditii sa garanteze mentinerea furnizarii de petrol si a preturilor la niveluri ce puteau fluctua, trebuind insa sa ramina mereu la un nivel acceptabil pentru SUA si pentru aliatii nostri. Daca alte tari, precum Iran, Irak Indonezia sau Venezuela, ne amenintau cu embargoul, Arabia Saudita, cu rezervele ei uriase de petrol, urma sa vina si sa umple golul; dar pina si simpla cunoastere a acestei chestiuni ar putea, in cele din urma, sa descurajeze celelalte tari sa ia in consideratie chiar si varianta embargoului. In schimbul acestei garantii, Washingtonul avea sa-i ofere Casei de Saud o afacere extrem de atragatoare: obligatia SUA de a asigura, in totalitate si fara echivoc, sprijin politic si - la nevoie - militar, asigurind, astfel, continuitatea lor la conducerea tarii.

Era o intelegere pe care Casa de Saud nu o putea refuza, data fiind localizarea lor geografica, lipsa puterii militare si vulnerabilitatea lor aproape totala in fata unor vecini ca Iran, Siria, Irak si Israel. In consecinta, era si firesc ca Washingtonul sa-si foloseasca atuurile si sa le impuna o conditie de o importanta cruciala, o conditie care redefinea rolul unui AE in lume, servind, de asemenea, drept model pe care ulterior aveam sa-i aplicam in alte tari, printre care, cel mai vizibil, in Irak. Retrospectiv, uneori imi este greu sa inteleg cum a putut Arabia Saudita sa accepte o asemenea conditie. Desigur, o mare parte din lumea araba, OPEC si alte tari islamice au fost dezgustate in momentul cind au aflat termenii intelegerii si felul in care casa regala a capitulat in fata cererilor Washingtonului. Conditia era ca Arabia Saudita sa foloseasca petrodolarii cistigati pentru a cumpara obligatiuni de stat emise de SUA; in schimb, dobinda cistigata de pe urma acestor obligatiuni va fi cheltuita de Departamentul Trezoreriei SUA, astfel incit sa ajute Arabia Saudita sa iasa din evul mediu si sa paseasca in lumea moderna, industrializata. Cu alte cuvinte, dobinda rezultata din miliarde de dolari obtinuti de pe urma venitului din petrolul regatului urma sa fie folosita pentru a plati companiile SUA in scopul infaptuirii viziunii pe care eu (si, probabil, alti competitori de-ai mei) aveam sa o pun la punct pentru a transforma Arabia Saudita intr-o putere industriala moderna. Propria noastra Trezorerie urma sa ne angajeze, pe cheltuiala sauditilor, pentru a construi proiecte de infrastructura si chiar orase intregi de-a lungul intregii Peninsule Arabe.

Desi casa regala isi rezervase dreptul de a verifica natura generala a acestor proiecte, realitatea era ca un corp de elita format din straini (in majoritate necredinciosi, in ochii musulmanilor) aveau sa stabileasca viitorul aspect si imaginea economica a Peninsulei Arabe. Si asta se intimpla intr-un regat fondat pe principiile conservatoare ale Wahhabi-lor, condus dupa aceste principii timp de citeva secole la rind. Era un act de curaj din partea lor, date fiind circumstantele, dar si presiunile politice si militare pe care le exercita, fara indoiala, Washingtonul, iar eu banuiam ca familia Saud simtea ca nu prea are de unde alege.

Din perspectiva noastra, posibilitatile unor profituri imense pareau nelimitate. Era o afacere de mai mare dragul, cu potentialul de a crea un uimitor precedent. Si pentru ca afacerea sa fie si mai buna, nimeni nu avea nevoie de aprobarea Congresului - un demers urit de corporatii, mai ales de cele private, ca Bechtel si MAIN, care prefera sa nu-si deschida registrele si sa nu-si impartaseasca secretele cu nimeni. Thomas. S. Lippman, cercetator adjunct la Middle East Institute si fost ziarist, rezuma elocvent punctele semnificative ale acestei intelegeri:

Sauditii, care se scalda in bani pesin, vor aduce sute de milioane de dolari in trezorerie, care va retine fondurile pina cind va fi nevoita sa plateasca furnizorii si angajatii. Acest sistem garanta faptul ca banii sauditi aveau sa fie reintrodusi in economia americana Si mai garanta ca managerii comisiilor puteau aplica orice proiect pe care sauditii il considerau folositor, fara sa fie nevoie sa obtina aprobarea lui de catre Congres⁴.

Stabilirea parametrilor pentru aceasta intreprindere istorica a luat mai putin timp decit si-ar fi putut cineva imagina. Dupa aceea, in orice caz, a trebuit sa gasim o cale de aplicare a lor. Pentru a pune in miscare intregul angrenaj, a fost trimis in Arabia Saudita cineva de la cel mai inalt nivel guvernamental - cu o misiune ultraconfidentiala. Nu am stiut niciodata sigur, dar cred ca cel trimis a fost Henry Kissinger.

Oricine ar fi fost, prima sa misiune a fost de a aminti familiei regale ce s-a intimplat in tara invecinata, Iran, cind Mossadegh a incercat sa pericliteze interesele celor de la British Petroleum. Apoi, el trebuie sa prezinte un plan care sa fie atit de atractiv pentru ei, incit sa nu-l poata refuza, dar care, in realitate, sa le arate reprezentantilor Casei de Saud ca aveau putine alternative. Nu aveam nici o indoiala ca le fusese data impresia foarte clara ca puteau fie sa accepte oferta noastra si astfel sa primeasca asigurari ca-i vom sprijini si proteja in calitatea lor de conducatori, fie sa refuze - si sa apuce calea lui Mossadegh. Cind omul Washingtonului s-a intors in SUA, acesta a adus cu el mesajul ca familia Saud se va supune.

Mai exista doar un mic obstacol. Trebuia sa-i convingem pe jucatorii principali din guvern, ceea ce, dupa cum am fost noi informati, era o chestiune de familie. Arabia Saudita nu era o democratie, si totusi, se parea ca in interiorul Casei de Saud se simtea nevoia unui consens, in 1975, mi s-a repartizat unul dintre acei jucatori-cheie. In mintea mea, el a fost intotdeauna Printul W., desi nu am reusit sa aflu daca era cu adevarat mostenitor al coroanei. Misiunea mea era sa-i conving ca afacerea de spalare a banilor Arabiei Saudite ar fi un beneficiu pentru tara sa, dar si pentru el, personal. Nu a fost deloc usor cum mi s-a parut la inceput. Printul W. se considera un bun Wahhabi si insista asupra faptului ca nu voia sa-si vada tara calcind pe urmele mercantilismului occidental. El mai sustinea ca intelegea natura insidioasa a ceea ce propuseseram noi. Noi, spunea el, aveam aceleasi obiective ca si cruciatii de acum un mileniu: crestinarea lumii arabe. De fapt, el avea partial dreptate in aceasta privinta. In opinia mea, diferenta dintre cruciati si noi era o chestiune de grad. Catolicii din Europa medievala sustineau ca scopul lor era salvarea musulmanilor de Purgatoriu; noi sustineam ca voiam sa-i ajutam pe sauditi sa se modernizeze. Adevarul era ca, dupa parerea mea, cruciatii, ca si corporatocratia, cautau, in primul rind, sa-si extinda imperiul.

Cu exceptia credintei religioase, singura slabiciune a Printului W. erau blondele frumoase. Pare de-a dreptul ridicol sa mentionez ceea ce acum este recunoscut ca un stereotip nedrept si ar trebui sa amintesc faptul ca, dintre numerosii barbati sauditi pe care i-am cunoscut, Printul W. era singurul care avea aceasta inclinatie sau cel putin singurul care mi-a impartasit acest lucru. Ea a jucat insa un rol in structurarea acestei intelegeri istorice, demonstrind in acelasi timp cit de departe as fi mers eu pentru a-mi indeplini misiunea.

CAPITOLUL 16

Proxenetii si finantatorii lui Osama bin Laden

De la inceput, Printul W. mi-a dat de inteles ca se astepta ca, de fiecare data cind venea la Boston, sa aiba la dispozitie o femeie pe placul sau si ca se astepta ca aceasta sa indeplineasca mai multe atributii decit o simpla dama de companie. Era absolut evident insa ca nu voia o profesionista, una pe care vreun membru al familiei sale sau vreun prieten sa o intilneasca din intimplare pe la vreo petrecere sau pe strada. Intilnirile mele cu Printul W. se petreceau in secret, ceea ce-mi usura sarcina de a-i indeplini dorintele.

"Sally' era o blonda superba, cu ochi albastri, care locuia pe linga Boston. Sotul ei, pilot la United Airlines, care calatorea foarte mult, atit cu slujba, cit si in timpul liber, nu facea mari eforturi de a-si ascunde infidelitatea. Sally avea o atitudine mindra fata de activitatile sotului ei. Ea ii aprecia salariul, apartamentul de lux din Boston si beneficiile de care se bucura o sotie de pilot pe vremea aceea. Cu zece ani inainte, fusese o hippy care practicase sexul promiscuu, iar ideea unei surse de venit suplimentare a incintat-o. A fost de acord sa faca o incercare cu Printul W., cu o singura conditie: a insistat ca viitorul relatiei sa depinda in exclusivitate de comportamentul si de atitudinea acestuia fata de ea.

Din fericire pentru mine, s-au potrivit unul cu celalalt.

Afacerea Printul W. - Sally, un subcapitol al Afacerii de Spalare a banilor Arabiei Saudite, a reprezentat o alta serie de probleme pentru mine. MAIN interzicea cu strictete partenerilor sa faca ceva ilegal. Din punct de vedere legal, eu procuram sex - proxenetism -, ceea ce era ilegal in Massachusetts, si astfel principala problema care aparea era cea a modalitatii de a plati serviciile prestate de Sally. Din fericire, departamentul financiar imi permitea o mare libertate in privinta contului meu de cheltuieli. Eram un tip care dadea bacsisuri grase, asa ca am reusit sa conving citiva chelneri de la unele dintre cele mai scumpe restaurante din Boston sa-mi dea chitante in alb; era o epoca in care oamenii, nu computerele, completau chitantele.

Printul W. devenea tot mai indraznet pe masura trecerii timpului. In cele din urma, m-a pus sa aranjez ca Sally sa vina in Arabia Saudita si sa locuiasca in vila lui personala. Aceasta cerere nu era una surprinzatoare in acele vremuri; intre anumite tari europene si cele din Orientul Mijlociu se practica un comert activ cu femei tinere. Aceste femei primeau contracte pe perioade determinate, iar cind contractul expira, ele se intorceau acasa cu conturi bancare substantiale. Robert Baer, un ofiter care, timp de douazeci de ani, s-a ocupat de aceste cazuri in conducerea operationala a CIA, specialist in Orientul Mijlociu, a rezumat astfel situatia: "La inceputul anilor 1970, cind petrodolarii au intrat pe piata, libanezii intreprinzatori au inceput sa faca contrabanda cu prostituate pentru printii din regate Din moment ce nici o familie regala nu cunostea moderatia in privinta carnetului de cecuri, libanezii au devenit fabulos de bogati'¹. Aceasta situatie imi era cunoscuta si chiar stiam oameni care imi puteau aranja astfel de contracte. Oricum, din punctul meu de vedere, existau doua obstacole majore: Sally si plata. Eram sigur ca Sally nu avea de gind sa paraseasca Bostonul si sa se mute intr-un palat, in desert, in Orientul Mijlociu. Si era destul de evident si faptul ca nici o colectie de chitante in alb de la restaurante nu ar fi putut acoperi asemenea sume.

Printul W. a avut grija de ultimul aspect, asigurindu-ma ca isi propusese sa-si plateasca singur noua amanta; mie mi se cerea sa fac numai aranjamentul. M-am simtit extrem de usurat cind mi-a marturisit ca nu se astepta ca Sally din Arabia Saudita sa fie exact aceeasi persoana cu cea care ii tinuse companie in Statele Unite. Am dat telefoane la citiva prieteni care aveau contacte cu libanezii din Londra si Amsterdam. In citeva saptamini, o Sally-surogat semna contractul. Printul W. era o persoana complexa. Sally ii satisfacea dorinta trupeasca, iar capacitatea mea de a-i ajuta in acest sens m-a facut sa-i cistig increderea. In orice caz, acest lucru nu l-a convins deloc ca SAMA era o strategie pe care ar fi dorit s-o recomande tarii sale. A trebuit sa muncesc din rasputeri spre a-mi indeplini misiunea. Am petrecut ore intregi aratindu-i statistici si ajutindu-l sa analizeze studiile pe care le facusem pentru alte tari, inclusiv modele econometrice pe care le concepusem pentru Kuweit pe vremea cind ma antrenam cu Claudine, in acele citeva luni dinaintea plecarii in Indonezia. Intr-un final, s-a induplecat.

Nu cunosteam amanunte despre ce se petrecuse intre colegii mei, asasini economici, si ceilalti oameni-cheie sauditi. Tot ceea ce stiu este ca intregul pachet a fost, in cele din urma, aprobat de familia regala. MAIN primea ca recompensa pentru partea sa unul dintre cele mai lucrative contracte administrate de Trezoreria SUA. Eram delegati sa facem o analiza completa asupra sistemului electric al tarii, dezorganizat si depasit, si sa concepem unul nou care sa indeplineasca standarde echivalente cu cele din Statele Unite.

Ca de obicei, sarcina mea era sa trimit acolo prima echipa, pentru a face previziuni privind incarcarea electrica pentru fiecare regiune a tarii. Trei dintre barbatii care lucrau cu mine - toti cu experienta in proiecte internationale - se pregateau sa plece la Riad, cind ne-a sosit vestea de la departamentul nostru juridic ca, potrivit contractului, eram obligati sa avem in Riad un birou complet echipat si care sa intre in functiune in citeva saptamini. Timp de mai bine de o luna, aceasta clauza trecuse aparent neobservata. intelegerea noastra cu Trezoreria stipula, mai departe, ca tot echipamentul trebuia sa fie fabricat fie in Statele Unite, fie in Arabia Saudita. Din moment ce Arabia Saudita nu avea fabrici care sa produca asa ceva, totul trebuia sa fie trimis din SUA. Spre amaraciunea noastra, am aflat ca se formasera uriase cozi de vase petroliere, asteptind sa intre in port in Peninsula Arabica. Transportarea intregului echipament in regat pe cale maritima putea sa dureze luni de zile.

MAIN nu avea de gind sa piarda un contract atit de valoros din pricina citorva incaperi cu mobila de birou. La o conferinta cu toti partenerii implicati, am organizat o sesiune de brainstorming timp de citeva ore. Solutia a fost gasita: un Boeing 747, pe care sa-i umplem cu provizii de la magazinele din Boston si care se fie trimis in Arabia Saudita. Imi amintesc gindul pe care l-am avut atunci, ca s-ar potrivi de minune ca avionul sa fie in proprietatea United Airlines, iar comandantul sa fie un anume pilot a carui sotie a jucat un rol atit de important in cistigarea de partea noastra a Casei de Saud.

Intelegerea dintre Statele Unite si Arabia Saudita a transformat regatul pur si simplu peste noapte. Caprele au fost inlocuite cu doua sute de camioane americane de colectare a gunoiului, stralucitoare, de culoare galbena, furnizate printr-un contract de 200 de milioane de dolari de catre compania de salubritate Waste Management, Inc.² Dupa un model asemanator, fiecare sector al economiei saudite a fost modernizat, de la agricultura si energie pina la educatie si comunicatii. Asa cum observase Thomas Lippman, in 2003:

Dupa propria lor conceptie, americanii au schimbat aspectul unei intinderi vaste, mohorite, populate de corturi nomade si de bordeie taranesti din chirpici, reproducind pina si cafenelele din reteaua Starbucks si rampele de acces pentru scaunele cu rotile de la cele mai noi cladiri publice. Arabia Saudita de astazi este o tara a autostrazilor, computerelor, a complexelor Mall cu aer conditionat, pline cu aceleasi magazine stralucitoare pe care le gasim si in suburbiile prospere ale Americii, hoteluri elegante, restaurante fast-food, televiziune prin satelit, spitale cu tehnologie de ultima ora, cladiri uriase de birouri si parcuri de distractii cu carusele ametitoare³.Planurile pe care le-am conceput in 1974 au stabilit un standard pentru negocierile viitoare cu toate tarile bogate in petrol. Intr-un fel, SAMA/JECOR a reprezentat urmatorul pas dupa cel facut de Kermit Roosevelt in Iran, prezentind un alt nivel, mai inovator, de sofisticare a arsenalului de arme politico-economice folosite de o noua rasa a soldatilor imperiului global.

Afacerea de Spalare a banilor Arabiei Saudite si Comisia Comuna au stabilit, de asemenea, noi precedente in jurisprudenta internationala, lucru deosebit de evident in cazul lui Idi Amin. Cind faimosul dictator din Uganda a luat drumul exilului in 1979, i s-a acordat azil in Arabia Saudita. Desi considerat un despot singeros, vinovat de moartea unui numar de vreo trei sute de mii de oameni, el s-a retras, ducind o viata de lux, garnisita cu masini si servitori pusi la dispozitia sa de Casa de Saud. Statele Unite s-au opus fara nici o zarva, dar nu au insistat, de frica sa nu-si pericliteze aranjamentele cu Arabia Saudita. Amin si-a petrecut ultimii ani de viata pescuind in voie sau plimbindu-se tacticos de-a lungul plajei. A murit in 2003, in Jiddah, in urma unui blocaj renal, la virsta de optzeci de ani⁴.

Mai subtil si, in esenta, mai periculos a fost rolul permis Arabiei Saudite in finantarea terorismului international. Statele Unite nu au facut un secret din dorinta lor de a permite Casei de Saud sa finanteze razboiul dus de Osama bin Laden in Afganistan impotriva Uniunii Sovietice, in anii 1980, iar Riadul si Washingtonul au contribuit impreuna, cu aproximativ 3,5 miliarde de dolari, la miscarea mujahedinilor⁵. In orice caz, participarea SUA si a sauditilor a mers mult mai departe.

Spre sfirsitul anului 2003, U.S. News&World Report a facut un studiu exhaustiv intitulat "The Saudi Connection' ("Legatura Saudita'). Publicatia a trecut in revista mii de pagini de inregistrari de procese, rapoarte ale spionajului SUA si din strainatate si alte documente, intervievind, de asemenea, zeci de oficiali din guvern si experti in terorism si in Orientul Mijlociu. Cercetarile au dus la urmatoarele concluzii: Dovada era incontestabila: Arabia Saudita, aliatul pe termen lung al Americii si cel mai mare producator de petrol, devenise, cumva, dupa spusele unui oficial de la Departamentul de Trezorerie, "epicentrul' finantarii teroriste Incepind cu sfirsitul anilor 1980 - dupa dublul soc al revolutiei iraniene si al razboiului sovietic in Afganistan - actiunile caritabile cvasi-oficiale ale Arabiei Saudite au devenit sursa prioritara de finantare a miscarii jihad ce capatase o ascensiune fulminanta. In vreo 20 de tari, banii erau folositi pentru baze de antrenament paramilitare, achizitionarea de arme si recrutarea de noi membri

Larghetea sauditilor i-a impulsionat pe unii dintre oficialii SUA sa priveasca in partea cealalta, spun unii ofiteri in rezerva ai serviciilor de spionaj. Miliarde de dolari in contracte, subventii si salarii mergeau spre oficiali americani din diverse domenii, dintre cei care colaborasera cu sauditii: ambasadori, directori regionali din CIA, chiar secretari de cabinet

Interceptarea electronica a convorbirilor ii implica pe membrii familiei regale in sprijinirea nu numai a organizatiei Al-Qaeda, ci si a altor grupari teroriste⁶.

Dupa atacurile din 2001 de la World Trade Center si Pentagon, au aparut si mai multe dovezi despre relatiile secrete dintre Washington si Riad. In octombrie 2003, revista Vanity Fair a publicat informatii care nu mai fusesera niciodata facute publice, intr-un articol de ancheta intitulat "Saving the Saudis' ("Salvindu-i pe sauditi'). Pe mine personal, povestea despre relatia dintre familia Bush, Casa de Saud si familia Bin Laden nu m-a surprins citusi de putin. Stiam ca acele relatii datau oricum de pe vremea Afacerii de Spalare a banilor Arabiei Saudite, incepute in anul 1974, si de pe vremea cind George H. W Bush era ambasador al SUA la ONU (din 1971 pina in 1973) si apoi seful CIA (din 1976 pina in 1977). Ceea ce m-a surprins insa a fost faptul ca adevarul ajunsese in cele din urma la nivelul presei. Vanity Fair tragea urmatoarele concluzii: Familia Bush si Casa de Saud, cele mai puternice doua dinastii din lume, avusesera relatii personale, de afaceri si politice foarte strinse, care durau de peste 20 de ani

In sectorul privat, sauditii sustineau compania Harken Energy, o companie de petrol bataioasa in care investise George W. Bush. Recent, fostul presedinte George H. W. Bush si aliatul sau pe termen lung, fostul secretar de stat, James A. Baker III, au aparut in fata sauditilor la actiunea de caritate pentru Carlyle Group, discutabil ca e cel mai mare fond privat de investitii din lume. Astazi, fostul presedinte Bush continua sa fie consilier senior al companiei, printre ai carei investitori se pare ca se numara si un saudit acuzat de legaturi cu grupurile de sprijin terorist

La numai citeva zile dupa atentatul de la 11 septembrie, sauditi bogati, inclusiv membri ai familiei bin Laden, au fost scosi rapid din SUA in avioane particulare. Nimeni nu respecta ordinul de anulare a zborurilor, iar pasagerii nu au fost interogati. Sa fi contribuit oare la aceasta lunga relatie dintre familia Bush si cei din Casa de Saud?⁷

PARTEA III

Din 1975 pina in 1981

CAPITOLUL 17

Graham Greene si negocierile pentru Canalul Panama

Arabia Saudita a propulsat multe cariere. A mea era deja bine conturata, dar, cu siguranta, succesele mele in regatul desertului mi-au deschis noi porti. Pina in 1977, imi construisem un mic imperiu alcatuit dintr-o echipa de vreo douazeci de profesionisti, cu cartierul general in biroul nostru din Boston, si o trupa de consultanti de la celelalte departamente si oficii ale MAIN raspinditi pe intreg globul. Devenisem cel mai tinar partener din istoria centenara a firmei. Pe linga functia de economist-sef, am fost numit si director al Departamentului de Economie si Planificare Regionala. Tineam cursuri la Harvard si la alte facultati, iar ziarele imi solicitau articole despre evenimentele recente¹. Aveam propriul meu iaht, ancorat in Golful Boston, linga istorica fregata de lupta Constitution, "Old Ironsides', renumita pentru a-i fi supus pe piratii barbari nu la multa vreme dupa Razboiul de Independenta. Mi se platea un salariu excelent si aveam actiuni cu dividende care, cu mult inainte de a implini patruzeci de ani, imi promiteau ascensiunea catre inaltimile rezervate elitei milionarilor. Ce-i drept, casnicia mea se destramase, dar imi petreceam timpul in compania celor mai frumoase si mai inteligente femei de pe mai multe continente. Bruno a venit cu o idee de abordare inovatoare a previziunilor: un model econometrie bazat pe scrierile unui matematician rus de la inceputul secolului. Modelul presupunea atribuirea de probabilitati subiective estimarilor privind cresterile dintr-un anumit sector economic. Parea instrumentul ideal pentru a justifica ratele umflate ale cresterii pe care doream sa o prezentam in vederea obtinerii unor imprumuturi imense, iar Bruno m-a rugat sa vad ce puteam face referitor la acest plan.

Am adus in departamentul meu un tinar matematician de la MIT, Dr. Nadipuram Prasad, si i-am pus la dispozitie un buget. In sase luni, el a dezvoltat metoda Markov de modelare econometrica. Impreuna, am intocmit o serie de prezentari tehnice care infatisau aceasta metoda ca pe o metoda revolutionara de analiza a impactului avut de investitiile in infrastructura asupra dezvoltarii economice.

Era exact ceea ce ne doream: un instrument care sa "demonstreze' stiintific faptul ca noi le faceam tarilor o favoare, ajutindu-le sa contracteze datorii pe care nu aveau cum sa le achite nicicind in totalitate. In plus, numai un econometrist foarte iscusit, cu o gramada de timp si de bani, ar fi fost capabil sa priceapa chichitele si incilciturile metodei Markov sau sa puna sub semnul intrebarii concluziile sale. Hirtiile au fost publicate de citeva organizatii prestigioase, iar noi le prezentam in mod oficial la conferinte si universitati din numeroase tari. Documentele - si noi impreuna cu ele - au devenit faimoase in industrie.²

Atit Omar Torrijos, cit si eu ne-am onorat intelegerea secreta. M-am asigurat ca studiile noastre erau cinstite si ca recomandarile noastre ii luau in calcul si pe cei saraci. Desi am auzit bombanindu-se cum ca analizele mele din Panama nu erau umflate cum erau de obicei, ba chiar si ca miroseau a socialism, un fapt era cert: MAIN obtinea in permanenta contracte de la guvernul lui Torrijos. Aceste contracte includeau si unul in premiera - realizarea unor strategii inovatoare care sa aiba in vedere agricultura impreuna cu sectoarele traditionale de infrastructura. Am privit si eu de pe margine cum Torrijos si Jimmy Carter se pregateau sa renegocieze Tratatul privind Canalul Panama.

Negocierile asupra Canalului au trezit un interes imens, generind un adevarat entuziasm in intreaga lume. Toti asteptau sa vada daca Statele Unite vor face ceea ce toti considerau a fi un gest de corectitudine - sa le permita panamezilor sa preia controlul asupra Canalului - sau daca, dimpotriva, vor incerca sa impuna din nou versiunea noastra globala pentru Manifest Destiny, zdruncinat oarecum de conflictul din Vietnam. Multi aveau impresia ca la presedintia SUA fusese ales, exact la momentul oportun, un om cinstit si plin de compasiune. Oricum, bastioanele conservatoare ale Washingtonului si amvoanele dreptei religioase rasunau de indignare. Cum era posibil ca noi sa renuntam la acest bastion al sigurantei nationale, la acest simbol al ingeniozitatii Statelor Unite, la aceasta panglica de apa care lega averile Americii de Sud de capricioasele interese comerciale ale SUA?

In timpul calatoriilor mele in Panama, ma obisnuisem sa fiu cazat la Hotel Continental. Ma rog, la cea de-a cincea vizita, m-am mutat peste drum, la Hotel Panama, deoarece Continentalul era in renovare, iar lucrarile de constructie erau foarte zgomotoase. La inceput, mi-a displacut aceasta inconvenienta - Continentalul fusese casa mea departe de casa. Acum insa, holul impresionant in care ma aflam, cu fotoliile lui din ratan si cu ventilatoare de tavan cu palete din lemn, incepea sa ma cucereasca. Ar fi putut foarte bine sa fie decorul filmului Casablanca, si imi imaginam deja cum Humphrey Bogart ar fi putut intra aici din clipa in clipa. Am lasat din mina New York Review of Books, din care tocmai terminasem de citit un articol despre Panama scris de Graham Greene, si mi-am atintit privirea spre acele ventilatoare suspendate, amintindu-mi de o seara de acum aproape doi ani.

- Ford este un presedinte slab care nu va mai fi reales, a prezis Omar Torrijos in 1975.

Se adresa unui grup de panamezi influenti. Eu eram unul dintre putinii straini care fusesera invitati la clubul vechi, elegant, cu ventilatoarele lui zbirniind de sus, de pe tavan.

Acesta este motivul pentru care m-am hotarit sa accelerez problema Canalului. Este un moment propice pentru a lansa o lupta politica decisiva in vederea recistigarii sale.

Discursul lui m-a inspirat. M-am intors in camera de hotel si am schitat o scrisoare pe care, in cele din urma, am pus-o, la posta pe adresa Boston Globe. Cei de la Boston mi-au raspuns, iar un redactor de la ei m-a sunat la birou pentru a-mi cere sa scriu un articol pentru rubrica lor "Op-Ed'. "Colonialism in Panama Has No Place in 1975' (Colonialismul nu isi are locul in Panama in 1975) a ocupat aproape o jumatate de pagina in comparatie cu articolele de fond ale numarului din 19 septembrie 1975.

Articolul enunta trei motive principale pentru transferul Canalului in posesia statului Panama. In primul rind, "situatia prezenta este nedreapta - un motiv excelent pentru orice decizie.' In al doilea rind, "tratatul existent genereaza riscuri mult mai grave de securitate decit daca Panama ar detine controlul'. M-am referit la un studiu facut de Interoceanic Canal Commission, care concluziona ca "traficul ar putea fi oprit timp de doi ani din pricina unei bombe plasate - posibil chiar de un singur om - intr-o laterala a Barajului Gatun', aspect pe care insusi generalul Torrijos l-a accentuat in mod public. Si in al treilea rind, "situatia prezenta creeaza probleme serioase pentru relatiile ingrijoratoare deja dintre Statele Unite si America Latina'. Am incheiat in felul urmator:

Cea mai buna cale de a asigura procesul continuu si eficient de lucru in Zona Canalului este sa-i ajutam pe panamezi sa cistige controlul si sa-si asume responsabilitatea asupra acestei zone. Procedind astfel, am putea fi mindri de a fi initiat o actiune care sa reafirme devotamentul fata de cauza autodeterminarii la care ne-am angajat in urma cu 200 de ani

Colonialismul era la moda la rascruce de secole (inceputul anilor 1900), asa cum fusese si in 1775. Poate ca ratificarea unui asemenea tratat poate fi inteleasa in contextul acelor vremuri. Astazi insa, ea nu are nici o justificare. Colonialismul nu-si are locul in 1975. Celebrind bicentenarul independentei noastre, ar trebui ca noi sa ne dam seama de acest lucru si sa actionam in consecinta³.

Scrierea acelui articol a insemnat o miscare indrazneata pentru mine, mai ales ca recent fusesem facut partener la MAIN. Partenerilor li se recomanda sa evite presa si, in orice caz, sa se abtina de la publicarea de diatribe politice in paginile dedicate editorialelor din cel mai prestigios ziar din New England. Am primit prin curieratul intern o gramada de note rautacioase, majoritatea anonime, atasate la copii ale articolului. Am fost sigur ca, pe unul dintre ele, am recunoscut scrisul lui Charlie Illingworth. Primul meu manager de proiect se afla la MAIN de mai bine de 10 ani (in comparatie cu mine, care aveam o vechime de numai vreo cinci ani) si nu era inca partener. Un craniu fioros cu oase incrucisate era desenat clar pe bilet, iar mesajul era simplu: "Sa fie oare acest Tov. cu adevarat partener in firma noastra?'

Bruno m-a convocat in biroul lui si mi-a spus:

- O sa-ti para foarte rau pentru asta. MAIN este un loc destul de conservator. Vreau sa stii insa ca vad in tine un tip istet. Lui Torrijos o sa-i placa; sper din tot sufletul ca-i vei trimite si lui o copie. Bun. Ei bine, pacalicilor de aici, care cred ca Torrijos este socialist, putin le pasa, atita timp cit contractele curg.

Bruno avusese dreptate - ca de obicei, de altfel. Eram acum in 1977. Presedinte la Casa Alba era Carter si negocieri serioase asupra Canalului erau in curs de derulare. Multi dintre rivalii companiei MAIN alesesera tabara gresita si fusesera alungati din Panama, dar noi aveam de munca inzecit. Iar eu stateam in holul Hotelului Panama, tocmai terminind de citit un articol de Graham Greene din New York Review of Books.

Articolul "The Country with Five Frontiers' (Tara cu cinci frontiere) era un articol indraznet, abordind coruptia la nivelul ofiterilor superiori din Garda nationala a Republicii Panama. Autorul accentua faptul ca Generalul insusi acceptase sa le ofere multora dintre angajatii sai privilegii, cum ar fi locuinte de lux, deoarece "Daca eu nu-i platesc, o va face CIA.' Implicatia era evidenta: agentia de spionaj a SUA era hotarita sa submineze dorintele presedintelui Carter si, daca era necesar, sa-i mituiasca pe sefii armatei sa saboteze negocierile⁴ pentru tratat. Nu ma puteam abtine sa nu ma intreb daca nu cumva sacalii ii dadeau deja tircoale lui Torrijos.

In sectiunea "People' a revistei TIME sau in Newsweek vazusem o fotografie a lui Torrijos impreuna cu Greene; legenda pozei indica faptul ca scriitorul era un oaspete special care devenise in timp un bun prieten. Ma intrebam ce parere avea Generalul despre acest romancier - in care aparent avea incredere - care scrisese aceasta critica.

Articolul lui Graham Greene a ridicat o alta intrebare, legata de acea zi din 1972 cind statusem vizavi de Torrijos, la masa pentru cafea. La acea vreme, presupuneam ca Torrijos stia despre jocul ajutorului extern al carui scop era sa-i faca pe el bogat, impovarind tara cu datorii. Fusesem sigur ca el stia ca acest procedeu se baza pe premisa ca oamenii care au puterea sint coruptibili si ca decizia sa de a nu urmari beneficiul personal - ci, mai curind, de a folosi imprumutul extern pentru a-si ajuta poporul - ar putea fi vazuta ca o amenintare ducind, in cele din urma, la prabusirea intregului sistem. Lumea intreaga isi indrepta privirile spre acest om: actiunile sale aveau ramificatii care se intindeau mult dincolo de Panama si care, prin urmare, trebuiau luate in serios.

Ma intrebasem cum ar fi reactionat corporatocratia daca imprumuturile facute de Panama i-ar fi ajutat pe saraci fara sa contribuie la datoriile imposibile. Acum ma intrebam daca Torrijos regreta intelegerea pe care o facuse in acea zi - si nu eram foarte sigur nici de ceea ce simteam eu personal referitor la astfel de tranzactii. Ma indepartasem de rolul meu de AE. Jucasem jocul lui in locul jocului meu, acceptind sa-i ofer onestitatea mea in schimbul unor contracte mai numeroase. In termeni pur economici, fusese o decizie inteleapta de afaceri pentru MAIN, in contradictie insa cu ceea ce ma instruise Claudine, caci nu propulsa imperiul global. Sa fi fost aceasta cea care acum slobozise sacalii din lesa?

Mi-am amintit cum, in acea zi, pe cind paraseam bungaloul lui Torrijos, ma gindeam ca istoria Americii Latine este presarata cu eroi morti. Un sistem bazat pe figuri publice coruptibile nu accepta cu placere personalitatile publice care refuza sa fie corupte.

Apoi m-am gindit ca ochii imi joaca feste. O figura cunoscuta se plimba agale de-a lungul holului. La inceput, am fost atit de surprins, incit am crezut ca era Humphrey Bogart, doar ca Bogart era mort demult. Apoi am recunoscut in barbatul care trecea agale pe linga mine pe una dintre cele mai mari figuri ale literaturii engleze moderne, pe autorul lucrarilor The Pride and the Glory (Mindrie si Glorie), The Comedians (Comediantii), Our Man in Havana (Omul nostru din Havana) si al articolului din revista pe care tocmai o pusesem pe masuta de linga mine. Graham Greene a ezitat un moment, s-a uitat cu atentie in jur si s-a indreptat spre cafenea.

Am fost tentat sa strig sau sa alerg dupa el, dar m-am oprit singur. O voce launtrica imi spunea ca nu trebuie sa-i tulbur intimitatea; o alta ma avertiza ca avea sa ma evite. Am luat New York Review of Books si am fost surprins peste o clipa sa descopar ca ma aflam in pragul cafenelei.

Tocmai luasem micul dejun mai devreme, iar seful de sala mi-a aruncat o privire bizara. M-am uitat de jur imprejur. Graham Greene statea singur la o masa de linga perete. Am aratat catre masa de linga el.

- Acolo, i-am spus sefului de sala. Pot sta acolo sa mai iau micul dejun o data?

Eram un tip care dadea mereu bacsisuri bune; seful de sala a zimbit cu intelegere si m-a condus la masa.

Romancierul era cufundat in lectura ziarului sau. Am comandat cafea si un corn cu miere. Voiam sa aflu parerile lui Greene despre Panama, despre Torrijos si despre afacerea Canalului, dar nu aveam nici o ideea despre cum as fi putut aborda o astfel de conversatie. Atunci, el si-a ridicat privirea pentru a sorbi din pahar.

- Scuzati-ma, i-am spus.

S-a uitat la mine - sau asa mi s-a parut mie.

- Da?

- Imi pare rau ca va deranjez. Dar sinteti Graham Greene, nu-i asa?

- Ei bine, da, asa-i.

A zimbit cu caldura.

- Majoritatea oamenilor din Panama nu ma recunosc.

Am exagerat spunindu-i ca era autorul meu preferat si apoi i-am facut o scurta descriere a vietii mele, inclusiv a muncii mele de la MAIN si a intilnirilor pe care le avusesem cu Torrijos. M-a intrebat daca eu eram consultantul care scrisese un articol despre plecarea Statelor Unite din Panama.

- In Boston Globe, daca-mi aduc eu bine aminte.

Eram de-a dreptul uluit.

- Un lucru curajos, data fiind pozitia dumitale, a spus el. N-ai vrea sa vii la masa mea?

M-am mutat si am stat acolo, cu el, vreo o ora si jumatate. In timp ce discutam amindoi, mi-am dat seama cit de apropiati devenisera el si Torrijos. Vorbea despre General ca un tata despre fiul lui.

- Generalul, mi-a zis el, mi-a propus sa scriu o carte despre tara sa. Si exact asta fac. Aceasta nu va fi o fictiune - ceva destul de neobisnuit pentru mine.

L-am intrebat dece, de regula, scrie romane in loc de carti documentare.

- Fictiunea este mai lipsita de pericole, a replicat. Majoritatea chestiunilor de care ma ocup sint controversate. Vietnam, Haiti. Revolutia din Mexic. O multime de editori s-ar teme sa publice altceva decit romane despre asemenea subiecte.

A aratat catre new York Review of Books, aflata pe masa de la care ma ridicasem.

- Cuvinte ca acelea pot face mult rau.

Apoi a zimbit.

- Si, in afara de asta, imi place sa scriu fictiune. Imi lasa mai multa libertate.

M-a privit insistent.

- Cel mai important este sa scrii despre lucruri care conteaza. Cum e articolul tau din Globe despre Canal.

Admiratia lui pentru Torrijos era evidenta. Se parea ca seful statului Panama putea sa impresioneze la fel de mult un romancier ca si un sarac batut de soarta. Si la fel de evidenta era si ingrijorarea lui Greene pentru viata prietenului sau.

- Este un efort colosal, a exclamat el, sa conduci Gigantul Nordului.

Si-a scuturat capul cu tristete.

- Ma tem pentru siguranta lui.

A sosit momentul sa plece.

- Trebuie sa prind avionul de Franta, mi-a spus, ridicindu-se incet si stringindu-mi mina.

M-a privit adinc in ochi.

- Dumneata de ce nu scrii o carte

A inclinat capul cu un gest de incurajare.

O ai deja in dumneata. Dar, tine minte, fa-o despre lucruri care conteaza.

S-a intors si s-a indepartat. Apoi s-a oprit si a mai facut citiva pasi inapoi in restaurant.

- Nu te teme, a precizat el. Generalul va reusi. O sa ia inapoi Canalul. Si, intr-adevar, Torrijos a reusit aceasta performanta. In acelasi an, 1977, el a negociat cu succes noi tratate cu presedintele Carter care a transferat Canalul si Zona Canalului sub control panamez. Apoi Casa Alba a trebuit sa convinga Congresul SUA sa-l ratifice. A urmat o lupta apriga indelungata. Marturia finala arata ca Tratatul privind Canalul Panama a fost ratificat la un vot diferenta. Conservatorii au jurat razbunare.

Cind, cu multi ani mai tirziu, a aparut pe piata noua carte a lui Graham Greene, Getting to Know the General (Cum l-am cunoscut pe General), ea era dedicata "Prietenilor prietenului meu, Omar Torrijos, din Nicaragua, El Salvador si Panama'''.

CAPITOLUL 18

Regele Regilor Iranului

Intre anii 1975 si 1978, am vizitat frecvent Iranul. Uneori, faceam naveta intre America Latina, Indonezia si Teheran. Sahul Sahilor (in traducere literala, "Regele Regilor', titlul sau oficial) avea o situatie complet diferita de a celor din celelalte tari in care lucraseram. Iranul era bogat in petrol si, ca si Arabia Saudita, nu era necesar sa faca datorii pentru a-si finanta ambitioasa lista de proiecte. In orice caz, Iranul era sensibil diferit fata de Arabia Saudita, in privinta numarului mare al populatiei, care, desi predominant orientala si musulmana, nu era de origine araba. In plus, tara avea o istorie tumultuoasa la nivel politic - atit in plan intern, cit si in relatiile cu vecinii sai. Prin urmare, am aplicat o abordare diferita: Washington si comunitatea oamenilor de afaceri si-au unit fortele pentru a-i transforma pe sah intr-un simbol al progresului. Am depus un imens efort pentru a arata lumii ce putea obtine un adept puternic si democratic al intereselor corporatiste si politice ale SUA. Nu mai conta titlul sau evident nedemocratic sau mai putin evidenta lovitura data de CIA primului sau ministru ales pe cale democratica; Washingtonul si partenerii sai europeni erau hotariti sa prezinte guvernul sahului ca pe o alternativa la acelea din Irak, Libia, China, Coreea si alte natiuni unde se simtea un puternic curent antiamerican.

In ciuda aparentelor, sahul era un prieten, cu vederi progresiste, al celor napastuiti. In 1962, el ordonase ca intinse domenii private sa fie parcelate si returnate taranilor care le detinusera. In anul urmator, el a inaugurat propria sa Revolutie Alba, care propunea o agenda extrem de cuprinzatoare de reforme socio-economice. In anii 1970, puterea OPEC a crescut, iar sahul a devenit un lider mondial din ce in ce mai influent. In acelasi timp, Iranul si-a dezvoltat una dintre cele mai puternice structuri militare din Orientul Mijlociu musulman¹.

MAIN era implicata in proiecte care acopereau mare parte din tara, de la zonele turistice de-a lungul Marii Caspice, in nord, pina la bazele militare secrete ce dominau Strimtoarea Hormuz, in sud. Inca o data, obiectivul nostru era sa analizam potentialul de dezvoltare regionala si apoi sa proiectam sistemele de producere, distributie si transport al energiei electrice care sa furnizeze energia atit de importanta, necesara stimularii cresterii industriale si comerciale pe care o prognozau analizele noastre.

Am vizitat aproape toate regiunile importante din Iran, in diverse momente. Am mers pe urmele batrinei caravane prin muntii desertului, de la Kirman pina la Bandar Abbas, si am cutreierat ruinele de la Persepolis, palatul legendar al vechilor regi si una dintre minunile lumii antice. Am facut un tur al celor mai faimoase si spectaculoase obiective turistice ale tarii: Shiraz, Isfahan, precum si magnificul oras de corturi de linga Persepolis, unde fusese incoronat si sahul. In acest rastimp, am inceput sa nutresc o sincera afectiune pentru acest pamint si pentru poporul lui atit de eterogen.

Aparent, Iranul parea sa fie un model al cooperarii dintre crestini Si musulmani. Am aflat insa, in curind, ca aparentele linistite pot masca resentimente adinci.

Tirziu, intr-o seara de prin 1977, m-am intors la hotel unde am gasit un bilet care-mi fusese virit pe sub usa. Am fost socat sa descopar ca era semnat de un barbat pe nume Yamin. Nu-i intilnisem niciodata, dar imi fusese descris in timpul unei sedinte guvernamentale ca fiind un radical foarte cunoscut si subversiv. Cu o scriere foarte frumos mestesugita in limba engleza, biletul ma invita sa ma intilnesc cu acest barbat la un anumit restaurant. El continea insa si un avertisment: trebuia sa vin numai daca eram interesat sa descopar o parte a Iranului pe care majoritatea oamenilor "in pozitia mea' nu au vazut-o niciodata. Ma intrebam daca Yamin stia care era cu adevarat pozitia mea. Mi-am dat seama ca imi asumam un risc enorm, dar, cu toate acestea, nu puteam rezista tentatiei de a intilni acest personaj enigmatic.

Taxiul m-a lasat in fata unei portite dintr-un zid nespus de inalt -atit de inalt incit nu puteam vedea cladirea din spatele lui. O superba iraniana, invesmintata intr-o rochie lunga neagra, m-a condus inauntru si m-a insotit de-a lungul unui coridor iluminat de lampi cu ulei fixate de tavanul jos. La capatul coridorului, am intrat intr-o camera care radia ca interiorul unui diamant, orbindu-ma cu stralucirea sa. Dupa ce ochii mi s-au acomodat, in cele din urma, am vazut ca peretii erau incrustati cu pietre semipretioase si cu perle. Restaurantul era luminat de luminari albe, inalte, asezate in candelabre din bronz cu modele complicate.

