Cronicile din Narnia 2 - SIFONIERUL, LEUL SI VRAJITOAREA

Cronicile din Narnia 2

SIFONIERUL, LEUL SI VRAJITOAREA

Clive Staples Lewis

C U P R I N S

1. Lucy se uita intr-un sifonier

2. Ce a gasit Lucy

3. Edmund si sifonierul

4. Rahat turcesc

5. Inapoi in camera

6. In padure

7. O zi cu castorii

8. Ce s-a intimplat dupa-masa

9. In casa Vrajitoarei

10. Vraja incepe sa se destrame

11. Aslan se apropie

12. Peter da prima batalie

13. Magia din zorii timpurilor

14. Triumful Vrajitoarei

15. Magia secreta de dinainte de zorii timpurilor

16. Ce s-a intimplat cu statuile

17. In urmarirea Cerbului Alb

Notita biobibliografica

PENTRU LUCY BARFIELD

Draga Lucy,

Povestea asta am scris-o pentru tine, dar cind am inceput sa lucrez la ea nu mi-am dat seama ca fetitele cresc mai repede decit cartile. Drept care acum esti deja prea mare pentru povesti, iar cind cartea va fi publicata vei fi si mai mare. Dar intr-o buna zi, vei fi destul de batrina ca sa citesti din nou povesti. Atunci ai s-o poti lua de pe raft, ai s-o stergi de praf si-o sa-mi spui si mie cum ti se pare.

Eu voi fi deja prea surd ca sa te mai pot auzi si prea batrin ca sa mai pot intelege ce-mi spui, dar voi fi si atunci.

Nasul tau care te iubeste, C.S. LEWIS

Capitolul 1

LUCY SE UITA INTR-UN SIFONIER

Au fost odata ca niciodata patru copii: Peter, Susan, Edmund si Lucy. In aceasta carte va voi povesti despre ceea ce li s-a intamplat in timpul razboiului cand, din cauza atacurilor aeriene, au fost trimisi de parinti sa stea in casa unui profesor batran care locuia undeva in inima tarii, la zece mile de cea mai apropiata gara si la doua mile de cea mai apropiata posta. Nu era casatorit si locuia intr-o casa imensa, cu doamna Macready, menajera, si trei servitori. (Pe acestia ii chema Ivy, Margaret si Betty, dar ei nu vor aparea prea mult in poveste.) Profesorul era tare batran, cu parul carunt si valvoi, care aproape ca-i acoperea fata. Copiilor le placu de el de la bun inceput; dar in prima seara, cand ii intampina la usa, arata atat de ciudat, incat Lucy (care era cea mai mica) se cam sperie; pe Edmund insa (urmatorul in ordinea varstei) il tot pufnea rasul, asa ca se prefacu ca-si sterge nasul ca sa nu se bage de seama.

Dupa ce-i spusera noapte buna Profesorului si urcara sa se culce, baietii se dusera in camera fetelor sa mai stea de vorba.

- Am nimerit la fix, sunt sigur, spuse Peter. O sa fie nemaipomenit. Tipu' asta o sa ne lase sa facem ce vrem.

- Mie mi se pare tare dragut, spuse Susan.

- Haideti, ajunge, interveni Edmund, care era obosit si se prefacea ca nu e, ceea ce-l facea sa fie cam prost dispus. Nu mai vorbiti asa!

- Cum adica? intreba Susan. Si oricum, ar trebui sa fii in pat la ora asta.

- Nu mai vorbi ca mama, ii spuse Edmund. Cine esti tu sa-mi spui cand sa ma duc la culcare? Du-te tu la culcare.

- Mai bine ne-am culca toti, spuse Lucy. Daca ne aude cineva vorbind, o sa fie scandal.

- Ba nu, o contrazise Peter. Ascultati-ma pe mine, asta e genul de casa unde nimanui n-o sa-i pese ce facem. Si oricum, nu ne aude nimeni. De aici pana-n sufrageria mare de jos faci cam zece minut.

- Ce se-aude? intreba Lucy dintr-o data.

Era de departe cea mai mare casa in care fusese vreodata si gandul la culoarele lungi si la usile care duceau in camere goale incepuse deja sa-i dea fiori.