Un barbat inalt, cu parul lung si negru, purtind un costum bleumarin facut pe comanda, s-a apropiat de mine si mi-a strins mina. S-a prezentat ca fiind Yamin, cu un accent care sugera ca era un iranian ce fusese educat in sistemul britanic, si, din primul moment, am fost surprins de cit de putin arata el a radical subversiv. M-a condus printre citeva mese, la care erau asezate cupluri ce luau masa linistit, spre un separeu foarte intim; m-a asigurat ca aici puteam vorbi in deplina siguranta. Am avut impresia clara ca acest restaurant era dedicat intilnirilor clandestine. A noastra era, pe cit se parea, singura intilnire neamoroasa din acea seara.

Yamin a fost foarte cordial. In timpul discutiei noastre, mi-a fost cit se poate de limpede ca ma considera numai un consultant economic, nu o persoana care ar fi avut si motivatii mai ascunse. Mi-a explicat ca ma alesese pe mine, deoarece stia ca eu facusem parte din Peace Corps ca voluntar si deoarece i se spusese ca exploatez orice posibila ocazie pentru a ajunge sa-i cunosc tara si pentru a ma familiariza cu oamenii ei.

Esti foarte tinar comparativ cu majoritatea celor din bransa ta, a spus el. Si te intereseaza sincer istoria noastra, ca si problemele noastre actuale. Tu esti speranta noastra.

Acest lucru, ca si decorul, aspectul sau si prezenta atitor alti oameni in restaurant m-au facut sa ma simt cit de cit in largul meu. Ma obisnuisem ca oamenii sa fie prietenosi cu mine, cum fusese Rasy in Java, sau Fidel in Panama, si acceptam acest lucru ca pe o mare favoare si ca pe o oportunitate. Stiam ca ma evidentiam fata de ceilalti americani datorita faptului ca eram indragostit la nebunie de locurile pe care le vizitam. Imi dadusem seama ca oamenii se ataseaza foarte repede de tine daca iti deschizi ochii, urechile si inima catre cultura lor.

Yamin m-a intrebat daca aveam vreo idee despre proiectul inflorirea Desertului.

- Sahul crede ca deserturile noastre au fost cindva cimpii fertile si paduri luxuriante. Cel putin asa sustine el. Conform teoriei sale, in timpul domniei lui Alexandru cel Mare, armate uriase au traversat aceste paminturi, impreuna cu milioane de capre si de oi. Animalele au consumat toata iarba si vegetatia. Disparitia plantelor a dus la seceta, asa ca, in cele din urma, intreaga regiune a devenit un desert. Acum, tot ceea ce ar trebui noi sa facem ar fi - cel putin asa spune sahul - sa plantam milioane si milioane de copaci. Abia dupa aceea - instantaneu - ploile se vor porni iarasi, iar desertul va inflori din nou. Desigur, aceasta actiune va costa sute de milioane de dolari.

A zimbit cu ingaduinta.

- Companii ca a voastra vor culege profituri uriase.

- Inteleg ca nu credeti in aceasta teorie.

- Desertul este un simbol. A-l inverzi este mai mult decit o chestiune de agricultura.

Citiva chelneri ne-au asaltat cu tavi de mincare iraniana foarte frumos ornata. Cerindu-mi mai intii permisiunea, Yamin a inceput sa aleaga diverse feluri de pe tavi, dupa care s-a intors spre mine.

- O intrebare pentru dumneavoastra, domnule Perkins, daca imi permiteti sa fiu atit de indraznet. Ce a distrus culturile bastinasilor din tara dumneavoastra, adica ale indienilor?

Am raspuns ca senzatia mea era ca, la acest lucru, au contribuit mai multi factori, printre care lacomia si armele superioare.

- Da. Evident ca au contribuit si toate acestea. Mai mult decit orice insa, nu se reduce oare totul, in esenta, la o distrugere a mediului lor? A inceput sa-mi explice cum, din momentul in care padurile si anumite animale, cum ar fi bivolii, sint distruse, iar oamenii, mutati in rezervatii, adevaratul fundament al culturilor lor se naruie.

- Vezi, acelasi lucru se intimpla si aici, a spus el. Desertul este mediul nostru natural. Proiectul inflorirea Desertului pune in pericol nici mai mult, nici mai putin decit intreaga noastra structura. Si-atunci, cum sa putem noi permite sa se intimple asa ceva?

I-am spus ca, dupa cum intelesesem eu, ideea care sustinuse proiectul venise de la poporul sau. Mi-a raspuns cu un rinjet sarcastic, spunind ca ideea fusese sadita in mintea sahului de catre chiar guvernul SUA si ca sahul nu era decit o marioneta de care acesta se folosea.

- Un adevarat persan nu ar permite nicicind asa ceva, a replicat Yamin.

Apoi s-a lansat intr-o ampla disertatie despre relatiile dintre oamenii lui - beduinii - si desert. A scos in evidenta faptul ca multi dintre iranienii de la oras isi petrec vacantele in desert. Isi instaleaza corturi suficient de mari pentru intreaga familie si se muta in ele timp de o saptamina sau mai mult.

- Noi - poporul meu - sintem o parte a desertului. Oamenii pe care sustine sahul ca-i conduce cu mina lui de fier nu sint numai din desert. Ei sint chiar desertul.

Mi-a povestit apoi despre experientele lui personale in desert. Cind seara a luat sfirsit, m-a insotit inapoi pina la usita din peretele urias.

Taxiul ma astepta in strada, chiar in fata. Yamin mi-a strins mina si si-a exprimat recunostinta pentru timpul pe care l-am petrecut impreuna cu el. A mai pomenit inca o data de virsta mea tinara si de franchetea mea, iar faptul ca eu ocupam pozitia pe care o ocupam ii dadea sperante pentru viitor.

- Nici nu stii cit de incintat sint ca am petrecut acest timp cu un om ca tine.

Continua sa-mi tina mina intr-a lui.

- Nu am sa-ti cer decit o singura favoare. Nu-mi e deloc usor sa ti-o cer. O fac insa numai pentru ca, dupa timpul petrecut impreuna in aceasta seara, stiu ca va insemna ceva pentru tine. Vei avea mult de cistigat de pe urma ei.

- Ce pot face pentru dumneata?

- Mi-ar face mare placere sa te prezint unui prieten foarte drag mie, un om care-ti poate spune o multime de lucruri despre al nostru Rege al Regilor. Acest om te-ar putea soca, dar te asigur ca merita sa-l cunosti.

CAPITOLUL 19

Confesiunile unui om torturat

La citeva zile dupa aceea, Yamin m-a condus cu masina in afara Teheranului, prin suburbii saracite, napadite de praf, de-a lungul unui vechi drum strabatut de camile, pina aproape de marginea desertului. Pe cind asfintitul se lasa deasupra orasului, a oprit masina linga un pilc de bordeie din chirpici, inconjurate de palmieri.

- O oaza veche, veche, mi-a explicat el, datind cu citeva secole inaintea sosirii lui Marco Polo aici.

M-a condus pina la unul dintre bordeie.

- Omul dinauntru are un doctorat in filozofie obtinut la una din cele mai prestigioase dintre universitatile voastre. Din motive care vor deveni in curind lesne de inteles, el trebuie sa ramina anonim, ii poti spune Doc.

A batut la usa din lemn dinapoia careia s-a auzit un raspuns slab. Yamin a impins usa si m-a lasat sa intru. Camaruta nu avea ferestre, fiind luminata doar de o lampa cu ulei aflata pe o masuta joasa dintr-un colt. Pe masura ce ochii mi se obisnuiau cu intunericul, am vazut ca podeaua murdara era acoperita cu covoare persane. Apoi, a inceput sa se contureze din umbra silueta unui barbat. Statea asezat in fata lampii intr-un mod care-i masca trasaturile fetei. Nu-mi puteam da seama decit ca era infasurat in citeva paturi si ca purta ceva in jurul capului. Statea intr-un scaun cu rotile, de altfel singura mobila din incapere, in afara de masuta. Yamin m-a invitat sa iau loc pe covor. El s-a dus si l-a imbratisat tandru pe barbat, spunindu-i citeva cuvinte la ureche, dupa care s-a intors si s-a asezat linga mine.

- V-am povestit despre domnul Perkins, a spus el. Sintem amindoi onorati ca ne-ati oferit ocazia de a va vizita, domnule.

- Domnule Perkins. Sinteti binevenit.

Vocea, cu un accent aproape imperceptibil, era grava si ragusita. M-am aplecat spre el, in spatiul destul de mic ce ne despartea, cind l-am auzit spunind:

- Aveti in fata ochilor un om frint. Nu am fost intotdeauna asa. Cindva am fost si eu puternic, ca dumneata. Am fost un sfetnic apropiat si de incredere al sahului.

A urmat o pauza lunga.

- Sahul Sahilor, Regele Regilor.

Tonul lui suna, mi se parea mie, mai mult trist decit furios.

- Am cunoscut personal multi dintre conducatorii lumii. Eisenhower, Nixon, De Gaulle. Acestia se bazau pe mine sa-i ajut sa conduca aceasta tara in lagarul capitalist. Sahul avea incredere in mine A scos un sunet care ar fi putut fi o tuse, dar pe care am interpretat-o ca fiind un hohot de ris.

- Iar eu aveam incredere in sah. Credeam in propaganda lui. Eram convins ca Iranul avea sa conduca lumea musulmana spre o epoca noua, ca Persia isi va indeplini promisiunea. Parea ca acesta era destinul nostru - al sahului, al meu, al nostru, cei care incercam sa ne ducem la bun sfirsit misiunea pentru care credeam ca am venit pe lume.

Gramada de paturi s-a miscat; scaunul cu rotile a scos un scirtiit si s-a intors putin. Puteam vedea conturul fetei acestui barbat din profil, barba-i stufoasa si - apoi mi-a sarit in ochi - aplatizarea fetei sale. Nu avea nas! M-am cutremurat si mi-am inabusit un icnet.

- Nu-i o priveliste prea placuta, nu-i asa, domnule Perkins? Pacat ca nu-l puteti vedea intr-o lumina mai puternica. Este cu adevarat grotesc.

Si, din nou, s-a auzit un ris inabusit.

- Dar, cum sint sigur ca puteti sa intelegeti, trebuie sa ramin anonim. Bineinteles ca mi-ati putea afla identitatea daca ati incerca, desi ati putea afla ca sint mort. Oficial, eu nu mai exist. Si totusi, am incredere ca nici nu veti incerca sa o faceti. Dumitale si familiei dumitale va va fi mai bine sa nu stiti cine sint. Bratul sahului si al SAVAK-ului ajunge departe.

Scaunul a scirtiit, revenind in pozitia initiala. Am simtit un sentiment de usurare, ca si cum, daca n-as mai fi vazut profilul acela, s-ar fi sters urmele violentei actului respectiv. Pe vremea aceea, nu stiam de acest obicei comun civilizatiilor islamice. Persoanele banuite de a fi adus dezonoarea sau rusinea asupra societatii sau a liderilor acesteia erau pedepsite prin taierea nasului. In felul acesta ei erau insemnati pe viata - dupa cum mi-a demonstrat-o clar fata acestui barbat.

- Sint sigur, domnule Perkins, ca va intrebati de ce v-am invitat aici.

Fara sa mai astepte raspunsul meu, barbatul din scaun a continuat:

- Vezi dumneata, acest individ care-si spune Regele Regilor este in realitate un demon. Tatal sau a fost mazilit de catre CIA voastra cu - detest sa spun asta - ajutorul meu, deoarece se spunea ca fusese colaborator al nazistilor. Si apoi s-a intimplat calamitatea declansata de Mossadegh. Astazi, sahul nostru este pe cale de a-i surclasa pe Hitler pe tarimul raului. Iar acest lucru il face cu buna stiinta a guvernului dumitale care ii acorda intreg sprijinul.

- Dar de ce? am intrebat.

- Cit se poate de simplu. El va este singurul aliat efectiv din Orientul Mijlociu, iar industria mondiala se roteste in jurul axei petrolului care este Orientul Mijlociu. Ah, da! Mai aveti si Israelul, desigur, dar acesta este mai curind o povara pentru voi, decit un bun de pret. Iar acolo nu se afla petrol. Politicienii vostri trebuie sa impace votul evreiesc, spre a le lua banii pentru finantari de campanii. Asadar, tare ma tem ca v-ati cam pricopsit cu Israelul. In orice caz, Iranul reprezinta cheia. Companiile voastre petroliere - care detin mai multa putere chiar decit evreii - au nevoie de noi. Voi aveti nevoie de sahul nostru - sau credeti ca aveti nevoie, cum ati crezut ca aveati nevoie si de liderii corupti ai Vietnamului de Sud.

- Sugerati ca lucrurile ar sta altfel? Iranul este echivalentul Vietnamului?

- Posibil, chiar mult mai rau. Vedeti, acest sah nu va mai rezista multa vreme. Lumea musulmana il uraste. Nu numai arabii, dar si musulmanii de pretutindeni - Indonezia, Statele Unite, iar cea mai mare parte chiar aici, propriu-i popor persan.

S-a auzit o lovitura si mi-am dat seama ca daduse cu pumnul in scaun.

- Este diabolic! Noi, persanii, il urim.

Apoi tacere. Ii puteam auzi numai respiratia greoaie, ca si cum acest efort l-ar fi epuizat.

- Doc este foarte apropiat de mullahi, mi-a spus Yamin, incet si calm. Exista un curent subteran foarte puternic printre factiunile religioase de aici, raspindit in cea mai mare parte a tarii noastre, exceptie facind numai o mina de oameni din clasa comerciantilor care beneficiaza de capitalismul sahului.

- Nu ma indoiesc de tine, i-am zis. Dar trebuie sa-ti spun ca in timpul celor patru vizite aici, nu am observat nimic din toate acestea. Toti cei cu care am vorbit par sa-i iubeasca pe sah si sa se bucure de ascensiunea economica.

- Tu nu vorbesti dialectul farsi, a insistat Yamin. Auzi numai ceea ce ti se spune de catre cei care beneficiaza cel mai mult. Aceia care au fost educati in Statele Unite sau in Anglia si care au ajuns sa lucreze pentru sah. Doc, cel pe care-i vezi aici, este o exceptie - acum.

A facut o pauza, parind ca-si cintarea cuvintele pe care urma sa le spuna.

- Este acelasi lucru care se intimpla azi cu presa voastra. Reprezentantii ei vorbesc numai cu cei citiva care fac parte dintre rubedeniile lui, din cercul lui de apropiati. Desigur, in cea mai mare parte, si presa voastra este controlata de petrol. Asa ca ei aud numai ce vor sa auda si scriu ceea ce finantatorii lor vor sa citeasca.

- De ce iti spunem noi toate aceste lucruri dumitale, domnule Perkins?

Vocea lui Doc era parca si mai ragusita decit inainte, ca si cum efortul de a vorbi si emotiile ii secatuiau putina energie pe care acest om o pastrase pentru intilnirea cu mine.

-Pentru ca am vrea sa te convingem sa pleci si sa-ti convingi si compania sa stea departe de tara noastra. Vrem sa te avertizam ca, desi credeti ca veti face o multime de bani aici, totul nu-i decit o iluzie. Acest guvern nu va dura.

S-a auzit din nou mina sa lovind in scaun.

- Iar cind se va prabusi, cel care il va inlocui nu va avea nici un fel de simpatie pentru dumneata sau pentru cei de teapa dumitale.

- Vreti sa spuneti ca nu ne vom primi banii?

Doc a fost intrerupt de un acces de tuse. Yamin s-a dus la el si l-a frecat pe spate. Dupa ce tusea a incetat, i-a spus lui Doc citeva cuvinte in farsi, dupa care s-a asezat la locul lui.

Trebuie sa punem capat acestei conversatii, mi-a spus Yamin. Ca raspuns la intrebarea dumitale: asa este, nu veti fi platiti. Veti face toata treaba si cind va veni timpul sa va luati banii, sahul o sa dispara.

In timp ce ne intorceam cu masina, l-am intrebat pe Yamin de ce el si Doc voiau sa scuteasca MAIN-ul de dezastrul financiar pe care il prezicea.

- Am fi fericiti sa vedem cum compania ta da faliment. Cu toate acestea insa, cel mai bine ar fi sa va vedem parasind Iranul. Numai daca o singura companie ca a voastra ar pleca, ea ar putea declansa un val de plecari. Este ceea ce speram noi. Vezi tu, noi nu vrem o baie de singe aici, dar sahul trebuie sa plece si vom incerca totul pentru a usura lucrurile. Asa ca ne rugam lui Allah sa-i poti convinge pe domnul Zambotti sa se carabaneasca de aici cit mai e timp.

- De ce tocmai eu?

- In timpul cinei pe care am luat-o impreuna, mi-am dat seama, cind am discutat despre proiectul inflorirea Desertului, ca esti deschis spre adevar. Stiam ca informatiile noastre despre tine erau corecte - esti un om intre doua lumi, un om prins la mijloc.

Am ajuns astfel sa ma intreb cam cit de multe stia omul acesta despre mine.

CAPITOLUL 20

Caderea unui rege

Intr-o seara, in cursul anului 1978, pe cind stateam singur in selectul bar din holul Hotelului Intercontinental din Teheran, am simtit o atingere pe umar. M-am intors si am vazut un iranian indesat, imbracat intr-un costum elegant.

- John Perkins! Nu-ti mai amintesti de mine?

Fostul jucator de fotbal luase mult in greutate, dar vocea ii era inconfundabila. Era vechiul meu prieten de la Middlebury, Farhad, pe care nu-i mai vazusem de mai bine de zece ani. Ne-am imbratisat si s-a asezat linga mine. Intr-o clipita, mi-am dat seama ca stia totul despre mine si despre slujba mea. Tot atit de evident era insa si faptul ca nu avea de gind sa-mi impartaseasca prea multe despre slujba lui.

- Hai sa trecem direct la subiect, mi-a spus el in timp ce comandam al doilea rind de beri.

- Miine plec la Roma cu avionul. Parintii mei locuiesc acolo. Am un bilet pentru tine la aceeasi cursa cu mine. Aici lucrurile incep sa se destrame. Trebuie sa pleci.

Mi-a intins un bilet de avion. Nu am pus nici o clipa la indoiala cele spuse de el.

La Roma, am cinat la parintii lui Farhad. Tatal sau, generalul iranian in rezerva care, odinioara, pentru a-i salva viata sahului, se asezase pe traiectoria glontului tras de un pretins asasin, si-a exprimat deziluzia cu privire la fostul lui sef. El ne-a spus ca in ultimii ani, sahul isi daduse arama pe fata, o data cu aroganta si lacomia. Generalul dadea vina pe politica SUA - in special pe sprijinul acordat de acestea Israelului, liderilor corupti si guvernelor despotice - pentru vrajba care afecta Orientul Mijlociu si a prezis ca sahul va disparea in citeva luni.

- Stii, mi-a spus, voi ati sadit semintele razvratirii la inceputul anilor cincizeci, cind l-ati indepartat pe Mossadegh. La acea vreme, aveati impresia - ca si mine, de altfel - ca era o chestie foarte inteligenta.

Acum insa, ea ajunge sa va tortureze - sa ne tortureze.¹

Eram uimit de predictiile lui. Mai auzisem ceva asemanator de la Yamin si de la Doc, dar, venind de la acest om, ele capatau o alta semnificatie. Pina atunci, toata lumea stiuse de existenta unui curent islamic fundamentalist, dar ne convinseseram singuri ca sahul era extrem de iubit de majoritatea poporului sau si, prin urmare, era invincibil din punct de vedere politic. in orice caz, generalul era de neclintit.

- Tine minte vorbele mele, mi-a spus el solemn, caderea sahului va insemna doar inceputul. Ea va fi o repetitie a ceea ce se prefigureaza in lumea musulmana. Furia noastra a mocnit sub nisipuri mult prea mult. In curind ea va izbucni.

La cina, am aflat o multime de lucruri despre Ayatollah Rouhollah Khomeini. Farhad si tatal sau au spus clar ca nu sint sustinatori ai siismului fanatic al acestuia, dar erau in mod vizibil impresionati de atacurile pe care acesta le lansase la adresa sahului. Mi-au spus ca acest cleric, al carui nume de botez s-ar traduce prin "cel inspirat de Dumnezeu', s-a nascut intr-o familie de intelectuali, siiti convinsi, intr-un sat de linga Teheran, in anul 1902.

Khomeini isi facuse clara pozitia de a nu se amesteca in luptele dintre Mossadegh si sah de la inceputul anilor 1950, dar el a inceput sa se opuna in mod deschis sahului in anii 1960, criticindu-l pe conducator atit de dur, incit a fost surghiunit, mai intii in Turcia, apoi in orasul sfint al siitilor, An Najaf din Irak, unde a fost recunoscut drept lider al opozitiei. A trimis scrisori, articole si mesaje inregistrate pe casete in care ii indemna pe iranieni sa se revolte, sa-i indeparteze pe sah si sa creeze un stat religios. La doua zile dupa cina luata impreuna cu Farhad si cu parintii lui, am primit vestea ca Iranul era prada bombardamentelor si razmeritelor. Ayatollah Khomeini si mullahii lui au inceput ofensiva in urma careia aveau sa detina in curind controlul. Evenimentele s-au derulat apoi cu rapiditate. Furia de care vorbea tatal lui Farhad a explodat intr-o revolta islamica violenta. Sahul a fugit din tara in Egipt, in ianuarie 1979, si, mai apoi, diagnosticat cu cancer, s-a indreptat spre un spital din New York.

Oamenii lui Ayatollah Khomeini au cerut ca el sa se intoarca. In noiembrie 1979, o gloata de militanti islamisti a luat cu asalt Ambasada Statelor Unite din Teheran si a tinut ostatici cincizeci si doi de oameni timp de 444 zile². Presedintele Carter a incercat sa negocieze eliberarea ostaticilor. Dat fiind ca aceasta metoda a esuat, el a autorizat o misiune militara de salvare, lansata in aprilie 1980, care insa a fost un dezastru, dovedindu-se a fi ciocanul ce avea sa bata si ultimul cui in cosciugul prezidential al lui Carter.

O presiune infernala, exercitata de grupurile americane comerciale si politice, l-a fortat pe sahul suferind de cancer sa paraseasca Statele Unite. Din momentul in care parasise Teheranul

avusese mari probleme in a-si gasi un refugiu; toti prietenii sai de dinainte il abandonasera, in orice caz, Generalul Torrijos si-a aratat obisnuita compasiune, oferindu-i sahului azil in Panama, in ciuda unei dezaprobari personale pe care o nutrea fata de politica acestuia. Sahul a sosit si a primit gazduire exact in aceeasi statiune unde se negociase, nu demult, noul Tratat privind Canalul Panama. Mullahii au cerut predarea sahului in schimbul ostaticilor de la Ambasada americana. Aceia din Washington care se opusesera Canalului l-au acuzat pe Torrijos de coruptie si colaborare cu sahul, precum si de periclitarea vietilor unor cetateni americani. Si ei au cerut ca sahului sa-i fie predat lui Ayatollah Khomeini. Culmea ironiei ! Numai cu citeva saptamini inainte, multi dintre acesti oameni fusesera cei mai acerbi sustinatori ai sahului. Mindrul cindva Rege al Regilor s-a intors, in cele din urma, in Egipt, unde a murit de cancer, previziunea lui Doc s-a adeverit. MAIN a pierdut milioane de dolari in Iran, asemenea multora dintre rivalii nostri. Carter a ratat sansa de a fi reales. Administratia Reagan-Bush si-a pavat drumul spre Washington promitind eliberarea ostaticilor, invingerea mullahilor, restabilirea democratiei in Iran si indreptarea situatiei privind Canalul Panama.

Pentru mine, lectiile au fost absolut convingatoare. Iranul ilustra, fara nici un dubiu, ideea ca Statele Unite erau o natiune care facea mari eforturi pentru a nega adevarul despre rolul nostru in lume. Parea de neinteles cum am putut fi atit de dezinformati cu privire la sah si la valul de ura care se abatuse asupra lui. Nici chiar aceia dintre noi care lucram la companii ca MAIN si care aveam birouri si personal in Iran, nu stiuseram. Am fost sigur ca NSA si CIA trebuie sa-si fi dat seama de ceea ce era atit de evident pentru Torrijos, chiar cu destul de mult timp inainte, in 1972, cind l-am intilnit, dar ca agentiile noastre de spionaj ne-au incurajat intentionat, pe noi toti, sa trecem acest lucru cu vederea.

CAPITOLUL 21

Columbia: cheia de bolta a Americii Latine

Desi Arabia Saudita, Iranul si Panama constituiau obiecte de studiu fascinante, dar si ingrijoratoare, ele reprezentau totusi niste exceptii de la regula. Datorita vastelor depozite de petrol ale primelor doua si a Canalului din cea de-a treia, ele nu se potriveau sablonului. Situatia Columbiei era mai apropiata de tipic, iar MAIN era firma de proiectare si inginerie care se ocupa acolo de un urias proiect hidroelectric.

Un profesor universitar din Columbia, care scria o carte despre istoria relatiilor panamericane, mi-a spus cindva ca Teddy Roosevelt intelesese semnificatia tarii sale. Se zice ca, aratind pe o harta, presedintele SUA si raposatul Rough Rider descriau Columbia ca fiind "cheia de bolta a arcului Americii de Sud'. Nu am verificat niciodata aceasta informatie. Este insa foarte adevarat ca, pe harta, Columbia, asezata in virful continentului, pare sa sustina tot restul acestuia. Ea leaga toate tarile sudice de istmul Panama si, prin urmare, de America de Nord si de cea Centrala.

Chiar daca Roosevelt a descris-o sau nu in termenii acestia, el a fost unul dintre numerosii presedinti care i-au inteles pozitia cruciala. Timp de aproape doua secole, SUA a privit Columbia ca pe o cheie de bolta sau - poate, mai corect, - ca pe un portal al emisferei sudice atit pentru afaceri, cit si pentru politica.

Pe deasupra, tara este inzestrata cu o frumusete naturala coplesitoare: plaje strajuite de palmieri atit pe coasta Atlanticului, cit si pe cea a Pacificului, munti maiestuosi, pampasul care rivalizeaza cu Marile Cimpii ale Vestului Mijlociu American, precum si intinse paduri tropicale cu o biodiversitate fabuloasa. La fel si oamenii, au o calitate speciala, combinind particularitati fizice, culturale si artistice ale unui trecut etnic diversificat, ce dateaza incepind cu indienii Taironas pina la emigrantii din Africa, Asia, Europa si Orientul Mijlociu. Din punct de vedere istoric, Columbia a jucat un rol crucial in istoria si cultura Americii Latine. In timpul perioadei coloniale, Columbia era resedinta viceregelui pentru toate teritoriile spaniole, la nord de Peru si la sud de Costa Rica. Marile flote de galioane purtatoare de aur ridicau pinzele din orasul de pe coasta oceanului, Cartagena, pentru a transporta comori inestimabile din tari foarte sudice, ca Chile sau Argentina, pina in porturile Spaniei. Multe actiuni importante dintr-o serie intreaga de razboaie de independenta s-au desfasurat in Columbia; de exemplu, fortele unite sub Simon Bolivar au iesit victorioase impotriva regalistilor spanioli in batalia cruciala de la Boyaca, din 1819.

In vremurile moderne, Columbia si-a cistigat o noua reputatie gratie unora din cei mai straluciti scriitori, artisti, filozofi ai Americii Latine, dar si a altor intelectuali de valoare, precum si datorita guvernelor sale relativ democratice si responsabile din punct de vedere fiscal. A devenit un model al programelor de intemeiere a natiunilor derulate de presedintele Kennedy in intreaga America Latina. Spre deosebire de Guatemala, guvernul columbian nu a fost compromis de reputatia de a fi o creatie a CIA, iar, spre deosebire de Nicaragua, guvernul a fost unul ales, reprezentind o alternativa atit la dictaturile de dreapta, cit si la comunism. In fine, spre deosebire de multe alte tari, printre care puternicele Brazilia si Argentina, Columbia nu a inselat increderea acordata de SUA. Imaginea Columbiei ca aliat de nadejde s-a perpetuat, in ciuda flagelului cartelurilor drogurilor din aceasta tara¹.

Momentele de glorie din istoria Columbiei sint insa contrabalansate de ura si violenta. Resedinta viceregelui Spaniei a fost, de asemenea, camin al Inchizitiei. Forturi magnifice, ferme (haciendas) si orase au fost construite peste oasele sclavilor indieni si africani. Comorile transportate pe galioane, obiectele de cult si capodoperele de arta care au fost topite pentru a fi transportate mai usor, toate au fost smulse din inimile popoarelor antice. Insesi mindrele culturi au fost nimicite de sabiile conchistadorilor si de molime. Mai recent, alegerile prezidentiale controversate din 1945 au avut drept rezultat o profunda scindare intre partidele politice, ducind in cele din urma la lupte aprige intre conservatori si liberali, in perioada cunoscuta sub denumirea de La Violencia (1948-1957), in timpul careia au murit peste doua sute de mii de oameni.

In ciuda conflictelor si a ironiilor, atit Washingtonul, cit si Wall Street au privit, dintotdeauna, Columbia ca pe un factor esential in promovarea intereselor politice si comerciale panamericane. Iar acest lucru se datoreaza - pe linga pozitia geografica cruciala a Columbiei - citorva factori, incluzind perceptia ca liderii din intreaga emisfera privesc spre Bogota, cautind inspiratie si calauzire, precum si faptului ca aceasta tara este atit sursa multor produse cumparate de SUA - cafea, banane, textile, smaralde, flori, petrol si cocaina - cit si o piata de desfacere pentru marfurile si serviciile noastre. Unul din cele mai importante servicii pe care le-am vindut Columbiei, in ultima decada a secolului al XX-lea, a fost consultanta de specialitate in inginerie si constructii. Columbia era reprezentativa pentru numeroasele locuri in care am lucrat. Era relativ usor sa demonstrezi ca tara isi putea face datorii mari, platindu-le ulterior din beneficiile realizate atit din proiectele propriu-zise, cit si din resursele naturale ale tarii. Astfel, investitiile uriase in echipamente pentru energie electrica, autostrazile si telecomunicatiile aveau sa ajute Columbia sa-si deschida cuprinzatoarele-i rezerve de gaze si petrol, precum si vastele teritorii amazoniene subdezvoltate; in schimb, aceste proiecte aveau sa genereze veniturile necesare achitarii imprumutului, plus a dobinzii.

Asa stateau lucrurile in teorie. Realitatea insa, in concordanta cu adevaratul nostru scop raportat la intreaga lume, era sa subjugam Bogota, pentru a promova imperiul global. Sarcina mea era, asa cum fusese in atitea alte locuri, sa prezint dosarul pentru imprumuturi cu mult mai mari decit ar fi fost necesare. Columbia nu prezenta avantajele de pe urma unui Torrijos; prin urmare, am simtit ca nu aveam alta solutie decit sa concep niste analize economice si ale necesarului energetic mult umflate.

Cu exceptia acceselor ocazionale de vinovatie privind sarcina pe care o aveam, Columbia a devenit, pentru mine, un refugiu personal. Ann si cu mine petrecusem acolo citeva luni la inceputul anilor 1970, si incepusem chiar sa platim ratele pentru o micuta cafenea situata in munti, de-a lungul coastei Caraibiene. Cred ca perioada de timp petrecuta impreuna atunci a fost cea mai apropiata posibil de vindecarea ranilor pe care ni le provocasem unul altuia in anii anteriori. In cele din urma insa, ranile s-au adincit prea mult, asa ca, de-abia dupa destramarea casatoriei, am inceput sa cunosc cu adevarat aceasta tara.

In perioada anilor 1970, MAIN fusese rasplatita cu un numar de contracte pentru dezvoltarea unei game variate de proiecte de infrastructura, printre care o retea de amenajari hidroelectrice si de sisteme de distributie care sa transporte electricitatea din inima junglei in orasele cocotate in virf de munte. Mi s-a oferit un birou in orasul de coasta Barranquilla, iar acolo, in 1977, am intilnit o columbianca superba care avea sa devina un puternic agent de schimbare in viata mea. Paula avea par lung, blond si ochi de un verde izbitor - nu era ceea ce majoritatea strainilor se asteapta sa vada la o bastinasa. Mama si tatal ei emigrasera din nordul Italiei, iar ea, pentru a-si pastra mostenirea culturala, devenise designer vestimentar. A facut insa un pas mai departe si si-a deschis o mica fabrica, unde creatiile ei erau transformate in haine, pe care apoi la vindea la buticuri de lux in intreaga tara, dar si in Panama si Venezuela. Era o persoana plina de compasiune care m-a ajutat sa trec peste unele dintre traumele personale cauzate de distrugerea casniciei si care isi avusesera originea in atitudinea mea fata de femei, afectindu-ma intr-un mod atit de dezastruos. Tot ea m-a invatat o multime de lucruri despre consecintele actiunilor pe care le presupunea meseria mea.

Dupa cum am mai spus inainte, viata este tesuta dintr-o serie de coincidente asupra carora nu avem nici un control. Pentru mine, acestea inseamna a fi fost fiul unui profesor la o scoala de baieti din provincialul New Hampshire, intilnirea cu Ann si cu Unchiul ei Frank, razboiul din Vietnam si intilnirea cu Einar Greve. Odata supusi insa acestor coincidente, avem de facut si niste alegeri. Felul in care reactionam, actiunile pe care le intreprindem in fata acestora, sint hotaritoare. De exemplu, ambitia de a excela la invatatura, casatoria cu Ann, voluntariatul in Peace Corps si optiunea mea de a deveni un asasin economic - toate aceste decizii m-au propulsat spre locul ocupat de mine acum in viata.

Paula a fost o alta coincidenta, iar influenta ei asupra mea avea sa ma faca sa actionez intr-un fel care imi va modifica intregul curs al existentei. Pina sa o intilnesc, reusisem sa ma inteleg destul de bine cu sistemul. Mi se intimpla adeseori sa pun la indoiala ceea ce faceam, uneori simtindu-ma chiar vinovat, si totusi, de fiecare data, descopeream o cale de a gindi la rece stationarea mea in sistem. Poate ca Paula a aparut exact la momentul potrivit. E posibil insa ca, dupa experientele din Arabia Saudita, Iran si Panama, sa fi ajuns oricum sa fac eu insumi pasul hotaritor. Dar sint sigur ca, exact asa cum o femeie, Claudine, fusese indispensabila pentru a ma convinge sa intru in rindul asasinilor economici, tot asa o alta, Paula, era catalizatorul de care aveam nevoie in acel moment. Ea m-a convins sa ma cufund in adincul fiintei mele si sa-mi dau seama ca nu voi fi nicicind fericit atita vreme cit voi continua sa joc acest rol.

CAPITOLUL 22

Republica americana contra imperiului global

- O sa fiu sincera cu tine, mi-a spus Paula intr-o zi, pe cind ne aflam intr-o cafenea. Indienii si toti fermierii care traiesc de-a lungul riului pe care il indiguiti, va urasc. Chiar si oamenii de la orase, care nu sint direct afectati, simpatizeaza cu trupele de gherila care va ataca santierele de constructii. Guvernul vostru ii numeste pe acestia comunisti, teroristi si traficanti de droguri, dar adevarul este ca ei sint pur si simplu oameni care au familii si care traiesc pe acele
paminturi pe care compania voastra le distruge.

Tocmai ii povestisem despre Manuel Torres, un inginer angajat de MAIN si unul dintre oamenii care fusese atacat, de curind, de gherila pe santierul nostru de constructii al barajului pentru hidrocentrala. Manuel era cetatean columbian si capatase slujba datorita unei reglementari a Departamentului de Stat al SUA care ne interzisese sa trimitem cetateni americani pe acest santier. Noi ii spuneam doctrina "Columbienii sint neglijabili' si ea simboliza o atitudine pe care incepusem sa o urasc. Sentimentele mele fata de asemenea politici ma faceau sa-mi vina din ce in ce mai greu sa ma mai suport.

Dupa spusele lui Manuel, au tras cu mitraliere AK-47 in aer si apoi au tras spre picioare, i-am spus Paulei. Parea calm cind mi-a povestit intimplarea, dar stiu ca era aproape isterizat. Nu au impuscat pe nimeni. Le-au dat numai acea scrisoare si i-au trimis pe riu in jos in barcile lor.

- Dumnezeule! a exclamat Paula. Sarmanul om a fost ingrozit.

- Normal ca a fost.

I-am spus ca l-am intrebat pe Manuel ce credea, adica daca erau din FARC (Fortele Armate Revolutionare Columbiene) sau din M-19, referindu-ma la cele doua celebre grupari de gherila columbiene.

- Si

- A spus ca din nici una. Mi-a zis insa ca el credea ceea ce spuneau in scrisoare.

Paula a luat un ziar pe care il adusesem si a citit scrisoarea cu glas tare.

- Noi, cei care trudim zi de zi doar pentru a supravietui, juram pe singele stramosilor nostri ca nu vom permite niciodata baraje pe riurile noastre. Sintem simpli indieni si metisi, dar mai bine murim decit sa stam cu miinile-n sin in timp ce pamintul nostru este inundat. Ii prevenim pe fratii nostri columbieni: incetati sa mai munciti pentru companiile de constructii.

A lasat ziarul din mina.

- Ce i-ai spus?

Am ezitat, dar numai pentru o clipa.

- Nu am avut de ales. Trebuia sa urmez linia companiei. L-am intrebat daca credea ca scrisoarea suna ca si cum ar fi fost scrisa de un fermier.

Ea ma privea, rabdatoare.

- A dat din umeri.

Privirile noastre s-au intilnit.

- Doamne, Paula, ma detest pentru rolul pe care trebuie sa-i joc.

- Si ce ai facut dupa aceea? a insistat ea.

- Am dat cu pumnul in birou. L-am intimidat. L-am intrebat daca fermierii inarmati cu AK-47 aveau vreo semnificatie logica din punctul lui de vedere. Dupa care l-am intrebat daca stie cine a inventat AK-47.

- Si a stiut?

- Da, dar de-abia i-am putut auzi raspunsul. "Un rus', a spus. Bineinteles, l-am asigurat ca daduse un raspuns corect, ca inventatorul fusese un comunist pe nume Kalasnicov, un ofiter cu inalte decoratii din Armata Rosie. L-am facut sa inteleaga ca cei care scrisesera acel bilet erau comunisti.

- Tu chiar crezi ce spui? m-a intrebat ea.

Intrebarea ei mi-a taiat respiratia. Cum puteam sa raspund cu sinceritate? Mi-am amintit de Iran si de momentul in care Yamin m-a descris ca pe un om agatat intre doua lumi, un om prins la mijloc, in anumite privinte, mi-as fi dorit sa fi fost in acea tabara pe care o atacasera gherilele sau sa fi fost un membru dintr-o gherila. Un sentiment ciudat m-a cuprins, un fel de invidie fata de Yamin si de Doc si fata de rebelii columbieni. Toti acestia erau oameni care credeau in ceva, oameni cu convingeri statornice. Ei alesesera lumile reale, nu un teritoriu al nimanui undeva, intre aceste lumi.

- Am o sarcina de indeplinit, i-am raspuns eu in cele din urma.

Ea a zimbit cu delicatete.

- O urasc, am continuat eu. Ma gindeam la oamenii ale caror imagini imi aparusera atit de des in minte, in ultimii ani, Tom Paine si alti eroi ai razboiului de independenta, pirati si oameni ai granitelor. Ei stateau la margini, nu in mijloc. Ei luasera atitudine si suportau consecintele.

- Pe zi ce trece, ajung sa-mi urasc tot mai mult slujba. Ea m-a luat de mina.

- Slujba ta?

Ochii ni s-au intilnit si ne-am privit un timp. Am inteles ceea ce insinua.

- Pe mine insumi.

Mi-a strins mina si a dat usor din cap. Am simtit imediat un sentiment de usurare, la simplul fapt ca acceptam acest lucru.

- Ce ai de gind sa faci, John?

Nu-mi venea nici un raspuns. Senzatia de usurare de mai inainte s-a transformat in atitudine defensiva. Am inceput sa turui justificarile obisnuite: ca incercam sa fac bine, ca exploram noi cai de a schimba sistemul din interior si - vechea rezerva - ca, daca as renunta, cineva mult mai rau mi-ar lua locul. Imi puteam da seama insa, din felul in care ma privea, ca nu credea o iota din ce-i ziceam. Ba, chiar mai rau, stiam ca nici macar eu nu credeam. Ea ma obligase sa inteleg un adevar esential: nu slujba mea, ci eu eram de vina.

- Dar tu? am intrebat-o eu dupa un timp. Tu ce crezi?

A scos un oftat usor, mi-a dat drumul la mina si a intrebat:

- Incerci sa schimbi subiectul?

Am dat din cap afirmativ.

- Bine, a fost ea de acord. Cu o singura conditie. Ca vom reveni asupra lui intr-o buna zi.

A luat o lingurita si a inceput sa o examineze.

- Stiu ca unele trupe de gherila s-au antrenat in Rusia si in China.

Si-a bagat lingurita in ceasca de cafe con leche, a amestecat si apoi a inceput s-o linga tacticos.

- Ce altceva ar putea face? Au nevoie sa invete despre armele moderne si sa se lupte cu soldatii care au fost antrenati in scolile voastre. Uneori vind cocaina pentru a cistiga bani de provizii. Cum ar putea altfel sa-si cumpere arme? Au de infruntat o soarta cumplita. Banca
voastra Mondiala nu-i ajuta sa se apere. De fapt, chiar ea este cea care ii impinge in aceasta situatie.

A luat o gura de cafea.

- Eu cred ca ei lupta pentru o cauza dreapta. Electricitatea nu le va fi de folos decit citorva, celor mai bogati columbieni, iar altii, mii, vor muri din cauza pestilor si a apelor contaminate, dupa ce veti construi barajele alea ale voastre.

Auzind-o cu cita compasiune vorbea despre cei care ni se opuneau -mi se opuneau - mi s-a facut pielea de gaina. Mi-am dat seama ca imi inclestasem bratele pe linga corp.

- Cum de stii atit de multe lucruri despre trupele de gherila?

Chiar in timp ce rosteam intrebarea, am avut un sentiment de panica, o presimtire ca nu voiam sa aflu raspunsul.

- Am fost la scoala cu unii dintre ei, mi-a zis. A ezitat, a impins ceasca ceva mai departe.

Fratele meu s-a alaturat miscarii.

Gata. Aflasem. Ma simteam absolut demoralizat. Credeam ca stiam totul despre ea, dar chestia aceasta Aveam in minte imaginea fulguranta a unui barbat care vine acasa si-si gaseste sotia in pat cu un alt barbat.

- Cum de nu mi-ai spus niciodata?

- Parea lipsit de importanta. De ce as fi facut-o? Nu este ceva cu care sa ma laud.

S-a oprit.

- Nu l-am mai vazut de vreo doi ani. Trebuie sa fie foarte precaut.

- De unde stii ca mai este inca in viata?

- Nu stiu, doar ca recent guvernul l-a pus pe lista celor cautati. Asta este un semn bun.

Ma luptam cu impulsul de a o judeca sau de a ma apara. Speram ca ea sa nu-mi observe gelozia.

- Cum a devenit unul dintre ei? am intrebat.

Din fericire, isi tinea privirea pironita in ceasca de cafea.

- Demonstrind in fata unei companii petroliere - occidentale, presupun. Protesta impotriva forarii pe pamint indigen, in padurile unui trib amenintat cu disparitia - el, impreuna cu vreo duzina de prieteni. Au fost atacati de armata, batuti si aruncati in inchisoare - nefacind nimic ilegal, ia aminte. Stateau doar in fata cladirii, flutureind pancarte si cintind.

Ea s-a uitat pe o fereastra din apropiere.

L-au tinut in inchisoare aproape sase luni. Nu ne-a povestit niciodata ce s-a intimplat acolo, dar dupa ce a iesit era cu totul alt om.

Era prima din numeroasele conversatii de acest fel cu Paula si nu stiam pe atunci ca acestea pregateau terenul pentru ceea ce avea sa urmeze. Sufletul imi era sfisiat si, totusi, ma lasam in continuare condus de portofelul meu si de acele slabiciuni pe care le identificasera cei de la NSA cind imi facusera profilul psihologic, cu un deceniu in urma, in 1968. Fortindu-ma sa vad aceste lucruri si sa imi constientizez sentimentul mai profund care se ascundea in spatele
fascinatiei mele pentru pirati si alte tipuri de rebeli, Paula m-a ajutat pe tot parcursul drumului spre salvare.