- E-o pasare, bleago, spuse Edmund.

- O bufnita, spuse Peter. Aici e un loc minunat pentru pasari. Eu ma duc sa ma culc. Iar maine va propun sa pornim in expeditie prin casa. Intr-un loc ca asta poti gasi orice. Ati vazut muntii de pe drum? Si padurile? S-ar putea sa fie si vulturi. S-ar putea sa fie si cerbi. Or fi si ulii.

- Castori! adauga Lucy.

- Vulpi! zise Edmund.

- Iepuri! adauga si Susan.

Dar a doua zi dimineata ploua atat de tare, incat, daca te uitai pe fereastra, nu puteai vedea nici muntii, nici padurile si nici macar paraiasul din gradina.

- Eram sigur c-o sa ploua, incepu Edmund.

Tocmai isi terminasera micul dejun si se intorsesera sus, in camera pe care le-o daduse Profesorul; o camera lunga si joasa, cu doua ferestre dand intr-o parte a casei si doua in cealalta.

- Nu te mai plange, Ed, ii spuse Susan. Fac pariu ca intr-o ora se insenineaza. Iar pana atunci avem ce face. Avem un radio si o multime de carti.

- Nu, multumesc, spuse Peter. Eu ma duc sa explorez casa.

Toti fura de acord cu el si asa au inceput aventurile. Era genul de casa care iti da senzatia ca nu se mai sfarseste, si era plina de fel de fel de locuri neasteptate. Primele usi pe care le deschisera dadeau in niste dormitoare goale, cum de altfel si era de asteptat; dar nu dupa mult timp gasira o incapere lunga, plina de tablouri si in care se afla si o armura; dupa aceasta, urma o incapere verde, cu o harpa intr-un colt; coborara trei trepte, urcara altele cinci si ajunsera intr-un fel de holisor in care una dintre usi dadea intr-un balcon, iar celelalte intr-o serie de camere care dadeau una intr-alta si care erau pline de carti - cele mai multe erau carti foarte vechi, iar unele pareau mai mari decat Biblia pe care o vazusera ei la biserica. Ajunsera, in cele din urma, intr-o incapere in care nu era decat un sifonier mare; genul de sifonier cu oglinda pe usa. Iar pe pervazul ferestrei era o albastrea ofilita.

- Nimic! spuse Peter si iesira, toata trupa, din camera.

Toti in afara de Lucy care mai ramase putin; se gandea ca n-ar fi rau sa incerce sa deschida usa de la sifonier, desi era aproape sigura ca e incuiata. Dar, spre marea ei mirare, usa se deschise destul de usor, lasand sa cada doi bulgarasi de naftalina.

Lucy se uita inauntru si vazu fel de fel de haine - cele mai multe din blana. Si nimic nu-i placea mai mult lui Lucy decat sa miroasa si sa mangaie blanuri. Intra imediat in sifonier si se baga printre hainele de blana, frecandu-si obrajii de ele; lasa usa deschisa, fiindca stia si ea ca e o prostie sa te inchizi intr-un sifonier. Se afunda si mai tare si descoperi ca dincolo de randul acesta de haine urma un al doilea. Era bezna, asa ca fu nevoita sa mearga cu bratele intinse in fata, sa nu se izbeasca de spatele sifonierului. Mai facu un pas - si apoi inca doi sau trei - asteptand sa atinga lemnul cu varful degetelor. Dar nu-l atinse.

- Asta pare sa fie un sifonier imens! se gandi Lucy, mergand si mai departe, dand la o parte hainele moi ca sa-si faca loc. Observa apoi ca scartaie ceva pe jos.

- O fi tot naftalina? se intreba, aplecandu-se sa pipaie cu mana.

Dar, in locul lemnului tare pe care se astepta sa-l simta, dadu de un fel de pudra moale, extrem de rece.

- Ce ciudat, isi spuse si mai facu vreo doi pasi.

In clipa urmatoare, fata nu i se mai atingea de blanuri moi ci de ceva tare si aspru, tepos chiar.

- Oh, parc-ar fi ramurile unui copac! exclama Lucy.

Dupa care observa o lumina undeva in fata; nu la cativa centimetri departare, unde te-ai fi asteptat sa fie spatele sifonierului, ci mult mai departe, in clipa urmatoare se trezi in mijlocul unei paduri, in miez de noapte; pe jos se asternuse zapada si ningea.

Lucy se sperie un pic, dar, in acelasi timp, era si curioasa. Se uita in spate si, printre trunchiurile intunecoase de copaci putu vedea inca usa de la sifonier deschisa; ba chiar zari si camera goala din care iesise. (Lasase usa deschisa, desigur, fiindca stia ca e o prostie sa te incui intr-un sifonier.) Acolo era inca zi.

"Daca se intampla ceva, pot sa ma intorc', isi spuse Lucy in sinea ei.

Merse mai departe, scart-scart pe zapada, prin padure, spre cealalta lumina. Ajunse la ea in numai zece minute; era un felinar. Si cum statea asa, intrebandu-se ce cauta un felinar in mijlocul padurii si nestiind ce sa mai faca, auzi zgomot de pasi venind spre ea. La scurt timp aparu in lumina felinarului o persoana foarte ciudata.

Era numai putin mai inalta decat Lucy si avea o umbrela acoperita de zapada. De la mijloc in sus era barbat, dar picioarele erau de tap (acoperite cu par negru, lucios), iar in loc de picioare avea copite. Avea si coada, dar Lucy nu baga de seama de la inceput pentru ca si-o tinea pe bratul cu care tinea si umbrela ca sa n-o taraie prin zapada. La gat purta un fular rosu de lana si avea si pielea cam rosie. Avea o fata ciudata, dar placuta, cu o barba ascutita si par carliontat, iar de o parte si alta a fruntii aparea cate un corn. Intr-o mana tinea, dupa cum v-am mai spus, umbrela; cu celalalt brat tinea mai multe pachete invelite in hartie maro. Cum statea asa cu toate pachetele in brate arata de parca tocmai ar fi facut cumparaturile de Craciun. Era un Faun. Cand o vazu pe Lucy fu atat de mirat ca scapa toate pachetele.

- Doamne Dumnezeule! exclama Faunul.

Capitolul 2

CE A GASIT LUCY

- Buna seara, spuse Lucy. Dar Faunul era atat de prins cu adunatul pachetelor de pe jos incat la inceput nici nu-i raspunse. Dupa ce termina, facu o plecaciune.

- Buna seara, buna seara, spuse, imi cer scuze, n-as vrea sa par prea curios, gresesc crezand ca esti o Fiica a Evei?

- Eu sunt Lucy, spuse fata, neintelegand ce vrea sa spuna Faunul.

- Sa-mi fie cu iertare, da' nu esti ceea ce se numeste fata? intreba el.

- Bineinteles ca sunt fata, raspunse Lucy.

- Esti deci Om?

- Bineinteles ca sunt Om, spuse Lucy, nedumerita.

- Desigur, spuse Faunul. Ce prost sunt! Dar e prima data ca vad un Fiu al lui Adam sau o Fiica a Evei. Ma bucur nespus. Adica

Aici se opri ca si cand ar fi fost pe punctul de a spune ceva ce n-ar fi vrut sa spuna, dar se oprise la timp.

- Ma bucur nespus, continua. Da-mi voie sa ma prezint. Ma numesc Tumnus.

- Imi pare bine de cunostinta, domnule Tumnus, spuse Lucy.

- Si pot indrazni sa te intreb, Lucy, Fiica a Evei, cum ai ajuns in Narnia?

- Narnia? Ce-i asta? .

- Te afli pe taramul numit Narnia, ii raspunse Faunul. Pamantul cuprins intre felinar si marele castel Cair Paravel de la Marea de Est. De unde vii, din padurile salbatice din Vest?

- Eu eu am intrat prin sifonierul din camera goala, spuse Lucy.

- Aha! facu domnul Tumnus cu melancolie in glas. Ei, dac-as fi invatat mai mult la geografie cand eram mic as sti unde sunt aceste tari ciudate. Dar acum e prea tarziu.

- Da' nu sunt tari, spuse Lucy, aproape pufnind in ras. E doar undeva mai incolo, cel putin asa cred, nu sunt sigura. Acolo e vara.