Dincolo de dilemele mele personale, timpul petrecut de mine in Columbia m-a ajutat si el sa inteleg distinctia dintre vechea republica americana si noul imperiu global. Republica oferea speranta lumii. Fundamentele ei erau mai mult morale si filozofice decit materialiste. Ea se baza pe conceptele de egalitate si justitie pentru toti. Putea fi insa si pragmatica, nu numai un vis utopic, ci si o entitate marinimoasa, care respira, era vie. Ea isi putea deschide bratele pentru a-i adaposti pe napastuiti. Era o sursa de inspiratie si in acelasi timp o forta de care trebuia sa se tina cont; la nevoie, ea era gata sa se avinte in actiune, cum a facut-o in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, pentru a apara principiile in care credea. Chiar institutiile - mari corporatii, banci, birocratia guvernamentala - care amenintau republica ar fi putut fi folosite mai bine pentru a declansa schimbari fundamentale in intreaga lume. Aceste institutii poseda retele de comunicatii si sisteme de transport care ar putea folosi la stirpirea bolilor, a foametei si chiar a razboaielor - cu conditia ca ele sa fie convinse sa apuce aceasta cale.

Imperiul global, pe de alta parte, reprezinta inamicul republicii. El este egocentric, servindu-si doar propriile interese, lacom, materialist, un sistem bazat pe mercantilism. Ca si in cazul imperiilor de mai inainte, bratele sale se deschid numai pentru a acumula resurse, pentru a pune mina pe tot ce-i sta in cale spre a-si satisface pofta insatiabila. El va folosi orice mijloace i se vor parea necesare pentru a-i ajuta pe conducatorii sai sa dobindeasca si mai multa putere si bogatie.

Desigur, pe masura ce incepeam sa inteleg aceasta distinctie, mi-am dezvoltat si o abordare mai clara asupra propriului meu rol. Claudine ma avertizase; ea scosese cu sinceritate in evidenta ceea ce urma sa mi se ceara, daca acceptam slujba la MAIN. Totusi, a fost nevoie de intreaga experienta de lucru din tari ca Indonezia, Panama, Iran si Columbia pentru a ajunge sa inteleg implicatiile ei mai adinci. Si a mai fost nevoie de rabdare, de dragoste si de povestile de viata ale unor femei ca Paula.

Am fost loial republicii americane, dar ceea ce promovam noi prin aceasta noua, extrem de subtila forma de imperialism, era echivalentul financiar a ceea ce incercasem sa cistigam pe cale militara in Vietnam. Daca Asia de Sud-Est ne-a invatat ca armatele au limitele lor, economistii au reactionat prin crearea unui plan mai bun, iar agentiile de ajutor extern si antreprenorii privati care le serveau (sau, mai corect, care erau serviti de acestea) au devenit maestri in executarea acestui plan.

In tari de pe toate continentele, am vazut femei si barbati care munceau pentru corporatiile din SUA - desi nu faceau in mod oficial parte din reteaua de asasini economici - si care participau la ceva cu mult mai amenintator decit scenariile imaginate de teoriile conspiratiei. Asemenea multor ingineri de la MAIN, acesti angajati erau orbi la consecintele actiunilor lor, convinsi ca atelierele mizere si fabricile care produc pantofi si piese auto de schimb pentru companiile lor ii ajutau pe cei saraci sa-si invinga saracia, cind, de fapt, ii ingropau intr-o sclavie si mai adinca, reminiscenta a conacelor medievale si a plantatiilor sudiste. Ca si acele manifestari timpurii de exploatare, serbii si sclavii moderni erau instruiti sa creada ca le era mai bine decit sufletelor nefericite care traiau la margine, in gropile intunecate ale Europei, in junglele Africii sau in salbaticia de la frontierele americane.

Confruntarea dintre cele doua tendinte, sa continui la MAIN sau sa plec, devenise un cimp de batalie deschis. Nu aveam nici un dubiu: constiinta mea voia sa renunt, dar partea cealalta, pe care imi placea sa o consider persoana conceputa la scoala de afaceri, nu era asa de convinsa. Propriul meu imperiu nu inceta sa se largeasca; tot adaugam noi angajati, tari si actiuni la diferitele portofolii si la Eul meu. In plus fata de seductia exercitata de bani si de stilul de viata, dar si de betia pe care ti-o da puterea, mi-o aminteam deseori pe Claudine avertizindu-ma ca o data ce am intrat in acest joc, nu mai puteam iesi niciodata. Bineinteles, Paula zimbea batjocoritor.

Ce stia ea?

I-am explicat ca avusese dreptate in privinta foarte multor lucruri.

- Asta s-a intimplat cu mult timp in urma. Vietile oamenilor se schimba. Oricum, ce mai conteaza? Tu nu esti deloc multumit de tine. Ce poate face Claudine sau oricine altcineva pentru a inrautati lucrurile mai mult de atit?

Era un refren pe care Paula il repeta adesea si cu care, in cele din urma, am fost de acord. I-am dat dreptate si am recunoscut si fata de mine ca toti banii, toata aventura si stralucirea nu mai justificau zbuciumul, vinovatia si stresul. Ca partener la MAIN, devenisem bogat si stiam ca, daca as sta mai mult, as fi in permanenta prins in cursa.

Intr-o zi, in timp ce ne plimbam pe plaja, pe linga vechiul fort spaniol din Cartagena, un loc ce facuse fata nenumaratelor atacuri ale piratilor, Paula a adus in discutie o abordare la care nu ma gindisem niciodata.

- Dar daca nu ai spune nimic despre lucrurile pe care le stii? a intrebat ea.

- Vrei sa spui sa pastrez tacerea?

- Exact. Nu le da un motiv sa te ia la ochi. Mai bine da-le un motiv sa te lase in pace si sa nu mai agite apele.

Mi se parea extrem de logic - ma intrebam de ce nu-mi venise mie in minte pina acum. Nu voi scrie carti si nu voi face ceva ca sa dezvalui adevarul asa cum ajunsesem sa-i vad eu. Nu voi fi un cruciat; dimpotriva, voi fi pur si simplu un om, concentrindu-ma asupra bucuriei de a trai, a calatoriilor de placere, poate chiar imi voi intemeia o familie cu cineva ca Paula. Ma saturasem; pur si simplu voiam sa scap.

Tot ce te-a invatat Claudine este o inselaciune, a adaugat Paula. Viata ta este o minciuna.

A zimbit condescendent.

Te-ai uitat de curind pe vreun CV de-al tau? Am recunoscut ca nu.

- Atunci, fa-o, m-a sfatuit ea. Am citit versiunea spaniola alaltaieri. Daca seamana cit de cit cu cea englezeasca, am senzatia ca vei gasi lucruri foarte interesante in el.

CAPITOLUL 23

CV-ul inselator

Eram in Columbia cind a sosit vestea ca presedintele de la MAIN, Jake Dauber, se pensionase. Dupa cum era de asteptat, presedintele si directorul executiv, Mac Hali, l-a numit pe Bruno in locul lui Dauber. Liniile telefonice dintre Boston si Barranquilla au luat-o razna. Toti prevedeau ca si eu aveam sa fiu, in curind, promovat; la urma urmelor, eram unul dintre cei mai de incredere protejati ai lui Bruno.

Aceste schimbari si zvonuri reprezentau pentru mine un stimulent si mai puternic de a-mi revizui pozitia. In timp ce ma aflam inca in Columbia, am urmat sfatul Paulei si am citit versiunea spaniola a CV-ului meu. M-a socat. Ajuns din nou in Boston, am luat originalul in limba engleza si un numar din noiembrie 1978 al revistei corporatiei, MAINLINES; acea editie cuprindea un articol in care se vorbea si despre mine, "Specialists Offer MAIN's Clients New Services'. ("Specialistii ofera clientilor de la MAIN noi servicii') (Vezi pagina 162.)

Pe vremuri eram foarte mindru de acest CV si de articol, totusi, acum, vazindu-le prin prisma Paulei, am inceput sa simt cum creste in mine un sentiment de furie si deprimare. Materialul din aceste documente era o inselaciune intentionata, ca sa nu spun o minciuna. Iar aceste documente aveau o semnificatie si mai adinca, o realitate care era reflectarea vremurilor noastre si care

EXPERIENTA

John M. Perkins este Manager al Departamentului economic din cadrul Oficiului de sisteme electrice si de mediu.

De cind s-a angajat la MAIN, dl Perkins este responsabilul unor proiecte de anvergura in Statele Unite, Asia, America Latina si Orientul Mijlociu. Aceasta activitate a inclus si planificarea dezvoltarii, analiza economica, previziuni raportate la necesarul cantitatii de energie, studii de marketing, amplasarea uzinelor, analize privind alocarea de combustibil, studii de fezabilitate economica, studii consacrate mediului inconjurator si impactului economic, planificarea investitiilor si consultanta manageriala. In plus, numeroase proiecte au necesitat instruirea clientilor pentru a folosi tehnicile dezvoltate de dl Perkins si echipa lui.

Recent, dl Perkins a fost responsabilul unui proiect implicand elaborarea unui pachet de programe computerizate pentru I) proiectarea cererii de energie si cuantificarea relatiei dintre dezvoltarea economica si productia de energie, 2) evaluarea impactului proiectelor asupra mediului si la nivel socio-economic si 3) aplicarea modelului Markov si a celui econometrie la planificarea economica nationala si regionala.

Inainte de a se angaja la MAIN, dl Perkins a trait trei ani in Ecuador, perioada in care a realizat studii de marketing, organizind si conducind o companie de materiale de constructii. De asemenea, a mai condus si o serie de studii de fezabilitate in organizarea cooperativelor de credit si economii de pe teritoriul Ecuadorului.

STUDII

Licentiat in Administratia Afacerilor, Universitatea din Boston Studii postuniversitare: Elaborare de modele, Economie in inginerie, Econometrie, Metode probabilistice

LIMBI STRAINE

Engleza, spaniola

ASOCIATII PROFESIONALE

Asociatia Economica Americana

Societatea pentru Dezvoltare Internationala

PUBLICATII

"Procedeul Markov aplicat in prevederea privind cererea de energie electrica' "O macro-abordare a previziunilor de energie electrica' "Un model pentru descrierea interrelatiilor directe sau indirecte dintre economie si mediul inconjurator' "Energia electrica la sistemele interconectate' "Metoda Markov aplicata in planificare'

REFERINTE

Studii de previzionare

Studii de marketing

Studii de fezabilitate

Studii de desemnare a amplasarii

Studii de impact economic

Planificarea investitiei

Studii privind furnizarea de combustibil

Planificarea dezvoltarii economice

Programe de instruire

Management de proiect

Planificarea alocatiei

Consultanta in management

CLIENTI

Compania Petroliera Arabo-Americana, Arabia Saudita Banca Asiatica de Dezvoltare Corporatia Boise Cascade Corporatia City Service Compania Dayton Power & Light Compania General Electric Guvernul Kuweitului

Instituto de Recursos Hidraulicos y Electrificacion, Panama Banca de Dezvoltare Interamericana Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare Ministerul Energiei, Iran New York Times

Autoritatea Energiei Electrice a statului New York

Perusahaan Umum Listrik Negara, Indonezia

Compania de electricitate si petrol South Carolina Electric

Asociatia Tehnica din Industria Celulozei si Hirtiei

Corporatia Union Camp Departamentul Trezoreriei SUA, Regatul Arabiei Saudite.

SPECIALISTII OFERA CLIENTILOR DE LA MAIN NOI SERVICII

de Pauline Ouellette

Privind la fetele din spatele birourilor, este usor sa-ti dai seama ca Economia si Planificarea Regionala reprezinta una dintre disciplinele cele mai recent constituite si cu cea mai rapida dezvoltare de ia MAIN. Pina la aceasta data din acest grup fac parte circa 20 de specialisti, angajati de-a lungul unei perioade de sapte ani. Acesti specialisti includ nu numai economisti, ci si urbanisti, demografi, experti in marketing si primul sociolog de la MAIN.

Desi au existat diverse persoane care au avut o influenta asupra demararii activitatii grupului de economisti, aceasta s-a concretizat efectiv, gratie eforturilor unui singur om, John Perkins, care, in prezent, este si seful grupului.

Angajat in ianuarie 1971 ca asistent al sefului de analiza privind necesarul de electricitate, John a fost unul dintre putinii economisti care lucrau pentru MAIN la acea vreme. Prima sa insarcinare a fost ca, impreuna cu o echipa de 11 oameni, sa faca un studiu asupra necesarului de energie electrica in Indonezia.

"Voiau sa vada daca puteam supravietui acolo timp de trei luni, a spus el rizind melancolic.' Dar, cu un trecut ca al sau, John nu avea nici o problema cu "supravietuirea'. Tocmai isi petrecuse trei ani in Ecuador, la o Cooperativa de materiale de constructii, ajutindu-i pe indienii Quechua, descendenti directi ai incasilor. Munca indienilor, de caramidari, isi aminteste John, era exploatata fara scrupule, asa ca el a fost rugat de o agentie ecuadoriana sa infiinteze o cooperativa. A inchiriat apoi un camion pentru a-i ajuta sa vinda caramida direct catre consumatori. Ca o consecinta, profiturile le-au crescut rapid cu 60%, Profiturile se distribuiau intre membrii cooperativei, care dupa 2 ani si jumatate ajunsesera la 200 de familii.

In acea perioada, John Perkins I-a intilnit pe Einar Greve (un fost angajat), care lucra in orasul Paute, Ecuador, la un proiect hidroelectric pentru MAIN. Cei doi s-au imprietenit si, ca urmare a unei corespondente neintrerupte, lui John i s-a oferit un post la MAIN.

Circa un an mai tirziu, John devenea seful departamentului de analiza privind incarcarea electrica si, pentru ca cererile clientilor si institutiilor, cum ar fi Banca Mondiala, erau in crestere, el si-a dat seama ca la MAIN era nevoie de mai multi economisti. "Desi MAIN era o firma de inginerie, a afirmat el, clientii ne spuneau ca trebuie sa fim mai mult decat atit'. Pentru a satisface cererile clientilor, in 1973, el a angajat mai multi economisti, rezultatul fiind stabilirea bazelor unei discipline care i-a adus titlul de economist-sef.

Cel mai recent proiect al lui John se raporteaza la dezvoltarea agricola in Panama, de unde s-a intors de curind dupa o sedere de o luna. in Panama a fost realizat primul studiu sociologic al celor de la MAIN, condus de Martha Hayes, primul sociolog al companiei. Marti a petrecut o jumatate de luna in Panama pentru a determina care este impactul proiectului asupra vietii si culturii oamenilor. Pentru a participa la acest studiu, au fost angajati specialisti in agricultura si alte domenii inrudite.

Extinderea Departamentului de Economie si Planificare Regionala s-a produs rapid si, totusi, John crede ca a fost norocos pentru ca fiecare dintre oamenii pe care i-a angajat s-a dovedit a fi un profesionist extrem de muncitor. In timp ce imi vorbea pe deasupra biroului sau, era evident si demn de admiratie faptul ca angajatii lui se bucurau de tot sprijinul si interesul sau.

MAINLINES Noiembrie 1978

ajungea pina in inima marsului nostru catre imperiul global: ele erau exemplul de strategie calculata pentru modificarea aparentelor, pentru a ascunde realitatea dosita in spatele lor. Intr-un anume fel, ciudat, ele simbolizau istoria vietii mele, un furnir stralucitor acoperind suprafete din material sintetic.

Desigur, nu m-a consolat in nici un fel sa stiu ca trebuia sa-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce aparea in CV-ul meu. Conform procedurilor de operare standard, mi se cerea sa actualizez periodic atit un CV cu informatiile elementare, cit si un dosar cu informatii suplimentare pertinente despre clientii deserviti si cu detalii despre tipul de munca prestata. Daca un specialist in marketing sau un manager de proiect dorea sa ma includa intr-o propunere sau sa-mi foloseasca referintele intr-un alt fel, el putea aranja aceste date elementare intr-o maniera care sa puna accentul pe ceea ce ii era lui necesar. De exemplu, ar fi putut alege sa-mi reliefeze experienta dobindita in Orientul Mijlociu sau in sustinerea prezentarilor in fata Bancii Mondiale sau a altor foruri multinationale. De fiecare data cind se proceda astfel, respectiva persoana trebuia sa obtina aprobarea mea inainte de a publica efectiv CV-ul revizuit. Doar ca, din moment ce, ca si ceilalti angajati de la MAIN, calatoream foarte mult, de foarte multe ori se facea exceptie de la aceasta regula. Astfel, CV-ul pe care imi sugerase Paula sa-i citesc, ca si versiunea sa in engleza, erau complet noi pentru mine, desi informatiile faceau, neindoielnic, parte din dosarul meu.

La prima vedere, CV-ul parea destul de inocent. La punctul Experienta, se scria ca fusesem responsabil cu proiectele majore din SUA, Asia, America Latina si Orientul Mijlociu si se insira un pomelnic cu tipurile de proiecte: planificarea dezvoltarii, analize economice, previziuni asupra incarcarii de energie si asa mai departe. Aceasta sectiune se incheia cu descrierea activitatii pe care am desfasurat-o in cadrul organizatiei Peace Corps, in Ecuador; fusesera insa omise orice referiri la organizatie in sine, lasind impresia ca fusesem un director la o companie de materiale de constructii, in loc de voluntar care ajuta o mica intreprindere formata din tarani analfabeti din Anzi deveniti caramidari.

Urma apoi o lunga lista cu clienti. Aceasta lista includea Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (numele oficial al Bancii Mondiale); Banca Asiatica de Dezvoltare; Guvernul Kuweitului; Ministerul iranian al Energiei; Compania Petroliera Arabo-Americana din Arabia Saudita; Institutul de Resurse Hidraulice si Electrificare (Instituto de Recursos Hidraulicos y Electrificacion); Perusahaan Umum "Listrik Negara' si multi altii. Dar clientul care mi-a atras atentia a fost cel aflat pe ultima pozitie: Departamentul Trezoreriei SUA, Regatul Arabiei Saudite. Am fost uimit de faptul ca o asemenea alaturare a putut fi printata, chiar daca era in mod evident o parte din dosarul meu.

Pentru o clipa, am lasat deoparte CV-ul, revenind asupra articolului din MAINLINES. Mi-am amintit cu precizie interviul si pe autoarea sa, o tinara foarte talentata si bine intentionata. Mi-i daduse pentru a-i da aprobarea mea inainte ca ea sa-i dea spre publicare. Mi-am amintit ca am fost incintat de portretul atit de magulitor pe care mi-i facuse, asa ca l-am aprobat imediat. Inca o data, responsabilitatea cadea pe umerii mei. Articolul incepea astfel:

Privind la fetele din spatele birourilor, este usor sa-ti dai seama ca Economia si Planificarea Regionala reprezinta una dintre disciplinele cele mai recent constituite si cu cea mai rapida dezvoltare de la MAIN Desi au existat diverse persoane care au avut o influenta asupra demararii activitatii grupului de economisti, aceasta s-a concretizat efectiv, gratie eforturilor unui singur om, John Perkins, care, in prezent, este si seful grupului.

Angajat in ianuarie ca asistent al sefului de analiza privind necesarul de electricitate, John a fost unul dintre putinii economisti care lucrau pentru MAIN la acea vreme. Prima sa insarcinare a fost ca, impreuna cu o echipa de 11 oameni, sa faca un studiu asupra necesarului de energie electrica in Indonezia.

Articolul rezuma intregul istoric al muncii mele anterioare, descria cum "petrecusem trei ani in Ecuador' si apoi continua cu urmatoarele:

In acea perioada, John Perkins l-a intilnit pe Einar Greve (un fost angajat) [de atunci a parasit MAIN pentru a deveni presedinte al Companiei Tucson Gas&Electric], care lucra in orasul Paute, Ecuador, la un proiect hidroelectric pentru MAIN. Cei doi s-au imprietenit si, ca urmare a unei corespondente neintrerupte, lui John i s-a oferit un post la MAIN. Circa un an mai tirziu, John devenea seful departamentului de analiza privind incarcarea electrica si, pentru ca cererile clientilor si institutii lor, cum ar fi Banca Mondiala, erau in crestere, el si-a dat seama ca MAIN era nevoie de mai multi economisti

Nici una dintre afirmatiile din documentele acestea nu era o minciuna pe fata - suportul pentru amindoua se afla in dosarul meu, exista in evidente; ei au propagat insa o perceptie pe care acum o descopar rastalmacita si epurata. Iar intr-o cultura care venereaza documentele oficiale, ei savirseau ceva cu mult mai ticalos. Minciunile pe fata pot fi combatute. Documente ca acestea doua erau imposibil de negat, deoarece ele se bazau pe cioburi de adevar, nu erau de-a dreptul niste inselaciuni, si deoarece erau produse de o corporatie care dobindise increderea altor corporatii, a bancilor internationale si a guvernelor.

Acest lucru era, in mod special, valabil pentru CV, deoarece era un document oficial, spre deosebire de articol, care nu era decit un interviu publicat intr-o revista. Logoul MAIN, care aparea in josul CV-ului meu si pe copertele tuturor propunerilor si rapoartelor, pe care CV-ul parea ca le amintea, avea o pondere insemnata in lumea afacerilor internationale; era un sigiliu de autenticitate care implica un anumit nivel de incredere, similar celui de pe diplomele si certificatele care atirna pe peretii din birourile doctorilor si avocatilor.

Aceste documente ma infatisau drept un economist foarte competent, seful de departament al unei firme prestigioase de consultanta, care calatorea in jurul globului, conducind o gama variata de studii care aveau sa faca lumea mai civilizata si mai prospera. Minciuna nu consta in ceea ce se spunea, ci in ceea ce se omitea. Daca m-as pune in pielea altcuiva - si as avea o perspectiva obiectiva - ar trebui sa recunosc ca acele omisiuni ridicau multe intrebari.

De exemplu, nu se facea deloc referire la recrutarea mea de catre NSA sau la legatura lui Einar Greve cu Armata si la rolul sau de om de contact pentru NSA. Nu se discuta, evident, nici despre faptul ca se exercitase o mare presiune asupra mea de a produce previziuni economice umflate, sau despre faptul ca munca mea evolua in jurul aranjamentelor in vederea unor imprumuturi uriase pe care tari ca Indonezia sau Panama nu aveau cum sa le returneze vreodata. Nu aparea nici o lauda privind integritatea predecesorului meu, Howard Parker, nici vreo informatie despre faptul ca devenisem seful departamentului de analiza a incarcarii electrice, deoarece fusesem dispus sa furnizez studiile partinitoare pe care le doreau sefii mei, in loc sa spun - precum Howard - ceea ce credeam ca este adevarat si sa fiu concediat pentru asta. Cea mai surprinzatoare a fost insa acea ultima pozitie de pe lista cu clienti ai mei: Departamentul Trezoreriei SUA, Regatul Arabiei Saudite.

Ma tot intorceam la rindul acela si ma intrebam cum ar fi putut fi interpretat de cei care l-ar fi citit. Acestia ar fi putut foarte bine sa intrebe care este legatura dintre Departamentul Trezoreriei SUA si Regatul Arabiei Saudite. Poate ca unii ar crede ca este o greseala de tipar, o comprimare intr-un singur rind a doua rinduri consecutive. Majoritatea cititorilor nu ar ghici insa niciodata adevarul, faptul ca totul fusese facut cu un motiv foarte bine definit. Acea ultima pozitie era acolo pentru ca aceia din cercul inchis al lumii unde activam eu sa inteleaga ca facusem parte din echipa care perfectase afacerea secolului, afacerea care schimbase cursul istoriei lumii, dar care nu ajunsese niciodata in ziare. Ajutasem la crearea unei intelegeri care garanta flux continuu de petrol pentru SUA, apara domnia Casei de Saud si participa la finantarea lui Osama bin Laden si la protectia criminalilor internationali, ca Idi Amin al Ugandei. Acel simplu rind din CV-ul meu li se adresa initiatilor. El spunea ca seful economic de la MAIN era tipul care putea livra marfa. Paragraful final al articolului din MAINLINES era o observatie personala a autoarei, iar ea atingea un nerv foarte sensibil:

Extinderea Departamentului de Economie si Planificare Regionala s-a produs rapid, si, totusi, John crede ca a fost norocos pentru ca fiecare dintre oamenii pe care i-a angajat s-a dovedit a fi un profesionist extrem de muncitor. In timp ce imi vorbea pe deasupra biroului sau, era evident si demn de admiratie faptul ca angajatii lui se bucurau de tot sprijinul si interesul sau.

Adevarul este ca nu m-am considerat niciodata un economist get-beget. Am absolvit cu o licenta in administratie de la Universitatea din Boston, cu specializarea marketing. Am fost intotdeauna slab la matematica si la statistica. La Middlebury College, m-am specializat in literatura americana; scriam cu mare usurinta. Pozitia mea de economist-sef si de manager al Departamentului de Economie si Planificare Regionala nu putea fi atribuita calitatilor mele nici in domeniul economiei, nici in cel al planificarii, ci, mai curind, disponibilitatii mele de a concepe tipul de studii si de concluzii pe care le doreau clientii sau sefii mei, dispozitie combinata cu un talent natural de a-i convinge pe ceilalti prin intermediul cuvintului scris. In plus, am fost suficient de destept incit sa-mi angajez oameni foarte competenti, multi cu diploma de masterat si citiva cu doctorate, dobindind astfel niste angajati care stiau cu mult mai multe decit mine despre elementele tehnice ale meseriei mele. Nu-i de mirare ca autoarea acelui articol a tras concluzia ca "era evident si demn de admiratie faptul ca angajatii lui se bucurau de tot sprijinul si interesul sau'.

Tineam aceste doua documente si altele similare in sertarul de sus al biroului, revenind destul de frecvent la ele. Ulterior, m-am surprins uneori, inainte de a intra in birou, plimbindu-ma printre birourile angajatilor, privind la acei barbati si femei care lucrau pentru mine si simtindu-ma vinovat pentru ceea ce le facusem si pentru rolul pe care cu totii il jucam in adincirea prapastiei dintre bogati si saraci. Ma gindeam la oamenii care mureau de foame in fiecare zi in timp ce personalul meu si cu mine dormeam in hoteluri de cinci stele, mincam la cele mai rafinate restaurante si ne constituiam portofoliile financiare.

M-am gindit la faptul ca oamenii pe care ii instruisem au intrat acum in rindul AE. Eu i-am adus aici. Eu ii recrutasem si ii antrenasem. Dar nu fusese acelasi lucru ca atunci cind am intrat eu. Lumea se schimbase, iar corporatocratia progresase. Deveniseram mai buni, adica mai periculosi. Cei care lucrau pentru mine erau o specie diferita de mine. Nu existasera in viata lor poligraful celor de la NSA si nici o Claudine. Nimeni nu le spusese deschis ce se astepta de la ei sa faca pentru a duce mai departe misiunea imperiului global. Nu auzisera niciodata termenul asasin economic, sau macar AE, si nici nu li se spusese ca odata intrati aici, aici vor ramine pentru totdeauna. Ei invatasera pur si simplu luindu-ma pe mine ca exemplu, precum si din sistemul meu de recompense si pedepse. Stiau ca asteptam de la ei sa produca tipul de studii si rezultatele pe care eu le voiam. Salariile lor, primele de Craciun, chiar si propriile lor slujbe, depindeau de multumirea pe care mi-o produceau.

Eu, bineinteles, facusem tot ce-mi trecuse prin cap pentru a le usura povara. Scrisesem lucrari, tinusem cursuri, folosisem fiecare ocazie posibila pentru a-i convinge de importanta previziunilor optimiste, a imprumuturilor uriase, a infuziei de capital care ar stimula cresterea PIB-ului si ar face ca lumea sa devina un loc mai bun. A fost nevoie de mai putin de un deceniu pentru a ajunge in acest punct in care seductia, puterea de constringere, sa ia o forma mult mai subtila, un fel de spalare delicata pe creier. Acum, aceste femei si acesti barbati care stateau la birouri linga biroul meu, privind panorama zonei Back Bay din Boston, iesisera in lume, pentru a promova cauza imperiului global. Intr-un sens cit se poate de concret, eu ii creasem, exact asa cum Claudine ma crease pe mine. Doar ca, spre deosebire de mine, ei fusesera tinuti in intuneric. Am stat treaz multe nopti, gindindu-ma, facindu-mi griji din pricina acestor lucruri. Referirea Paulei la CV-ul meu deschisese cutia Pandorei si adesea eram invidios pe naivitatea angajatilor mei. Ii mintisem intentionat si, procedind astfel, ii aparasem de propria lor constiinta. Ei nu erau nevoiti sa se lupte cu problemele de morala care nu-mi dadeau mie pace.

M-am gindit indelung si la ideea integritatii in afaceri, la aparente fata de realitate. Evident, mi-am spus, oamenii s-au inselat unii pe altii de la inceputul istoriei. Legendele si folclorul sint pline de povesti despre adevaruri distorsionate si despre afaceri necinstite: inselarea negustorilor pungasi, camatari si croitori dornici sa-i convinga pe imparat ca hainele lui sint invizibile numai pentru el. Insa, oricit de mult as fi vrut sa trag concluzia ca lucrurile erau si acum la fel cum fusesera intotdeauna, ca fatada CV-ului meu de la MAIN si realitatea din spatele ei erau numai reflectari ale naturii umane, in sufletul meu stiam ca nu era deloc asa. Lucrurile se schimbasera. Acum inteleg ca am atins un nou nivel de inselatorie, acela care ne va duce la distrugere - nu numai morala, dar si fizica, a culturii noastre - in cazul in care nu trecem cit mai curind la schimbari esentiale.

Exemplul crimei organizate ne poate oferi o metafora. Capii Mafiei incep de cele mai multe ori ca pungasi de cartier. Dar, in timp, cei care ajung in virf, isi modifica aspectul. Incep sa poarte costume impecabil croite, poseda afaceri legale si se infasoara in mantia inaltei societati. Contribuie la operele de binefacere locale si sint respectati de comunitatea lor. Imprumuta bani cu larghete celor aflati la disperare. Ca si John Perkins din CV-ul de la MAIN, acestia par niste cetateni model. Sub aceasta patina, se afla insa o dira de singe. Atunci cind datornicii nu pot plati, asasini platiti intra in scena pentru a-si lua tributul. Daca acesta nu este garantat, atunci apar sacalii cu bite de baseball. In cele din urma, ca ultima solutie, sint scoase armele.

Am inteles ca stralucirea mea ca economist-sef, seful Departamentului de Economie si Planificare Regionala, nu era o simpla inselaciune facuta de un afacerist sarlatan, nu era ceva de care un cumparator sa se poata pazi. Ea era parte dintr-un sistem sinistru care avea drept scop nu sa duca de nas un client naiv, ci sa promoveze cea mai subtila si eficienta forma de imperialism pe care a cunoscut-o vreodata lumea. Fiecare dintre oamenii personalului meu detinea si un titlu - analist financiar, sociolog, economist, economist principal, econometrist, expert in stabilirea preturilor si asa mai departe - si, totusi, nici unul dintre aceste titluri nu indica ceea ce era fiecare in parte, in felul ei sau al lui, adica un AE, nu indica faptul ca fiecare dintre acestia servea interesele imperiului global. Dupa cum aceste titluri ale personalului meu nu sugerau nici faptul ca noi reprezentam doar partea vizibila a aisbergului. Fiecare companie internationala importanta - de la cele care vind pantofi si echipament sportiv pina la cele care produc utilaje grele - are proprii ei echivalenti ai AE. Marsul a inceput si cuprinde cu repeziciune planeta. Baietii de cartier si-au lepadat gecile din piele, s-au imbracat in costume elegante si si-au luat un aer de respectabilitate. Barbati si femei au descins din sediile centrale ale corporatiilor din New York, Chicago, San Francisco, Londra si Tokyo, imprastiindu-se pe toate continentele pentru a-i convinge pe politicienii corupti sa permita ca tarile lor sa fie incatusate de corporatocratie si pentru a-i aduce pe cei disperati sa-si vinda trupurile atelierelor cu conditii mizere sau liniilor de asamblare.

Era rascolitor sa imi dau seama ca detaliile nerostite din spatele cuvintelor scrise din CV-ul meu si acelea ale articolului defineau o lume de fum si oglinzi al caror rost era sa ne inlantuie pe toti intr-un sistem care este de dispretuit din punct de vedere moral si, in ultima instanta, autodistructiv. Indemnindu-ma sa citesc printre rinduri, Paula m-a stimulat sa mai fac un pas pe drumul care, in cele din urma, avea sa imi schimbe viata.

CAPITOLUL 24

Presedintele Ecuadorului in lupta cu Big Oil

Munca mea in Columbia si Panama mi-a oferit numeroase ocazii de a ramine in legatura si de a vizita cea dintii tara care devenise casa mea cind nu eram acasa. Ecuadorul suferise sub un sir lung de dictatori si de oligarhii de dreapta, manipulate de interesele politice si economice ale SUA. Intr-un fel, tara era o republica bananiera in adevaratul sens al cuvintului, iar corporatocratia ii adusese prejudicii majore. Exploatarea serioasa a petrolului in bazinul amazonian ecuadorian a inceput la sfirsitul anilor 1960, iar rezultatul a fost cumpararea masiva pe care clubul restrins al familiilor care conduceau Ecuadorul a jucat-o pe mina bancilor internationale. Acesti indivizi si-au impovarat tara cu uriase datorii, bazindu-se pe promisiunea obtinerii veniturilor din petrol. Drumuri si parcuri industriale, baraje hidroelectrice, sisteme de distributie si transport si alte proiecte s-au ivit instantaneu in toata tara. Companiile internationale de constructii si inginerie tehnica au dat lovitura, imbogatindu-se peste noapte - inca o data.

Un singur om, a carui stea se inalta deasupra acestei tari din Anzi, facea exceptie de la regula coruptiei politice si a complicitatii cu Corporatocratia. Acesta era Jaime Roldos, profesor universitar si avocat, in virsta de vreo patruzeci de ani, pe care l-am intilnit cu diverse prilejuri. Era carismatic si fermecator. Odata, m-am oferit impetuos sa iau avionul pina la Quito si sa-i ofer servicii gratuite de consultanta ori de cite ori ar fi avut nevoie. Am spus-o jumatate in gluma, dar si fiindca as fi facut bucuros acest lucru in timpul liber de care dispuneam - imi placea si, dupa cum i-am spus-o prompt, cautam mereu o scuza serioasa pentru a-i putea vizita tara. El a ris si mi-a oferit si el o intelegere similara, spunindu-mi ca, ori de cite ori aveam nevoie sa-mi negociez factura la benzina, ii puteam telefona.

Isi stabilise o reputatie de populist si nationalist, o persoana care credea cu putere in drepturile celor saraci si in responsabilitatea politicienilor de a folosi cu prudenta resursele naturale ale tarii. Cind, in 1978, si-a inceput campania pentru presedintie, el a captat atentia conationalilor sai si a cetatenilor din celelalte tari in care petrolul era exploatat pentru interese straine - sau in care oamenii doreau independenta fata de puternicele forte din exterior. Roldos era unul din rarii politicieni moderni care nu se temea sa se opuna status quo-ului. Vina companiile petroliere si sistemul, deloc subtil, care le sprijinea.

De exemplu, a acuzat Summer Institute of Linguistics (SIL) - un grup cu o misiune evanghelica din SUA - de o colaborare ticaloasa cu companiile petroliere. Ii stiam destul de bine pe misionarii de la SIL, din vremea cind eram in Peace Corps. Organizatia intrase in Ecuador, ca si in multe alte tari, sub pretextul de a studia, inregistra si traduce limbile indigene.

SIL lucrase mult timp cu tribul Huaorani din regiunea bazinului amazonian, in primii ani de exploatare petroliera, cind s-a inregistrat aparitia unui eveniment repetat cu o frecventa dubioasa. De fiecare data cind seismologii raportau la sediul unei corporatii ca o anumita regiune are caracteristici care indicau o probabilitate ridicata de a contine petrol in subsol, SIL intervenea si ii incuraja pe indigeni sa se mute de pe acel teritoriu in rezervatiile misionare; acolo ei aveau sa primeasca mincare, adapost, haine, medicamente si educatie in stil misionar, gratuit. Conditia era ca acestia sa-si doneze paminturile companiilor petroliere.

Circulau o multime de zvonuri ca misionarii de la SIL foloseau o gama intreaga de tehnici necinstite pentru a convinge triburile sa-si abandoneze caminele si sa se mute in rezervatii. O istorie repetata frecvent era aceea ca ei donau mincare impanata din greu cu laxative - apoi ofereau doctoriile care sa trateze epidemia de diaree. Pe intreg teritoriul tribului Huaorani, SIL a parasutat cosuri de mincare cu fund dublu, continind mici emitatoare radio; receptoarele din statiile de comunicare extrem de sofisticate, folosite de personalul militar american de la baza armatei din Shell, erau reglate pe frecventa emitatoarelor. De fiecare data cind un membru al tribului era muscat de un sarpe veninos sau se imbolnavea grav, un reprezentant de la SIL sosea imediat cu vaccinul antiveninos sau cu medicamentele potrivite - de cele mai multe ori folosind chiar elicopterele companiilor petroliere.

In acele zile de la inceputurile exploatarii petroliere, cinci misionari SIL au fost gasiti morti, cu sageti tip Huaorani infipte in trupuri. Mai tirziu, Huaoranii au sustinut ca au facut acest lucru pentru a-i avertiza pe cei de la SIL sa ii lase in pace. Mesajul nu a fost luat in seama. Mai mult, el a avut efectul contrar. Rachel Saint, sora unuia dintre barbatii ucisi, a facut un turneu in Statele Unite, aparind pe posturi de televiziune nationale pentru a stringe bani si a sprijini SIL si companiile petroliere, care, afirma ea, ii ajutau pe acesti "salbatici' sa devina civilizati si educati.

SIL a primit finantare prin donatii Rockefeller. Jamie Roldos a sustinut ca aceste legaturi cu Rockefeller dovedeau ca, de fapt, SIL nu era decit o fatada pentru furtul paminturilor indigene si pentru promovarea exploatarii titeiului; vlastarul familiei, John D. Rockefeller, fondase Standard Oil - care mai tirziu a renuntat in favoarea celor mari, printre care Chevron, Exxon si Mobil¹.

Roldos m-a impresionat ca fiind un om care mergea pe calea deschisa de Torrijos. Ambii au infruntat cele mai importante superputeri ale lumii. Torrijos voia sa ia inapoi Canalul, in timp ce pozitia puternic nationalista a lui Roldos cu privire la titei ameninta cele mai influente companii. Ca si Torrijos, Roldos nu era un comunist, ci apara mai degraba drepturile tarii sale de a-si hotari singura destinul. Si asa cum o facusera in cazul lui Torrijos, expertii prezisesera ca marii afaceristi si Washingtonul nu-i vor accepta pe Roldos ca presedinte si ca, odata ales, el va avea aceeasi soarta cu a lui Arbenz din Guatemala sau cu a lui Allende din Chile.

Mie mi se parea ca cei doi impreuna ar putea reprezenta avangarda unei noi miscari in politica Americii Latine si ca acea miscare ar putea constitui fundamentul unor schimbari ce vor afecta fiecare natiune de pe planeta. Acesti oameni nu erau nici Castro, nici Gadhafi. Ei nu puteau fi asociati nici cu Rusia, nici cu China sau, ca in cazul lui Allende, cu miscarea socialista. Erau lideri populari, inteligenti, carismatici care erau pragmatici, nicidecum dogmatici. Erau nationalisti, dar nu antiamericani. In contextul in care corporatocratia se sprijinea pe trei piloni - marile corporatii, bancile internationale si guvernele colaborationiste - Roldos si Torrijos aveau posibilitatea de a darima pilonul colaborarii guvernamentale.

O parte importanta din platforma lui Roldos constituia ceea ce s-a numit ulterior Politica Hidrocarburilor. Aceasta politica se baza pe premisa ca cea mai importanta resursa potentiala a Ecuadorului era titeiul si ca toata exploatarea viitoare ar trebui facuta in asa fel incit sa aduca cel mai mare beneficiu pentru un procent cit mai ridicat al populatiei. Roldos credea cu tarie in obligatia statului de a-i ajuta pe cei saraci si defavorizati si isi exprimase nadejdea ca Politica Hidrocarburilor ar putea fi folosita, de fapt, ca vehicul al implementarii reformei sociale. In acest scop, el ar fi trebuit sa mearga pur si simplu pe sirma, caci stia ca in Ecuador, ca si in alte atitea tari, nu putea fi ales fara ajutorul cel putin al unora dintre cele mai influente familii si, chiar daca ar fi reusit sa cistige fara ei, fara sprijinul lor nu si-ar fi vazut insa niciodata programul implementat.

Eu personal am simtit o mare usurare cind, in aceasta perioada cruciala, la Casa Alba presedinte a fost Carter. In ciuda presiunilor din partea Texaco si a altor interese privind titeiul, Washingtonul a ramas destul de mult timp afara din joc. Stiu ca nu asa ar fi stat lucrurile sub alte administratii - republicane sau democrate.

Mai mult decit orice insa, cred ca Politica Hidrocarburilor este cea care i-a convins pe ecuadorieni sa-i trimita pe Jaime Roldos la Palatul Prezidential din Quito - primul lor presedinte ales democratic dupa un lung sir de dictatori. El a subliniat bazele acestei politici, in discursul sau inaugural din 10 august 1979:

Trebuie sa luam masuri concrete pentru a ne apara resursele energetice ale tarii. Statul (trebuie) sa mentina diversitatea exporturilor sale si sa nu-si piarda independenta economica Deciziile noastre vor fi dictate numai de interesele nationale si apararea nerestrictionata a drepturilor noastre suverane².

Ajuns presedinte, Roldos a trebuit sa se concentreze asupra companiei Texaco, deoarece la vremea aceea aceasta devenise protagonistul principal din jocul petrolului. Era o relatie extrem de anevoioasa. Uriasa companie petroliera nu avea incredere in noul presedinte si nici nu voia sa ia parte la vreo politica ce urma sa stabileasca noi precedente. Texaco era constienta de faptul ca astfel de politici ar putea servi drept model altor tari.

Un discurs tinut de consilierul cel mai important al lui Roldos, Jose Carvajal, a rezumat atitudinea noii administratii:

Daca un partener [Texaco] nu vrea sa isi asume riscuri, sa faca investitii de exploatare sau sa exploateze anumite zone ale unei concesiuni petroliere, celalalt partener are dreptul sa faca acele investitii si apoi sa le preia, in calitate de proprietar

Noi credem ca relatiile noastre cu companiile externe trebuie sa fie corecte; trebuie sa fim tari in lupta; trebuie sa fim pregatiti pentru tot felul de presiuni, dar nu ar trebui sa aratam frica sau vreun complex de inferioritate cind negociem cu strainii³.

In prima zi a anului 1980, am luat o decizie. Era inceputul unui deceniu nou. Peste douazeci si opt de zile, aveam sa implinesc treizeci si cinci de ani. M-am hotarit ca, in acest nou an, sa fac o schimbare majora in viata mea, iar, pe viitor, sa incerc sa ma transform, dupa modelul eroilor moderni, ca Jaime Roldos si Omar Torrijos.

In plus, s-a intimplat ceva socant. Din punctul de vedere al profitabilitatii, Bruno fusese cel mai de succes presedinte din istoria MAIN. Dar, cu toate acestea, brusc si fara nici un avertisment, Mac Hali l-a concediat.

CAPITOLUL 25

Demisionez

Concedierea lui Bruno de catre Mac Hali a sosit la MAIN ca un trasnet. A produs agitatie si disensiuni in toata compania. Bruno isi avusese portia lui de dusmani, dar chiar si unii dintre acestia erau panicati. Pentru multi dintre angajati era evident ca motivul fusese invidia. In timpul discutiilor la masa de prinz sau la o cafea, multi marturiseau ca erau convinsi ca Mac Hali s-a simtit amenintat de acest barbat care era cu peste cincisprezece ani mai tinar si care condusese firma catre noi culmi de rentabilitate.

- Hali nu l-ar fi lasat pe Bruno sa-si consolideze o imagine atit de buna, a spus cineva. Hali trebuie sa fi stiut ca nu mai era decit o chestiune de timp pina cind Bruno ar fi preluat conducerea si batrinul ar fi fost alungat de pe pasune.

Ca si cum ar fi vrut sa confirme aceste teorii, Hali l-a numit pe Paul Priddy noul presedinte. Paul fusese ani de zile vicepresedinte la MAIN, un individ amabil, inginer de formatie. Dupa parerea mea, era un om sters, fara initiativa, care avea sa se plece in fata capriciilor presedintelui si care nu avea niciodata sa il puna in pericol cu profituri cosmice. Pentru mine, plecarea lui Bruno era devastatoare. Fusese mentorul meu personal si un factor esential in activitatea noastra internationala. Priddy, pe de alta parte, se concentrase pe sarcini in tara si nu stia mare lucru despre adevarata natura a rolului nostru de peste hotare. Trebuia sa intreb incotro avea sa se indrepte compania de acum incolo. L-am sunat pe Bruno acasa si l-am gasit filozofind.