- Pana una, alta, spuse domnul Tumnus, in Narnia e iarna, e iarna de mult timp, asa ca daca mai stam mult aici in zapada o sa racim amandoi. Fiica a Evei din indepartatul taram al Camerei Oale unde domneste pe veci vara in stralucitoarea cetate a Sifon Ierului, te invit sa bem un ceai impreuna.

- Multumesc, domnule Tumnus, spuse Lucy. Dar nu stiu daca n-ar fi mai bine sa ma intorc acasa.

- E aproape, imediat dupa colt, insista Faunul, si focul e gata facut, si avem paine prajita si sardele si prajituri

- Esti foarte dragut, dar nu cred ca pot sta prea mult.

- Daca ma iei de brat, Fiica a Evei, spuse domnul Tumnus, o sa putem merge amandoi sub umbrela. Asa. Haide!

Si astfel Lucy se trezi mergand prin padure brat la brat cu aceasta creatura ciudata, de parca s-ar fi cunoscut dintotdeauna.

Nu dupa mult timp ajunsera intr-un loc plin de pietre, cu dealuri ici si colo. Intr-o vale micuta domnul Tumnus se intoarse brusc intr-o parte de parc-ar fi vrut sa intre intr-o stanca imensa, dar in cele din urma Lucy isi dadu seama ca era intrarea intr-o pestera, inauntru, ardea un foc din lemne. Domnul Tumnus se apleca, lua cu un cleste o bucatica arzanda de lemn de pe foc si aprinse o lampa.

- Imediat, spuse si puse apa la fiert.

Lucy avea sentimentul ca era locul cel mai frumos in care fusese vreodata. Era o pestera din piatra rosiatica, micuta si curata, cu covor pe jos, cu doua scaune ("unul pentru mine si unul pentru prieteni', ii explica domnul Tumnus), o masa, un bufet, cu polita deasupra caminului, iar deasupra acesteia, pe perete, era poza unui Faun batran cu barba carunta, intr-un colt era o usa care ducea probabil in dormitorul domnului Tumnus, se gandi Lucy. Pe un perete era un raft plin de carti si Lucy se uita la ele in timp ce Faunul pregatea ceaiul: Viata si Scrisorile lui Silenus sau Despre nimfe si comportamentul acestora, sau Oamenii, maimutele si padurarii; un studiu al legendelor populare sau Omul este un mit?.

- Gata, Fiica a Evei! spuse Faunul.

Era o gustare cu adevarat minunata. Aveau cate un ou fiert fiecare, sardele pe paine prajita, paine prajita cu unt, paine prajita cu miere si prajitura pudrata cu zahar. Cand Lucy nu mai putu sa manance, Faunul incepu sa vorbeasca. Stia o multime de povesti minunate despre viata din padure, ii povesti despre dansurile de la miezul noptii, si despre Nimfele care traiau in fantani si despre Driadele care locuiau in copaci si care veneau sa danseze cu Faunii; despre cum plecau in cautarea Cerbului Alb ca spuma laptelui, care-ti putea indeplini trei dorinte daca-l prindeai; cum ospatau si cum mergeau in cautare de comori cu Piticii Rosii salbatici in mine adanci si in pesteri din adancul pamantului; cum vara, cand padurea toata inverzea, venea sa-i vada Silenus, calare pe magarul lui cel gras, iar uneori, cand venea insusi Bacchus in vizita, apa paraielor se transforma in vin si padurea intreaga se veselea saptamani la rand.

- Dar acum e mereu iarna, adauga el, mahnit. Apoi, ca sa se inveseleasca, lua un nai micut de pe bufet - parca era facut din paie - si incepu sa cante. La auzul acestei melodii lui Lucy ii veni sa planga, sa rada, sa danseze si sa doarma in acelasi timp. Trecusera probabil multe ore cand, in sfarsit, spuse:

- Domnule Tumnus, imi pare rau ca trebuie sa te intrerup, imi place foarte mult aceasta melodie, dar acum trebuie neaparat sa ma duc acasa. Venisem numai pentru cateva minute

- Acum nu mai are nici un rost, spuse Faunul, punand naiul deoparte si clatinand amarat din cap.

- Nici un rost? intreba Lucy, sarind in picioare destul de speriata. Ce vrei sa spui? Trebuie sa plec acasa chiar acum. Au sa fie ingrijorati, n-au sa stie unde sunt. Domnule Tumnus! Ce s-a intamplat? il intreba dupa o clipa.

Ochii Faunului erau plini de lacrimi care i se prelingeau pe obraji; incepuse sa-i curga si nasul. Faunul isi acoperi fata cu mainile si incepu sa urle.

- Domnule Tumnus! Domnule Tumnus! spuse Lucy, disperata. Nu plange! Ce s-a intamplat? Nu te simti bine? Draga domnule Tumnus, ce te supara?

Dar Faunul continua sa planga cu suspine de parca i s-ar fi frant inima din piept. Nu se opri nici cand Lucy se duse la el si-l imbratisa si-i dadu batista ei. Lua batista si incepu sa se stearga cu ea. Dar, de fiecare data cand devenea prea uda ca s-o mai poata folosi, o storcea, astfel incat, in scurt timp, se facu o mica baltoaca pe jos.

- Domnule Tumnus! ii tipa Lucy la ureche, scuturandu-l. Inceteaza! Inceteaza imediat! Nu ti-e rusine? Un Faun asa mare De ce plangi?

- Ooo! suspina domnul Tumnus. Plang gentru ca sunt un Faun rau.

- Ba eu nu cred deloc ca esti un Faun rau, zise Lucy. Eu cred ca esti un Faun foarte bun. Esti cel mai dragut Faun pe care l-am cunoscut vreodata.

- Oo! N-ai spune asta dac-ai stii, spuse domnul Tumnus printre suspine. Nu, sunt un Faun rau. Nu cred sa fi existat un Faun mai rau de cand e lumea.

- Da' ce-ai facut? il intreba Lucy.

- Batranul meu tata, spuse domnul Tumnus, e cel din poza de deasupra caminului, n-ar fi facut asa ceva niciodata.

- Ce? intreba Lucy.

- Ce-am facut eu, raspune Faunul. Am intrat in serviciul Vrajitoarei Albe. Asta am facut. Sunt servitorul Vrajitoarei Albe.

- Vrajitoarea Alba? Cine e?

- Ea este cea care are Narnia la degetul mic. Ea a facut sa fie mereu iarna. Mereu iarna, dar fara Craciun, iti poti imagina asa ceva?

- Ce groaznic! spuse Lucy. Da' pentru ce te-a angajat?

- Asta e partea cea mai rea, spuse domnul Tumnus cu un geamat. M-a angajat sa rapesc oameni. Uita-te bine la mine, Fiica a Evei. Iti vine a crede ca sunt genul de Faun care se intalneste in padure cu o biata copila nevinovata, o copila care nu i-a facut nici un rau, care se preface ca e prietenos si o invita la el in pestera numai si numai ca s-o adoarma si sa i-o dea apoi Vrajitoarei Albe?

- Nu, raspunse Lucy. Sunt sigura ca n-ai face asa ceva niciodata.

- Dar chiar asta am facut, spuse Faunul.

- Ei, atunci, spuse Lucy rarind cuvintele (pentru ca voia sa-i spuna adevarul fara sa-l raneasca prea tare), atunci inseamna ca ai facut ceva rau. Dar acum iti pare atat de rau incat sunt sigura ca n-o sa mai faci asa ceva niciodata.

- Fiica a Evei, nu intelegi? o intreba Faunul. Nu e ceva ce am facut, ci e ceva ce fac acum, chiar in clipa asta.

- Ce vrei sa spui? striga Lucy, devenind palida.

- Tu esti copila, spuse Tumnus. Vrajitoarea Alba mi-a ordonat ca daca vad vreodata vreun Fiu al lui Adam sau vreo Fiica a Evei in padure, sa-i prind si sa-i duc la ea. Iar tu esti prima. Si m-am prefacut ca-ti sunt prieten si te-am invitat la mine la ceai, si in tot acest timp asteptam sa adormi ca sa ma duc la Ea si sa-i spun.

- Dar n-o sa te duci, nu-i asa, domnule Tumnus? Nu se poate sa faci asa ceva.