- Ei bine, John, el stia ca era o cauza pierduta, mi-a spus Bruno despre Hali, asa ca i-am cerut un pachet de actiuni foarte bun si l-am obtinut. Mac controleaza o parte uriasa de actiuni care ii dau drept de vot, iar odata ce luase hotarirea, nu am mai putut face nimic.

Bruno mi-a impartasit faptul ca avea in vedere citeva oferte de posturi de conducere la niste banci multinationale, care ne fusesera clienti.

L-am intrebat ce credea ca trebuie sa fac eu.

- Fii cu ochii in patru, m-a sfatuit. Mac Hali si-a pierdut contactul cu realitatea, dar nimeni nu i-ar spune asta - mai ales acum, dupa ceea ce mi-a facut mie.

Spre sfirsitul lunii martie 1980, inca afectat de concedierea lui Bruno, mi-am luat o vacanta cu gind sa navighez catre Insulele Virgine. Eram insotit de "Mary', o tinara care lucra si ea pentru MAIN. Desi nu m-am gindit la asta atunci cind am ales aceasta destinatie, acum mi-am dat seama ca istoria acelui loc a reprezentat un factor care m-a ajutat in a ma hotari sa incep sa-mi pun in aplicare promisiunea pe care mi-o facusem de Anul Nou. Prima mea banuiala a aparut inainte de prinz, pe cind inconjuram Insula St. John si ne indreptam spre Canalul Sir Francis Drake, care separa Insulele Virgine Americane de cele Britanice.

Canalul fusese numit, bineinteles, dupa flagelul englezesc ce s-a abatut asupra galioanelor spaniole. Acel fapt mi-a amintit de multele momente din ultimii zece ani cind ma gindeam la pirati si la alte figuri istorice, la barbati ca Drake si Sir Henry Morgan, care jefuiau, pradau si exploatau si care erau totusi laudati - mai mult chiar, ridicati la rangul de cavaleri - pentru actiunile lor. De multe ori ma intrebasem - dat fiind ca fusesem crescut in respect fata de acesti oameni - daca ar trebui sa am scrupule in privinta exploatarii unor tari ca Indonezia, Panama, Columbia si Ecuador. Atitia dintre eroii mei - Ethan Allen, Thomas Jefferson, George Washington, Daniel Boone, Davy Crockett, Lewis si Clark, ca sa numesc numai citiva dintre ei - exploatasera indieni, sclavi si paminturi care nu le apartinusera, iar eu ma intorsesem spre exemplul lor pentru a-mi domoli sentimentul de vinovatie. Acum, luind-o pe canalul Sir Francis Drake, mi-am dat seama de absurditatea rationamentelor mele anterioare.

Mi-am amintit citeva lucruri pe care imi convenise sa le ignor de-a lungul anilor. Ethan Allen a petrecut citeva luni pe nave-inchisoare britanice fetide si inghesuite, mare parte din timp in catuse grele de fier, si, apoi, un timp mai indelungat, intr-o temnita englezeasca. El a fost prizonier de razboi, capturat in 1775 in Batalia de la Montreal, luptind pentru acelasi tip de libertate pe care o urmareau acum pentru poporul lor Jaime Roldos si Omar Torrijos. Thomas Jefferson, George Washington si toti ceilalti Stramosi intemeietori si-au riscat vietile pentru idealuri asemanatoare. Victoria revolutiei nu era un rezultat anticipat; ei isi dadusera seama ca, daca pierdeau, aveau sa fie spinzurati ca tradatori. Daniel Boone, Davy Crockett si Lewis si Clark au indurat multe greutati si au facut mari sacrificii.

Dar Drake si Morgan? Eram usor nesigur in privinta acestei perioade din istorie, dar imi aminteam ca Anglia protestanta se simtise foarte amenintata de Spania catolica. Trebuia sa accept posibilitatea ca Drake si Morgan au devenit pirati pentru a lovi chiar in inima Imperiului spaniol, in acele nave care transportau aur, pentru a apara sanctitatea Angliei, mai degraba decit din dorinta lor de imbogatire personala.

In timp ce navigam pe canal in sus, plimbindu-ne inainte si inapoi in bataia vintului, apropiindu-ne mai mult de muntii care se inaltau din mare - Insula Great Thatch la nord si St. John la sud, - nu-mi puteam alunga din minte aceste ginduri. Mary mi-a intins o bere si a dat mai tare volumul pentru a asculta un cintec de-al lui Jimmy Buffett. Totusi, in ciuda frumusetii care ma inconjura si a senzatiei de libertate pe care navigatul ti-o inspira, de regula, acum ma simteam infuriat. Am incercat sa ignor starea aceasta. Am dat pe git berea.

Emotia nu voia sa ma paraseasca. Am fost infuriat de acele voci din istorie si de felul in care ma folosisem de ele pentru a-mi justifica propria lacomie. Eram furios si pe parintii mei, si pe Tilton - scoala aceea fatarnica de pe deal - pentru ca-mi bagasera pe git toata istoria asta. Am deschis o alta sticla de bere. As fi fost in stare sa-l omor pe Mac Hali pentru ceea ce-i facuse lui Bruno.

O barca din lemn, cu un steag de culorile curcubeului, a trecut pe linga noi, cu pinzele flutureindu-i in vint de o parte si de alta, trecind prin canal cu vintul din pupa. Vreo sase tineri si tinere tipau si ne faceau cu mina, hipioti in saronguri multicolore, un cuplu gol pusca pe puntea din fata. Era evident, daca te uitai la barca si la felul in care aratau ei, ca locuiau la bord, o societate comunala, pirati moderni, liberi, dezinhibati.

Am incercat sa le fac si eu cu mina, doar ca mina mea nu s-a supus.

M-am simtit coplesit de invidie.

Mary statea pe punte, privindu-i cum se pierdeau in departarea din fata pupei noastre.

- Ti-ar placea sa ai o astfel de viata? m-a intrebat ea.

Si atunci am inteles. Nu avea legatura cu parintii mei, cu Tilton sau cu Mac Hali. Ceea ce uram eu era viata mea. A mea. Persoana responsabila, cea pe care o dispretuiam, eram eu. Mary a strigat ceva. Arata peste arcul dinspre tribord. A venit mai aproape de mine.

- Golful Leinster, a spus. Aici vom ancora diseara.

Acolo, adapostit de Insula St. John, se afla un golfulet unde vasele de pirati se ascundeau pentru a astepta flota cu aur, care trecea prin acest curs de apa. Am navigat mai aproape, apoi i-am dat cirma lui Mary si m-am indreptat spre puntea din fata. In timp ce ea manevra barca in jurul recifului coralier Watermelon si al frumosului golf, m-am aplecat, am infasurat parima si am scos ancora din lacasul ei. Ea a lasat sa cada pinza cea mare. Am aruncat ancora peste bord; lantul a zornait in apa de cristal, iar barca a inceput sa pluteasca in deriva pina s-a oprit.

Dupa ce ne-am instalat, Mary s-a dus sa inoate si apoi a tras un pui de somn. I-am lasat un bilet si m-am dus sa iau barca de la tarm, vislind si acostind chiar sub ruinele unei vechi plantatii de zahar. Am stat aici, linga apa, mult timp, incercind sa nu ma gindesc la nimic, concentrindu-ma pentru a ma goli de orice emotie. Dar nu a mers. Dupa-amiaza tirziu, m-am caznit sa urc dealul abrupt si am ajuns sa stau pe zidurile paraginite de pe aceasta veche plantatie, privind in jos la vasul nostru ancorat. Am privit cum soarele cobora inspre Caraibe. Totul parea foarte idilic, si totusi stiam ca plantatia care ma inconjura fusese scena unei nenorociri inimaginabile; sute de sclavi africani murisera aici - fortati cu teava pustii sa construiasca conacul impunator, sa planteze si sa recolteze trestia-de-zahar si sa manipuleze masinile care transformau zaharul brut in ingredientul de baza al romului. Tihna locului masca istoria sa plina de salbaticie, cam tot asa cum masca si furia care navalea in mine.

Soarele a disparut in spatele unei insule inconjurate de munti. Un imens arc purpuriu s-a intins de-a lungul cerului. Marea a inceput sa se intunece, iar eu am ajuns fata-n fata cu adevarul socant ca si eu fusesem un negustor de sclavi, ca slujba mea de la MAIN nu fusese numai despre folosirea datoriilor pentru a include tarile sarace in imperiul global. Previziunile mele umflate nu erau simple vehicule prin care sa ne asiguram ca, daca tara noastra va avea nevoie de petrol, noi aveam sa ne luam tributul de singe, iar pozitia mea de partener nu era legata doar de cresterea rentabilitatii firmei. Munca mea se referea si la oameni si familiile lor, oameni ca cei care murisera pentru a construi zidul pe care stateam eu, oameni pe care eu ii exploatasem.

Timp de 10 ani, fusesem mostenitorul acelor stapini de sclavi care marsaluisera in jungla africana si tirisera femei si barbati pe navele care asteptau la mal. Abordarea mea fusese mai moderna, mai subtila - nu trebuise niciodata sa vad trupuri pe moarte, sa miros carnea putrezita sau sa aud gemetele agoniei. Dar ceea ce facusem era absolut la fel de sinistru si, dat fiind ca eu ma puteam retrage, ma puteam desprinde de aspectele personale, de trupuri, de carne si de gemete, poate ca la o analiza finala pacatosul mai mare eram eu.

M-am uitat din nou la vas, care se misca in jurul ancorei, impotrivindu-se mareei care se prelingea. Mary era pe punte, relaxindu-se, bind probabil o margarita si asteptindu-ma pentru a-mi oferi si mie una. In acel moment, vazind-o in acea ultima geana de lumina a zilei, atit de relaxata, de increzatoare, am fost izbit de ceea ce ii faceam ei si tuturor celorlalti care lucrau cu mine, de felul in care ii transformam in asasini economici. Eu le faceam ceea ce-mi facuse mie Claudine, dar fara a fi cinstit ca ei. Ii seduceam, prin prime si promovari, sa devina exploatatori, si totusi, ca si mine, si ei erau prinsi in capcana sistemului. Si ei erau inrobiti.

M-am intors cu spatele la mare, la golf si la cerul purpuriu. Mi-am inchis ochii in fata zidului construit de sclavii smulsi din caminele lor din Africa. Am incercat sa alung totul din minte. Cind am deschis ochii, ma uitam la un bat mare, strimb, gros ca o bita de baseball si de doua ori mai lung. Am sarit in picioare, am apucat batul si am inceput sa lovesc peretii din piatra. Am dat in ei pina cind m-am prabusit de epuizare. Dupa aceea, m-am intins in iarba, privind la norii care pluteau deasupra mea.

In cele din urma, m-am intors la barca. Am stat in picioare pe plaja, uitindu-ma la nava ancorata in apele azurii si am stiut ce trebuia sa fac. Stiam ca daca ma intorceam inapoi la viata mea de dinainte, la MAIN si la tot ceea ce reprezenta ea, eram pierdut pentru totdeauna. Maririle de salariu, pensia, asigurarile si beneficiile, actiunile Cu cit stateam mai mult, cu atit mai dificil imi era sa ies. Devenisem un sclav. Puteam continua sa ma flagelez, asa cum izbisem in peretii aceia de piatra, sau puteam scapa.

Doua zile mai tirziu, m-am intors la Boston. Pe 1 aprilie 1980, am intrat in biroul lui Paul Priddy si mi-am dat demisia.

PARTEA    IV

DIN 1981 PINA IN PREZENT

CAPITOLUL 26

Moartea prezidentiala din Ecuador

Nu era citusi de putin usor sa pleci de la MAIN; Paul Priddy a refuzat sa ma creada. Mi-a facut cu ochiul: - Intii aprilie!

L-am asigurat ca eram foarte serios. Amintindu-mi sfatul Paulei - sa am grija sa nu ma contrazic cu cineva sau sa nu creez suspiciuni cum ca as putea divulga activitatea mea de AE, - am scos in evidenta faptul ca apreciam tot ceea ce MAIN facuse pentru mine, dar ca era timpul sa merg mai departe. Ca voisem intotdeauna sa scriu despre oamenii din intreaga lume pe care MAIN ma ajutase sa-i cunosc, dar nu din perspectiva politica. I-am spus ca voiam sa devin liber-profesionist pentru National Geographic si alte reviste si sa continui sa calatoresc. Mi-am declarat loialitatea fata de MAIN si am jurat ca aveam sa-i inalt osanale ori de cite ori voi avea prilejul. In cele din urma, Paul a cedat.

Dupa aceea, toti ceilalti au incercat sa ma convinga sa renunt la demisie. Mi s-a amintit frecvent despre pozitia mea excelenta, fiind acuzat chiar de nebunie. Am ajuns sa inteleg ca nimeni nu voia sa accepte faptul ca plecam din proprie initiativa, cel putin in parte, deoarece asta ii obliga sa se priveasca pe ei insisi. Daca nu eram nebun ca plecam, atunci ei ar fi trebuit sa-si examineze propria stare de sanatate psihica pentru ca ramineau. Asa ca le era mai usor sa ma vada ca pe o persoana care-si iesise din minti. Enervante, in mod special, erau reactiile oamenilor mei. in ochii lor, eu eram cel care ii parasea, si se parea ca nu exista cineva destul de puternic care sa-mi ia locul. In orice caz, eram hotarit. Dupa toti acei ani de ezitari, acum eram hotarit sa fac efectiv curatenie.

Din nefericire, nu prea a mers asa de usor. Ce-i drept, nu mai aveam slujba, iar, din moment ce fusesem departe de a fi un partener cu drepturi depline, suma obtinuta din vinzarea actiunilor nu imi ajungea pentru a ma retrage. Daca as mai fi stat citiva ani la MAIN, as fi putut deveni milionarul de patruzeci de ani pe care mi-l imaginasem; dar, la treizeci si cinci de ani, mai aveam cale lunga pina sa indeplinesc acest obiectiv. Era un aprilie rece, deprimant, in Boston.

Apoi, intr-o zi, Paul Priddy m-a sunat, incercind sa ma convinga sa-i fac o vizita la birou.

- Unul dintre clientii nostri ne ameninta ca ne paraseste, mi-a spus el. Ne-au angajat deoarece voiau ca tu sa-i reprezinti in boxa martorilor experti.

M-am gindit indelung la asta. Chiar in momentul in care ma asezasem vizavi de Paul, la biroul lui, luasem deja decizia. Mi-am spus pretul - un procent care era de trei ori mai mare decit salariul meu de la MAIN. Spre surprinderea mea, a acceptat si asa am luat startul intr-o noua cariera.

In anii urmatori, am fost angajat ca martor expert, extrem de bine platit - in principal pentru companiile de utilitati electrice din SUA care cautau sa aiba noi uzine electrice, pentru care erau necesare aprobari pentru constructie eliberate de catre comisiile de specialitate. Unul dintre clientii mei era Compania de Servicii Publice din New Hampshire. Treaba mea era sa justific, sub juramint, fezabilitatea economica a unei centrale nucleare foarte controversate, de la Seabrook.

Desi nu mai eram implicat direct in America Latina, am continuat sa urmaresc evenimentele de acolo. Ca martor expert, aveam timp liber cu carul intre infatisarile in boxa martorilor. Am pastrat legatura cu Paula si mi-am reinnoit vechi prietenii din timpul perioadei mele petrecute in cadrul Peace Corps, in Ecuador - o tara care ajunsese deodata in centrul scenei politicilor petroliere internationale.

Jaime Roldos avansa. El isi luase in serios promisiunile din campanie, fiind pe cale sa lanseze un atac complex asupra companiilor de petrol. Parea sa inteleaga clar niste lucruri pe care multi dintre cei aflati pe ambele maluri ale Canalului Panama le ignorasera fie din greseala, fie intentionat. El intelegea curentele subterane care amenintau sa transforme lumea intr-un imperiu global si sa-i retrogradeze pe cetatenii tarii sale, oferindu-le un rol minor, apropiat de servitute. Pe masura ce citeam articole de presa despre el, eram impresionat nu numai de hotarirea sa, dar si de abilitatea lui de a percepe chestiuni foarte profunde. Iar cele mai profunde chestiuni conduceau spre faptul ca patrundeam intr-o noua epoca a politicii mondiale.

In noiembrie 1980, Carter a pierdut alegerile prezidentiale in fata lui Ronald Reagan. Tratatul privind Canalul Panama, pe care il re-negociasera el cu Torrijos, situatia din Iran si, in special, ostaticii tinuti in Ambasada Statelor Unite si incercarea esuata de a-i salva, fusesera factori decisivi. In orice caz, se mai intimpla ceva, mult mai subtil. Un presedinte, al carui tel cel mai important era pacea mondiala si care era hotarit sa reduca dependenta SUA fata de petrol, era inlocuit cu un om care credea ca locul cuvenit Statelor Unite se afla in virful piramidei mondiale, constituite pe forta militara, si ca a controla cimpurile petrolifere, indiferent unde se aflau, facea parte din al nostru Manifest Destiny. Un presedinte care instalase panouri solare pe acoperisul Casei Albe era inlocuit cu unul care, imediat dupa ce s-a instalat in Biroul Oval, a pus sa fie scoase acestea.

Carter poate ca nu a fost un politician eficient, dar el avea o viziune asupra Americii care se incadra in modelul aceleia descrise in Declaratia de Independenta. Privind retrospectiv, acum imi pare anacronic si naiv, o intoarcere la idealurile care au modelat aceasta natiune si care i-au adus pe multi dintre stramosii nostri catre tarmurile ei. Daca il comparam cu predecesorii si succesorii sai imediati, el reprezinta o anomalie. Viziunea sa asupra lumii era incompatibila cu cea a asasinilor economici.

Reagan, pe de alta parte, era in mod indiscutabil un constructor al imperiului global, un slujitor al corporatocratiei. La vremea alegerii sale, mi s-a parut convenabil faptul ca fusese actor la Hollywood -un om care urmase ordinele primite de la potentati si care stiuse cum sa se orienteze. Aceasta avea sa fie semnatura lui. El avea sa livreze pentru cei care faceau un du-te-vino intre birourile de presedinti executivi, consiliile bancilor si salile guvernamentale. Avea sa-i serveasca pe cei care pareau sa-i ajute, dar care, de fapt, conduceau guvernul - oameni ca vicepresedintele George W. H. Bush, secretarul de stat George Schultz, Secretarul apararii Caspar Weinberger, Richard Cheney, Richard Helms si Robert McNamara. El avea sa apere ceea ce voiau ei: un Stat American care sa controleze lumea si toate resursele ei, o lume care sa raspunda la comenzile Americii, o armata americana care sa impuna regulile facute de americani si un sistem de comert international si bancar care sa sustina America la presedintia imperiului global.

Privind spre viitor, mi se parea ca intram intr-o perioada care avea sa fie propice asasinilor economici. Era o alta intorsatura a destinului ca alesesem sa ma retrag exact in acest moment din istorie. Cu cit ma gindeam mai mult la asta, cu atit imi parea mai bine. Stiam ca sincronizarea mea fusese perfecta. Cit despre ceea ce reprezenta ea pe termen lung, nu puteam da in bobi; in orice caz, stiam din istorie ca imperiile nu dureaza o vesnicie si ca pendulul se misca intotdeauna in ambele directii. Din punctul meu de vedere, oameni ca Roldos daruiau speranta. Eram sigur ca noul presedinte al Ecuadorului intelegea multe dintre subtilitatile situatiei actuale. Stiam ca fusese un admirator al lui Torrijos si ca il aplaudase pe Carter pentru pozitia sa curajoasa referitoare la chestiunea Canalului Panama. Eram sigur ca Roldos nu va ezita. Puteam numai sa sper ca determinarea sa va reprezenta un indemn si pentru liderii celorlalte tari, care aveau nevoie de tipul de inspiratie pe care il ofereau el si Torrijos.

La inceputul anului 1981, administratia Roldos si-a prezentat in fata Congresului ecuadorian noua lege privind hidrocarburile. Daca aceasta ajungea sa fie implementata, atunci ea avea sa reformeze relatiile tarii cu companiile de petrol. Conform multor standarde, aceasta putea fi considerata revolutionara si chiar radicala. Ea viza, desigur, schimbarea felului in care se faceau afacerile. Influenta ei avea sa se raspindeasca dincolo de granitele Ecuadorului, in mare parte din America Latina si in intreaga lume¹.

Companiile petroliere au reactionat previzibil - au tras toate frinele. Oamenii lor de la relatii publice s-au apucat de treaba pentru a-i discredita pe Jaime Roldos, iar cei care faceau lobby pentru ei au aparut in Quito si la Washington cu serviete pline de amenintari si mite. Au incercat sa-i zugraveasca pe primul presedinte al Ecuadorului ales in mod democratic, in vremurile moderne, ca pe un al doilea Castro. Dar Roldos nu avea sa cedeze in fata intimidarilor, raspunzind prin denuntarea conspiratiei dintre politica si petrol si religie. El a acuzat in mod deschis Summer Institute of Linguistics de a fi colaborat in secret cu companiile petroliere si apoi, facind o miscare extrem de curajoasa - sau poate necugetata, - el a ordonat celor de la SIL sa paraseasca tara².

La numai citeva saptamini dupa ce a trimis pachetul de legi la Congres si la citeva zile dupa ce i-a expulzat pe misionarii de la SIL, Roidos i-a avertizat pe strainii care aveau interese in Ecuador, inclusiv companiile de petrol, dar fara a se limita la acestea, ca daca nu aveau sa implementeze proiecte care sa-i ajute pe cetatenii tarii, vor fi fortati, la rindul lor, sa paraseasca teritoriul acesteia. El a tinut un discurs important pe Stadionul Olimpic Atahualpa din Quito, dupa care a plecat spre o restrinsa comunitate din sudul Ecuadorului.

A murit acolo, intr-un ingrozitor accident de elicopter, pe 24 mai 1981³.

Lumea a fost socata. Locuitorii Americii Latine erau revoltati. Ziarele din intreaga emisfera titrau: .Asasinat CIA!' La faptul ca Washingtonul si companiile de petrol il urau se adaugau si destule circumstante care pareau sa sprijine aceste acuzatii, iar aceste suspiciuni capatau o si mai mare greutate pe masura ce incepeau sa fie cunoscute si alte lucruri. Nu s-a dovedit niciodata nimic, dar martori oculari au afirmat ca Roidos i-a avertizat dinainte despre incercari de asasinat si ca isi luase precautii, inclusiv calatoria cu doua elicoptere, in ultimul moment unul dintre ofiterii sai de securitate il convinsese sa urce la bordul elicopterului-momeala. Cel care sarise in aer.

In ciuda reactiei internationale, stirile ajungeau cu greu in presa din SUA.

Osvaldo Hurtado a devenit presedintele Ecuadorului. El a reabilitat Summer Institute of Linguistics si companiile petroliere care il sponsorizau. Pina la sfirsitul anului, a lansat un program ambitios de marire a forarilor petroliere executate de Texaco si de alte companii straine in Golful Guayaquil si in Bazinul Amazonului⁴. Omar Torrijos, elogiindu-1 pe Roidos, l-a numit "fratele' sau. El a mai marturisit si ca avea cosmaruri despre propria sa asasinare; se vedea cazind din cer intr-o uriasa minge de foc. Fusese o adevarata profetie.

CAPITOLUL 27

Panama: o alta moarte prezidentiala

Am fost de-a dreptul inmarmurit de moartea lui Roidos, desi poate ca n-ar fi trebuit sa fiu. Eram orice, dar nu naiv. Stiam despre Arbenz, Mossadegh, Allende - si despre multi alti oameni ale caror nume nu ajunsesera niciodata in ziare sau in cartile de istorie, dar ale caror vieti fusesera distruse si uneori intrerupte cu violenta pentru ca se opusesera corporatocratiei. In orice caz, eram socat. Era atit de surprinzator.

Dupa succesul nostru fenomenal in Arabia Saudita, ajunsesem la concluzia ca asemenea actiuni pe fata, nejustificate, absurde, apartineau trecutului. Credeam ca sacalii fusesera trimisi la gradina zoologica. Acum constatam insa ca ma inselasem. Nu aveam nici o indoiala ca moartea lui Roidos nu fusese un accident. Avea toate semnele unui asasinat orchestrat de CIA. Am inteles ca totul fusese facut atit de evident pentru a transmite un mesaj. Noua administratie a lui Reagan, la care se adauga imaginea de cowboy de Hollywood improvizat, era vehiculul ideal pentru a transmite un asemenea mesaj. Sacalii se intorsesera si voiau ca acest lucru sa fie stiut de Omar Torrijos sau de oricine altcineva ar mai fi avut fie doar si ideea de a se alatura unei cruciade impotriva corporatocratiei.

Torrijos nu putea fi insa ingenuncheat. Ca si Roidos, el refuza sa se lase intimidat. La rindul lui, eliminase Summer Institute of Linguistics si refuzase cu incapatinare sa cedeze la insistentele administratiei Reagan de a renegocia tratatul privind Canalul.

La doua luni dupa moartea lui Roidos, cosmarul lui Omar Torrijos a devenit realitate; a murit intr-un accident de avion la 31 iulie 1981.

America Latina si intreaga lume s-a cutremurat. Torrijos era cunoscut pe intreg globul; el era respectat ca fiind barbatul care fortase Statele Unite sa cedeze Canalul Panama posesorului de drept si care continua sa-i infrunte pe Ronald Reagan. Era un campion al drepturilor omului, seful unui stat care-si deschisese bratele pentru a-i primi pe refugiatii din toate zonele spectrului politic, inclusiv pe sahul Iranului, o voce carismatica sustinind dreptatea sociala, care, dupa opinia multora, urma sa fie nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace. Acum era mort. "Asasinat CIA!' a devenit inca o data titlul articolelor si al editorialelor de presa.

Graham Greene si-a inceput cartea Getting to Know the General (Cum I-am cunoscut pe General), cea rezultata in urma acelei calatorii cind l-am si intilnit la Hotelul Panama, cu urmatorul paragraf:

In august 1981, aveam geanta burdusita pentru cea de-a cincea vizita in Panama, cind am primit telefonic vestea ca murise Generalul Omar Torrijos Herrera, prietenul si gazda mea. Avionul micut in care zbura catre casa pe care o detinea in Coclesito, in muntii din Panama, se prabusise si nu existau supravietuitori. La citeva zile dupa aceea, garda sa personala, sergentul Chuchu, alias Jose Jesus Martinez, fost profesor de filozofie marxista la Universitatea Panama, profesor de matematica si poet, mi-a spus prin telefon:

- Era o bomba in avion. Stiu ca era o bomba in avion, dar nu-ti pot spune, prin telefon, de ce¹.

Oamenii de pretutindeni au deplins moartea acestui om, care-si cistigase reputatia de aparator al celor saraci si defavorizati, si au cerut cu insistenta Washingtonului sa deschida o ancheta asupra activitatilor CIA. In orice caz, asa ceva nu avea sa se intimple. Erau multi cei care il urau pe Torrijos, iar lista includea persoane cu o putere incredibila. Inainte de moartea sa, se stia ca era detestat de presedintele Reagan, de vicepresedintele Bush, de Secretarul apararii, Weinberger, si de Consiliul Sefilor de Personal, ca si de executivii unor companii puternice.

Sefii militari erau in mod special infuriati de prevederile din Tratatul Carter-Torrijos care ii obligau sa inchida Scoala Americilor si centrul de razboi tropical de la Southern Command SUA. In consecinta, acesti sefi se confruntau cu o problema serioasa. Fie trebuiau sa puna la cale o modalitate de a se sustrage noului tratat, fie trebuiau sa gaseasca o alta tara dispusa sa le adaposteasca bazele - o perspectiva prea putin probabila pentru sfirsitul secolului XX. Desigur, mai aveau si o alta optiune: sa se descotoroseasca de Torrijos si sa renegocieze tratatul cu succesorul acestuia.

Printre inamicii corporatisti ai lui Torrijos se numarau multinationalele gigantice. Majoritatea aveau legaturi strinse cu politicieni americani implicati in exploatarea fortei de munca si a resurselor naturale ale Americii Latine - titei, lemn, fier, cupru, bauxita si paminturi pentru agricultura. Acestea detineau firme de productie, companii de comunicatii si inginerie si alte corporatii avind ca obiect de activitate tehnologia.

Grupul Bechtel, Inc. era un exemplu important de relatie amiabila intre o companie privata si guvernul SUA. Cunosteam prea bine Bechtel; deseori, noi, cei de la MAIN, lucram foarte aproape de ei, iar arhitectul-sef de acolo mi-a devenit prieten apropiat. Bechtel era compania de inginerie si constructii cea mai influenta din Statele Unite. Presedintii ei si directorii executivi ii includeau pe George Schultz si pe Caspar Weinberger, care il urau pe Torrijos pentru ca incepuse sa cocheteze indraznet cu ideea unui plan japonez ce urma sa inlocuiasca Canalul existent cu unul nou, mai eficient². O asemenea miscare nu numai ca transfera proprietatea Canalului de la Statele Unite catre Panama, dar ii excludea si pe cei de la Bechtel de la participarea la proiectul de inginerie extrem de incitant, cu cel mai mare potential lucrativ al secolului.

Torrijos ii infruntase pe oamenii acestia, si o facuse cu gratie, farmec si cu un minunat simt al umorului. Acum era mort si fusese inlocuit cu un protejat, Manuel Noriega, un om caruia ii lipsea inteligenta, farmecul si istetimea lui Torrijos, un om pe care multi il credeau incapabil sa li se opuna celor alde Reagan, Bush si Bechtel la nivel mondial.

Eu, personal, am fost ravasit de aceasta tragedie. M-am gindit ore in sir la discutiile mele cu Torrijos. Intr-o noapte, tirziu, m-am uitat indelung la o fotografie de-a lui dintr-o revista si mi-am adus aminte de prima mea noapte in Panama, calatorind cu un taxi prin ploaie si oprind in fata unei fotografii a sa de pe un panou urias. "Idealul lui Omar este libertatea; nu s-a inventat inca glontul care sa poata ucide un ideal!' Amintirea acelui slogan m-a infiorat, la fel cum mi se intimplase si in acea noapte ploioasa.

Nu aveam cum sti pe-atunci ca Torrijos avea sa colaboreze cu Carter la redarea Canalului Panama oamenilor carora el le apartinea de fapt, sau ca aceasta victorie, impreuna cu incercarea lui de a reconcilia diferendele dintre socialistii din America Latina si dictatori, vor infuria atit de mult administratia Reagan-Bush, incit va face tot posibilul sa-i ucida. Nu aveam cum sa stiu ca, intr-o alta noapte intunecata, el avea sa fie ucis intr-un zbor de rutina la bordul avionului sau, Twin Otter, sau ca aproape intreaga opinie publica din afara Statelor Unite nu avea nici o indoiala ca moartea lui Torrijos, la virsta de cincizeci si doi de ani, era o crima in plus din seria asasinatelor comise de CIA.

Daca Torrijos ar fi trait, fara indoiala ca el ar fi cautat sa tina in friu violenta in crestere care a lovit atitea natiuni din America Centrala si de Sud. Pe baza dosarului sau, putem presupune ca ar fi incercat sa puna la cale o intelegere pentru a atenua distrugerea regiunilor amazoniene din Ecuador, Columbia si Peru, de catre companiile de petrol internationale. Un rezultat al unei asemenea actiuni ar fi fost generarea unor conflicte teribile pe care Washingtonul le numeste razboaie teroriste sau ale traficantilor, dar pe care Torrijos le-ar fi vazut ca pe niste actiuni intreprinse de oameni disperati pentru a-si proteja familiile si caminele. Si ceea ce este cel mai important, sint convins ca el ar fi servit drept model pentru o noua generatie de lideri ai Americilor, Africii si Asiei - lucru pe care CIA, NSA sau asasinii economici nu l-ar fi permis.

CAPITOLUL 28

Compania mea de energie -Enron - si George Bush

In momentul mortii lui Torrijos, trecusera citeva luni de cind n-o mai vazusem pe Paula. Aveam relatii cu citeva femei, printre care se numara si Winifred Grant, o tinara specialista in probleme de mediu, pe care o intilnisem la MAIN si al carei tata se intimplase sa fie arhitectul-sef de la Bechtel. Paula se intilnea cu un ziarist columbian. Am ramas prieteni, dar am cazut de acord sa renuntam la aspectul romantios al legaturii noastre.

Ma luptam cu slujba mea de martor expert, mai ales in cazul justificarii uzinei nucleare Seabrook. De multe ori aveam senzatia ca ma vindusem din nou, revenind la un vechi rol pur si simplu de dragul banilor. Winifred mi-a fost de un imens ajutor in aceasta perioada. Era o ecologista declarata, intelegind totusi necesitatea practica a producerii unor cantitati si mai mari de energie electrica. Crescuse in zona Berkeley din Golful de Est al orasului San Francisco si absolvise UC Berkeley. Era o tipa fara prejudecati, ale carei principii de viata contrastau cu cele ale parintilor mei puritani si ale lui Ann.

Relatia noastra a evoluat. Winifred si-a luat o perioada de concediu de la MAIN si am navigat impreuna pe coasta Oceanului Atlantic, spre Florida. Nu ne grabeam, abandonam vasul in diferite porturi, astfel incit eu sa pot depune marturii in diverse procese. In cele din urma, am ridicat pinzele spre West Palm Beach, Florida, unde am inchiriat un apartament. Ne-am casatorit si fiica noastra, Jessica, s-a nascut pe 17 mai 1982. Aveam 36 de ani, fiind cu mult mai in virsta decit toti ceilalti tatici care-si pierdeau vremea pe la cursurile Lamaze.

O parte din rolul meu in cazul Seabrook era sa conving Comisia de Servicii Publice din New Hampshire ca energia nucleara era cea mai buna si cea mai economica alternativa prin care se putea genera electricitate in stat. Din nefericire, cu cit mai temeinic studiam chestiunea, cu atit mai mult incepeam sa pun la indoiala validitatea propriilor mele argumente. Literatura de specialitate se schimba in permanenta in acele vremuri, reflectind un progres constant al cercetarii, iar rezultatele indicau, cu tot mai multa convingere, ca multe alte forme de energie alternative erau superioare din punct de vedere tehnic si mult mai economice decit energia nucleara.

Balanta incepea sa se clatine in defavoarea vechii teorii conform careia energia nucleara era sigura. Se ridicasera probleme serioase referitor la integritatea sistemelor de rezerva, la pregatirea operatorilor, la tendinta umana de a face greseli, la uzura echipamentului, precum si la depozitarea necorespunzatoare a deseurilor nucleare. Eu personal nu ma simteam sigur pe pozitia pe care trebuia sa o adopt - pe care eram platit sa o adopt - sub juramint in ceea ce era similar cu o curte de judecata. In acelasi timp, ma convinsesem ca unele dintre tehnologiile nou aparute ofereau metode de generare a energiei electrice care chiar puteau influenta benefic mediul inconjurator. Acest lucru era valabil, in special, in zona de generare a electricitatii din substante care, in urma cu ceva timp, erau considerate drept produse reziduale.

Intr-o buna zi, l-am informat pe seful meu de la compania de utilitati din New Hampshire ca nu mai puteam depune marturie in numele lor. Am renuntat la aceasta cariera profitabila si m-am hotarit sa intemeiez o companie care sa promoveze unele dintre noile tehnologii de pe plansa de proiectare, punind astfel teoria in practica. Winifred m-a sprijinit suta la suta, in ciuda incertitudinilor legate de aceasta aventura si a faptului ca pentru ea era prima data in viata cind incepea sa puna bazele unei familii.

La citeva luni dupa nasterea fiicei noastre, Jessica, in 1982, am infiintat Independent Power Systems (IPS), o companie a carei misiune viza, printre altele, sa dezvolte uzine de energie benefice pentru mediu si sa reprezinte un model care sa-i inspire pe ceilalti sa procedeze si ei la fel. Era o afacere cu riscuri foarte mari si, in cele din urma, toti concurentii nostri au esuat. In orice caz, noua ne-au venit in ajutor "coincidentele'. In realitate, eram constient ca, de fiecare data cind cineva ne dadea o mina de ajutor, era vorba, de fapt, despre o recompensa pentru serviciile mele anterioare si pentru ca pastrasem tacerea.

Bruno Zambotti acceptase un post de virf la Banca de Dezvoltare Interamericana. El a fost de acord sa faca parte din consiliul IPS si sa ajute la finantarea tinerei societati. Am primit sprijin de la Bankers Trust; ESI Energy; Prudential Insurance Company; Chadbourne and Parke (o mare firma de avocatura de pe Wall Street, unde fusese asociat si Ed Muskie, senator, candidat la presedintie si secretar de stat); si Riley Stoker Corporation (o firma de inginerie detinuta de Ashland Oil Company, care proiecta si construia boilere extrem de sofisticate si de inovatoare pentru uzine electrice). Eram sprijiniti chiar si de Congresul SUA, care a nominalizat IPS pentru a fi scutita de la plata unei taxe specifice si care, pe parcurs, ne-a dat un avantaj clar in fata concurentei.

In 1986, IPS si Bechtel, simultan - dar independent una de cealalta, - au inceput constructia de uzine electrice care foloseau tehnologii inovatoare, de ultima generatie, pentru arderea carbunelui rezidual fara a produce ploaie acida. Pina la sfirsitul deceniului, aceste doua uzine au revolutionat industria de utilitati, contribuind in mod direct la o noua legislatie antipoluare, dovedind o data pentru totdeauna ca numeroase asa-zise produse reziduale puteau fi convertite in electricitate si ca pina si carbunele putea fi ars fara a produce ploaie acida, contrazicind, asadar, argumentele contrare pe care le sustinea compania de utilitati de atita vreme. Uzina noastra mai stabilea si ca asemenea tehnologii neprobate, de ultima generatie, puteau fi finantate de o companie mica, independenta, prin Wall Street si prin alte mijloace conventionale¹. Si ca beneficiu aditional, uzina electrica a IPS directiona caldura spre o sera hidroponica de trei acri si jumatate, in loc sa se foloseasca de lacuri sau de turnuri de racire.

Rolul meu de presedinte la IPS imi asigura un contact nemijlocit si amanuntit cu industria energetica. Aveam de-a face cu unii dintre cei mai influenti oameni din bransa: avocati, specialisti in lobby, bancheri de investitii si directori de cel mai inalt nivel de la firme importante. Si mai aveam si avantajul unui socru care petrecuse peste treizeci de ani la Bechtel, care se ridicase pina la pozitia de arhitect-sef si care era, la acel moment, responsabil cu constructia unui oras in Arabia Saudita - un rezultat direct al misiunii pe care o indeplinisem la inceputul anilor 1970, in timpul Afacerii de Spalare a banilor Arabiei Saudite. Winifred crescuse in apropiere de sediul central al firmei Bechtel din San Francisco si era si ea un membru al familiei corporatiste; prima sa slujba, dupa absolvirea Universitatii Berkeley, a fost la Bechtel.

Industria energetica trecea printr-o perioada de restructurari majore. Marile firme de inginerie se luptau pentru a prelua sau cel putin pentru a concura cu acele companii de utilitati care inainte se bucurasera de privilegiile monopolurilor locale. Dezordinea era cuvintul de ordine al zilei, iar regulile se schimbau peste noapte. Existau oportunitati din belsug pentru indivizii ambitiosi care sa profite de situatii descumpanitoare pentru justitie si Congres. Perioada aceasta a fost denumita de expertii in industrie drept epoca "Vestului Salbatic al Energiei'.

Una dintre victimele acestui proces era MAIN. Dupa cum prezisese Bruno, Mac Hali isi pierduse contactul cu realitatea si nimeni nu indraznea sa i-o spuna verde-n fata. Paul Priddy nu detinuse niciodata controlul, iar conducerea de la MAIN nu numai ca nu reusise sa profite de schimbarile care se petreceau in industrie, dar a comis si o serie de greseli fatale. Numai la citiva ani dupa ce Bruno adusese profituri uriase, MAIN a renuntat la rolul sau de asasin economic, ajungind sa fie strimtorata din punct de vedere financiar. Asociatii au vindut MAIN uneia dintre cele mai mari firme de inginerie si constructii care isi jucase corect cartile.

In timp ce eu primisem aproape treizeci de dolari pe actiune pentru stocul meu in 1980, asociatii ramasi au reusit sa vinda la mai putin de jumatate din suma aceasta, circa patru ani mai tirziu. Astfel s-au sfirsit in umilinta o suta de ani de serviciu indepliniti cu fruntea sus. Ma intrista sa vad compania inchisa, dar ma simteam impacat pentru faptul ca ma retrasesem atunci cind am facut-o. O perioada, numele MAIN s-a pastrat si sub noua conducere, pentru ca ulterior sa se renunte la el. Logoul care avusese o pondere atit de mare in tari din intreaga lume cazuse in uitare.

MAIN era un exemplu de companie care nu se adaptase bine la atmosfera in schimbare din industria energetica. La cealalta extrema a spectrului se afla o companie pe care noi, cei din interior, o consideram fascinanta: Enron. Una dintre organizatiile cu cea mai mare ascensiune din bransa parea sa fi rasarit din senin, incepind imediat sa incheie afaceri-mamut. Majoritatea intilnirilor de afaceri se deschid cu citeva momente de conversatie de complezenta, in timp ce participantii isi ocupa locurile, isi toarna cafea sau isi aranjeaza hirtiile; in zilele acelea, conversatia se invirtea, de cele mai multe ori, in jurul lui Enron. Nimeni din cei din afara companiei nu-si putea inchipui cum reusea Enron sa infaptuiasca asemenea miracole. Cei din interior ne zimbeau si pastrau tacerea. Din cind in cind, atunci cind erau incoltiti, vorbeau despre noi abordari privind managementul, despre "finantare creatoare' si despre hotarirea lor de a angaja directori care stiau sa-si croiasca drum pe culoarele puterii din capitalele lumii.

Mie, toate acestea imi sunau ca o noua versiune a tehnicilor asasinatului economic. Imperiul global marsaluia inainte in pas rapid.

Pentru cei ca noi, interesati de petrol si de evenimentele de pe scena internationala, mai exista un subiect foarte fierbinte care aparea frecvent in discutii: fiul vicepresedintelui, George W. Bush. Prima sa companie energetica, Arbusto (termenul spaniol pentru bush - "tufis'), fusese un esec, fiind salvata in ultimul moment printr-o fuziune cu Spectrum 7, in 1984. Apoi, Spectrum 7 a fost si ea la un pas de faliment si a fost cumparata, in 1986, de Harken Energy Corporation; G. W. Bush a ramas ca membru in consiliul de administratie si consultant cu un salariu anual de 120000 dolari².

Noi toti presupuneam ca faptul de a avea un tata vicepresedinte al SUA avusese o mare influenta in luarea acestei decizii, din moment ce portofoliul de realizari ca manager in afacerea cu petrol detinut de tinarul Bush nu era, in mod cert, o garantie. Si parea ca nu e deloc o coincidenta faptul ca Harken a profitat de aceasta ocazie pentru a se extinde la nivel international pentru prima data de la infiintarea sa, incepind sa caute, in mod activ, oportunitati de investitii in petrol in Orientul Mijlociu. Revista Vanity Fair scria "Din momentul in care Bush si-a luat locul in consiliu, lucruri minunate au inceput sa n se intimple celor de la Harken - noi investitii, surse de finantare neasteptate, drepturi de forare aparute din senin.'³

In 1989, Amoco era in negocieri cu guvernul statului Bahrain pentru drepturi de forare pe platforma marina. Atunci, vicepresedintele Bush a fost ales presedinte. La scurt timp dupa aceea, Michael Ameen - un consultant de la Departamentul de Stat desemnat sa-i tina la curent cu informatii pe noul ambasador al SUA in Bahrain, Charles Hostler - a aranjat citeva intilniri intre guvernul din Bahrain si Harken Energy. Brusc, Amoco a fost inlocuita de Harken. Desi Harken nu mai forase pina atunci in afara sud-estului Statelor Unite, si niciodata linga tarm, ea a obtinut drepturile exclusive de forare in Bahrain, ceva ce nu se mai intimplase niciodata in lumea araba. In citeva saptamini, pretul actiunilor de la Harken Energy a crescut cu peste douazeci de procente, de la 4,50 dolari, pina la 5, 50 dolari per actiune⁴.

Chiar si oamenii versati in domeniul energiei au fost socati de ceea ce se petrecuse in Bahrain.

- Sper ca G. W. Bush nu pune la cale ceva care il va costa scump pe taica-sau, spunea un avocat, prieten de-al meu care se specializase in industria energetica si care era si un sustinator de baza al Partidului Republican. Savuram cite un cocteil intr-un bar aflat in colt pe Wall Street, ceva mai sus de World Trade Center. El si-a exprimat nelinistea.

- Ma intreb daca merita cu adevarat, a continuat, dind din cap cu tristete. Merita cariera fiului sau sa riste presedintia?

Eu eram mai putin surprins decit colegii mei de generatie, dar cred ca aveam o perspectiva unica asupra lucrurilor. Lucrasem pentru guvernul din Kuweit, Arabia Saudita, Egipt si Iran, cunosteam indeaproape politica din Orientul Mijlociu si stiam ca Bush, ca oricare dintre directorii de la Enron, facea parte dintr-o retea pe care eu si colegii mei, asasini economici, o creaseram; ei erau domnii feudali si stapinii plantatiei⁵.

CAPITOLUL 29

Iau mita

In aceasta perioada a vietii mele, am ajuns sa inteleg ca intraseram cu adevarat intr-o noua era a economiei mondiale. Evenimentele care incepusera sa se petreaca in timp ce Robert McNamara - omul care mi-a servit drept model - domnea in functia de secretar al apararii si presedinte al Bancii Mondiale imi intrecusera cele mai cumplite temeri. Abordarea economica a lui McNamara, inspirata din teoria keynesiana, precum si sustinerea de catre el a conducerii agresive devenisera omniprezente. Conceptul de asasin economic se largise atit de mult incit includea toate genurile de directori din cele mai variate domenii. Poate ca nu mai erau recrutati sau analizati psihologic de NSA, dar functiile indeplinite de ei erau aceleasi.

Singura diferenta era acum faptul ca unii directorii executivi corporatisti, pe post de asasini economici, nu mai trebuia sa se implice personal in folosirea fondurilor de la comunitatea bancara internationala, in timp ce vechea mea bransa continua sa prospere, noua versiune a acesteia capata aspecte cu mult mai sinistre chiar. In timpul anilor 1980, tineri si tinere se ridicau din rindurile managementului mediu, imaginindu-si ca scopul scuza mijloacele: un bilant final sporit. Imperiul global era pur si simplu o cale spre cistiguri din ce in ce mai mari.

Noile tendinte erau intruchipate de industria energetica, in cadrul careia lucram si eu. Documentul privind Politica de Reglementare a Utilitatii Publice (The Public Utility Regulatory Policy Act - PUR-PA) a fost inaintat de Congres in 1978, suferind ulterior o serie de modificari legale si devenind, in cele din urma, lege, in 1982. Initial, Congresul concepuse aceasta lege ca pe o modalitate de a incuraja companiile mici, independente, ca cea pe care o detineam eu, sa dezvolte surse alternative de combustibili si alte abordari inovatoare in domeniul producerii energiei electrice. Conform acestei legi, companiilor importante de utilitati li se cerea sa cumpere energie generata de la companii mai mici, la preturi corecte si rezonabile. Politica aceasta era rezultatul dorintei Cartelului de a reduce dependenta de petrol a SUA si de petrol, in general, nu numai de cel importat. Scopul legii era clar: sa stimuleze atit sursele alternative de energie, cit si dezvoltarea companiilor independente care reflectau spiritul antreprenorial al Americii. In orice caz, realitatea s-a dovedit una total diferita.

In timpul anilor 1980 si pina la inceputul anilor 1990, accentul s-a deplasat de pe spiritul de initiativa pe descentralizare. Am vazut cum majoritatea micilor independenti era inghitita de firmele mari de inginerie si constructii, si chiar de catre companiile de utilitati publice. Cele din urma au gasit portite legale care le dadeau posibilitatea sa creeze companii pe actiuni, de tip holding, care puteau detine atit companiile de utilitati, cit si corporatii independente producatoare de energie. Multe dintre acestea au lansat programe agresive pentru a-i duce la faliment pe independenti si a-i cumpara, in cele din urma. Ceilalti au luat-o, pur si simplu, de la zero si si-au dezvoltat propriile lor alternative la companiile independente.

Ideea de a micsora dependenta fata de petrol nu a avut nici un efect. Reagan le era profund indatorat companiilor de petrol; Bush isi facuse propria avere tot gratie petrolului. Si aproape toti actorii principali si membrii cabinetului sub aceste doua administratii fie faceau parte din industria titeiului, fie erau implicati in companii de inginerie si constructii aflate in strinsa legatura cu aceasta. Mai mult, la o analiza finala, petrolul si constructiile nu erau partizane; multi democrati obtinusera profituri din ele, fiind si ei strins legati de cele doua domenii.

IPS continua sa-si mentina o viziune asupra energiei ca factor benefic asupra mediului inconjurator. Eram dedicati scopurilor initiale ale PURPA si se parea ca ducem o viata de poveste. Eram printre putinii independenti care nu numai ca supravietuisera, dar chiar prosperasera. Nu aveam nici o indoiala ca motivul era faptul ca in trecut, facusem o serie de servicii corporatocratiei.

Ceea ce se intimpla in domeniul energiei simboliza o tendinta care afecta intreaga lume. Preocuparile privind bunastarea sociala, mediul inconjurator si alte chestiuni legate de calitatea vietii deveneau secundare in fata lacomiei. In acest proces, se punea un accent urias pe promovarea afacerilor private. La inceput, acest lucru era justificat de principii teoretice, inclusiv de conceptia asupra capitalismului considerat superior si invingator in fata comunismului. Oricum, intr-un final, asemenea justificari nu erau necesare. Era acceptat aprioric faptul ca un proiect detinut de investitori bogati era intrinsec mai bun decit unul detinut de guverne. Organizatii internationale, cum ar fi Banca Mondiala, au adoptat aceasta idee, sustinind descentralizarea si privatizarea sistemelor de canalizare si furnizare de apa potabila, a retelelor de comunicare, de servicii publice si a altor facilitati care pina atunci fusesera administrate de guvern.

Ca rezultat, a fost simplu sa se extinda conceptul de AE la o comunitate mai mare, sa fie trimisi directori din domenii de afaceri mult mai variate in misiuni rezervate anterior citorva dintre noi, atent alesi, care formau un club foarte exclusivist. Acesti directori executivi s-au raspindit pe toata planeta. Ei cautau locurile cu cea mai ieftina forta de munca, cele mai accesibile resurse si cele mai mari piete, fiind nemilosi in demersurile lor. Ca si asasinii economici care ii precedasera - cum fusesem eu in Indonezia, in Panama si in Columbia, - ei gaseau modalitati pentru a-si justifica faradelegile. Asemenea noua, si ei ademeneau o serie de comunitati si tari, promitind afluenta, posibilitatea ca o tara sa-si foloseasca sectorul privat pentru a scapa de datorii. Construiau scoli si autostrazi, donau servicii de telefonie, televiziune si medicale. In cele din urma insa, daca gaseau mina de lucru mai ieftina sau resurse mai accesibile in alta parte, plecau. In situatia in care abandonau o comunitate ale carei sperante le alimentasera, consecintele erau de cele mai multe ori devastatoare, dar aveai senzatia ca ei fac acest lucru fara nici un moment de ezitare sau vreo tresarire a propriilor constiinte.

Trebuia sa ma intreb, totusi, care era efectul tuturor acestor fapte asupra sufletelor lor, daca aveau si ei momentele lor de indoiala, asa cum eu le avusesem pe ale mele. Oare stateau ei vreodata linga vreun canal plin ochi privind cum o tinara femeie incerca sa se spele in apa, in timp ce un batrin isi facea nevoile in amonte? Nu mai exista oare nici un Howard Parker care sa le puna intrebarile cele dure?

Desi ma bucuram de succesele de la IPS si de viata de familie, nu puteam lupta impotriva momentelor de depresie puternica ce ma invada. Eram acum tatal unei fetite si ma temeam de viitorul pe care ea avea sa-i mosteneasca. Eram coplesit de vinovatie pentru rolul pe care eu insumi il jucasem.

Mai puteam sa ma uit si inapoi si sa observ o tendinta istorica foarte nelinistitoare. Sistemul modern de finantare internationala fusese elaborat spre sfirsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial, la o intilnire a sefilor mai multor tari, tinuta in Bretton Woods, New Hampshire - statul unde ma nascusem eu. Banca Mondiala si Fondul Monetar International fusesera formate pentru a reconstrui o Europa devastata, ele dobindind un remarcabil succes. Sistemul s-a raspindit rapid si a fost imbunatatit de toti marii aliati al Statelor Unite si salutat ca un panaceu la opresiune. Primeam asigurari ca acesta avea sa ne salveze pe toti din ghearele diavolesti ale comunismului. Nu ma puteam abtine insa sa nu ma intreb unde aveau sa ne duca toate acestea. Spre sfirsitul anilor 1980, odata cu prabusirea Uniunii Sovietice si a miscarii comuniste internationale, a devenit evident faptul ca descurajarea comunismului nu fusese scopul acestora; era la fel de evident si faptul ca imperiul global, cu originile in capitalism, avea sa domneasca in voie. Dupa cum observa Jim Garrison, presedintele forumului Starea Lumii (State of the World):

Luata cumulativ, integrarea lumii ca ansamblu, mai ales in termenii globalizarii economice si ai calitatilor mitice ale capitalismului de ,,piata libera', reprezinta un veritabil ,.imperiu' de drept Nici o natiune de pe pamint nu a fost in stare sa reziste magnetismului captivant al globalizarii. Putini au fost capabili sa scape de "adaptarile structurale' si de "conditiile' Bancii Mondiale, Fondului Monetar International sau arbitrajului Organizatiei Mondiale a Comertului, acele institutii financiare , care, oricit de inadecvate ar fi, tot determina ce inseamna globalizarea economica, care sint regulile si cine este recompensat pentru supunere si pedepsit pentru infractiuni. Atit de mare este puterea globalizarii, incit, in chiar timpul vietii noastre, este posibil sa vedem integrarea, chiar daca inegala, a economiilor nationale din intreaga lume intr-un sistem unic, global de piata libera¹.

Pe masura ce rumegam aceste chestiuni, am luat hotarirea de a scrie o carte de dezvaluiri, Constiinta unui asasin economic, dar nu am facut nici un efort de a pastra tacerea asupra acestui proiect. Nici azi nu sint genul de scriitor care sa scrie in conditii de izolare. Mie mi se pare necesar sa port discutii despre munca pe care o fac. Inspiratia imi vine si de la ceilalti, ma bazez pe ei sa ma ajute sa-mi amintesc ca sa am o perspectiva corecta asupra lucrurilor din trecut. Imi place sa citesc prietenilor mei bucati din materialele la care lucrez, in felul acesta putind sa le aud reactiile. Imi dau seama ca poate fi riscant, dar stiu ca pentru mine nu exista alta cale de a scrie. Asadar, nu facusem absolut deloc un secret din faptul ca scriam o carte despre perioada petrecuta la MAIN.

Intr-o dupa-amiaza din 1987, un alt fost partener de la MAIN m-a contactat si mi-a oferit un contract de consultanta extrem de profitabil cu Stone & Webster Engineering Corporation (SWEC). La acea vreme, SWEC era una dintre primele companii de inginerie si constructii din lume si incerca sa-si gaseasca si ea un loc in peisajul schimbator al industriei energetice. Persoana de legatura mi-a explicat ca trebuia sa apartin de o filiala noua, o sucursala independenta de dezvoltare energetica, structurata dupa modelul companiilor ca cea detinuta de mine, IPS. Am fost usurat sa aflu ca nu mi se cerea sa ma implic in proiecte internationale de tip asasinat economic.

De fapt, mi-a spus el, nu mi se cereau prea multe de facut. Eram unul dintre putinii oameni care fondasera si condusesera cu succes o companie energetica independenta si aveam o reputatie excelenta in acest domeniu. Inainte de toate, cei de la SWEC voiau sa se foloseasca de CV-ul meu si sa ma includa pe lista lor de consilieri, ceea ce era legal si conform practicilor standard din aceasta industrie. Oferta era deosebit de atragatoare pentru mine, deoarece, datorita citorva imprejurari, ma gindeam sa vind IPS-ul. Ideea de a ma alatura celor de la SWEC si de a primi un avans spectaculos era binevenita.

In ziua in care m-au angajat, presedintele executiv de la SWEC m-a invitat la un prinz in doi. Am discutat liber un timp si, pe masura ce discutam, mi-am dat seama ca o parte din mine era nerabdatoare sa se intoarca la consultanta, sa lase in urma responsabilitatile inerente cind ai de condus o companie energetica complexa, responsabilitatea pe care o ai fata de peste o suta de oameni cind construiesti o centrala sau cind te confrunti cu toate pierderile pe care le presupune construirea si administrarea unei centrale electrice. Deja imi facusem o viziune asupra modului in care voi cheltui avansul substantial pe care stiam ca era pe punctul de a mi-i oferi. Ma hotarisem sa il folosesc, printre altele, la crearea unei organizatii nonprofit. Ajunsi la desert, gazda mea a deschis discutia despre subiectul uneia dintre cartile pe care deja o publicasem, The Stress-Free Habit (Obiceiul eliberat de stres). Mi-a spus ca auzise lucruri minunate despre aceasta. Apoi m-a privit direct in ochi.

- Mai aveti de gind sa scrieti si alte carti? m-a intrebat el.

Mi s-a strins stomacul. Brusc, mi-am dat seama despre ce era vorba. Nu am ezitat.

- Nu, am spus. Nu am de gind sa public nici o carte in momentul acesta.

- Ma bucur sa aud asta, mi-a raspuns. Compania noastra pune mare pret pe discretie. Ca si cei de la MAIN.

- Inteleg.

S-a lasat pe spate si a zimbit relaxat.

- Desigur, carti de genul ultimei aparitii, care se ocupa de stres si de alte lucruri asemanatoare, sint perfect acceptabile. Mai mult chiar, uneori ele pot constitui un stimulent in cariera unei persoane. In calitate de consilier la SWEC aveti toata libertatea sa publicati lucruri
de felul acesta.

M-a privit ca si cum astepta un raspuns.

- E bine de stiut.

- Da, perfect acceptabil. in orice caz, se intelege de la sine ca nu veti mentiona niciodata numele companiei noastre in cartile dumneavoastra si ca nu veti scrie despre nimic din ceea ce ar putea afecta natura afacerii noastre aici sau despre activitatea pe care ati desfasurat-o la MAIN. Nu veti mentiona subiecte de politica sau pe teme privind banci internationale si proiecte de dezvoltare.

S-a uitat insistent la mine.

- Este pur si simplu o chestiune de confidentialitate.

- Se intelege de la sine, l-am asigurat eu.

O clipa, am avut senzatia ca mi-a stat inima-n loc. Incercam din nou un sentiment vechi, asemanator cu cele traite in preajma lui Howard Parker in Indonezia, in timp ce conduceam masina prin Panama City, avindu-l in dreapta pe Fidel, sau in momentele in care stateam cu Paula intr-o cafenea din Columbia. Ma vindeam - din nou. Nu era vorba despre o mita in sensul legal - era cit se poate de cinstit si legitim ca aceasta companie sa ma plateasca pentru a-i permite sa-mi includa numele in diagrama lor, sa ma convoace atunci cind aveau nevoie de sfaturi sau pentru ca sa particip la cite o intilnire din cind in cind, - dar am inteles adevaratul motiv pentru care eram angajat.

Mi-a oferit o suma anuala care era echivalenta cu un salariu de director executiv.

Mai tirziu, in aceeasi dupa-amiaza, stateam nauc in aeroport, asteptind avionul cu care aveam sa ma intorc in Florida. Ma simteam ca o prostituata. Ba mai rau, simteam ca mi-am tradat fiica, familia, tara. Si, totusi, mi-am spus, nu prea aveam de ales. Stiam ca, daca nu acceptam aceasta mita a lor, ar fi urmat amenintarile.

CAPITOLUL 30

Statele Unite invadeaza Panama

Torrijos era mort, dar Panama continua sa ocupe un loc special in inima mea. Traind in Florida de Sud, aveam acces la multe surse de informatii referitoare la evenimentele actuale din America Centrala. Mostenirea lui Torrijos dainuia, chiar daca era filtrata prin oameni care nu fusesera daruiti cu personalitatea si cu taria de caracter cu care fusese inzestrat acesta. Incercari de a incheia acorduri in emisfera au continuat si dupa moartea lui, la fel ca si hotarirea statului Panama de a forta Statele Unite sa actioneze in conformitate cu termenii Tratatului privind Canalul Panama.

Succesorul lui Torrijos, Manuel Noriega, parea la inceput hotarit sa o ia pe urmele mentorului sau. Nu l-am intilnit niciodata pe Noriega in persoana, dar, dupa parerea generala, el s-a straduit initial sa duca mai departe cauza celor saraci si oprimati din America Latina. Unul dintre cele mai importante proiecte ale sale a fost sa continue cercetarea privind perspectivele in vederea construirii unui nou canal care sa fie finantat si construit de japonezi. Dupa cum era de prevazut, el a intimpinat o uriasa rezistenta din partea Washingtonului si a companiilor private americane. Exact asa cum scrie insusi Noriega:

Secretarul de Stat, George Schultz fusese director executiv la compania multinationala de constructii Bechtel; Secretarul pe probleme de aparare, Caspar Weinberger, fusese vicepresedinte la Bechtel. Pentru Bechtel nimic nu ar fi fost mai placut decit sa cistige miliarde de dolari din veniturile pe care le-ar fi generat constructia canalului Administratiile Reagan si Bush se temeau de posibilitatea ca Japonia sa primeasca un eventual proiect de constructie a canalului; nu era vorba numai de o preocupare exagerata pentru securitate, ci si de o problema de rivalitate comerciala. Firmele de constructii americane erau pe punctul de a pierde miliarde de dolari¹

Noriega nu era insa Torrijos. El nu avea harul si nici integritatea fostului sau sef. Cu timpul, si-a dobindit dezgustatoarea reputatie legata de coruptie si trafic de droguri, fiind suspectat chiar de a fi pus la cale asasinarea rivalului sau politic, Hugo Spadafora.

Noriega si-a cladit reputatia in calitate de colonel aflat la conducerea unitatii G-2 a Fortelor de Aparare din Panama, o unitate de spionaj militar care reprezenta punctul national de legatura cu CIA. In aceasta calitate, el stabilise relatii strinse cu directorul CIA, William J. Casey. CIA a folosit aceasta legatura pentru a-si pune in aplicare planul referitor la Caraibe, precum si la America de Sud si Centrala. De exemplu, cind administratia Reagan a vrut sa-i dea un avans lui Castro, avertizindu-l despre invadarea Granadei de catre SUA, in 1983, Casey a apelat la Noriega, rugindu-l sa fie el mesagerul. De asemenea, colonelul a mai ajutat CIA sa se infiltreze in cartelul columbian, dar si in alte carteluri ale drogurilor.

Prin 1984, Noriega fusese promovat la gradul de general si comandant suprem al Fortelor de Aparare din Panama. Se povesteste ca, in acel an, cind a sosit in Panama City, fiind intimpinat la aeroport de seful local al CIA, Casey a intrebat: "Unde mi-e prietenul? Unde-i Noriega?' Cind generalul a vizitat Washingtonul, cei doi s-au intilnit in particular, acasa la Casey. Multi ani mai tirziu, Noriega avea sa recunoasca faptul ca aceasta legatura strinsa cu Casey l-a facut sa se simta invincibil. El credea ca CIA, ca si G-2, era cea mai puternica filiera a guvernului din tara sa. Era convins ca, in ciuda atitudinii pe care ar adopta-o in privinta Tratatului privind Canalul Panama sau a bazelor militare americane din Zona Canalului², Casey l-ar proteja. Astfel, in timp ce Torrijos reprezentase o emblema internationala pentru dreptate si egalitate, Noriega a devenit un simbol al coruptiei si al decadentei. Faima sa in aceasta privinta i-a fost pecetluita la 12 iunie 1986, cind New York Times titra pe prima pagina un articol cu titlul "Cel mai puternic barbat din Panama banuit de trafic de droguri si bani negri.' Reportajul scris de un cistigator al premiului Pulitzer sustinea ca generalul era asociat ilegal si secret in mai multe afaceri din America Latina; ca fusese spion atit pentru Statele Unite, cit si pentru Cuba, actionind ca un fel de agent dublu; ca, la ordinele sale, G-2 l-a decapitat, de fapt, pe Hugo Spadafora; si ca Noriega condusese personal "cea mai importanta afacere cu droguri din Panama'. Acest articol era insotit de un portret deloc magulitor al generalului, iar o urmare in ziarul de a doua zi cuprindea si mai multe detalii³.

La celelalte probleme ale sale, generalul Noriega mai adauga si un presedinte al SUA care suferea de o problema de imagine pe care ziaristii o numeau "factorul lasitate'⁴ al lui George H. W. Bush. Acesta a capatat o semnificatie speciala in momentul in care Noriega a refuzat cu incapatinare sa accepte o prelungire a Scolii Americilor cu inca 15 ani. Memoriile generalului ne furnizeaza o perspectiva interesanta:

Oricit de hotariti si de mindri am fi fost de a continua mostenirea lasata de Torrijos, Statele Unite nu voiau in nici un caz sa se intimple asa ceva Ei doreau o prelungire sau o renegociere pentru acel obiectiv (Scoala Americilor), spunind ca date fiind preparativele in vederea unui razboi in America Centrala, inca mai aveau nevoie de el. Acea Scoala a Americilor era insa o rusine pentru noi. Noi nu voiam pe pamintul nostru un teren de instructie pentru echipele mortii si pentru armatele represive de dreapta⁵.

Poate de aceea, lumea ar fi trebuit sa anticipeze, dar, in realitate, ea a fost socata cind, la 20 decembrie 1989, Statele Unite au atacat Panama actionind cu ceea ce se spunea ca ar fi fost cel mai mare asalt aeropurtat asupra unui oras de la cel de Al Doilea Razboi Mondial incoace⁶. Era un atac nejustificat asupra unei populatii civile. Panama si cetatenii ei nu reprezentau absolut nici o amenintare pentru Statele Unite sau pentru vreo alta tara. Politicienii, guvernele si presa din intreaga lume au denuntat actiunea unilaterala a SUA ca pe o incalcare flagranta a dreptului international.

Daca aceasta operatiune militara ar fi fost indreptata asupra unei tari care comisese un genocid sau alte crime impotriva umanitatii - de exemplu, Chile a lui Pinochet, Paraguayul lui Stroessner, Nicaragua lui Somosa, El Salvadorul lui Daubuisson sau Irakul lui Saddam -lumea poate ar fi inteles. Dar Panama nu facuse nimic de felul acesta; tot ce facuse fusese numai sa se opuna dorintelor nutrite de o mina de politicieni si directori de corporatii care detineau puterea. Ea insistase ca Tratatul privind Canalul Panama sa fie onorat, purtase discutii cu reformatorii sociali si explorase posibilitatea construirii unui nou canal cu finantare si companii de constructii japoneze. Drept rezultat, Panama suferea urmari ingrozitoare. Asa cum afirma Noriega:

Vreau sa fie foarte clar: campania de destabilizare lansata de Statele Unite in 1986, culminind cu invazia statului Panama din 1989, a fost rezultatul respingerii de catre SUA a oricarui scenariu in care viitorul control asupra Canalului ar putea fi in miinile unui stat Panama independent, suveran - sprijinit de Japonia intre timp, Shultz si Weinberger, deghizati in oficiali care actioneaza in interesul public si profitind de ignoranta populatiei in privinta puternicelor interese economice pe care le reprezinta ei, au pus la punct o campanie de propaganda prin care sa ma anihileze⁷.

Justificarea sustinuta de Washington pentru atacuri s-a bazat pe un singur om. Singura motivatie pentru care Statele Unite si-au trimis tinerii si tinerele sa-si riste vietile si constiintele, ucigind oameni nevinovati, inclusiv un numar nespecificat de copii, si sa dea foc unor portiuni imense din Panama City, era Noriega. Acesta era caracterizat drept diabolic, un inamic al poporului, un monstru traficant de droguri si, ca atare, el furnizase administratiei o scuza pentru invazia masiva a unei tari cu doua milioane de locuitori care se intimpla sa reprezinte - stranie coincidenta! - cea mai importanta proprietate imobiliara din lume.

Invazia mi s-a parut intr-atit de tulburatoare, incit gindul la ea m-a adus intr-o stare de depresie care a durat citeva zile bune. Stiam ca Noriega avea garzi personale si totusi nu ma puteam abtine sa cred ca sacalii l-ar fi putut elimina, asa cum au facut-o cu Roldos sau cu Torrijos. Majoritatea bodyguarzilor sai, banuiam eu, fusesera antrenati de personal militar american si, pesemne, platiti sa se uite in alta parte sau sa puna ei insisi in practica asasinatul.

Cu cit ma gindeam si citeam mai mult despre invazie, cu atit mai convins eram ca reprezenta un semnal ca politica SUA revenise la vechile metode ale constituirii imperiilor, ca administratia Bush era hotarita sa realizeze mai multe decit Reagan si sa demonstreze lumii ca nu va ezita sa foloseasca forta masiva pentru a-si atinge scopurile. De asemenea, se parea ca telul, in Panama, pe linga inlocuirea mostenirii lui Torrijos cu o administratie de forma, in favoarea Statelor Unite, era sa bage in sperieti tari ca Irakul, facindu-le sa cedeze.

David Harris, redactor colaborator la New York Times Magazine si autorul unui numar insemnat de carti, face o serie de observatii interesante. In cartea sa din 2001, Shooting the Moon (Luna in bataia pustii), el spune:

Dintre miile de conducatori, potentati, oameni influenti, membri ai clicilor si dictatori cu care au avut americanii de-a face in toate colturile lumii, generalul Manuel Antonio Noriega este singurul pe care americanii l-au vinat in acest mod. Numai o singura data in 225 de ani de existenta nationala oficiala, Statele Unite au invadat o alta tara, ducindu-l pe conducatorul ei in Statele Unite pentru a fi judecat si tinut in detentie pentru violarea legislatiei americane savirsita pe pamintul stramosesc al acelui conducator⁸.

In urma bombardamentului, Statele Unite s-au trezit, brusc, intr-o situatie delicata. Pentru o perioada de timp, parea ca intreaga situatie avea sa se intoarca impotriva lor. Poate ca administratia Bush reusise sa inabuse zvonurile despre slabiciunea sa, dar, de aceasta data, avea de infruntat problema legitimitatii pentru a nu crea imaginea unui derbedeu sfruntat surprins intr-un act de terorism. Era stiut ca, pe o perioada de trei zile, armata SUA interzisese accesul presei, al Crucii Rosii si al altor observatori din afara in zonele in care se bombardase din greu, timp in care soldatii incinerau si ingropau victimele. Presa a pus intrebari privind distrugerea dovezilor despre comportamentele criminale si inumane si despre numarul celor care murisera din cauza ca li s-a refuzat acordarea la timp a ingrijirilor medicale, doar ca aceste intrebari nu au primit niciodata un raspuns.

Nu vom afla niciodata multe dintre adevarurile despre invazie si nici nu vom cunoaste adevaratele proportii ale masacrului. Secretarul cu apararea, Richard Cheney, sustinea existenta unui numar de victime cuprins intre cinci si sase sute, dar organizatiile pentru apararea drepturilor omului au estimat numarul acestora ca fiind intre trei si cinci mii, plus alte douazeci si cinci de mii ramase pe drumuri⁹. Noriega a fost arestat, transportat cu avionul la Miami si condamnat la patruzeci de ani de inchisoare; la vremea aceea, el era singura persoana din Statele Unite etichetata in mod oficial drept prizonier de razboi¹⁰.

Intreaga lume era scandalizata de aceasta incalcare a dreptului international si de distrugerea inutila a unui popor lipsit de aparare, aflat in miinile celei mai puternice forte militare, dar putini erau cei din Statele Unite care erau constienti de atacul sau de crimele pe care Washingtonul le comisese. Accesul presei era foarte limitat. O serie de factori contribuisera la aceasta situatie, incluzind politica guvernamentala, telefoanele date de Casa Alba catre editori si directori de televiziuni, membri ai Congresului care nu indrazneau sa se opuna ca nu cumva factorul lasitate sa devina problema lor, precum si jurnalisti care-si imaginau ca publicul avea nevoie mai degraba de eroi decit de obiectivitate.

O exceptie a constituit-o Peter Eisner, redactor la Newsday si reporter corespondent la Associated Press, care se ocupa de invazia statului Panama si care a continuat sa analizeze, timp de mai multi ani, aceasta situatie. in The Memoires of Manuel Noriega: America's Prisoner (Memoriile lui Manuel Noriega: Prizonier al Americii), publicata in 1997, Eisner scrie:

Moartea, nimicirea si nedreptatea care au facut ravagii in numele luptei impotriva lui Noriega si minciunile care au insotit acel eveniment erau amenintari la adresa celor mai elementare principii ale democratiei americane Soldatilor li s-a ordonat sa ucida in Panama, ordin pe care l-au executat intocmai, dupa ce li s-a spus ca trebuiau sa salveze o tara din ghearele unui dictator crud si corupt; imediat dupa intrarea lor in actiune, concetatenii acestora [SUA] s-au aliniat in spatele lor in pas de defilare'.

Dupa cercetari indelungate, inclusiv interviuri cu Noriega in celula acestuia din Miami, Eisner afirma:

In punctele cheie, nu cred ca dovezile arata ca Noriega a fost vinovat de acuzatiile care i s-au adus. Nu cred ca actiunile sale ca lider al unei armate straine sau ca sef al unui stat suveran justifica o interventie in Panama sau ca el constituia o amenintare la securitatea nationala a SUA¹².

Eisner concluzioneaza:

Analiza mea asupra situatiei politice si reportajele mele din Panama dinaintea, din timpul si dupa invazie, m-au condus la concluzia ca invazia Statelor Unite in Panama a fost un abominabil abuz de putere. Invazia a servit, in principal, scopurilor arogantilor politicieni americani si aliatilor lor panamezi, cu pretul unei varsari de singe inimaginabile¹³.

Familia Arias si oligarhia pre-Torrijos - care au servit drept marionete ale SUA in perioada cind Panama a fost smulsa Columbiei, pina la preluarea puterii de catre Torrijos - si-au reintrat in drepturi. Noul Tratat privind Canalul Panama a devenit o chestiune controversata, in esenta, Washingtonul controla din nou canalul navigabil, in ciuda celor prezentate de documentele oficiale. Pe masura ce reflectam asupra acelor incidente si asupra celor pe care le traisem in perioada cind lucrasem pentru MAIN, m-am trezit intrebindu-ma mereu acelasi lucru: Cite decizii - inclusiv acelea cu un impact istoric asupra a milioane de oameni - sint luate de femei si barbati care sint minati mai curind de motivatii personale decit de dorinta de a face bine? Citi dintre guvernantii din fruntea tarii noastre nu sint minati mai degraba de lacomie decit de loialitate nationala? Cite razboaie sint duse pentru ca un presedinte nu vrea ca cei care l-au votat sa-i considere un las?

In ciuda promisiunilor mele facute presedintelui de la SWEC, frustrarea si senzatia de neputinta pe care le simteam in legatura cu invazia din Panama m-au imboldit sa incep lucrul la cartea mea, numai ca de data aceasta hotarisem sa ma concentrez asupra lui Torrijos. Vedeam povestea sa ca pe o modalitate de a dezvalui multe dintre nedreptatile care ne infecteaza lumea si ca pe o cale de a ma debarasa de propriul sentiment de vinovatie. De data aceasta insa, eram hotarit sa pastrez tacerea asupra a ceea ce faceam, fara sa cer sfaturi de la prieteni si colegi de generatie.

Pe masura ce avansam cu lucrul la carte, eram uimit de amploarea a ceea ce realizasem in calitate de AE, in atit de multe locuri. Am incercat sa ma concentrez asupra citorva tari care ieseau in evidenta, dar lista cu locurile unde lucrasem si a caror situatie se inrautatise dupa aceea era coplesitoare. Mai eram oripilat si de dimensiunea propriei mele coruptii. Facusem foarte multe introspectii in propriul meu suflet, realizind totusi ca, in timp ce ma aflam in mijlocul evenimentelor, nu avusesem o perspectiva mai larga asupra lucrurilor. Astfel, pe cind eram in Indonezia, imi faceam griji asupra lucrurilor despre care discutasem cu Howard Parker sau asupra problemelor pe care le ridicasera Raisy si tinerii lui prieteni indonezieni. In perioada cit am lucrat in Panama, am fost profund afectat de implicatiile a ceea ce vazusem in timpul vizitei facute impreuna cu Fidel prin mahalale, Zona Canalului si discoteca. In Iran, conversatiile avute cu Yamin si Doc m-au tulburat ingrozitor. Acum, scrierea acestei carti mi-a oferit o privire de ansamblu. Am inteles cit de simplu fusese sa nu vad tabloul mai larg si, prin urmare, sa-mi scape din vedere adevarata semnificatie a actiunilor mele.

Cit de simplu suna acest lucru si cit de evident este el; si totusi, cit de insidioasa este natura acestor experiente. Pentru mine ea evoca imaginea unui soldat. La inceput, el este inocent. Poate pune la indoiala moralitatea misiunii sale de a ucide alti oameni, dar, in mare parte, el are de-a face cu propria frica, trebuind sa se concentreze asupra supravietuirii. Dupa ce isi omoara primul inamic, el este coplesit de emotii. E posibil sa-si puna intrebari despre familia celui ucis si sa aiba un sentiment de remuscare. Dar, pe masura trecerii timpului si a participarii sale la mai multe lupte, el ajunge sa ucida mai multi oameni, otelindu-se, devenind nesimtitor. Se transforma intr-un soldat profesionist.

Eu devenisem un soldat profesionist. Acceptarea acestui fapt insemna deschiderea unei porti spre intelegerea procesului prin care se comiteau crimele si se construiau imperiile. Puteam intelege acum de ce atitia oameni erau devotati acestor acte atroce - cum, de exemplu, iranieni buni, familisti, puteau lucra pentru politia secreta a sahului, cum germani cu suflet bun puteau sa indeplineasca ordinele lui Hitler, cum buni americani, femei si barbati, puteau bombarda Panama City.

In calitatea mea de AE, nu am luat niciodata bani direct de la NSA sau de la vreo alta agentie guvernamentala; MAIN mi-a platit salariul. Eram un cetatean privat, angajat la o corporatie privata. Intelegerea acestui lucru m-a ajutat sa disting mai clar rolul important al directorului executiv-ca-asasin economic din cadrul unei corporatii. O categorie de soldati cu totul noua a aparut pe scena lumii, iar acesti oameni au devenit insensibili la propriile lor actiuni. Iata cele scrise de mine in acest sens

Azi, femei si barbati merg in Thailanda, Filipine, Botswana, Bolivia si in oricare alta tara unde spera sa gaseasca oameni care cauta de lucru cu disperare. Ei merg in aceste locuri cu scopul precis de a-i exploata pe oamenii nenorociti - oameni ai caror copii sint mai mult decit subnutriti, care mor de foame, oameni care locuiesc in cartiere de darapanaturi la marginea oraselor, oameni care si-au pierdut speranta intr-o viata mai buna, oameni care au incetat pina si sa mai viseze la ziua de miine. Aceste femei si acesti barbati isi parasesc birourile lor elegante din Manhattan, San Francisco sau Chicago, traverseaza continente si oceane in nave luxoase, se cazeaza la hoteluri de cinci stele si iau masa in cele mai bune restaurante pe care le gasesc in tara respectiva. Apoi pleaca in cautarea oamenilor disperati.

Mai avem inca si astazi negustori de sclavi. Ei nu mai considera necesar sa se afunde in padurile din Africa pentru a cauta specimene rare care sa le aduca o gramada de bani la licitatiile din Charleston, Cartagena si Havana. Ei recruteaza pur si simplu oameni disperati si construiesc o intreprindere care sa produca jachete, blugi, pantofi de sport, piese de automobile si mii de alte obiecte pe care ei le pot vinde pe piete dupa bunul plac. Sau pot alege nici macar sa nu fie ei proprietarii unei intreprinderi; in locul lor, ei angajeaza un om de afaceri autohton care sa le faca toata treaba murdara.

Aceste femei si acesti barbati se considera cinstiti. Ei se intorc la casele lor cu fotografii infatisind privelisti pitoresti si ruine antice, pe care le arata copiilor lor. Frecventeaza seminarii unde se bat reciproc pe umar si schimba sfaturi intre ei despre cum sa se acomodeze la excentricitatea obiceiurilor din tari atit de indepartate. Sefii lor angajeaza avocati care ii asigura ca ceea ce fac ei este perfect legal. Au la dispozitie departamente intregi de psihoterapeuti si alti experti in resurse umane care sa-i ajute sa se autoconvinga de faptul ca ei, in realitate, ii ajuta pe oamenii aceia disperati.

Negustorul traditional de sclavi isi spunea ca are de-a face cu specii care nu erau pe de-a-ntregul umanizate, oferindu-le posibilitatea de a fi crestinati. El mai intelegea si ca sclavii erau fundamentali pentru supravietuirea societatii careia el ii apartinea, ca ei reprezentau temelia economiei sale. Negustorul modern de sclavi se autoconvinge ca oamenilor saraci le este mai bine sa cistige un dolar pe zi decit sa nu cistige nimic si ca li se ofera ocazia de a se integra intr-o comunitate internationala mult mai larga. El mai intelege si ca acesti oameni sint fundamentali pentru supravietuirea propriei companii, ca ei reprezinta temelia stilului sau de viata. Nu isi face niciodata timp sa se gindeasca la influentele mai largi pe care el, cu stilul lui de viata, si sistemul economic din spatele lui le au asupra lumii - sau la impactul pe care acestea il vor avea, in cele din urma, asupra viitorului propriilor lui copii.

CAPITOLUL 31

Esecul unui AE in Irak

Rolul meu de presedinte la IPS, in anii 1980, si de consultant la SWEC, de la sfirsitul anilor 1980 si o buna parte din anii 1990, mi-a oferit acces la informatii despre Irak la care nu prea ajungeau multi oameni. Intr-adevar, in anii 1980, majoritatea americanilor stiau putine lucruri despre aceasta tara. Pur si simplu nu se afla pe agenda lor de preocupari. In orice caz, eu unul eram fascinat de ceea ce se petrecea acolo.

Tineam legatura cu prieteni vechi ce lucrasera pentru Banca Mondiala, USAID, FMI sau alte organizatii financiare internationale, si cu oameni de la Bechtel, Halliburton si celelalte companii de inginerie si constructii, inclusiv de la cea a socrului meu. Multi dintre inginerii angajati de colaboratorii firmei mele, IPS, si alte companii energetice independente, erau implicati, la rindul lor, in proiecte din Orientul Mijlociu. Eram constient ca asasinii economici aveau mult de lucru in Irak.

Administratiile Reagan si Bush erau hotarite sa transforme Irakul intr-o a doua Arabie Saudita. Erau multe motive care il obligau pe Saddam Hussein sa urmeze exemplul Casei de Saud. El nu trebuia decit sa observe beneficiile pe care acestia le trasesera de pe urma Afacerii de Spalare a banilor Arabiei Saudite. De cind fusese facuta intelegerea, se ridicasera orase moderne in desertul saudit, caprele stringatoare de gunoi din Riad se transformasera in masini de salubrizare, iar, acum, sauditii se bucurau de roadele unora dintre cele mai avansate tehnologii din lume: uzine de desalinizare de ultimul tip, sisteme de procesare a reziduurilor menajere, retele de comunicatii si instalatii de producere a energiei electrice.

Fara indoiala, Saddam Hussein era constient de faptul ca sauditii se bucurau de un tratament special cind era vorba de chestiuni de drept international. Bunii lor prieteni din Statele Unite se faceau ca nu vad multe dintre activitatile Arabiei Saudite, inclusiv finantarea grupurilor de fanatici - multe considerate de aproape toata opinia publica internationala drept radicale, aflate la limita terorismului - si gazduirea criminalilor internationali. De fapt, Statele Unite cautau si ofereau in mod activ sprijin financiar pentru razboiul impotriva Uniunii Sovietice dus de Osama bin Laden in Afganistan. Administratiile Reagan si Bush nu numai ca ii incurajau pe sauditi in acest sens, dar fortau si alte tari sa procedeze la fel - sau cel putin sa inchida ochii la anumite realitati.

Prezenta asasinilor economici in Bagdad era foarte masiva in perioada anilor 1980. Ei credeau ca, in cele din urma, Saddam va alege calea cea buna, iar eu a trebuit sa fiu de acord cu aceasta presupunere. La urma urmelor, daca Irakul ajungea la un acord cu Statele Unite, similar cu acela al sauditilor, Saddam putea fi absolut sigur de conducerea tarii, avind chiar posibilitatea sa-si largeasca influenta si asupra acelei parti a lumii.

Aproape ca nici nu mai conta faptul ca era un tiran patologic, ca avea miinile minjite de singele masacrelor provocate sau ca obsesiile si actiunile sale salbatice evocau imagini ale lui Adolf Hitler. Statele Unite tolerasera si chiar sprijinisera de nenumarate ori astfel de oameni. Am fi fost fericiti sa-i oferim obligatiuni ale guvernului SUA in schimbul petrodolarilor, al promisiunii de a furniza continuu petrol si al unei intelegeri prin care dobinda acelor obligatiuni sa fie folosita pentru a angaja companii din SUA care sa imbunatateasca infrastructura intregii tari, sa creeze noi orase si sa transforme deserturile in oaze. Am fi fost dispusi sa-i vindem tancuri si avioane de razboi si sa-i construim centrale chimice si nucleare, cum facuseram in atitea alte tari, chiar daca acele tehnologii puteau fi folosite si la fabricarea de arme de lupta performante.

Irakul era extrem de important pentru noi, mult mai important decit se putea observa la suprafata. in mod contrar opiniei publice, in Irak nu era vorba numai de petrol. Era vorba si despre razboi, si despre geopolitica. Atit Eufratul, cit si Tigrul curgeau prin Irak; astfel, dintre toate tarile din acea zona a lumii, Irakul controleaza cele mai importante surse la nivelul rezervelor de apa aflate, efectiv, in criza acuta. In anii 1980, importanta apei - atit din punct de vedere politic, cit si economic - devenea din ce in ce mai evidenta pentru cei din domeniile energiei si constructiilor. In goana dupa privatizare, multe dintre companiile importante, care vizasera preluarea unor mici companii de energie independente, tinteau acum privatizarea sistemului de alimentare cu apa din Africa, America Latina si Orientul Mijlociu.

In plus fata de petrol si apa, Irakul are si o pozitie strategica speciala. Se invecineaza cu Iranul, Kuweitul, Arabia Saudita, Iordania, Siria si Turcia si are iesire la Golful Persic. Este la o raza de actiune a unei rachete atit fata de Israel, cit si fata de fosta Uniune Sovietica. Strategii militari echivaleaza Irakul modern cu valea riului Hudson din timpul razboiului franco-indian si al Revolutiei americane. In secolul XVIII, francezii, englezii si americanii stiau ca cine controla valea riului Hudson controla, de fapt, intregul continent. Astazi, este bine cunoscut faptul ca cine controleaza Irakul detine cheia cu care controleaza intregul Orient Mijlociu.

Si mai presus de toate, Irakul reprezenta o vasta piata pentru tehnologia si experienta americana in materie de inginerie. Faptul ca era situat in virful unuia dintre cele mai intinse cimpuri petrolifere din lume (estimat de unii ca fiind chiar mai mare decit cel al Arabiei Saudite) reprezenta o garantie ca avea posibilitatea de a finanta programe gigantice de infrastructura si industrializare. Toti protagonistii importanti - companii de inginerie si constructii, furnizori de sisteme computerizate, producatori de avioane, rachete si tancuri, companii chimice si farmaceutice - se concentrau asupra Irakului.

In orice caz, pina la sfirsitul anilor 1980, era evident faptul ca Saddam nu se lasa convins de scenariile asasinilor economici, ceea ce insemna o uriasa frustrare si o mare rusine pentru administratia Bush. Ca si Panama, Irakul contribuia la crearea imaginii de pampalau a lui George H. W. Bush. Si, in timp ce Bush cauta o cale de rezolvare, Saddam facea jocurile. In august 1990, el a invadat regatul bogat in petrol al Kuweitului. Bush a ripostat cu o denuntare a incalcarii legilor dreptului international de catre Saddam, chiar daca trecuse mai putin de un an de cind chiar el, Bush, orchestrase invadarea unilaterala si ilegala a statului Panama.

Nu a fost deloc o surpriza cind presedintele a ordonat, in cele din urma, un atac militar total. Cinci sute de mii de trupe americane au fost trimise ca parte a unei forte internationale. In primele luni ale anului 1991, un atac aerian a fost lansat impotriva tintelor irakiene militare si civile. Acesta a fost urmat de un atac terestru de o suta de ore, soldat cu o victorie rusinoasa asupra armatei irakiene, net inferioara si dispunind de o dotare depasita cu mult. Kuweitul era in siguranta. Un adevarat despot fusese aspru pedepsit, desi nu fusese deferit justitiei. Sondajele de popularitate ale lui Bush au crescut pina la 90% printre cetatenii americani.

In timpul invaziei din Irak, eu ma aflam in Boston pentru niste intilniri - intr-adevar, una dintre putinele ocazii cind mi s-a cerut sa fac ceva pentru SWEC. Imi aduc aminte, ca si cum ar fi fost ieri, entuziasmul cu care a fost primita decizia lui Bush. Normal, cei de la organizatia Stone &Webster erau incintati, desi nu doar datorita faptului ca luasem atitudine fata de un dictator singeros. Pentru ei, o victorie a Statelor Unite in Irak oferea posibilitatea unor profituri uriase, promovari si mariri de salarii.

Incintarea nu se marginea numai la aceia dintre noi care faceau parte din branse ce urmau sa profite din plin de pe urma razboiului. Oameni din toata tara pareau nerabdatori sa vada cum tara lor se impunea pe calea armelor. Cred ca existau multe motive pentru o asemenea atitudine, printre care si schimbarea de filozofie care s-a petrecut in momentul in care Reagan l-a infrint pe Carter, cind ostaticii iranieni au fost eliberati, iar Reagan si-a anuntat intentia de a renegocia Tratatul privind Canalul Panama. Invazia statului Panama de catre Bush a atitat flacarile care mocneau deja.

Sub retorica patriotica si chemarile la actiune, eu cred ca se petrecea totusi o transformare mult mai subtila in felul in care interesele SUA - si, prin urmare, aproape toti cei care lucrau pentru corporatii americane - priveau lumea. Marsul catre imperiul global devenise o realitate la care participa cea mai mare parte a cetatenilor tarii. Ideile duale despre globalizare si privatizare faceau ravagii in psihicul nostru.

La o analiza finala, acest lucru nu era valabil numai pentru Statele Unite. Imperiul global devenise acea realitate; el se intindea dincolo de orice granite. Ceea ce inainte privise numai corporatiile americane devenise cu adevarat international, chiar si din punct de vedere legal. Multe dintre acestea erau incorporate in numeroase tari; puteau alege dintr-o gama variata de legi si reglementari pe baza carora sa-si desfasoare activitatile, iar o multitudine de acorduri comerciale si organizatii globalizante faceau acest lucru si mai usor. Cuvinte de tipul democratie, socialism si capitalism erau aproape perimate. Corporatocratia devenise un fapt si se proclama din ce in ce mai mult ca singura influenta importanta asupra economiei si politicii mondiale.

Intr-o ciudata intorsatura a evenimentelor, eu am fost invins de corporatocratie cind am vindut IPS, in noiembrie 1990. Era o afacere profitabila pentru mine si partenerii mei, dar am vindut, in principal, din pricina ca Ashland Oil Company crease o presiune insuportabila asupra noastra. Stiam din proprie experienta ca a ne lupta cu ei implica un pret urias sub multe aspecte, in timp ce vinzarea ne-ar fi imbogatit. In orice caz, mi s-a parut de-a dreptul ironic faptul ca o companie petroliera avea sa devina noul proprietar al companiei mele de energie alternativa; o parte din mine se simtea ca un tradator. SWEC imi solicita foarte putin timp. Din cind in cind, mi se cerea sa zbor la Boston pentru intilniri sau pentru a ajuta la pregatirea unei propuneri. Citeodata eram trimis in locuri ca Rio de Janeiro pentru a ma imprieteni la catarama cu cei care trageau sforile acolo. Odata, am zburat in Guatemala cu un avion particular. Ii sunam frecvent pe directorii de proiect sa le aduc aminte ca figuram pe statul lor de plata si ca eram disponibil. Faptul ca primeam atitia bani pentru o munca atit de putina imi apasa constiinta. Cunosteam bine afacerea si voiam sa contribui cu ceva util. Doar ca asa ceva nu figura in agenda lor.

Imaginea de om agatat la mijloc ma bintuia. Voiam sa actionez astfel incit sa-mi justific existenta, ceva care sa transforme lucrurile negative din trecutul meu in ceva pozitiv. Am continuat sa lucrez pe ascuns - si foarte sporadic - la Constiinta unui asasin economic, fara sa-mi fac insa iluzii ca aceasta carte va fi vreodata publicata.

In 1991, am inceput sa fiu ghid in Amazon pentru mici grupuri de oameni care voiau sa stea cu Shuarii si sa invete de la acestia, care, la rindul lor, erau nerabdatori sa le impartaseasca invataturile despre gestionarea mediului inconjurator si despre tehnicile indigene de vindecare. In anii care au urmat, cererea pentru astfel de excursii a crescut rapid, avind drept rezultat formarea unei organizatii nonprofit, Dream Change Coalition. Dedicata schimbarii mentalitatii oamenilor din tarile industrializate fata de pamint si relatia noastra cu el, Dream Change Coalition s-a extins in jurul intregii lumi si a delegat oameni care sa formeze organizatii cu misiuni asemanatoare in multe tari. Revista TIME a ales-o printre cele treisprezece organizatii ale caror pagini de internet reflectau idealurile si scopurile Zilei Pamintului (Earth Day)¹.

De-a lungul anilor 1990, m-am implicat din ce in ce mai mult in lumea nonprofitului, ajutind la crearea citorva organizatii si facind parte din consiliul de administratie al altora. Multe dintre ele au aparut datorita muncii extrem de sustinute a celor de la Dream Change, care insemna sa lucreze cu bastinasi din America Latina - shuarii si achuarii din Amazon, quechua din Anzi, maiasii din Guatemala -sau sa-i invete pe americani si europeni despre aceste culturi. SWEC aproba aceasta activitate filantropica; era in concordanta cu propria sa credinta in Calea Unificarii. De asemenea, am scris mai multe carti, fiind atent ca acestea sa se concentreze pe invataturile bastinasilor, evitind orice referire la activitatile mele de AE. In afara de faptul ca reuseau sa-mi alunge plictiseala, aceste masuri ma ajutau sa pastrez contactul cu America Latina si cu chestiunile de politica pe care le indrageam atit de mult.

Par, oricit as fi incercat sa ma conving ca activitatile mele nonprofit, ca si cele de scriitor, imi asigurau un echilibru, acesta mi se parea din ce in ce mai greu de dobindit. In inima mea, eu stiam ca ma eschivam de la responsabilitatile fata de fiica mea. Jessica mostenea o lume in care milioane de copii se nasteau impovarati de datorii pe care nu aveau sa le achite niciodata. Iar eu trebuia sa accept ca eram responsabil pentru aceasta.

Cartile mele deveneau din ce in ce mai populare, mai ales una, intitulata The World is As You Dream It (Lumea este asa cum o visezi). Succesul ei a dus la cresterea cererilor adresate mie de a tine cursuri si de a participa la seminarii. Uneori, in timp ce stateam in fata auditoriului din Boston, din New York sau din Milano, aveam viziunea intregii ironii. Daca lumea este asa cum o visezi, de ce oare visasem eu o astfel de lume? Cum reusisem sa joc un rol atit de activ in transformarea in realitate a unui asemenea cosmar?

In 1997, am fost insarcinat sa tin un seminar de o saptamina la Institutul Omega din Caraibe, intr-o statiune de pe Insula St. John. Am ajuns acolo noaptea tirziu. Cind m-am trezit, a doua zi dimineata, am iesit pe balconul micut si m-am surprins privind chiar golfuletul unde, cu saptesprezece ani mai inainte, luasem decizia de a parasi MAIN. M-am prabusit pe un scaun, coplesit de emotie.

Intreaga saptamina mi-am petrecut mare parte din timpul liber pe balconasul acela, privind in jos spre golful Leinster, incercind sa imi inteleg sentimentele. Mi-am dat seama ca, desi imi dadusem demisia, nu facusem pasul urmator si ca decizia mea de a ramine la mijloc reprezenta un pret devastator. Pina la sfirsitul saptaminii, am ajuns la concluzia ca lumea in care traiam nu era cea pe care voiam sa o visez si ca era necesar sa fac exact ceea ce le spuneam studentilor mei sa faca: sa-mi schimb visurile, astfel incit ele sa reflecte ceea ce imi doream cu adevarat in viata.

Intors acasa, am renuntat la activitatea mea de consultanta corporatista. Presedintele SWEC, cel care ma angajase, era acum pensionat. Cineva nou ii luase locul, cineva mai tinar decit mine si care nu era, aparent, deloc preocupat de faptul ca as putea sa-mi spun povestea. Initiase un program de reducere a cheltuielilor si era fericit ca nu mai era nevoit sa-mi plateasca acea retributie exorbitanta. M-am hotarit sa termin cartea la care lucrasem atit de mult si insasi luarea acestei decizii mi-a dat o minunata senzatie de eliberare. Am impartasit ideea aceasta prietenilor apropiati, majoritatea oameni din lumea nonprofitului, implicati in conservarea civilizatiilor si culturilor indigene si a padurii tropicale. Spre surprinderea mea, acestia au fost ingroziti de idee. Se temeau ca daca voi dezvalui aceste lucruri, imi voi submina activitatea de instruire si ca voi pune in pericol organizatiile nonprofit pe care le-am sprijinit. Multi dintre noi ajutam triburile amazoniene sa-si protejeze paminturile de companiile petroliere; o dezvaluire totala, mi s-a spus, ar fi putut duce la pierderea credibilitatii mele si la periclitarea intregii actiuni. Unii dintre colaboratorii mei m-au amenintat chiar ca-mi vor retrage sprijinul lor.

Asadar, inca o data, m-am oprit din scris. In schimb, m-am concentrat pe calauzirea oamenilor spre inima Amazonului, aratindu-le un loc si un trib ramase aproape neatinse de lumea moderna. De fapt, acolo ma si aflam pe 11 septembrie 2001.

CAPITOLUL 32

11 septembrie si consecintele sale pentru mine personal

Pe 10 septembrie 2001, calatoream in josul unui riu afluent al Amazonului ecuadorian, impreuna cu Shakaim Chumpi, coautorul cartii mele Spirit of the Shuar (Spiritul Shuarilor). Conduceam un grup de saisprezece nord-americani spre comunitatea sa aflata in inima padurii tropicale. Vizitatorii venisera sa afle informatii despre tribul Shuarilor pe care sa-i ajute sa-si conserve pretioasele paduri tropicale.

Shakaim luptase ca soldat in recentul conflict armat dintre Peru si Ecuador. Cei mai multi cetateni din natiunile consumatoare de petrol nu au auzit niciodata de acest razboi, si totusi acesta s-a purtat in primul rind pentru a le putea furniza acestora titei. Desi granita dintre cele doua tari a fost disputata timp de mai multi ani, numai recent aceasta rezolvare a devenit urgenta. Motivul urgentei a fost acela ca era necesar pentru companiile petroliere sa stie cu care dintre cele doua tari trebuia sa se negocieze pentru a obtine concesionarea paminturilor bogate in petrol. Granitele trebuiau delimitate.

Shuarii formau prima linie de aparare a Ecuadorului. Ei se dovedisera a fi luptatori feroce, dominind de foarte multe ori fortele mult mai bine echipate si in superioritate numerica. Shuarii nu stiau nimic despre politica din culisele razboiului sau ca acea rezolvare avea sa deschida portile companiilor petroliere. Ei luptau deoarece aveau o lunga traditie razboinica si pentru ca nu aveau de gind sa permita soldatilor straini sa le calce paminturile.

In timp ce visleam in josul riului, privind un stol de papagali guralivi care zburau pe deasupra noastra, l-am intrebat pe Shakaim daca armistitiul inca mai rezista.

-Da, mi-a raspuns el, dar ma tem ca trebuie sa te previn ca acum ne pregatim de razboi impotriva voastra.

A inceput sa-mi explice ca, bineinteles, nu se referea la mine personal sau la cei care faceau parte din grupul nostru.

-Voi sinteti prietenii nostri, m-a asigurat el.

El sustinea ca se referea la companiile noastre petroliere si la fortele noastre militare care aveau sa vina in jungla pentru a-i invinge.

-Am vazut ce le-au facut celor din tribul Huaorani. Le-au distrus padurile, le-au poluat riurile si au ucis o multime de oameni, inclusiv copii. Astazi, Huaorani abia daca mai exista ca populatie. Nu vom permite sa ni se intimple acelasi lucru si noua. Nu vom lasa companiile petroliere sa vina pe pamintul nostru, dupa cum nu le vom permite acest lucru nici peruanilor. Am jurat cu totii sa luptam pina la ultimul om¹.

In acea noapte, grupul nostru a stat in jurul focului in centrul unei superbe case construite din stinghii despicate de bambus, infipte in pamint si acoperite cu un acoperis din stuf. Le-am spus despre conversatia cu Shakaim. Am fost cu totii surprinsi sa constatam cit de multi oameni din toata lumea simteau la fel cind era vorba despre companiile noastre petroliere si despre tara noastra. Oare citi dintre ei, asemenea Shuarilor, erau ingroziti de faptul ca vom patrunde in existentele lor, ca le vom distruge cultura si paminturile? Oare citi ne urau?

In dimineata urmatoare, m-am dus la biroul micut unde tineam statia de emisie receptie. Trebuia sa aranjez cu pilotii sa vina si sa ne ia peste citeva zile. In timp ce vorbeam cu ei, am auzit un strigat. - Dumnezeule! a exclamat barbatul de la celalalt capat al statiei. New York-ul este atacat.

A inchis radioul care emitea muzica in fundal. In urmatoarea jumatate de ora, am fost informati minut cu minut asupra evenimentelor care se desfasurau in Statele Unite. Ca si pentru ceilalti, si pentru mine au fost momente pe care nu le voi uita niciodata. Cind m-am intors acasa, in Florida, am stiut ca trebuia sa vizitez Kilometrul Zero, "Ground Zero', locul pe care se aflasera cele doua turnuri ale World Trade Center, asa ca am aranjat sa iau avionul pina la New York. Era o zi insorita de noiembrie nepotrivit de imbietoare. M-am plimbat prin Central Park, plin de entuziasm, apoi m-am indreptat spre acea parte a orasului unde pe vremuri petrecusem o mare parte din timp, zona de linga Wall Street, care purta acum denumirea de Ground Zero.

Pe masura ce ma apropiam, entuziasmul meu facea loc unei senzatii de teroare. Privelistea si mirosurile erau coplesitoare - o distrugere de neimaginat. Scheletele contorsionate si topite ale acelor cladiri, cindva marete; darimaturile; mirosul rinced de fum, ruine carbonizate si carne arsa. Vazusem totul la televizor, dar sa ma aflu acolo era cu totul si cu totul altceva.

Nu fusesem pregatit pentru asa ceva, dar, mai ales, nu pentru oameni. Trecusera doua luni si ei inca stateau acolo, linga cei care locuisera sau muncisera acolo, linga cei care supravietuisera.

Un egiptean zabovea in fata micului sau magazin de reparatii de incaltaminte si dadea din cap parca nevenindu-i sa creada.

- Nu ma pot obisnui cu asta, a murmurat el. Mi-am pierdut multi clienti, multi prieteni. Nepotul meu a murit acolo sus.

A aratat spre cerul albastru.

- Cred ca l-am vazut sarind. Nu stiu Sareau atit de multi, tinin-du-se de miini si dind din brate ca si cum ar fi putut zbura.

M-a surprins felul in care oamenii vorbeau unul cu celalalt. In New York City. Si era ceva care depasea orice limbaj. Li se intilneau privirile. Desi indurerati, schimbau priviri pline de compasiune, jumatati de zimbet care spuneau mai mult decit un milion de vorbe.

Dar mai era ceva, o senzatie legata de chiar locul insusi. La inceput, nu mi-am putut da seama; apoi m-a izbit: era lumina. Manhattanul de jos fusese ca un canion intunecat, pe vremea cind faceam eu pelerinaje in aceasta parte a orasului pentru a stringe capital pentru IPS, cind puneam la cale strategii cu bancherii care voiau sa investeasca in mine, in timpul cinelor de la Ferestrele Lumii. Trebuia sa te urci sus de tot, in virful acelui World Trade Center, daca voiai sa vezi lumina. Acum, lumina era la nivelul strazii. Canionul fusese despicat foarte mult, iar noi, cei care stateam pe strazi, linga ruine, eram incalziti de razele soarelui. Nu ma puteam abtine sa nu ma intreb daca privelistea cerului, lumina, ii ajutasera pe oameni sa-si deschida inimile. M-am simtit vinovat chiar si numai pentru ca avusesem asemenea ginduri.

Am dat coltul spre Trinity Church si am luat-o in jos spre Wall Street. Inapoi, la vechiul New York, invaluit in umbra. Nici cer, nici lumina. Oamenii se grabeau pe trotuare, ignorindu-se. Un politist a racnit la o masina oprita.

M-am asezat pe primele trepte care mi-au iesit in cale, la numarul paisprezece. De undeva, sunetele unor ventilatoare uriase sau ale unui aparat de aer conditionat s-au inaltat deasupra celorlalte zgomote. Mi se pareau ca vin din masivul perete de piatra al cladirii Bursei din New York. Am privit oamenii. Ei se precipitau in susul Si in josul strazii, plecind de la birouri, grabindu-se spre casa sau indreptindu-se spre un restaurant sau un bar pentru a discuta afaceri. Citiva dintre ei se plimbau perechi, perechi si vorbeau unul cu celalalt. Totusi, cei mai multi erau singuri si tacuti. Am incercat sa ii privesc in ochi; nu am reusit defel.

Tignalul unei alarme de masina mi-a atras atentia in josul strazii. Un barbat se napustea afara dintr-un birou, indreptind o cheie spre masina; alarma s-a oprit. Am stat acolo, in tacere, citeva minute lungi. Dupa un timp, am cautat in buzunar si am scos o bucata de hirtie frumos impaturita, acoperita de cifre.

Apoi l-am vazut. Mergea tirsiit, uitindu-se insistent la picioare. Avea o barba gri, rara si purta un trenci soios, care parea si mai nelalocul lui intr-o asemenea dupa-amiaza calduroasa pe Wall Street. Stiam ca este afgan.

S-a uitat la mine. Apoi, dupa numai o secunda de ezitare, a inceput sa urce treptele. A dat din cap politicos si s-a asezat linga mine, lasind intre noi o distanta de vreo douazeci-treizeci de centimetri. Din felul in care privea drept inainte, mi-am dat seama ca de mine depindea daca sa incep sau nu conversatia.

- Frumoasa dupa-amiaza.

- Superba.

Avea o voce grava.

- In vremuri ca acestea, ne dorim raze de soare.

- Adica din cauza Gemenilor? A incuviintat din cap.

- Esti din Afganistan?

M-a privit insistent.

- Este atit de evident?

- Am calatorit mult. Recent, am vizitat Himalaya, Kasmirul.

- Kasmir.

Si-a mingiiat barba.

- Lupte.

- Da, India si Pakistanul, hindusii si musulmanii. Iti vine sa-ti pui intrebari asupra religiei, nu?

Privirile ni s-au intilnit. Ochii lui erau caprui inchis, aproape negri. Mi s-au parut plini de intelepciune si tristete. S-a intors catre cladirea Bursei din New York. Cu un deget lung si incovoiat, a aratat spre cladire.

- Sau, poate, am admis eu, este vorba despre economie, nu despre religie.

- Ai fost soldat?

Nu m-am putut abtine sa nu zimbesc.

- Nu. Consultant economic.

I-am intins hirtia cu cifre statistice. Acestea erau armele mele. A intins mina si le-a luat.

- Cifre.

- Statistici internationale.

El a cercetat lista, apoi a ris usor.

- Nu pot sa citesc. Mi-a dat-o inapoi.

- Cifrele astea ne spun ca douazeci si patru de mii de oameni mor zilnic de foame.

El a fluierat incetisor, apoi s-a gindit o clipa la asta si a oftat.

- Era cit pe ce sa fiu si eu unul dintre ei. Aveam o mica ferma de rodii in apropiere de Kandahar. Au sosit rusii, iar mujahedinii s-au ascuns in spatele copacilor si in santurile cu apa.

A ridicat miinile, tinindu-le ca si cum ar fi avut o pusca.

- I-au prins in capcana.

Si-a lasat miinile in jos.

- Toti pomii si santurile mele au fost distruse.

- Ce ai facut dupa asta?

A aratat cu capul spre lista pe care o aveam in mina.

- Spune si despre cersetori?

Nu, dar aveam impresia ca stiam.

- Cam optzeci de milioane in intreaga lume, cred.

- Eu am fost unul dintre acestia.

A dat din cap, parind pierdut in ginduri. Am stat in tacere timp de citeva minute, pina cind a prins din nou a vorbi.

- Nu-mi place cersetoria. Copilul meu moare. Asa ca, eu cultiv mac.

- Opiu?

A dat din umeri.

- Nici pomi, nici apa. Singurul mod de a ne hrani familiile.

Am simtit un nod in git, o senzatie deprimanta de tristete combinata cu vinovatie.

- Noi consideram un lucru rau cultivarea macului pentru opiu, dar, multi dintre cei mai bogati oameni ai vostri isi datoreaza averile traficului de droguri.

M-a privit in ochi si am avut senzatia ca imi patrunde in suflet.

- Ai fost soldat, a decretat el, dind din cap pentru a confirma acest simplu fapt.

Apoi s-a ridicat incetisor si a luat-o schiopatind pe trepte in jos. Voiam sa mai stea, dar m-am simtit fara puterea de a mai spune ceva. Am reusit sa ma ridic in picioare si am pornit-o dupa el. La capatul scarilor, m-am oprit din pricina unui indicator. Pe el era desenata o imagine a cladirii unde statusem. In capatul acestuia, trecatorii erau anuntati ca acel indicator fusese pus acolo de Heritage Trails din New York. Pe el scria asa:

Mausoleul din Halicarnas ridicat in virful turnului clopotnitei bisericii San Marco din Venetia, la coltul strazii Wall cu Broad -acesta este conceptul arhitectural al cladirii din Wall Street nr. 14. In vremurile sale bune, cea mai inalta cladire de banca, acel zgirie-nori de 539 de picioare, adapostise initial sediul central al Bankers Trust, una dintre institutiile financiare cele mai bogate din tara.

Am ramas acolo, infiorat de uimire, si m-am uitat in sus la aceasta cladire. La putin timp dupa sfirsitul secolului trecut, numarul 14 de pe Wall Street jucase rolul pe care avea sa si-i asume mai tirziu World Trade Center; fusese chiar simbolul puterii si dominatiei economice. Si mai fusese si sediul Bankers Trust, una dintre firmele pe care eu o angajasem sa-mi finanteze compania de energie. Era o parte esentiala a mostenirii mele - mostenirea unui soldat, dupa cum bine ma nimerise batrinul afgan.

Faptul ca ajunsesem atunci acolo, stind de vorba cu el, parea o stranie coincidenta. Coincidenta. Cuvintul m-a incremenit. M-am gindit la felul in care reactiile noastre la coincidente ne modeleaza vietile. Cum ar trebui oare sa reactionez eu la aceasta?

In timp ce mergeam, scrutam atent capetele din multime, dar nu mai vedeam nici urma de el. La cladirea urmatoare, se afla o statuie imensa invelita in plastic albastru. O inscriptie de pe o veche cladire cu fatada din piatra arata ca aici era Cladirea Federala, Wall Street nr. 26, unde, pe 30 aprilie 1789, George Washington depusese juramintul in calitate de prim presedinte al Statelor Unite. Acesta era exact punctul in care primul om fusese consfintit si primise responsabilitatea de a apara dreptul la viata, la libertate si la cautarea fericirii pentru toti oamenii. Atit de aproape de Ground Zero; atit de aproape de Wall Street.

Am luat-o pe linga bloc, pe Pine Street. Acolo am ajuns fata in fata cu sediul mondial al firmei Chase, banca pe care a construit-o David Rockefeller, o banca alimentata cu bani din petrol si imbogatita de oameni ca mine. Aceasta banca, o institutie care servise asasinilor economici si care era un lider in promovarea imperiului global, reprezenta, in multe sensuri, insusi simbolul corporatocratiei.

Mi-am adus aminte ca citisem despre World Trade Center ca era un proiect initiat de David Rockefeller, in 1960, si ca in ultimii ani complexul fusese considerat o pacoste. Avea reputatia de a fi un esec din punct de vedere financiar, nepotrivit pentru fibrele optice moderne si tehnologiile pentru Internet si impovarat cu un sistem de lifturi ineficient si extrem de costisitor. Acele doua turnuri fusesera poreclite pe vremuri David si Nelson. Acum, pacostea disparuse.

Am mers mai departe, incet, aproape fara nici o tragere de inima, in ciuda dupa-amiezei calde, simteam un fior si mi-am dat seama ca pusese stapinire pe mine o teama ciudata, o presimtire. Nu-i puteam identifica originea si am incercat sa scap de ea, grabind pasul. In cele din urma am ajuns din nou sa privesc acea gaura care mocnea, metalul contorsionat, acea gigantica cicatrice in pamint. M-am sprijinit de o parte a cladirii care scapase de distrugere si m-am uitat cu atentie in strafundurile ei. Incercam sa-mi imaginez oamenii care se napusteau afara din turnul care sta sa se prabuseasca si pompierii care dadeau navala pentru a-i salva. Am incercat sa ma gindesc la oamenii care sarisera, la disperarea pe care o simtisera. Dar nimic din toate acestea nu mi-a trecut prin minte.

In schimb, l-am vazut pe Osama bin Laden luind bani si arme de milioane de dolari de la un barbat angajat de o companie de consultanta care avea contract cu guvernul Statelor Unite. Apoi m-am vazut pe mine stind la un computer in fata unui ecran gol.

M-am uitat in jur, dincolo de Ground Zero, la strazile New Yor-kului care fusesera ocolite de foc si care acum reveneau la normal. Ma intrebam ce parere aveau oamenii care mergeau azi pe strada despre toate acestea - nu numai despre distrugerea turnurilor, dar si despre ferma de rodii distrusa si despre cele douazeci si patru de mii de oameni care mureau de foame in fiecare zi. Ma intrebam daca ei se gindeau vreodata la astfel de lucruri, daca ar putea renunta la slujbele lor, la masinile lor consumatoare de benzina si la dobinzile lor, suficient de mult timp ca sa-si dea seama de aportul lor la lumea pe care aveau sa o lase mostenire copiilor lor. Ma intrebam ce stiau ei despre Afganistan - nu despre Afganistanul de la televizor, acela plin de corturi militare si de tancuri, ci despre Afganistanul acelui batrin. Ma intrebam ce gindeau cei douazeci si patru de mii care mureau in fiecare zi.

Si apoi iar ma vedeam pe mine insumi stind in fata unui ecran gol de computer.

M-am fortat sa ma concentrez din nou asupra acelui Ground Zero. In acel moment, un lucru era cert: tara mea se gindea la razbunare, concentrindu-se asupra unor state ca Afganistanul. Eu ma gindeam insa la toate celelalte locuri din lume in care oamenii ne urau companiile, armata, politicile si marsul nostru catre imperiul global.

Ma intrebam: Dar ce se intimpla cu Panama, Ecuador, Indonezia, Iran, Guatemala, mare parte din Africa?

M-am smuls de linga peretele de care ma sprijinisem si am inceput sa ma indepartez. Un om scund, oaches, flutura un ziar in aer si striga ceva in spaniola. M-am oprit.

- Venezuela in prag de revolutie! urla el peste zgomotul de trafic, peste sunetul claxoanelor si forfoteala oamenilor.

I-am cumparat ziarul si am ramas acolo un timp, examinind atent articolul de fond. Era despre Hugo Chavez, presedintele antiamerican al Venezuelei ales democratic, si despre curentul subteran de ura generat in America Latina de politicile SUA.

Ce era oare cu Venezuela?

CAPITOLUL 33

_{Venezuela: salvata de Saddam}

Am urmarit Venezuela ani la rind. Era un exemplu clasic de tara care se ridicase de la saracie la bogatie gratie petrolului. Tot ea mai reprezenta si un model de instigare la agitatie a bogatilor in cautare de petrol, de dezechilibru intre bogati si saraci, de tara exploatata fara rusine de corporatocratie. Devenise exemplul tipic al locului in care asasinii economici de moda veche, ca mine, convietuiau cu versiunea corporatista, de stil nou.

Evenimentele despre care am citit in ziua aceea la Ground Zero erau rezultatul direct al alegerilor din 1998, cind saracii si defavorizatii Venezuelei l-au ales presedinte pe Hugo Chavez, cu o majoritate zdrobitoare¹. Acesta a instituit imediat masuri drastice, preluind controlul asupra curtilor de judecata si asupra altor institutii, dizolvind Congresul venezuelean. El a denuntat Statele Unite pentru "imperialismul nerusinat', a vorbit cu convingere impotriva globalizarii si a introdus o lege a hidrocarburilor, care era, de fapt, o reminiscenta, chiar si cu numele, a aceleia pe care o introdusese Jaime Roldos in Ecuador, cu putin inainte ca elicopterul lui sa se prabuseasca. Legea dubla drepturile de exploatare pe care le plateau companiile petroliere straine. Apoi, Chavez a sfidat independenta traditionala a companiei detinute de stat, Petroleos de Venezuela, inlocuindu-i pe directorii acesteia cu oameni care ii erau loiali².

Petrolul venezuelean este crucial pentru economiile lumii. In 2002 aceasta tara era cea de-a patra mare exportatoare de petrol si furnizoarea numarul trei pentru Statele Unite³. Petroleos de Venezuela, cu patruzeci de mii de angajati si cu vinzari anuale de 50 miliarde de dolari, reprezinta 80% din venitul din exporturi al tarii. Reprezinta, de departe, cel mai important factor al economiei venezuelene⁴. Prin preluarea industriei, Chavez s-a impus pe scena mondiala ca un jucator deosebit de important.

Multi locuitori ai Venezuelei priveau acest lucru ca pe un semn al destinului, o desavirsire a unui proces care incepuse cu optzeci de ani mai inainte. Pe 14 decembrie 1922, o uriasa explozie de petrol a tisnit din pamint linga Maracaibo. O suta de barili de materie bruta s-au raspindit in aer timp de trei zile la rind, acest unic eveniment geologic schimbind Venezuela pentru totdeauna. Pina in 1930, Venezuela era cel mai mare exportator de petrol. Venezuelenii considerau petrolul solutia la toate problemele lor.

Veniturile din petrol pe urmatorii patruzeci de ani au permis Venezuelei sa evolueze de la una dintre cele mai sarace natiuni din lume la una dintre cele mai bogate din America Latina. Toate statisticile la nivelurile vitale ale tarii s-au imbunatatit: sanatatea, educatia, situatia fortei de munca, longevitatea, datele referitoare la natalitate si supravietuirea nou-nascutilor. Afacerile au prosperat.

In timpul embargoului impus de OPEC in 1973, pretul petrolului a sarit in aer, iar bugetul national al Venezuelei a crescut de patru ori. Asasinii economici s-au pus pe treaba. Bancile internationale au invadat tara cu imprumuturi care aveau sa fie folosite pentru vaste proiecte de infrastructura si dezvoltare industriala, precum si pentru cei mai inalti zgirie-nori de pe continent. Apoi, in anii 1980, au sosit asasinii economici de tip corporatist. Pentru acestia era ocazia ideala de a taia raul de la radacina. Clasa de mijloc din Venezuela capatase consistenta si reprezenta o piata bogata pentru o larga varietate de produse si totusi inca mai exista un sector de saraci foarte numeros, care era disponibil pentru munca in ateliere si fabrici.

Apoi, pretul petrolului s-a prabusit, iar Venezuela nu si-a mai putut plati datoriile. In 1989, FMI a impus masuri dure de austeritate si a facut presiuni asupra Caracasului de a sprijini corporatocratia in diverse alte feluri. Venezuelenii au reactionat violent; revoltele au ucis peste doua sute de oameni. Iluzia ca petrolul era o sursa inepuizabila de sprijin a fost spulberata. Intre 1978 si 2003, venitul pe cap de locuitor din Venezuela a scazut cu peste 40%⁵.

Pe masura ce crestea saracia, resentimentele se amplificau. A rezultat polarizarea: clasa de mijloc infruntindu-se cu clasa saraca. Cum se intimpla de cele mai multe ori in tari a caror economie depinde de productia de petrol, situatia demografica s-a schimbat rapid. Economia in prabusire a facut ravagii pe seama clasei de mijloc, si foarte multi au cazut in rindul saracimii.

Noua situatie demografica a pregatit scena pentru Chavez, dar si pentru conflictul cu Washingtonul. Indata ce a preluat puterea, noul presedinte a intreprins actiuni care nu au facut decit sa provoace administratia Bush. Chiar inainte de atacurile din 11 septembrie, Washingtonul isi revizuia optiunile. Asasinii economici esuasera. Era oare timpul sa trimita sacalii?

Apoi, 11 septembrie a schimbat toate prioritatile. Presedintele Bush si consilierii sai s-au concentrat asupra mobilizarii comunitatii internationale de a sprijini activitatile SUA din Afganistan si invazia din Irak. Pe deasupra, economia SUA se afla in mijlocul unei recesiuni. Venezuela a retrogradat pe locul al doilea. In orice caz, era evident ca, la un anumit punct, Bush si Chavez aveau sa se razgindeasca. Cu Irakul si alti furnizori de petrol din Orientul Mijlociu in primejdie, Washingtonul nu-si putea permite sa ignore Venezuela pentru mult timp.

Ratacind prin zona Ground Zero si Wall Street, intilnindu-l pe batrinul afgan si citind despre Venezuela lui Chavez, toate acestea m-au facut sa ma intorc la un punct pe care il evitasem multi ani, fortindu-ma sa privesc atent la consecintele lucrurilor pe care le facusem in ultimele trei decenii. Era cu neputinta sa neg rolul pe care il jucasem sau faptul ca munca mea ca AE afecta acum generatia fiicei mele la modul foarte negativ. Stiam ca nu mai pot amina actiunea pentru rascumpararea a ceea ce facusem. Trebuia sa spun totul despre viata mea, intr-un fel care sa-i poata ajuta pe oameni sa devina constienti de existenta corporatocratiei si sa inteleaga de ce atit de multi oameni din intreaga lume ne urasc.

Am inceput inca o data sa scriu, dar, pe masura ce o scriam, mi se parea ca povestea era prea veche. Era necesar sa o actualizez cumva. M-am gindit sa calatoresc in Afganistan, in Irak si Venezuela si sa scriu comentarii contemporane despre cele trei tari. Ele pareau sa intruchipeze o ironie la adresa afacerilor lumii noastre: fiecare trecea printr-un tumult politic traumatizant si se pricopsise cu lideri care lasau foarte mult de dorit (un taliban crud si despotic, un Saddam psihopat si un Chavez inept din punct de vedere economic), in nici un caz insa corporatocratia nu raspundea incercind sa rezolve problemele mult mai profunde ale tarilor respective. Dimpotriva, reactia era de a submina liderii care stateau in calea politicii noastre privind petrolul. Sub multe aspecte, Venezuela era cazul care intriga cel mai mult deoarece, in timp ce in Afganistan avusese deja loc interventia militara, care parea inevitabila si in Irak, reactia administratiei americane fata de Chavez raminea un mister. In ceea ce ma privea, chestiunea nu era daca Chavez era sau nu un bun conducator, ci era legata de reactia Washingtonului fata de un lider care statuse in calea marsului corporatocratiei catre imperiul global.

Inainte aveam timp sa organizez asemenea excursii, insa, inca o data, au intervenit circumstantele. Munca mea nonprofit m-a dus de citeva ori in America de Sud, in 2002. O familie din Venezuela, ale carei afaceri erau pe punctul de a da faliment sub regimul lui Chavez, m-a insotit intr-una dintre excursiile mele in Amazon. Am devenit prieteni apropiati si am ascultat si punctul lor de vedere. Am mai intilnit si oameni din America Latina, de la capatul celalalt al spectrului economic, care il considerau pe Chavez un salvator. Evenimentele desfasurate in Caracas erau simptomatice pentru lumea pe care noi, asasinii economici, o creaseram.

Pina in decembrie 2002, atit situatia din Venezuela, cit si cea din Irak au atins apogeul crizei. Cele doua tari evoluau in directii perfect opuse una fata de cealalta. In Irak, toate eforturile subtile - atit din partea asasinilor economici, cit si a sacalilor - esuasera in incercarea de a-i forta pe Saddam sa cedeze, iar acum ne pregateam pentru solutia ultima - invazia. In Venezuela, administratia Bush punea in practica modelul iranian al lui Kermit Roosevelt. Asa cum se scria si in New York Times:

Sute de mii de venezueleni au umplut strazile astazi, pentru a-si afirma devotamentul fata de greva nationala, acum in cea de-a 28-a zi, pentru a forta inlaturarea presedintelui Hugo Chavez.

Greva, la care s-a adaugat un numar de aproximativ 30000 de muncitori petrolieri, ameninta sa faca, in lunile care vor veni, ravagii in sinul acestei natiuni, al cincilea producator de petrol din lume

Zilele acestea, greva a ajuns intr-un impas, dl Chavez foloseste spargatori de greva, incercind sa normalizeze operatiunile din companiile de petrol detinute de stat Cei care i se opun, o coalitie formata din oameni de afaceri si lideri sindicali, afirma ca greva lor va duce compania, si impreuna cu ea si guvernul Chavez, la prabusire⁶.

Acesta era exact felul in care CIA il eliminase pe Mossadegh si il inlocuise cu sahul. Analogia era perfecta. Parea ca istoria se repeta fara nici un fel de abatere, cincizeci de ani mai tirziu. Cinci decenii, dar tot petrolul continua sa fie forta care punea lucrurile in miscare.

Pe 4 ianuarie 2003, sustinatorii lui Chavez au intrat in conflict cu oponentii acestuia. Doi oameni au murit impuscati si alte zeci au fost raniti. In ziua urmatoare, am vorbit cu un vechi prieten care facuse parte dintre sacali multa vreme. Ca si mine, nici el nu lucrase niciodata pentru nici un guvern, dar condusese operatiuni clandestine in multe tari. Mi-a spus ca un angajator particular l-a abordat pentru a instiga greva din Caracas si pentru a mitui ofiterii din armata - dintre care multi fusesera antrenati la Scoala Americilor - pentru a se intoarce impotriva presedintelui lor ales. El refuzase oferta, dar mi-a marturisit ca "omul care a acceptat misiunea stie ce face'⁷.

In aceeasi luna, ianuarie 2003, pretul petrolului neprelucrat a crescut foarte mult, iar rezervele americane s-au apropiat de cel mai de jos nivel din ultimii 26 de ani. Data fiind situatia din Orientul Mijlociu, stiam ca administratia Bush facea tot ce-i statea in putinta sa-l invinga pe Chavez. Apoi, a sosit vestea ca au reusit; Chavez fusese inlaturat. New York Times a folosit aceasta intorsatura de evenimente pentru a face o retrospectiva istorica - si, de asemenea, pentru a identifica pe cel care parea sa fi jucat rolul lui Kermit Roosevelt in Venezuela contemporana:

Statele Unite au sprijinit regimuri autoritare in toata America Centrala si de Sud in timpul Razboiului Rece, pentru a-si apara interesele politice si economice.

In micuta Guatemala, CIA a pus la cale o lovitura de stat pentru a elimina guvernul ales pe cale democratica in 1954 si a sustinut guverne de dreapta impotriva gruparilor rebele de stinga timp de patru decenii, in general, au murit peste 200000 de civili.

In Chile, lovitura de stat sprijinita de CIA a dus la preluarea puterii de catre generalul Augusto Pinochet, intre 1973-1990. In Peru, un guvern inca fragil din punct de vedere democratic incearca sa lamureasca rolul agentiei in sprijinirea, timp de un deceniu, a presedintelui acum destituit si cazut in dizgratie, Alberto Fujimori, si a rau famatului sef al spionajului, Vladimiro L Montesinos.

Statele Unite au fost nevoite sa invadeze Panama in 989 pentru a-i prinde pe narco-dictatorul Manuel A. Noriega, care, timp de aproape 20 de ani, a fost un informator de valoare pentru serviciile de spionaj americane. Iar lupta pentru a ridica o opozitie neinarmata din Nicaragua impotriva radicalilor, in anii 1980, prin orice mijloace, inclusiv prin vinzarea de arme catre iranieni pentru a obtine bani pesin, a dus la incriminarea unor membri marcanti ai administratiei Reagan.

Printre cei care au fost investigati atunci se afla si Otto J. Reich, un veteran al luptelor din America Latina. Impotriva lui Reich nici macar nu s-a depus vreo plingere. El a devenit ulterior ambasador al Statelor Unite in Venezuela, iar acum este asistent al secretarului de stat pentru afaceri interamericane prin numirea sa direct de catre presedinte. Prabusirea lui Chavez reprezinta inca un trofeu adaugat la colectia sa⁸.

Daca dl Reich si administratia Bush sarbatoreau lovitura impotriva lui Chavez, petrecerea avea sa fie insa intrerupta pe neasteptate, intr-o uimitoare rasturnare de situatie, Chavez a obtinut victoria si a preluat din nou puterea in mai putin de 72 de ore. Spre deosebire de Mossadegh in Iran, Chavez a reusit sa-si pastreze armata de partea sa, in ciuda tuturor eforturilor celorlalti de a-i intoarce pe ofiterii de rang superior impotriva lui. In plus, el avea si compania petroliera de stat de partea sa. Petroleos de Venezuela a sfidat miile de muncitori grevisti si a reusit o revenire.

Indata ce lucrurile s-au limpezit, Chavez a marit si mai mult strinsoarea sa guvernamentala asupra muncitorilor de la compania petroliera, a exclus din armata pe cei citiva ofiteri neloiali care fusesera convinsi sa-l tradeze si si-a fortat numerosi opozanti sa paraseasca tara. El a cerut inchisoare pe 20 de ani pentru doi dintre liderii opozitiei, agenti cu legaturi la Washington care se alaturasera sacalilor pentru a dirija greva nationala⁹.

In ultima instanta, urmarea tuturor acelor evenimente a insemnat o adevarata nenorocire pentru administratia Bush. Cum sustine si Los Angeles Times:

Oficialii administratiei Bush au recunoscut marti ca discutasera indepartarea presedintelui venezuelean, Hugo Chavez, cu luni de zile inainte, cu ofiteri superiori si cu lideri civili din Venezuela Felul in care administratia a gestionat lovitura de stat a fost pus sub semnul intrebarii¹⁰.

Era evident faptul ca nu numai asasinii economici esuasera, dar si sacalii. Venezuela din 2003 s-a dovedit a fi foarte diferita de Iranul din 1953. M-am intrebat daca acest lucru era un semn sau, pur si simplu, o anomalie - si ce va face Washingtonul in continuare.

Cel putin deocamdata, cred ca in Venezuela o criza serioasa a fost prevenita - iar Chavez era salvat - de Saddam Hussein. Administratia Bush nu putea face fata in acelasi timp Afganistanului, Irakului si Venezuelei. Momentan, nu avea nici puterea militara, nici sprijinul politic pentru a face asta. In orice caz, stiam ca aceste imprejurari se puteau schimba rapid, existind posibilitatea ca presedintele Chavez sa aiba de infruntat o apriga opozitie in viitorul apropiat. Fara indoiala, Venezuela era o punere in garda ca in cincizeci de ani nu se schimbasera prea multe, cu exceptia rezultatului.

CAPITOLUL 34

Din nou in Ecuador

Venezuela reprezenta un caz clasic. Totusi, in timp ce urmaream evenimentele de acolo, eram surprins de faptul ca liniile de front cu adevarat importante erau trasate de alte tari. Acest lucru era semnificativ nu pentru ca acestea ar fi reprezentat mai multi dolari sau mai multe vieti omenesti, ci pentru ca implicau si alte chestiuni care depaseau cu mult scopurile materiale ce definesc, de regula, imperiile. Aceste fronturi se intindeau dincolo de armatele de bancheri, directori si politicieni, in adincurile sufletului civilizatiei moderne. Iar ele erau stabilite intr-o tara pe care ajunsesem sa o cunosc si sa o iubesc, cea in care lucrasem pentru prima data ca voluntar in Peace Corps: Ecuador.

In anii premergatori primei mele vizite acolo, in 1968, aceasta tarisoara devenise o victima de predilectie a corporatocratiei. Contemporanii mei si chiar eu, precum si echivalentii nostri corporatisti, reusiseram sa o aducem la un faliment efectiv. I-am imprumutat miliarde de dolari, astfel incit sa poata angaja firmele noastre de inginerie si constructii care sa conceapa proiecte ce aveau sa vina in ajutorul familiilor celor mai bogate. Drept rezultat, in acele trei decenii, nivelul oficial de saracie a crescut cu valori intre 15-70%, datoria publica a crescut de la 240 milioane la 16 miliarde de dolari, iar partea din resursele nationale alocata celor mai saraci cetateni a scazut de la 20 la 6%. Astazi, Ecuadorul trebuie sa aloce aproape 50% din bugetul national numai pentru achitarea datoriei - in loc sa ajute milioane de cetateni clasificati oficial sub limita saraciei¹.

Situatia din Ecuador demonstreaza in mod clar ca aceasta nu a fost rezultatul unei conspiratii, ci un proces aparut in timpul guvernarii atit a democratilor, cit si a republicanilor, un proces care a implicat toate bancile multinationale, multe corporatii si misiuni de ajutor international dintr-o multime de tari. Statele Unite au jucat rolul principal, dar noi nu am actionat singuri.

In timpul acestor trei decenii, mii de barbati si femei au participat la aducerea Ecuadorului in starea precara in care se aflase la inceputul mileniului. Unii dintre ei, ca mine, fusesera constienti de ceea ce faceau, dar marea majoritate indeplinisera numai niste sarcini pe care le invatasera in domeniile lor - afaceri, inginerie, drept - sau urmasera liniile trasate de niste sefi, dupa exemplul meu, care demonstrau sistemul prin propriul lor exemplu de lacomie si prin recompense si pedepse astfel calculate, incit sa-i perpetueze. In cel mai rau caz, asemenea participanti vedeau rolul pe care-i jucau ca pe ceva nepericulos; in cea mai optimista perspectiva, ei ajutau o natiune saracita.

Desi inconstienti, indusi in eroare si, in multe cazuri, autoiluzionindu-se, acesti jucatori nu erau membrii nici unei conspiratii clandestine; ei erau mai degraba produsele unui sistem care promoveaza cea mai subtila si eficienta forma de imperialism pe care a vazut-o vreodata lumea. Nimeni nu mai trebuia sa se straduiasca pentru a gasi barbati si femei care ar fi putut fi mituiti sau amenintati - ei fusesera deja recrutati de catre companii, banci si agentii guvernamentale. Mita consta in salarii, bonusuri, pensii si polite de asigurare; amenintarile aveau la baza moravuri sociale, presiunea celorlalti si intrebari nerostite despre viitorul educatiei copiilor lor.

Sistemul fusese o reusita spectaculoasa. Pe cind noul mileniu se pregatea sa intre in scena, Ecuadorul era prins si legat fedeles. El era al nostru, in acelasi fel in care donul Mafiei il are pe tatal caruia i-a finantat nunta fiicei si mica afacere. Ba mai mult, i-a refinantat-o. Ca niste buni mafioti, nu ne-am grabit. Ne puteam permite sa fim rabdatori, stiind ca dedesubtul padurilor tropicale ale Ecuadorului se intinde o mare de petrol, stiind ca va veni si ziua mult asteptata.

Acea zi venise deja cind, la inceputul anului 2003, mi-am facut drum din Quito, prin jungla, catre orasul Shell, in masina mea Subaru Outback. Chavez se reinstalase la conducerea Venezuelei. El il infruntase pe George W. Bush si cistigase. Saddam ramasese pe pozitie si se pregatea pentru o viitoare invazie. Rezervele de petrol erau la cel mai scazut nivel din ultimele trei decenii, iar perspectivele de a obtine mai mult din sursele noastre primare pareau sumbre - si, prin urmare, cam la fel arata si sanatatea bilanturilor corporatocratiei. Aveam nevoie de un as in mineca. Era vremea sa ne luam tributul de la Ecuador.

In timp ce conduceam prin uriasul baraj de pe Riul Pastaza, mi-am dat seama ca aici, in Ecuador, lupta nu era o simpla infruntare intre bogatii lumii si saraci, intre cei care exploateaza si cei exploatati. Aceste fronturi ne definesc, in esenta, pe noi ca civilizatie. Eram gata sa obligam aceasta tarisoara sa-si puna la dispozitia companiilor noastre petroliere padurea tropicala. Devastarea care avea sa urmeze era incomensurabila.

Daca insistam pe colectarea datoriei, repercusiunile aveau sa depaseasca mult capacitatea noastra de a le socoti. Nu era vorba numai despre distrugerea culturilor indigene, despre vieti omenesti si despre mii de specii de animale, reptile, pesti, insecte si plante, dintre care unele ar fi putut contine tratamente nedescoperite inca pentru o serie intreaga de boli. Nu era vorba numai despre faptul ca padurea tropicala absoarbe gazele - emanate de industriile noastre, contribuind la efectul de sera - si produce oxigenul esential pentru vietile noastre, adunind norii care, in cele din urma, creeaza un procent important din apa potabila a lumii. Aceasta chestiune depasea toate argumentele standard folosite de catre ecologisti cind vor sa salveze locuri asemanatoare si patrundea in adincurile sufletului nostru.

Daca aveam sa continuam cu aceasta strategie, insemna sa continuam un model imperialist care fusese pus la punct cu mult inainte de Imperiul Roman. Criticam fatis sclavia, dar imperiul nostru global pune lanturi mult mai multor oameni decit au facut-o romanii si toate celelalte puteri coloniale, inaintea noastra. M-am intrebat cum putem aplica o politica cu o perspectiva atit de limitata in Ecuador si sa traim cu constiinta incarcata.

Uitindu-ma cu atentie prin geamurile masinii la pantele defrisate ale Anzilor, o zona in care, in timpul petrecut de mine la Peace Corps, se afla o vegetatie luxurianta, mi-am mai dat seama brusc de un alt lucru. M-a izbit ideea ca aceasta priveliste a Ecuadorului ca un front important era o chestiune pur personala si ca, de fapt, oricare dintre tarile unde am lucrat, oricare tara la ale carei resurse rivnea imperiul, era la fel de semnificativa. Eu ma atasasem de aceasta, atasament care provenea din zilele anilor 1960, caci aici imi pierdusem inocenta. In orice caz, era o chestiune personala, o atitudine subiectiva.

Desi padurile tropicale din Ecuador sint pretioase, ca si populatiile indigene si toate celelalte forme de viata care le populeaza, ele nu sint mai pretioase decit deserturile din Iran si decit beduinii din mostenirea lui Yamin. Nu sint mai pretioase decit muntii insulei Java, decit marile de pe coastele Filipinelor, decit stepele Asiei, decit salbaticia Africii sau padurile Americii de Nord, decit copcile de gheata ale Arcticii, sau decit sutele de alte locuri amenintate. Fiecare dintre ele ne obliga sa scotocim in adincurile sufletelor noastre individuale sau colective.

Mi-am adus aminte de o statistica ce rezuma toate aceste lucruri: raportul venitului unei cincimi din populatia lumii din tarile cele mai bogate fata de cel al unei cincimi din tarile cele mai sarace a evoluat de la 30 la 1 in 1960 la 74 la 1 in 1995². Iar Banca Mondiala, Agentia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internationala (USAID), FMI si restul bancilor, corporatiilor si guvernelor implicate in "ajutorul' international ne spun in permanenta ca isi fac datoria si ca se realizeaza progrese.

Asa ca iata-ma din nou in Ecuador, in tara care era numai unul dintre fronturile razboiului, dar care detinea un loc aparte in inima mea. Era in anul 2003, dupa treizeci si cinci de ani de la sosirea mea ca membru al unei organizatii a SUA care include in denumirea sa cuvintul peace (pace). De data aceasta, venisem cu scopul de a impiedica un razboi la provocarea caruia ajutasem si eu timp de trei decenii.

Putea sa para ca evenimentele din Afganistan, Irak si Venezuela erau de ajuns pentru a ne impiedica sa pornim un alt conflict; totusi, in Ecuador situatia era foarte diferita. Acest razboi nu ar fi avut nevoie de armata SUA, pentru ca el ar fi fost purtat de citeva mii de razboinici indigeni echipati numai cu sulite, securi si pusti cu un singur glont, incarcat prin gura tevii. Ei ar fi infruntat o armata ecuadoriana moderna, o mina de consultanti din Fortele Speciale ale SUA si mercenari antrenati ca sacali angajati de companiile petroliere. Acesta ar fi fost un razboi asemanator cu conflictul din 1995 dintre Ecuador si Peru, despre care marea majoritate din Statele Unite nici nu ar fi auzit, iar evenimentele recente sporisera probabilitatea izbucnirii lui.

In decembrie 2002, reprezentantii companiilor petroliere au acuzat o comunitate indigena de a le fi luat o echipa de muncitori ca ostatici; ei au sugerat ca razboinicii implicati erau membrii unei grupari teroriste, cu implicatii despre posibile legaturi cu Al-Qaeda. Era o chestiune care complica lucrurile in mod special, deoarece compania petroliera nu primise aprobarea guvernului de a incepe sa foreze, in orice caz, compania sustinea ca muncitorii sai aveau dreptul sa execute investigatii preliminare, care nu implicau forarea - o pretentie vehement contestata de grupurile indigene la citeva zile dupa aceea, cind si-au relatat versiunea.

Muncitorii petrolieri - staruiau reprezentantii triburilor - trecusera in mod ilegal pe niste paminturi unde nu le era permis sa calce; razboinicii nu avusesera arme si nici nu-i amenintasera pe muncitori cu violente de nici o natura. In realitate, ei ii escortasera pe muncitori pina in satul lor, unde le-au oferit mincare si chicha, un tip de bere locala. In timp ce vizitatorii lor petreceau, razboinicii l-au convins pe ghidul grupului de muncitori sa ia barca si sa-si vada de drum inapoi. Oricum, sustinea tribul, muncitorii nu au fost niciodata retinuti impotriva vointei lor; ei erau liberi sa se duca unde doreau³. Mergind cu masina pe drumul acela, imi aminteam de ceea ce imi spusesera Shuarii in 1990 cind, dupa ce vindusem IPS, ma intorsesem sa-i ajut sa-si salveze padurile. "Lumea este asa cum o visezi', imi spusesera ei si apoi au scos in evidenta faptul ca noi, cei din Nord, visaseram industrii uriase, o multime de masini si zgirie-nori gigantici. Acum descoperiseram ca viziunea noastra era, de fapt, un cosmar care, in cele din urma, ne va distruge. "Schimbati-va visul', m-au sfatuit Shuarii. Si totusi, iata-l din nou, dupa mai bine de un deceniu, iar, in ciuda muncii multor oameni si a numeroaselor organizatii nonprofit, inclusiv a celor cu care lucrasem eu, cosmarul atinsese proportii noi si ingrozitoare.

Cind, in cele din urma, masina mea a intrat in orasul Shell din jungla, am fost dus pe sus la o intilnire. Femeile si barbatii care participau la ea reprezentau mai multe triburi: Kichwa, Shuar, Achuar, Shiwiar si Zaparo. Unii mersesera citeva zile prin jungla; altii zburasera cu niste avioane micute, finantate de organizatii nonprofit. Citiva isi purtau kilturile traditionale, aveau fetele vopsite si legaturi cu pene in jurul capului, desi multi incercau sa-i imite pe cei de la oras, purtind pantaloni, tricouri si pantofi.

Reprezentantii comunitatii acuzate de a fi luat ostatici au luat cuvintul primii. Ei ne-au spus ca, la scurt timp dupa ce muncitorii s-au intors la compania petroliera, peste o suta de soldati ecuadorieni au venit la mica lor comunitate. Ei ne-au reamintit ca acesta era inceputul unui sezon special in padurea tropicala, aparitia fructelor chonta. Pom sacru pentru culturile indigene, chonta rodeste o data pe an si semnaleaza inceputul perioadei de imperechere pentru multe dintre pasarile din regiune, inclusiv pentru specii rare sau in pericol de disparitie. Pasarile sint extrem de vulnerabile in timp ce zboara, in stol, spre fructe. Triburile au impus o politica stricta, interzicind vinarea acestor pasari in timpul sezonului in care chonta rodeste.

- Perioada in care au sosit soldatii nu ar fi putut fi aleasa mai rau, ne-a explicat o femeie.

I-am simtit durerea, dar si pe cea a insotitorilor ei, cind ne-au depanat tragice relatari despre felul in care soldatii au incalcat interdictiile. Acestia au impuscat pasarile atit pentru distractie, cit si pentru mincare. In plus, ei au pradat gradinile familiilor, plantatiile de bananieri si cimpurile de manioc, de foarte multe ori distrugind ireparabil, pe alocuri, solul superficial. Ei au folosit explozibili in riuri ca sa pescuiasca si au mincat animalele de casa ale unor familii. Au confiscat pustile de vinatoare ale localnicilor, au sapat latrine insalubre, au poluat riurile cu benzina si solventi, au molestat sexual femeile si nu au tinut cont de depozitarea corespunzatoare a gunoiului, ceea ce a atras insectele si viermii.

-Aveam doua optiuni, a spus un barbat. Puteam lupta sau ne puteam infringe mindria, facind tot ce ne statea in putinta pentru a repara stricaciunile. Am hotarit ca nu era inca momentul sa luptam.

El a descris in amanunt cum au incercat sa compenseze abuzurile militarilor, indemnindu-si oamenii sa reziste fara mincare. El i-a zis post, dar mie mi se parea mai degraba mai aproape de infometare voluntara. Batrinii si copiii au inceput sa sufere de malnutritie si sa se imbolnaveasca. Vorbeau despre amenintari si mite.

- Fiul meu, a spus o femeie, vorbeste engleza la fel de bine ca spaniola si citeva dialecte indigene. A lucrat ca ghid si translator la o companie de ecoturism. Ii plateau un salariu decent. Compania petroliera i-a oferit de zece ori mai mult. Ce putea el sa faca? Acum scrie scrisori prin care isi acuza fosta companie si pe toate celelalte care vin sa ne ajute, iar in scrisorile sale el numeste companiile petroliere prietenii nostri. Ea si-a scuturat trupul, asa cum un ciine isi scutura blana de apa.

- Nu mai este unul de-ai nostri. Fiul meu

Un om mai in virsta, purtind o bentita cu pana de tucan traditionala pentru samani, s-a ridicat in picioare.

- Stii despre cei trei pe care i-am ales ca reprezentanti impotriva companiilor petroliere, care au murit intr-un accident de avion? Ei bine, nu am sa repet aici ceea ce spun foarte multi, cum ca exact companiile petroliere sint cele care au provocat accidentul. Dar iti pot spune ca cele trei morti au sapat o groapa adinca in organizatia noastra. Companiile petroliere nu si-au pierdut timpul si au umplut acel gol cu oamenii lor.

Un alt barbat a scos un contract si l-a citit. In schimbul a trei sute de dolari, acesta ceda un teritoriu intins unei companii de exploatare a lemnului. Era semnat de trei oficiali ai tribului.

- Astea nu sint semnaturi adevarate, a spus el. Eu ar trebui sa stiu asta cel mai bine; unul dintre semnatari este fratele meu. Este vorba despre un alt tip de asasinare. Discreditarea conducatorilor nostri.

Parea o ironie si ciudat de potrivit ca aceste lucruri se petreceau intr-o regiune din Ecuador unde companiile petroliere nu primisera inca permisiunea de a fora. Acestea forasera in multe zone din jurul acesteia, iar locuitorii de acolo vazusera rezultatele, fusesera martori la distrugerea vecinilor lor. In timp ce stateam acolo si ascultam, m-am intrebat cum ar reactiona cetatenii tarii mele daca intilniri ca aceasta ar fi difuzate pe CNN sau la stirile de seara.

Intilnirile erau fascinante si revelatiile profund tulburatoare. Dar se mai intimpla si altceva, in afara cadrului formal al acestora. In timpul pauzelor, la prinz si seara, cind vorbeam cu oamenii in particular, eram frecvent intrebat de ce Statele Unite amenintau Irakul. Razboiul ce plutea in aer se discuta pe primele pagini ale ziarelor ecuadoriene care ajungeau pina in acest oras din jungla, iar articolele erau foarte diferite de cele din State. Ele includeau referinte la proprietatea familiei Bush asupra unei companii petroliere si asupra concernului United Fruit, precum si la rolul de fost presedinte executiv la Halliburton al vicepresedintelui Cheney.

Aceste ziare erau citite femeilor si barbatilor care nu fusesera la scoala niciodata. Toata lumea parea sa fie interesata de acest subiect. Si iata-ma aici, in padurea tropicala amazoniana, printre "analfabeti' pe care multi din America de Nord ii considera "inapoiati', chiar "salbatici', si totusi s-au pus intrebari pertinente care loveau in chiar inima imperiului global.

Pe cind ieseam din Shell, lasind in urma barajul hidroelectric si indreptindu-ma spre culmile Anzilor, ma tot gindeam la diferenta dintre ceea ce vazusem si auzisem in timpul acestei vizite in Ecuador si lucrurile cu care ma obisnuisem in Statele Unite. Se parea ca triburile amazoniene aveau foarte multe lucruri sa ne invete, ca in ciuda educatiei noastre si a multelor ore pe care noi le petreceam citind reviste si urmarind stirile la televizor, noua ne lipsea constiinta pe care ei cumva o gasisera. Aceasta directie de gindire m-a dus cu gindul la "The Profecy of the Condor and Eagle' (Profetia Condorului si a Vulturului), pe care am auzit-o de multe ori prin toata America Latina, si la profetiile similare pe care am avut ocazia sa le cunosc calatorind in jurul lumii.

Aproape orice cultura cunoscuta de mine prevestise ca spre sfirsitul anilor 1990 aveam sa intram intr-o perioada de puternica tranzitie. In manastirile din Himalaya, in lacasurile de cult din Indonezia si in rezervatiile indigene din America de Nord, din adincurile Amazonului pina la piscurile Anzilor si pina in orasele antice maiase din America Centrala am auzit ca momentul nostru este unic in istoria umanitatii si ca fiecare dintre noi s-a nascut in aceasta perioada pentru ca are o misiune de indeplinit.

Titlurile si cuvintele profetiilor difera usor. Ele vorbesc putin diferit despre un Nou Ev, Al Treilea Mileniu, Epoca Varsatorului, inceputul celui de-Al Cincilea Soare sau sfirsitul vechilor calendare si inceputul altora noi. In ciuda variatelor terminologii insa, ele au foarte multe in comun, iar "Profetia Condorului si a Vulturului' este tipica. Ea afirma cum, cu multa vreme in urma, in negurile istoriei, societatile umane s-au impartit si au urmat doua cai diferite: aceea a condorului (reprezentind inima, intuitiva si mistica) si aceea a vulturului (reprezentind creierul, rational si material). In anii 1490, spunea profetia, cele doua cai vor converge, iar vulturul va impinge condorul pina aproape de disparitie. Apoi, peste cinci sute de ani, in anii 1990, va incepe o noua epoca, una in care condorul si vulturul vor avea ocazia sa se impace si sa zboare impreuna pe acelasi cer, de-a lungul aceleiasi cai. Daca vulturul si condorul profita de aceasta ocazie favorabila, ei vor crea cel mai remarcabil produs, ceva ce nu s-a mai vazut pina acum.

"Profetia Condorului si a Vulturului' poate fi interpretata la mai multe niveluri - interpretarea tip este ca ea prevede imbinarea cunostintelor indigene cu tehnologiile stiintei, echilibrarea yin - yang si crearea de punti intre culturile nordului si cele ale sudului. Oricum, cel mai puternic este mesajul pe care aceasta profetie ni-l transmite despre constiinta: el spune ca am intrat intr-o perioada cind putem beneficia de multe si felurite cai de a ne vedea pe noi insine si lumea noastra si ca le putem folosi pe acestea pentru a ne inalta la niveluri superioare ale intelegerii si constiintei. Ca fiinte umane, noi ne putem trezi cu adevarat si ne putem transforma intr-o specie mult mai constienta.

Oamenii condorului din Amazon au procedat astfel, incit sa mi se para evident faptul ca, daca e sa punem intrebari despre natura a ceea ce inseamna a fi uman in acest mileniu nou si despre determinarea noastra de a ne evalua propriile intentii in urmatoarele citeva decenii, atunci este nevoie sa ne deschidem bine ochii si sa vedem consecintele actiunilor noastre - actiuni ale vulturului - in locuri precum Irak si Ecuador. Trebuie sa ne zgiltiim singuri pina cind ne trezim. Noi, cei care facem parte din natiunea cea mai puternica pe care a cunoscut-o vreodata istoria, trebuie sa incetam sa ne mai preocupam atit de deznodamintul telenovelelor, de rezultatul meciurilor sau al bilanturilor contabile trimestriale si sa reevaluam, mai degraba, cine sintem si unde vrem sa ajunga copiii nostri. Alternativa pe care o avem daca incetam sa ne mai punem aceste intrebari esentiale este pur si simplu una mult prea periculoasa.

CAPITOLUL 35

Dincolo de aparente

La scurt timp dupa intoarcerea mea din Ecuador, in 2003, Statele Unite au invadat Irakul, pentru a doua oara in putin mai mult de un deceniu. Asasinii economici esuasera. Sacalii esuasera. Asa ca tineri si tinere erau trimisi sa ucida si sa moara in nisipurile desertului. O intrebare importanta pe care a ridicat-o invazia, dar pe care mi-am dat seama ca putini americani erau in stare sa o ia in seama, era legata de ce insemna oare acest lucru pentru Casa de Saud. Daca Statele Unite preluau controlul asupra Irakului, care, conform statisticilor, are mai mult petrol decit Arabia Saudita, parea inutil sa continue sa-si onoreze intelegerea facuta cu familia regala Saudita in anii 1970, intelegere care a inceput cu Afacerea de Spalare a banilor din Arabia Saudita.

Sfirsitul lui Saddam - ca si acela al lui Noriega din Panama - avea sa modifice ecuatia. In cazul statului Panama, o data ce ne-am reinstalat marionetele la conducere, am avut controlul asupra Canalului, indiferent de termenii tratatului pe care Torrijos si Carter i-au negociat. Din moment ce controlam Irakul, puteam desfiinta atunci OPEC-ul? Era posibil oare ca familia Saud sa ajunga lipsita de importanta pe arena politica a petrolului mondial? Citiva experti intrebau deja de ce Bush ataca Irakul, in loc sa concentreze toate resursele in Afganistan in scopul prinderii retelei Al-Qaeda. Era oare posibil ca, din punctul de vedere al administratiei sale - al acestei familii de petrolisti - sa fie mai importante obtinerea necesarului de petrol si justificarea contractelor in domeniul constructiilor decit lupta impotriva teroristilor?

Mai exista insa si o alta turnura posibila: OPEC putea incerca sa se impuna din nou. Daca Statele Unite ar prelua controlul asupra Irakului, celelalte tari bogate in petrol nu ar avea cine stie ce de pierdut daca ar ridica preturile si/sau ar reduce furnizarea de titei. Aceasta posibilitate se lega de un alt scenariu - unul cu implicatii care, foarte probabil, s-ar putea manifesta in cazul citorva popoare din afara lumii finantelor internationale de la un nivel mai inalt si ar putea rasturna echilibrul geopolitic, putind duce, in cele din urma, la prabusirea sistemului pe care corporatocratia a trudit atit de mult sa-l cladeasca. Acesta ar putea, sa fie efectiv singurul factor care ar provoca autodistrugerea primului imperiu global din istorie. In ultima instanta, imperiul global depinde in foarte mare masura de faptul ca dolarul actioneaza ca valuta de referinta pe piata lumii si de faptul ca Monetaria Statelor Unite are dreptul de a-i emite. In consecinta, imprumutam tari ca Ecuadorul, stiind clar ca acestea nu vor putea niciodata sa ni-i returneze; de fapt, noi nici nu dorim ca ei sa-si onoreze datoriile, din moment ce imposibilitatea lor de a plati este cea care ne da pirghia necesara sa actionam efectiv, cea care ne ofera tributul de singe. In conditii normale, am risca, intr-un final, sa ne risipim fondurile de care dispunem; la urma urmelor, nici un creditor nu-si poate permite prea multe imprumuturi nerambursate. Oricum, situatia noastra nu este deloc una normala. Statele Unite tiparesc o valuta care nu este sustinuta de aur. Intr-adevar, aceasta nu se sprijina pe nimic altceva decit pe increderea pe care intreaga lume o are in economia noastra si in capacitatea noastra de a stapini fortele si resursele imperiului pe care l-am creat pentru a ne sustine. Capacitatea de a tipari moneda de schimb ne da o putere imensa. Aceasta inseamna ca, printre altele, noi putem continua sa acordam imprumuturi care nu vor fi platite niciodata - dar si ca noi insine putem acumula datorii uriase. La inceputul anului 2003, datoria nationala a Statelor Unite a depasit socanta cifra de 6 trilioane de dolari, estimindu-se ca ea va ajunge pina la 7 trilioane pina la sfirsitul anului - in linii mari, 24 000 dolari pentru fiecare cetatean al SUA. Mare parte din aceasta datorie este datorata tarilor din Asia, mai ales Japoniei si Chinei, care au cumparat titluri de tezaur emise de guvernul SUA (in principal, chitante neoficiale) cu fondurile strinse din vinzarea bunurilor de larg consum - inclusiv electronice, computere, automobile, aparatura casnica si imbracaminte - catre Statele Unite si catre piata mondiala¹.

Atita timp cit lumea accepta dolarul ca pe moneda ei de referinta, aceasta datorie excesiva nu reprezinta un obstacol serios in calea corporatocratiei. In orice caz, daca o alta moneda de referinta va aparea in locul dolarului si daca unii dintre creditorii Statelor Unite (Japonia sau China, de pilda) ar decide sa isi revendice datoriile, situatia s-ar schimba dramatic. Statele Unite s-ar afla, in scurt timp, intr-o situatie deosebit de precara.

De fapt, in prezent, existenta unei astfel de monede de referinta nu mai este ipotetica; euro a intrat pe scena financiara internationala la 1 ianuarie 2002 si capata un prestigiu din ce in ce mai mare, devenind mai puternic din luna-n luna. Euro ofera o ocazie unica pentru OPEC, daca acesta alege sa-si ia revansa pentru invazia din Irak sau daca, dintr-un alt motiv, decide sa-si indrepte fortele impotriva Statelor Unite. O decizie luata de OPEC de a substitui dolarul cu euro ca moneda standard de referinta ar zgudui imperiul din temelie. Daca acest lucru s-ar intimpla si daca unul sau doi creditori majori ar cere sa li se returneze datoriile in euro, impactul ar fi enorm.

Acestea erau gindurile care ma framintau in acea dimineata din Vinerea Mare, pe 18 aprilie 2003, in timp ce parcurgeam pe jos scurta distanta de acasa pina la garajul tainic ce imi servea drept birou. M-am asezat la masa de lucru, am deschis computerul si, ca de obicei, am accesat pagina de internet a ziarului New York Times. Titlul principal mi-a sarit in ochi; m-a smuls imediat din preocuparile mele referitoare la noile realitati din finantele internationale, la datoria nationala si la euro, transportindu-ma inapoi la vechea mea profesie: "SUA incredinteaza firmei Bechtel un contract important in Reconstructia Irakului'.

Articolul sustinea ca "Administratia Bush a recompensat Grupul Bechtel din San Francisco cu primul contract important legat de un plan gigantic de reconstructie a Irakului.' Ceva mai in josul paginii, autorii ii informau pe cititori ca "irakienii vor lucra, prin urmare, pentru a-si reface tara cu Banca Mondiala si cu Fondul Monetar International, institutii in care Statele Unite se bucura de o influenta considerabila²'.

O influenta considerabila! Putin spus.

Mi-am indreptat atentia spre un alt articol din Times, "Compania are legaturi la Washington si in Irak'. Am trecut peste primele paragrafe, care repetau mare parte din informatia din articolul precedent, si am ajuns la cel in care se specifica faptul ca:

Bechtel are legaturi trainice cu institutia securitatii nationale Un director este George Schultz, secretar de stat sub presedintele Ronald Reagan. Inainte de a se alatura administratiei Reagan, dl Schultz, consilier asociat la Bechtel, a fost si presedintele companiei, lucrind alaturi de Caspar W. Weinberger, fost director executiv la compania din San Francisco, inainte de a fi numit secretar al apararii. Anul acesta, Presedintele Bush l-a desemnat pe managerul general de la Bechtel, Riley P. Bechtel, sa faca parte din Consiliul Prezidential pentru Export³.

Aceste articole contineau, in nuce, povestea istoriei moderne, a dorintei de realizare a imperiului global. Ceea ce se petrecea in Irak si era descris in presa era rezultatul muncii pe care Claudine ma instruise sa o fac cu aproape treizeci de ani in urma si al muncii altor femei si barbati care impartaseau o dorinta de parvenire nu foarte diferita de cea pe care si eu o simtisem. Acesta era punctul forte al progresului corporatocratiei pe calea atragerii fiecarui om din lume in sfera sa de influenta.

Articolele pomenite erau despre invadarea din 2003 a Irakului si despre contractele care se semnau in acel moment, atit pentru reconstructia tarii din ruinele create de soldatii nostri, cit si pentru recladirea ei din temelii dupa modelul modern, occidentalizat. Totusi, fara sa o spuna deschis, stirile din 18 aprilie 2003 se refereau si la inceputul anilor 1970, la Afacerea de Spalare a banilor Arabiei Saudite. ASAS / SAMA si contractele care au rezultat in urma ei creasera noi si irevocabile precedente care le permisesera - si chiar mandatasera - companiilor de inginerie si constructii din SUA si industriei petroliere sa se implice in dezvoltarea unui regat al desertului. Dintr-o singura lovitura puternica, ASAS a stabilit noi reguli pentru managementul global al petrolului, a redefinit geopoliticile si a fondat o alianta cu familia regala Saudita care avea sa-i asigure acesteia hegemonia, precum si angajamentul lor de a juca dupa regulile noastre.

Pe masura ce citeam acele articole, nu ma puteam abtine sa nu ma intreb citi oameni stiau, asa cum stiam eu, ca Saddam ar fi putut fi inca la putere, daca ar fi jucat asa cum au facut-o cei din Arabia Saudita. Ar fi avut propriile lui rachete si uzine chimice; noi i le-am fi construit si oamenii nostri ar fi fost responsabili cu actualizarea si administrarea lor. Ar fi fost o afacere foarte profitabila - asa cum fusese si Arabia Saudita.

Pina acum, curentul principal din mass-media fusese foarte precaut sa nu faca publica aceasta poveste. Dar, iata, azi ea iesise la iveala. Este adevarat, nu era decit o aluzie marunta; articolele nu erau decit o sfioasa umbra a unui rezumat si totusi povestea parea sa iasa la lumina. Intrebindu-ma daca New York Times nu adopta o pozitie nonconformista, am accesat pagina de internet a CNN-ului si am citit: "Bechtel cistiga contractul in Irak'. Povestea de la CNN era foarte asemanatoare cu cele din Times, doar ca ea adauga:

Alte citeva companii au fost prezentate, in diverse momente, drept posibile candidate pentru aceasta sarcina, fie in calitate de participante individuale la licitatie, fie ca parte dintr-o echipa, iar printre acestea s-au numarat sectia Kellogg Brown & Root (KBR) de la compania Halliburton - al carei vicepresedinte, Dick Cheney, a fost cindva presedinte executiv (Deja) Halliburton a cistigat un contract, care ar putea valora 7 miliarde de dolari si ar putea dura pina la doi ani, prin care se obliga sa faca reparatii de urgenta la infrastructura petroliera a Irakului⁴.

Se parea ca povestea cu marsul spre imperiul global incepea, intr-adevar, sa iasa la iveala. Nu cu detalii, nici cu faptul ca era o poveste tragica despre datorii, inselaciune, sclavagism, exploatare si cea mai flagranta acaparare, pe care a cunoscut-o istoria, de inimi, minti, suflete si resurse umane din intreaga lume. Nimic din aceste articole nu facea aluzie la faptul ca povestea din Irakul anului 2003 era o continuare a unei istorii rusinoase. Nici nu se arata cum aceasta istorie, datind de cind dateaza si imperiul, capatase acum noi si terifiante dimensiuni, atit din cauza amplorii sale din timpul actualei globalizari, cit si datorita subtilitatii cu care se infaptuiesc lucrurile, in ciuda lacunelor ei insa, povestea parea sa iasa cu adevarat la lumina, aproape impotriva propriei vointe.

Ideea unei povesti sovaielnice care se impotrivea dezvaluirii, dar care avea unele scurgeri de informatii, imi era foarte familiara. Imi amintea de propria mea istorie si de numerosii ani in care i-am aminat relatarea. O foarte lunga perioada de timp stiusem ca aveam de facut o confesiune si totusi am tot aminat sa o fac. Gindindu-ma retrospectiv, inteleg ca dubiile mele, soaptele vinovatiei, toate acestea au existat inca de la inceput. Ele se declansasera in apartamentul Claudinei, chiar inainte de a ma angaja sa merg in Indonezia, in acea prima calatorie, si m-au hartuit aproape fara incetare in toti acesti ani.

Si mai stiam si ca, daca dubiile, durerea si vinovatia nu m-ar fi chinuit cu obstinatie, nu as fi renuntat niciodata. Ca atit de multi altii, as fi fost prins in capcana. Nu as fi stat pe o plaja din Insulele Virgine luind hotarirea de a-mi da demisia de la MAIN. Totusi, continuam sa amin momentul, intocmai cum noi, ca o adevarata civilizatie, continuam sa aminam.

Aceste titluri de ziar pareau sa faca aluzie la alianta dintre marile corporatii, bancile internationale si guverne, dar, asemenea CV-ului meu de la MAIN, povestile de-abia atingeau suprafata realitatii. Erau asemenea unui strat de lac stralucitor. Adevarata poveste avea putin de-a face cu faptul ca firmele mari de inginerie si constructii primeau inca o data miliarde de dolari pentru a transforma o tara dupa propria noastra imagine - in sinul unui popor care nu avea nici cea mai vaga dorinta de a reflecta aceasta imagine - sau cu faptul ca o elita de barbati repetau un ritual vechi de cind lumea, acela de a abuza de privilegiile pe care le ofereau inaltele lor pozitii in guvern.

Aceasta imagine este mult prea simpla. Ea sugereaza ca tot ceea ce ar trebui noi sa facem, daca ne-am hotari sa indreptam greselile sistemului, ar fi sa-i alungam pe acesti oameni. Ea se hraneste din teoriile conspiratiei si, prin urmare, ne furnizeaza o scuza convenabila de a aprinde televizorul si de a uita de toate cele, confortabil instalati in aceasta perspectiva la mina a treia asupra istoriei, de genul: "Ei' vor avea grija de asta; vasul statului este calit pe mare si se va aseza din nou pe cursul cel normal. E posibil sa fim nevoiti sa asteptam urmatoarele alegeri, dar, in cele din urma, toate se vor sfirsi cu bine.

Adevarata poveste a imperiului modern - a corporatocratiei care exploateaza oameni disperati si care pune in aplicare cea mai brutala, cea mai egoista si, in fond, cea mai importanta deposedare de resurse din istorie - nu are prea mult de-a face cu ceea ce se arata in ziarele din dimineata aceea, dar are foarte mult de-a face cu noi. Si asta, desigur, explica de ce ne este atit de greu sa ascultam adevarata istorie. Preferam sa credem mitul conform caruia mii de ani de evolutie sociala umana au perfectat un sistem economic ideal, decit sa acceptam faptul ca ne lasam pacaliti de un concept fals si il acceptam ca litera de lege. Ne-am autoconvins ca umanitatea beneficiaza de cresterea economica si, cu cit aceasta crestere este mai mare, cu atit sint mai raspindite beneficiile. In cele din urma, ne-am convins unii pe altii ca un corolar al acestui concept este valid si justificat din punct de vedere moral, si anume ca oamenii care exceleaza in alimentarea focului cresterii economice ar trebui venerati si recompensati, in timp ce aceia care s-au nascut la periferie sint destinati exploatarii.

Acest concept si corolarul sau sint folosite pentru a justifica toate tipurile de piraterie - sint acordate licente pentru a prada, jefui si ucide oameni nevinovati in Iran, Panama, Columbia, Irak si in alte parti. Asasinii economici, sacalii si armatele sint infloritoare atita timp cit activitatile lor pot fi infatisate drept stimuli pentru cresterea economica - si aproape intotdeauna ele demonstreaza acest lucru.

Gratie "stiintelor' partinitoare de previzionare, gratie econometriei si statisticii, daca bombardezi un oras si apoi il reconstruiesti, datele prezinta un urias salt economic.

Adevarata poveste este ca traim intr-o minciuna. Ca si in cazul CV-ului de la MAIN, am creat un strat protector sub care se ascund, de fapt, cancerele fatale. Aceste cancere sint radiografiate de statisticile noastre, care dezvaluie faptul cumplit ca cel mai puternic si mai bogat imperiu din istorie are rate inspaimintatoare de sinucideri, consum de droguri, divorturi, molestare a copiilor, violuri si crime, si ca, asemenea unui cancer, aceste nenorociri isi intind tentaculele pe o raza din ce in ce mai mare, de la an la an. In inimile noastre, fiecare simte o durere. Strigam dupa o schimbare. Cu toate acestea, ne virim pumnul in gura, inabusind aceste strigate, si uite asa mergem mai departe neauziti.

Ar fi minunat daca am putea arunca toata vina pe o conspiratie, dar nu putem. Imperiul depinde de eficienta marilor banci, corporatii si guverne - Corporatocratia -, dar nu este vorba despre o conspiratie. Aceasta corporatocratie este totuna cu noi - noi o concretizam - iar acesta este, desigur, motivul pentru care multora dintre noi li se pare greu sa ia atitudine si sa i se opuna. Mai repede aruncam o privire la conspiratorii care forfotesc in penumbra, deoarece majoritatea dintre noi lucram intr-una dintre acele banci, corporatii sau guverne, sau depindem de ele in schimbul marfurilor si serviciilor pe care ei le produc si le vind. Nu avem cum sa ajungem sa muscam mina stapinului care ne hraneste.

Aceasta era situatia la care meditam in timp ce stateam si ma uitam la titlurile de pe ecranul monitorului. Iar ele ridicau un numar de intrebari. Cum te poti impotrivi unui sistem care arata ca-ti ofera casa, masina, mincare, haine, electricitate si asistenta medicala - chiar daca stii ca acel sistem creeaza o lume in care 24000 de oameni mor de foame in fiecare zi si milioane de alti oameni te urasc sau, oricum, urasc politicile pe care le aplica reprezentantii alesi de tine? Cum sa gasesti curajul de a te abate de la linie si de la conceptele provocatoare pe care tu si vecinii tai le-ati privit intotdeauna ca pe litera de lege, chiar atunci cind suspectati ca sistemul este pe cale de autodistrugere? Incetisor, m-am ridicat si m-am intors in casa spre a-mi mai turna cafea in ceasca.

Am facut un scurt ocol, ducindu-ma sa-mi ridic si exemplarul din Palm Beach Post care se afla linga casuta postala de linga aleea noastra. Continea acelasi articol despre Bechtel-Irak, reprodus din New York Times. Acum am observat insa data de pe frontispiciu: 18 aprilie. Este o data celebra, cel putin in New England, care mi-a fost inoculata de parintii mei sustinatori infocati ai Razboiului de Independenta si de un poem al lui Longfellow:

Ascultati, copiii mei, si-asa veti auzi

De Paul Revere cum el calatori,

In miez de noapte,

Pe 18 april, in saptes'cinci;

In viata-acum nici unul nu veti mai gasi

Ce an si zi de-atunci sa-si poata aminti.

Anul acesta, Vinerea Mare a coincis cu aniversarea calatoriei lui Paul Revere. Vederea acelei date pe frontispiciul ziarului Post m-a facut sa ma gindesc la argintarul colonialist care calarea pe intunecatele strazi ale oraselor din New England, flutureindu-si palaria si strigind "Vin englezii!' Revere isi riscase viata pentru a da de veste, iar americanii loiali reactionasera. La acea vreme, ei au oprit un imperiu. M-am intrebat ce anume ii motivase, de ce erau atit de dornici acei americani colonisti sa iasa din rind. Multi dintre fruntasii revolutiei fusesera prosperi. Ce ii insufletise intr-atit incit sa-si riste afacerile, sa muste mina care-i hranise, sa-si pericliteze vietile? Fiecare dintre ei avea, fara indoiala, motive personale si totusi trebuie sa fi existat o forta unificatoare, o energie sau un catalizator, o scinteie care sa aprinda toate acele focuri individuale in acel unic moment din istorie.

Si apoi mi-am dat seama: cuvintele.

Relatarea adevaratei istorii despre Imperiul Britanic si despre sistemul lui egoist si, in final, autodistructiv fusese cea care aprinsese acea scinteie. Expunerea unor adevaruri evidente, prin spusele unor oameni ca Tom Paine si Thomas Jefferson, a aprins imaginatia conationalilor lor, le-a deschis inimile si mintile. Colonistii au inceput sa puna intrebari, iar, cind au facut-o, au descoperit o noua realitate care dezvaluia inselaciunile. Ei au ajuns sa discearna adevarul de aparente, au inteles felul in care Imperiul Britanic ii manipulase, ii inselase si-i transformase in sclavi.

Ei au vazut ca stapinii lor englezi concepusera un sistem si apoi reusisera sa convinga majoritatea oamenilor de o minciuna - aceea ca era cel mai bun sistem pe care omenirea il putea oferi, ca perspectivele de a trai intr-o lume mai buna depindeau de directionarea resurselor catre regele Angliei, ca o abordare imperiala a comertului si politicii era cel mai eficace si uman mijloc de a ajuta marea majoritate a populatiei - cind, de fapt adevarul era ca sistemul ii imbogatea numai pe citiva pe spezele celor multi. Aceasta minciuna si exploatarea ce decurgea din ea au durat si s-au extins timp de decenii, pina cind o mina de filozofi, afaceristi, fermieri, pescari, colonisti, scriitori si oratori au inceput sa rosteasca adevarul.

Cuvinte. Ma gindeam la puterea lor in timp ce imi umpleam din nou cana cu cafea, indreptindu-ma spre birou si asezindu-ma in fata computerului.

Am iesit de pe site-ul CNN si am deschis un fisier la care lucrasem cu o noapte inainte. Am citit primul paragraf pe care il scrisesem:

Aceasta poveste trebuie spusa. Traim o vreme de criza cumplita - si de uimitoare oportunitati. Istoria personala a unui anumit asasin economic este cea a felului in care am ajuns in situatia de acum si a cauzei pentru care, in mod curent, avem de infruntat crize aproape insurmontabile. Aceasta poveste trebuie relatata, deoarece, numai intelegind greselile noastre trecute, vom fi in stare sa exploatam asa cum trebuie oportunitatile viitoare Dar, ceea ce mi se pare cel mai important, este ca aceasta poveste trebuie spusa, deoarece astazi, pentru prima data in istorie, o tara are capacitatea, banii si puterea de a schimba actuala stare de lucruri. Este vorba despre tara in care m-am nascut si pe care am slujit-o ca AE: Statele Unite ale Americii.

De data aceasta, nu voi mai renunta. Coincidentele din viata mea si alegerile pe care le facusem in functie de ele ma adusesera in acest punct. Aveam sa merg mai departe.

M-am gindit din nou la celalalt barbat, acela care calarea in galop prin tinuturile intunecate din New England, strigindu-si avertismentul. Argintarul stia ca acele cuvinte ale lui Jefferson si ale lui Paine il precedasera, ca oamenii citisera acele cuvinte in casele lor si le discutasera prin circiumi. Paine atrasese atentia asupra adevarului privind tirania Imperiului Britanic. Jefferson declarase ca natiunea noastra era inchinata principiilor vietii, libertatii si dobindirii fericirii. Iar Revere, calarind in noapte, a inteles ca femeile si barbatii din colonii capatasera putere datorita spuselor acestora si ca ei aveau sa se ridice si sa lupte pentru o lume mai buna.

Cuvinte

Am luat hotarirea de a nu mai sta pe ginduri, de a finaliza, in sfirsit, ceea ce incepusem de atitea ori de-a lungul tuturor acestor ani, de a ma purifica, de a marturisi - de a asterne slovele acestei carti.

EPILOG

Am ajuns la finalul acestei carti si, in acelasi timp, la un inceput. Probabil ca va puneti intrebarea care este pasul urmator, ce puteti face pentru a va opune corporatocratiei si a opri acest mars nebunesc si autodistructiv catre imperiul global. Sinteti pregatiti sa lasati cartea din mina si sa va napustiti asupra lumii.

Vreti idei, iar eu v-as putea oferi citeva.

As putea sublinia un lucru: capitolul final, pe care tocmai l-ati citit, despre Bechtel si Halliburton in Irak este deja de domeniul istoriei. In momentul in care il cititi, ar putea parea redundant. In orice caz, semnificatia acelor articole de ziar merge mult mai departe de momentul la care se refera. Acel capitol, sper, va schimba felul in care veti percepe stirile, va va ajuta sa cititi printre rindurile tuturor articolelor pe care veti pune mina si sa puneti intrebari despre implicatiile mai profunde ale fiecarui reportaj de radio sau televiziune. Lucrurile nu sint asa cum par. Reteaua NBC (National Broadcasting Company) este detinuta de General Electric, ABC (American Broadcasting Company) este detinuta de Disney, CBS (Columbia Broadcasting System), de Viacom, iar CNN (Cable News Network) reprezinta o parte din uriasul concern AOL (America Online) Time Warner. Majoritatea ziarelor, revistelor si editurilor noastre sint detinute - si manipulate - de uriase corporatii internationale. Presa noastra este o parte a corporatocratiei. Presedintii si directorii care controleaza aproape toate canalele de informatii stiu care le este locul; ei sint invatati de-a lungul vietii ca una dintre cele mai importante sarcini a lor este de a perpetua, consolida si extinde sistemul pe care l-au mostenit. Ei sint extrem de eficienti in indeplinirea acesteia, iar daca se intimpla sa intimpine vreun obstacol, atunci pot fi lipsiti de scrupule. Asa ca dumneavoastra va revine misiunea de a vedea si de a da in vileag adevarul ascuns in spatele aparentelor. Dezvaluiti-l familiei si prietenilor dumneavoastra; dati lumii de stire. V-as putea da o lista cu ceea ce puteti face practic. De exemplu, va puteti reduce consumul de benzina. In 1990, inainte de a invada Irakul, am importat 8 milioane de barili de ulei; pina in 2003, la a doua invazie, aceasta cantitate a crescut cu mai mult de 50%, la peste 12 milioane de barili¹. Data viitoare cind aveti de gind sa mergeti la cumparaturi, mai bine cititi o carte, faceti sport sau meditati. Aduceti-va la o scara mai redusa casa, garderoba, masina, biroul si, pe cit posibil, toate celelalte lucruri din viata dumneavoastra. Protestati impotriva acordurilor comerciale "libere' si impotriva companiilor care exploateaza oameni disperati in atelierele insalubre sau care distrug mediul inconjurator.

V-as putea spune ca, in interiorul actualului sistem, exista inca sperante mari, ca nu este nimic absolut rau in banci, corporatii sau guverne - sau in oamenii care le conduc - si ca acestia nu fac neaparat parte din corporatocratie. As putea intra in mai multe detalii, despre felul in care problemele cu care ne confruntam azi nu sint rezultatul raului inerent al institutiilor; ele sint, mai degraba, rezultatul unor idei eronate privind dezvoltarea economica. Greseala rezida nu in institutiile ca atare, ci in perceptia noastra asupra modului lor de functionare si a felului in care interactioneaza una cu cealalta, precum si asupra rolului pe care managerii lor il joaca in acest proces.

De fapt, acele retele de comunicare si de distributie extrem de eficiente din intreaga lume ar putea fi folosite pentru a infaptui transformari pozitive si umanitare. Imaginati-va ca logoul Nike, arcele Mc Donald's si sigla Coca-Cola ar deveni simboluri ale unor companii care ar avea ca scop principal imbracarea si hranirea saracilor lumii, intr-un mod care sa nu afecteze negativ mediul inconjurator. Acest lucru nu este mai putin realist decit trimiterea unui pamintean sa traiasca pe Luna, ruinarea Uniunii Sovietice sau crearea unei infrastructuri care sa permita acestor companii sa ajunga in cel mai indepartat colt al planetei. Avem nevoie de o revolutie in abordarea pe care o avem asupra educatiei, asupra felului in care ne incurajam copiii sa gindeasca, sa puna sub semnul intrebarii, sa indrazneasca sa actioneze. Un exemplu il puteti da chiar dumneavoastra. Fiti educator si, in acelasi timp, elev; stimulati-i pe cei din jur, determinindu-i sa va urmeze exemplul.

V-as putea incuraja sa intreprindeti anumite actiuni care sa aiba un impact asupra institutiilor din viata dumneavoastra. Luati cuvintul daca participati la intruniri, scrieti scrisori si e-mailuri, dati telefoa- ne si puneti intrebari, exprimati-va ingrijorarea, votati pentru consilii scolare, consilii locale si organisme de conducere cu vederi largi. Atunci cind trebuie sa faceti cumparaturi, faceti-le cu responsabilitate; implicati-va personal.

V-as putea aminti de ceea ce mi-au spus shuarii in 1990, ca lumea este asa cum o visezi si ca putem schimba vechiul cosmar al industriilor poluante, al autostrazilor inecacioase si al oraselor supraaglomerate cu un nou vis, bazat pe principii ce respecta Pamintul, de responsabilitate sociala, de egalitate si echitate. Ne sta in putere sa ne transformam pe noi insine, sa schimbam paradigma.

V-as putea enumera surprinzatoarele oportunitati pe care le avem la dispozitie pentru a crea o lume mai buna, chiar acum: suficienta mincare si apa pentru toata lumea, medicamente care sa vindece boli si sa previna epidemii care lovesc, necrutator, milioane de oameni; sisteme de transport care pot asigura minimul necesar pentru a intretine viata in cele mai indepartate colturi ale planetei; capacitatea de a creste nivelul de educatie si de a asigura servicii de Internet care ar putea da posibilitatea tuturor de pe planeta sa comunice unii cu altii; mijloace pentru rezolvarea conflictelor care ar putea face razboaiele inutile; tehnologii care sa exploreze atit nemarginirea spatiului, cit si cea mai mica energie, cea subatomica, putind fi aplicate apoi pentru dezvoltarea unor case mai ecologice si mai eficiente pentru toata lumea; suficiente resurse pentru a realiza toate cele de mai sus; si cite si mai cite

V-as putea sugera citiva pasi pe care-i puteti face imediat, pentru a-i ajuta pe ceilalti sa inteleaga crizele, dar si ocaziile de a face schimbari.

.Tineti prelegeri despre Confesiunile unui asasin economic la libraria sau la biblioteca din apropiere (un model in acest sens puteti accesa de pe site-ul www.JohnPerkins.org

. Puneti la punct o prezentare pentru o scoala generala din vecinatate, prezentare axata pe unul dintre subiectele dumneavoastra preferate (sport, bucatarie, chiar si furnici, de fapt despre aproape orice) si folositi-o pentru a-i ajuta pe elevi sa devina constienti de adevarata natura a societatii pe care o au in mostenire.

. Trimiteti e-mailuri la toate adresele din agenda dumneavoastra, exprimindu-va sentimentele pe care vi le-a trezit aceasta carte sau altele pe care le-ati citit.

Senzatia mea este insa ca v-ati gindit deja la multe dintre aceste lucruri. Nu este nevoie decit sa alegeti citeva dintre ele si sa le realizati, dar si sa va dati seama ca toate acestea sint o parte dintr-un demers mult mai amplu pe care eu si cu dumneavoastra se cuvine sa-i intreprindem. Trebuie sa ne dedicam absolut si fara echivoc trezirii la realitate, a noastra, dar si a celorlalti. Trebuie sa percepem intelepciunea profetiilor, sa ne deschidem inimile si mintile spre posibilitatile existente, sa devenim constienti si apoi sa actionam.

In orice caz, aceasta carte nu este o reteta; ea este, pur si simplu, o confesiune. Este o marturisire a unui om care si-a permis, cu de la sine putere, sa devina un pion, o unealta, un asasin economic; un om care a investit intr-un sistem corupt, deoarece acesta ii oferea atit de multe cistiguri si pentru ca o astfel de investitie era mai usor de justificat; un om care putea mai mult, dar care era mereu in stare sa gaseasca scuze pentru propria lacomie, pentru exploatarea oamenilor disperati si pentru devastarea planetei; un om care a avut un avantaj enorm de a fi fost nascut intr-una din cele mai bogate natiuni din istoria lumii si care isi permitea sa-si plinga de mila pentru ca parintii lui nu se aflau in virful piramidei; un om care si-a ascultat profesorii, a citit carti despre dezvoltarea economica si apoi a urmat exemplul altor barbati si femei care legitimau fiecare actiune ce promova imperiul global, chiar daca acea actiune avea drept rezultat crima, genocidul si distrugerea mediului; un om care i-a instruit pe altii sa-i calce pe urme. Aceasta este confesiunea mea.

Faptul ca ati ajuns cu lectura pina aici arata ca va regasiti pina la un anumit nivel in confesiunea mea, ca dumneavoastra si cu mine avem multe in comun. Poate ca am calatorit pe drumuri diferite, dar am condus acelasi tip de masina, am folosit acelasi tip de combustibil si am oprit sa luam masa la aceleasi restaurante detinute de aceleasi corporatii.

Pentru mine, confesiunea a insemnat o parte esentiala din nevoia mea de trezire. Ca toate confesiunile, ea este primul pas catre mintuire.

Acum este rindul dumneavoastra. Trebuie sa va faceti propria confesiune. Atunci cind va veti fi lamurit cine sinteti, de ce va aflati aici in aceasta perioada a istoriei, de ce ati facut lucrurile pe care le-ati facut - cele de care sinteti mindru, dar si cele cu care nu va laudati - si unde aveti de gind sa ajungeti in viitor, veti simti imediat un sentiment de eliberare. Poate fi chiar o euforie.

Credeti-ma cind va spun ca scrierea acestei carti a fost o experienta extrem de emotionanta, dar si dureroasa si umilitoare. A reusit sa ma sperie intr-un mod in care nimic nu m-a mai speriat vreodata. Dar m-a ajutat sa ajung la o senzatie de usurare pe care nu am mai simtit-o pina acum, un sentiment pe care nu il pot descrie altfel decit ca fiind unul extatic.

Puneti-va personal urmatoarele intrebari. Ce trebuie sa marturisesc? Cum i-am inselat pe cei din jur, dar si pe mine? Cind am aminat confesiunea? De ce am permis sa fiu absorbit de un sistem despre care stiu ca este nedrept? Ce voi face pentru a ma asigura ca urmasii nostri si toti copiii de pretutindeni vor fi capabili sa implineasca visul Stramosilor nostri intemeietori, visul la viata, libertate si cautarea fericirii? Ce actiune voi intreprinde pentru a pune capat foametei inutile si pentru a avea siguranta ca nu se va mai repeta nicicind un 11 septembrie ca cel din 2001 ? Cum as putea sa-i fac pe copiii nostri sa inteleaga ca oamenii care traiesc in lux, dar vor din ce in ce mai mult, au vieti dezechilibrate, trebuind sa fie compatimiti si, in nici un caz, absolut niciodata, luati drept model, chiar daca ei ni se prezinta, prin intermediul mass-media pe care o controleaza, drept simboluri culturale si incearca sa ne convinga de faptul ca apartamentele de lux si iahturile aduc fericirea? Ce schimbari voi face pentru a incerca sa-mi schimb atitudinea si perceptia? Ce institutii voi alege pentru a-i invata pe altii, dar si pe mine personal, tot mai multe despre aceste lucruri?

Acestea sint intrebarile esentiale pentru vremurile in care traim. Fiecare dintre noi ar trebui sa raspunda la ele in felul sau si sa exprime aceste raspunsuri cit mai clar si mai lipsit de echivoc cu putinta. Paine, Jefferson si toti ceilalti patrioti ne privesc. Cuvintele lor continua sa ne inspire si astazi. Se aud inca pina la noi spiritele acelor barbati si femei care si-au abandonat fermele si barcile de pescuit si s-au impotrivit puternicului Imperiu Britanic, ale acelora care au luptat pentru emanciparea sclavilor, in timpul Razboiului Civil, si ale celor care si-au dat viata pentru a apara lumea de fascism. Si tot asa si spiritele celor care au ramas acasa, producind mincarea si hainele si oferindu-le sprijin moral, si ale tuturor femeilor si barbatilor care au aparat ceea ce s-a cistigat in acele batalii: profesori, poeti, artisti, antreprenori, medici, muncitori dumneavoastra si cu mine. A sosit vremea noastra. Acum este momentul ca fiecare dintre noi sa-si ocupe locul in prima linie si sa-si puna acele intrebari importante, sa caute in launtru-i propriile raspunsuri si sa treaca la actiune. Coincidentele din viata dumneavoastra si alegerile pe care le-ati facut drept replica la ele v-au adus pina in acest punct

John Perkins - istoria personala

Absolva scoala elementara, este admis la Middleburry College.

Se imprieteneste cu Farhad, fiul unui general iranian. Abandoneaza colegiul Middlebury.

Lucreaza la ziarul Hearst din Boston.

Admis la Boston University College of Business Administration (Colegiul Universitatii din Boston pentru Administrarea Afacerilor).

Se casatoreste cu o fosta colega de la Middlesbury, al carei "Unchi Frank' este un important om de legatura la National Security Agency (Agentia Nationala de Securitate) (NSA).

Catalogat de NSA ca asasin economic ideal. Cu binecuvintarea "Unchiului Frank', se alatura agentiei guvernamentale Peace Corps (Corpul Pacii) si este trimis in Amazonul ecuadorian unde vechile triburi indigene se lupta cu companiile petrolier americane.

Traieste in padurea tropicala si in Anzi. Experimenteaza in mod direct practicile de inselatorie si de distrugere practicate de companiile petroliere si de agentiile guvernamentale, precum si impactul lor negativ asupra culturilor bastinase si a mediului inconjurator.

In Ecuador, se intilneste cu vicepresedintele unei firme de consultanta internationala, MAIN, care este si un agent de legatura al NSA.

Se angajeaza la MAIN, trece printr-o instructie strict secreta, in Boston, in vederea calificarii ca asasin economic, si este trimis, intr-un grup de unsprezece oameni, in Java, Indonezia. Se lupta cu propria-i constiinta care se opune falsificarii unor studii economice.

Datorita disponibilitatii sale de a "coopera', este promovat economist-sef si este privit ca un adevarat "copil minune'. Intilneste lideri importanti, inclusiv pe presedintele Bancii Mondiale, Robert McNamara. Este trimis intr-o misiune speciala in Panama. Se imprieteneste cu presedintele, carismaticul lider al statului Panama, Omar Torrijos; afla despre istoria imperialismului american si despre hotarirea lui Torrijos de a transfera proprietatea asupra Canalului de la SUA catre Panama.

Ascensiune fulminanta. Construieste un imperiu in MAIN; continua activitatea in Panama; calatoreste foarte mult si realizeaza studii in Asia, in America Latina si in Orientul Mijlociu.

Rol esential in succesul imens pe care asasinatul economic l-a avut in Arabia Saudita. Familia regala este de acord sa investeasca miliarde de dolari din venitul asigurat de titlurile de stat americane si sa permita Departamentului Trezoreriei SUA sa foloseasca dobinda din aceste investitii pentru a angaja firme americane care sa construiasca sisteme electrice si de alimentare cu apa, autostrazi, porturi si orase in intreg regatul. In schimb, Statele Unite garanteaza ca familia regala va continua sa detina puterea. Aceasta reusita va servi drept model viitoarelor intelegeri facute de asasini economici, inclusiv al aceleia din Irak, esuate in cele din urma.

Din nou promovat - cel mai tinar partener de la MAIN in toata istoria de 100 de ani a firmei - si numit manager al Planificarii Regionale si Economice. Publica o serie de lucrari cu impact important; tine cursuri la Harvard si la alte institutii.

Coordoneaza proiecte importante in toata lumea, in Africa, Asia, America Latina, America de Nord si in Orientul Mijlociu, invata din abordarea revolutionara a sahului Iranului privind construirea unui imperiu prin asasinat economic.

Datorita relatiilor personale din Columbia, devine sensibil la rascoala fermierilor care sint etichetati drept comunisti si traficanti de droguri, dar care, de fapt, nu sint decit niste tarani care-si apara familiile si caminele.

Scos din Iran de Farhad. Impreuna, zboara la Roma, la casa tatalui lui Farhad, un general iranian care prezicea eliminarea iminenta a sahului si care dadea vina pe politica SUA, pe liderii corupti si pe guvernele despotice pentru dezbinarea plina de ura din Orientul Mijlociu. El a avertizat ca daca Statele Unite nu devin mai intelegatoare, situatia se va deteriora.

Se lupta cu propria-i constiinta in momentul cind sahul fug din tara si iranienii ataca Ambasada americana, luind cincizeci si doi de ostatici. Intelege ca Statele Unite reprezinta o natiune care se straduieste sa nege adevarul despre rolul sau imperialist in lume. Dupa ani de tensiune si separari frecvente, divorteaza de prima sotie.

Sufera de depresie, de vinovatie si de intelegerea faptului ca banii si puterea l-au prins in capcana MAIN. Isi da demisia.

Este profund afectat cind presedintele Ecuadorului, Jaime Roldos (care desfasurase o campanie sustinuta impotriva platformei petroliere), si presedintele statului Panama, Omar Torrijos (care stirnise minia puternicelor interese ale Washingtonului, datorita pozitiei sale in chestiunea Canalului Panama si a bazelor militare americane), au murit in ingrozitoare accidente de avion, care aveau toate elementele caracteristice unor asasinate comise de CIA. Se casatoreste pentru a doua oara cu o femeie al carei tata este arhitect-sef la Corporatia Bechtel si responsabil cu proiectarea si construirea oraselor din Arabia Saudita - activitate finantata prin intelegerea din 1974.

Creeaza Independent Power Systems Inc (IPS), o companie care avea drept obiect de activitate producerea electricitatii nedaunatoare mediului inconjurator. Are un copil: Jessica.

Reuseste in mod spectaculos ca presedinte executiv ai IPS, cu mult ajutor din partea "coincidentelor' - oameni bine plasati, scutiri de taxe etc. Ca tata, se ingrozeste de crizele mondiale si de fostul sau rol ca asasin economic. Incepe sa scrie o carte de dezvaluiri, dar i se ofera un post de consultant, foarte profitabil, cu conditia de a nu scrie cartea.

In urma invaziei statului Panama de catre trupele SUA si a intemnitarii lui Noriega, vinde IPS si se pensioneaza, la virsta de 45 de ani. Cocheteaza cu cartea despre viata unui asasin economic, dar este convins sa isi canalizeze energiile catre crearea unei organizatii nonprofit, un efort asupra caruia, i se spune, o astfel de carte ar avea un impact negativ.

Urmareste esecul asasinilor economici din Irak, care a avut drept rezultat Razboiul din Golf. Incepe, a treia oara, sa scrie cartea despre asasini economici, dar este din nou invins prin amenintari si mite. Incearca sa-si linisteasca constiinta, scriind carti despre populatiile indigene, prin sprijinul acordat organizatiilor nonprofit, prin prelegeri tinute la adunarile New Age, prin calatoriile in Amazon si in Himalaya, intilnirea cu Dalai Lama etc.

Conduce un grup de nord-americani in adincurile Amazonului, pe data de 11 septembrie 2001 aflindu-se acolo, la unul dintre triburile bastinase. Sta o zi la Ground Zero (Kilometrul Zero) si se hotaraste sa scrie cartea care ii putea vindeca durerea, dezvaluind adevarul ascuns in spatele asasinilor economici.

Se intoarce in Amazonul ecuadorian pentru a intilni triburile bastinase care amenintasera cu razboiul companiile petroliere; scrie Confesiunile unui asasin economic.

NOTE

Prefata

1. United Nations World Food Programme, https://www.wfp.org/index.asp?section=l (accesat pe 27 decembrie 1003). Mai mult, National Association for Prevention of Starvation (Asociatia Nationala pentru Prevenirea Foametei) estimeaza ca "In fiecare zi, 34000 de copii mor de foame sau de boli curabile generate de foame' (https://www.napsoc.org, accesata pe 27 decembrie 2003). Starvation.net estimeaza ca "daca am adauga si celelalte doua cauze principale (dupa foamete) care provoaca moartea celor mai saraci dintre saraci, bolile infectioase declansate de apa nepotabila si SIDA, ne-am apropia de 50000 de morti zilnic' (https://www. starvation.net, accesata pe 27 decembrie 2003).

2. Cercetarile Departamentului pentru Agricultura al Statelor Unite, raportate de Centrul de Cercetare si Actiune in Nutritie (Food Research and Action Center - FRAC), https://www.frac.org (accesat la 27 decembrie 2003).

3. Natiunile Unite. Raportul de dezvoltare umana (New York: Natiunile Unite, 1999)

4. "In 1998, Programul de Dezvoltare al Natiunilor Unite estima ca ar mai costa inca 9 miliarde (in plus fata de cheltuielile curente) pentru a furniza apa potabila si asistenta medicala pentru toti oamenii de pe planeta. Ar mai costa 12 miliarde de dolari in plus, spun ei, pentru a acoperi cheltuielile de asistenta medicala reproductiva pentru toate femeile din intreaga lume. Alte 13 miliarde de dolari ar fi suficiente nu numai pentru a da de mincare fiecarui om de pe planeta, dar si pentru a furniza asistenta medicala minima. Iar alte 6 miliarde de dolari ar putea asigura educatia elementara pentru toti Adunate, dau o suma totala de 40 miliarde de dolari' -John Robbins, autorul lucrarilor Dieta pentru o noua America si Revolutia alimentatiei, https://www.foodrevolution.org (accesata pe 27 decembrie 2003).

Prolog

1. Gina Chavez et al., Tarimiat- Firmes en Nuestro Territorio: FIPSE vs. ARCO, eds. Mario Melo si Juana Sotomayor (Quito, Ecuador: CDES si CONAIE, 2002)

2. Sandy Tolan, "Ecuador: Lost Promises', National Public Radio, Morning Edition, 9 Iulie 2003, https://www.npr.org./programs/morning/features/2003/jul/lati-noil (accesata pe 9 iulie 2003).

3. Juan Forero, "Seeking Balance: Growth vs. Culture in the Amazon', New York Times, 8 mai 2003.

4. Abby Ellin, "Suit Says Chevron Texaco Dumped Poisonns in Ecuador', New York Times, 8 mai 2003.

5. Chris Jochnick, "Perilous Prosperity', New Internationalist, iunie 2001, https://www. newint.org/issue335/perilous.htm. Pentru informatii detaliate, a se vedea, de asemenea, Pamela Martin, The Globalization of Contentious Politics: The Amazonian Indigenous Rights Movement (New York: Rutledge, 2002); Kimerling, Amazon Crude (New York: Natural Resource Defense Council, 1991); Leslie Wirpsa, trad., Upheavel in the Back Yard: Illegitimate Debts and Human Rights - The Case of Ecuador - Norway (Quito, Ecuador: Centro de Derechos Economicos y Sociales, 2002) si Gregory Palast, "Inside Corporate America', Guardian, 8 octombrie, 2000.

6. Pentru informatii despre impactul petrolului asupra economiilor nationale si mondiale, a se vedea Michael T. Klare, Resource Wars: The New Landscape of Global Conflict (New York: Henry Hoit and Company, 2001); Daniel Yergin, The Prize: The Epic Questfor Oil, Money & Power (New York: Free Press, 1993) si Daniel Yergin si Joseph Stanislaw, The Commanding Heights: The Battlefor the WorldEconomy (New York: Simon & Schuster, 2001).

7. James S. Henry, "Where the Money Went', Across the Board, martie/aprilie 2004, pp 42-45. Pentru informatii detaliate, vezi cartea lui Henry The Blood Bankers: Tales from the Global Underground Economy (New York Four Walls Eight Windows, 2003).

8. Gina Chavez et al, Tarimiat - Firmes en Nuestro Territorio: FIPSE vs. ARCO, eds. Mario Melo sl Juana Sotomayor (Quito, Ecuador: CDES si CONAIE, 2002); Petroleo, Ambiente y Derechos en la Amazonia Centro Sur, Edition Victor Lopez A, Centro de Derechos Economicos y Sociales, OPIP, IACYT-A (sub auspiciile Ox-fam America) (Quito, Ecuador: Seragrafic, 2002).

Sandy Tolan, "Ecuador: Lost Promises', National Public Radio, Morning Edition,9 iulie, 2003,

http //www.npr.org/programs/morning/features/2003/jul/latinoil accesata 9 iulie 2003

Pentru mai multe despre sacali si alte tipuri de asasini platiti, a se vedea R W.
Singer, Corporate Warriors: The Rise of the Privatized Military Industry (Ithaca, NY
si Londra: Corneli University Press, 2003); James R. Davis, Fortune's Warriors: Private Armies and the New World Order (Vancouver si Toronto: Douglas&McIntyre, 2000); Felix I. Rodriguez si John Weisman, Shadow Warrior: The CIA Hero of 100 Unknown Battles (New York: Simon and Schuster, 1989).

Capitolul 2

1. Pentru o privire mai detaliata asupra acestei operatiuni hotaritoare, a se vedea Stephen Kinzer, AU Shah's Men: An American Coup and the Roots of Middle East Terror (Hoboken, NJ: John Wiley& Sons Inc., 2003).

2. Jane Mayer, "Contract Sport: What Did the Vice-President Do for Halliburton?', New Yorker, 16 si 23 februarie 2004, p. 83.

Capitolul 3

1. Pentru mai multe informatii privind istoria Indoneziei, a se vedea Jean Gelman Taylor, Indonesia: Peoples and Histories (New Haven si Londra: Yale University Press, 2003) si Theodore Friend, Indonesian Destinies (Cambridge MA si Londra: The Belknap Press of Harvard University, 2003).

Capitolul 6

1. Theodore Friend, Indonesian Destinies, (Cambridge MA and London: The Belknap Press of Harvard University, 2003), p. 5.

Capitolul 10

1. A se vedea David McCullough, The Path Between the Seas: The Creation of the Panama Canal 1870-1914 (New York: Simon and Schuster, 1999); William Friar, Potrait of the Panama Canal From Construction to the Twenty First Century (New York: Graphic Arts Publishing Company, 1999); Graham Greene, Conversation with the General (New York: Pocket Books, 1984).

2. A se vedea "Zapata Petroleum Corp.', Fortune, aprilie 1958, p. 248; Darwin Payne, Initiative in Energy: Dresser Industries Inc. 1880-1978 (New York, Simon and Schuster, 1979); Steve Pizzo et al., Inside Job: The Looting of America's Sav-ings and Loans (New York: McGraw Hill, 1989); Gary Webb, Dark Alliance: The CIA, The Contras and the Crack Cocaine Explosion (New York: Seven Stories Press, 1999); Gerard Colby si Charlotte Dennet, Thy Will Be Done, The Conquest of the Amazon: Nelson Rockefeller and Evangelism in the Age of Oii (New York: Harper-Collins, 1995).

3. Manuel Noriega cu Peter Eisner, The Memoirs of Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 1997); Omar Torrijos Herrera, Ideario (Editorial Universitaria Centroamericano, 1983); Graham Greene, Conversations with the General (New York: Pocket Books, 1984).

4. Graham Greene, Conversations with the General (New York: Pocket Books, 1984); Manuel Noriega cu Peter Eisner, The Memoirs of Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 1997).

5. Derrick Jensen, A Language Older than Words (New York: Context Books, 2000), pp. 86-88.

6. Graham Greene, Conversations with the General (New York: Pocket Books, 1984); Manuel Noriega cu Peter Eisner, The Memoirs of Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 1997).

Capitolul 13

1. William Shawcross: The Shah's Last Ride: The Fate of an Ally (New York: Simon and Schuster, 1988); Stephen Kinzer, AU Shah's en: An American Coup and the Roots ofMiddle East Terror (Hoboken, NJ: John Wiley & Sons Inc., 2003), p. 45-

2. S-a scris foarte mult despre Arbenz, United Fruit si istoria violenta a Guatemalei; a se vedea, de exemplu, Howard Zinn (fostul meu profesor de stiinte politice de la Universitatea din Boston), A People's History of the United States (New York: Harper & Row, 1980); Diane K. Stanley, For the Record: The United Fruit Company's Sixty-Six Years in Guatemala (Guatemala City: Centro Impresor Piedra Santa, 1994). Pentru o informare rapida, a se vedea "The Banana Republic: The United Fruit Company', https://www.mayaparadise.com/ufcle.html; "CIA Involved in Guatemala Coup, 1954', https://www.english.upenn.edu/-afilreis/ 50s/guatemala.html. Pentru mai multe informatii despre implicarea familiei Bush: "Zapata Petroleum Corp.', Fortune, aprilie 1958, p. 248.

Capitolul 14

1. "Robert S. McNamara: 8th Secretary of Defense', https:/www.defenselink.mil. (accesat pe 23 decembrie, 2003).

Capitolul 15

1. Pentru mai multe amanunte privind evenimentele care au dus la embargoul asupra petrolului din 1973 si impactul acestuia, a se vedea: Thomas W. Lippman, Inside the Mirage: America's Fragile Partnership with Saudi Arabia (Boulder CO: Westview Press, 2004), p. 155-159; Daniel Yergin, The Prize: The Epic Quest for OU, Money and Power (New York: Free Press, 1993); Steven Schneider, The OU Price Revolution (Baltimore: John Hopkins University Press, 1983); Ian Seymour, OPEC: Instrument ofChange (London: McMillan, 1980).

2. Thomas W Lippman, Inside the Mirage: America's Fragile Partnership with Saudi Arabia (Boulder CO: Westview Press, 2004), p. 160.

3. David Holden si Richard Johns, The House of Saud: The Rise and the Rule of the Most Powerfuyl Dynasty in the Arab World (New York: Hoit Rinehart and Winston, 1981), p. 359.

4. Thomas W. Lippman, Inside the Mirage: America's Fragile Partnership with Saudi Arabia (Boulder CO: Westview Press, 2004), p. 167.

Capitolul 16

1. Robert Baer, Sleeping with the Devil: How Washington Sold Out Our Soul for Saudi OU (New York: Crown Publishers, 2003), p 26.

2. Thomas W. Lippman, Inside the Mirrage: America's Fragile Partnership with Saudi Arabia (Boulder CO: Westview Press, 2004), p. 162.

3. Thomas W Lippman, Inside the Mirrage: America's Fragile Partnership with Saudi Arabia (Boulder CO: Westview Press, 2004), p. 2.

4. Henry Wasswa, "Idi Amin, Murderous Ugandan Dictator, Dies', Associated Press, 17 august 2003.

5. "The Saudi Connection', U.S. News&WorldReport, 15 decembrie 2003, p. 21.

6. "The Saudi Connection', U.S. News&World Report, 15 decembrie 2003, p. 19, 20, 26.

7. Craig Unger, "Saving the Saudis', Vanity Fair, octombrie 2003. Pentru mai multe informatii privind implicarea familiei Bush, etc, a se vedea "Zapata petroleum Corp.', Fortune, aprilie 1958, p. 248; Darwin Payne, Initiative in Energy: Dresser Industries, Inc. 1880-1978 (New York: Simon and Schuster, 1979); Nathan Vardi, "Dessert Storm: Bechtel Group is Leading the Charge' and "Contacts for Contracts', both in Forbes, 23 iunie 2003, p. 63-66; Graydon Carter, "Editor's Letter: Fly the Friendly Skies', Vanity Fair, octombrie 2003; Richard A. Oppel si Diana B. Henriques, ,A Nation at War: The Contractor. Company has ties in Washington, and to Iraq', New York Times, 18 aprilie 2003.

Capitolul 17

1. A se vedea spre exemplu: John M.Perkins, "Colonialism in Panama Has No Place in 1975', Boston Evening Globe, Op-Ed page, 19 septembrie, 1975, John M.Perkins, "U.S. - Brazil Pact Upsets Ecuador', The Boston Globe, Op-Ed page, 10 mai, 1976.

2. Pentru exemple de articole publicate de John Perkins in reviste tehnice, a se vedea: John Perkins et al., "A Markov Process Applied to Forecasting, Part 1 - Economic Development' si "A Markov Process Applied to Forecasting, Part II - The Demand for Electricity', The Institute of Electrical and Electronics Engineers, Conferance Papers C 73 475 - 1 (iulie 1973) si, respectiv, C 74 146-7 (ianuarie 1974); John M. Perkins si Nadipuram R. Prasad, "A Model for Describing Direct and Indirect Interrelationships Between the Economy and the Environment', Consulting Engineer, aprilie 1973; Edwin Vennard, John M.Perkins si Robert C.Ender, "Electric Demand from Interconnected Systems', TAPPI Journal (Technical Association of the Pulp and Paper Industry), a 28-a editie a Conferintei, 1974; John M.Perkins et al, "Iranian Steel: Implications for the Economy and the Demand for Electricity' si "Markov Method Applied to Planning', prezentata la a patra Conferinta iraniana pe tema ingineriei tehnice, Universitatea Pahlavi,, Shiraz Iran, 12-16 mai, 1974; si Economic Theories and Applications: A Collection of Technical Papers cu un Cuvint inainte de John M.Perkins (Boston: Chas.TMain, Inc., 1975).

3. John M.Perkins, "Colonialism in Panama Has No Place in 1975', Boston Evening Globe, Op-Ed page, 19 septembrie 1975.

4. Graham Greene, Getting to Know the General (New York: Pocket Books, 1984), p. 89 - 90.

5. Graham Greene, Getting to Know the General (New York: Pocket Books, 1984).

Capitolul 18

1. William Shawcross, The Shah's Last Ride: The Fate of an Ally (New York: Simon and Schuster, 1988). Pentru informatii detaliate despre ascensiunea Sahului, a se vedea H. D. S. Greenway, "The Iran Conspiracy', New York Review of Books, 23 septembrie, 2003; Stephen Kinzer, AII the Shah's Men: An American Coup and the Roots ofMiddle East Terror (Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, Inc., 2003).

2. Pentru mai multe informatii despre Yamin, proiectul inflorirea Desertului si despre Iran, a se vedea John Perkins, Shapeshifiing (Rochester, VT: Destiny Books, 1997).]

Capitolul 20

1. Pentru mai multe informatii despre preluarea puterii de catre Sah, a se vedea H.D.S. Greenway, "The Iran Conspiracy', New New York Review of Books, 23 septembrie 2003; Stephen Kinzer, AII the Shah's Men: An American Coup and the Roots of Midie East Terror (Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, Inc., 2003).

2. A se vedea reportajele din revista TIME despre Ayatollah Rouhollah Khomeini, din 12 februarie 1979, 7 ianuarie 1980 si 17 august 1987.

Capitolul 2

1. Gerard Colby si Charlotte Dennet, Thy WillBe Done, the Conquest of the Amazon: Nel-son Rockefeller andEvangelism in the Age of 'OU(NewYork: HarperCollins, 1995), p. 381.

Capitolul 24

2. Pentru mai multe detalii asupra SIL, istoricul si activitatile acestuia, si asocierea cu companiile petroliere si cu familia Rockefeller, a se vedea Gerard Colby si Charlotte Dennet, Thy WillBe Done, the Conquest of Amazon: Nelson Rockefeller and Evangelism in theAge of OU (New York: HarperColllins, 1995); Joe Kane, Sav-ages (New York: Alfred A. Knoptf, 1995) (pentru informatii despre Rachel Saint, p.85, 156, 227).

3. John D, Martz, Politics and Petroleum in Ecuador (New Brunswick and Oxford: Transaction books, 1987), p. 272.

4. Jose Carvajal Candall, "Objetivos y Politicas de CEPE' (Quito, Ecuador: Prim-erSminario, 1979), p. 88.

Capitolul 26

1. John D. Martz, Politics and Petroleum in Ecuador (New Brunswick and Oxford: Transaction Books, 1987), p 272.

2. Gerard Colby si Charlotte Denett: Thy WillBe Done, The Conquest of the Amazon: Nelson Rockefeller and Evangelism in the Age ofOU (NewYork, HarperCollins, 1995), p.813.

3. John D. Martz, Politics and Petroleum in Ecuador (New Brunswick and Oxford: Transaction Books, 1987), p 303.

4. John D. Martz, Politics and Petroleum in Ecuador (New Brunswick and Oxford: Transaction Books, 1987), p. 381, 400.

Capitolul 27

1. Graham Greene, Getting to Know the General (New York: Pocket Books, 1984), p.ll.

2. George Schultz era secretar al trezoreriei si presedintele Consiliului Politicii Economice pe vremea lui Nixon-Ford, 1972-1974, presedinte al Grupului Bechtel, 1974-1982, Secretar de Stat sub Reagan-Bush, 1982-1989; Caspar Weinberger a fost director al Oficiului de Management si Buget si secretar al Sanatatii, Educatiei si Asistentei sociale sub Nixon-Ford, 1973-75, vicepresedinte si consilier general la Bechtel Group, 1975-80, secretarul apararii sub Reagan-Bush, 1980-87.

3. In timpul audierilor in cazul Watergate din 1973, in marturia sa din fata Senatului SUA, John Dean a fost primul care a dezvaluit complotul SUA vizind asasinarea lui Torrijos; in 1975, in cadrul investigatiilor Senatului asupra CIA, conduse de senatorul Frank Church, au fost prezentate marturii suplimentare si documentatia planului de asasinare atit a lui Torrijos, cit si a lui Noriega. A se vedea, pentru exemplificare, Manuel Noriega cu Peter Eisner, The Memories of Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 1997), p.107.

Capitolul 28

Pentru informatii suplimentare despre IPS, despre compania Archbald Power Corporation detinuta in totalitate si despre fostul presedinte executiv, John Perkins, a se vedea Jack M. Daly si Thomas J. Duffy, "Burning Coal's Waste at Archbald', Civil Engeneering, iulie 1988; Vince Coveleskie, "Co-Generation Plant Attributes Cited', The Scranton Times, 17 octombrie 1987; Robert Curran, .Archbald Facility Dedicated', Scranton Tribune, 17 octombrie 1987; ,Archbald Plant Will Turn Coal Waste into Power', Citizen's Voice, Wilkes-Barre, PA, 6 iunie 1988; "Liabilities to Assets: Culm to Light, Food', editorial, Citizen's Voice, Wilkes-Barre, PA,
7 iunie 1988.

2. Joe Conason, "The George W Bush Success Story', Harpes Magazine, februarie 2000; Craig Unger, "Saving the Saudis', Vanity Fair, octombrie 2003, p.165.

3. Craig Unger, "Saving the Saudis', Vanity Fair, octombrie 2003, p.178.

4. Vezi George Lardner Jr. si Lois Romano, "The turning Point After Corning Up Dry', Washington Post, 30 July 1999; Joe Conason, "The George W Bush Success Story', Harpers Magazine, februarie 2000; si sam Parry, "The Bush Family Oiligarchy- PartTwo: The Third Generation', https:/www.newnetizen.com/presiden-tial/bushoiligarchy.htm (accesata pe 19 aprilie 2002).

5. Aceasta teorie a capatat noi semnificatii si parea gata sa cada sub reflectorul opiniei publice cind, citiva ani mai tirziu, parea clar ca cea mai respectata firma de contabilitate, aceea a lui Arthur Andersen, conspirase impreuna cu directorii de la Enron sa-i insele cu miliarde dolari pe consumatorii de energie, angajatii de la Enron si publicul American. Iminenta razboiului din Irak, din 2003, a distras atentia publicului in alta directie. In timpul razboiului, Bahrain a jucat un rol critic in strategia presedintelui George W Bush.

Capitolul 29

1. Jim Garrison, American Empire: Global Leader or Rogue Power? (San Francisco: Berrett-Koehler Publishers, Inc., 2004), p.38.

Capitolul 30

1. Manuel Noriega cu Peter Eisner, The Memoirs of Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 1997), p.56.

2. David Harris, Shooting the Moon: The True Story of an American Manhunt Un-likeAny Other, Ever (Boston: Little, Brown and Company, 2001), p.31-34.

3. David Harris, Shooting the Moon: The True Story of an American Manhunt Un-like Any Other, Ever (Boston: Little, Brown and Company, 2001), p.43

4. Manuel Noriega cu Peter Eisner, The Memoirs of Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 1997), p.212; a se vedea si Craig Unger, "Saving the Saudis', Vanity Fair, octombrie 2003, p.165.

5. Manuel Noriega cu Peter Eisner, The Memoirs of Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 1997), p.l 14.

6. vezi www.famoustexans.com/georgebush.htm p.2.

7. Manuel Noriega cu Peter Eisner, The Memoirs of Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 1997), p.56-57.

8. David Harris, Shooting the Moon: The True Story of an American Manhunt Unlike Any Other, Ever (Boston: Little, Brown and Company, 2001), p.6.

9. vezi www.famoustexans.com/georgebush.htm p.3.

David Harris, Shooting the Moon: The True Story of an American Manhunt Unlike Any Other, Ever (Boston: Little, Brown and Company, 2001), p.4.

11. Manuel Noriega cu Peter Eisner, The Memoirs of Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 1997), p.248.

12. Manuel Noriega cu Peter Eisner, The Memoirs of Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 1997), p.211.

13. Manuel Noriega cu Peter Eisner, The Memoirs of Manuel Noriega, America's Prisoner (New York: Random House, 1997), p.xxi.

Capitolul 3

1. Morris Barret, "The Web's Wild World', TIME, 26 aprilie 1999, p.62.

Capitolul 32

1. Pentru mai multe informatii despre tribul Huaorani, a se vedea Joe Kane, Savages (New York: Alfred A. Knopf, 1995).

Capitolul 33

1. "Venezuela on the Brink', editorial, New York Times, 18 decembrie 2002.

2.The Revolution WillNot Be Televised, regia Kim Bartley si Donnacha O'Brian (in asociatie cu Irish Film Board, 2003). Vezi www.chavezthefilm.com

3. "Venezuelan President Forced to Resign', Associated Press, 12 aprilie 2002.

4. Simon Romero, "Tenunous Truce in Venezuela for the State and its Oil Company', New York Times, 24 aprilie, 2002.

5. Bob Edwards, "What Went Wrong with the Oil Dream in Venezuela', National Public Radio, Morning Edition, 8 iulie 2003.

6. Ginger Thompson, "Venezuela Strikers Keep Pressure on Chavez and Oii Exports', New York Times, 30 decembrie 2002.

7. Pentru mai multe detalii despre sacali si alte tipuri de asasini, a se vedea: P. W Singer, Corporate Warriors: The Rise of the Privatized Military Industry (Ithaca NY si Londra: Corneli University Press, 2003); James R. Davis, Fortune's Warriors: Private Armies and the New World Order (Vancouver si Toronto: Douglas & Mc-Intyre, 2000); Felix I. Rodriguez si John Weisman, Shadow Warrior: The CIA Hero of 100 Unknown Battles (New York: Simon & Schuster, 1989).

8. Tim Weiner, ,A Coup by Any Other Name', New York Times, 14 aprilie 2002.

"Venezuela Leader Urges 20 Years for Strike Chiefs', Associated Press, 22 februarie 2003.

Paul Richter, "U.S. Had Talks on Chavez Ouster', Los Angeles Times, 17 aprilie, 2002.

Capitolul 34

Chris Jochnick, "Perilous Prosperity', New Internationalilst, iunie, 2001, https://
www.newint.org/issue335/perilous.htm.

Natiunile Unite. Human Development Report (New York: United Nations, 1999).

3. Pentru informatii suplimentare asupra situatiei ostaticilor, a se vedea Alan Zibel, "Natives Seek Redress for Pollution', Oakland Tribune, 10 decembrie 2002; Hoy (Quito, Ecuador ziar cotidian) articolele din 10-28 decembrie 2003; "Achuar Free Eight Oil Hostages', El Commercio (Quito, ziar cotidian), 16 decembrie 2002 (transmis si de Reuters); "Ecuador: Oil Firm Stops Work Because Staff Seized, Demands Government Action', si "Sarayacu - Indigenuous Groups to Discuss Release of Kidnapped Oil Men', El Universo (Guayaquil, Ecuador, ziar cotidian), https://www.eluniverso.com, 24 decembrie 2002 si Juan Forero, "Seeking Balance: Growth vs. Culture in the Amazon', New York Times, 10 decembrie 2003. Informatii curente, actualizate, despre populatiile amazoniene din Ecuador sint disponibile pe pagina de Internet Pachamama Alliance Web: http.7/www. pachamama.org

Capitolul 35

Statisticile privind datoria nationala de la Biroul Datoriei Publice, publicate pe www.publicdebt.treas.gov/opd/opdpenny.htm statisticile privind venitul national de la Banca Mondiala, publicate pe www.worldbank.org/data/databy-topic/GNIPC.pdf.

Elizabeth Becker si Richard A. Oppel, ,A Nation at War: Reconstruction. U.S. Gives Bechtel a Major Contract in Rebuilding Iraq', New York Times, 18 aprilie 2003, https://www.nytimes.com/2003/04/18/international/worldspecial/ 18REBU.html.

Richard A. Oppel si Diana B. Henriques, "A Nation at War: The Contractor. Company Has Ties in Washington, and to Iraq', New York Times, https://www.nytimes.com/2003/04/18/international/worldspecial/18CONT.html.

https://money.cnn.com/2003/04/17/news/companies/war-bechtel/index.htm

Epilog

1. Energy Information Administration, raportat in USA Today, 1 martie, 2004, p.l.