- Dar daca nu-i spun, zise el, incepand sa planga, ea tot o sa afle. Si-o sa puna sa mi se taie coada si coarnele, sa mi se smulga barba, si-o sa-mi atinga copitele mele frumoase cu bagheta si-o sa mi le transforme in niste copite amarate de cal. Iar daca se infurie rau de tot, o sa ma transforme in stana de piatra si atunci o sa fiu statuia unui Faun la ea in casa, in casa ei oribila, pana cand se ocupa cele patru tronuri de la Cair Paravel si Dumnezeu stie cand o sa se intample asta ori dac-o sa se intample vreodata.

- Imi pare rau, domnule Tumnus, spuse Lucy. Dar lasa-ma sa plec acasa, te rog.

- Sigur c-o sa te las, spuse Faunul. Trebuie, imi dau si eu seama de asta. Inainte sa te cunosc nu stiam cum sunt oamenii. Sigur ca nu pot sa te dau pe mana Vrajitoarei; nu acum, dupa ce te-am cunoscut. Dar trebuie sa plecam chiar acum.Te conduc pana la felinar. Cred ca de-acolo te descurci, stii cum s-ajungi la Camera Oala si la Sifon Ier?

- Sigur ca stiu, spuse Lucy.

- Trebuie sa nu facem zgomot, spuse domnul Tumnus. Padurea e plina de spionii ei. Chiar si-unii copaci sunt de partea ei.

Se ridicara amandoi. Domnul Tumnus isi deschise umbrela, ii oferi bratul lui Lucy, si pornira amandoi prin zapada. Drumul inapoi fu cu totul altfel decat la venire; se furisara prin padure cat de repede putura, fara sa scoata nici o vorba, iar domnul Tumnus avu grija sa o ia prin locurile cele mai intunecoase. Lucy rasufla usurata cand ajunsera la felinar.

- De aici stii pe unde s-o iei, Fiica a Evei? o intreba Tumnus.

Lucy se uita cu atentie printre copaci si zari in departare o pata de lumina.

- Da, raspunse, de aici se vede usa de la sifonier.

- Atunci fugi acasa cat poti de repede, spuse Faunul. O sa ma poti ierta vreodata pentru ce-am vrut sa fac?

- Bineinteles, ii raspunse Lucy, strangandu-i cu putere mana. Sper sa nu ai necazuri prea mari din pricina mea.

- Adio, Fiica a Evei, spuse. Pot sa pastrez batista?

- Sigur! spuse Lucy si o lua la fuga cat o tineau picioarele spre pata de lumina din departare.

Imediat incepu sa simta, in loc de crengi aspre, haine, si, in loc de zapada, sub picioare simti podeaua de lemn si se trezi dintr-o data sarind din sifonier in aceeasi incapere goala din care incepuse intreaga aventura, inchise bine usa de la sifonier si se uita in jur, cu rasuflarea taiata. Ploua inca si auzi vocile celorlalti pe culoar.

- Sunt aici, striga. Sunt aici. M-am intors, sunt teafara.

Capitolul 3

EDMUND SI SIFONIERUL

Lucy iesi in fuga din camera goala si-i gasi pe ceilalti trei copii pe culoar.

- E-n regula, le spuse, m-am intors.

- Despre ce vorbesti? o intreba Susan.

- Cum, se mira Lucy, n-ati fost ingrijorati din pricina mea?

- Te-ai ascuns, nu? intreba Peter. Biata Lucy, s-a ascuns si n-a bagat nimeni de seama! Daca vrei sa te caute lumea, data viitoare stai ascunsa mai mult.

- Dar am fost plecata mai multe ore, spuse Lucy. Ceilalti se privira mirati.

- Ticnita, spuse Edmund. Ticnita de-a binelea.

- Ce vrei sa spui, Lu? o intreba Peter.

- Exact ce-am spus, raspunse Lucy. Am intrat in sifonier imediat dupa micul dejun si am fost plecata ore in sir, am fost invitata la ceai si s-au intamplat tot felul de lucruri.

- Nu fi proasta, Lucy, ii spuse Susan. De-abia am iesit din camera, si tu erai inca acolo.

- Nu e proasta deloc, spuse Peter, inventeaza acum o poveste ca sa ne distram, nu-i asa, Lu? De ce nu?

- Nu, Peter, nu inventez. Sifonierul e e magic, inauntru e o padure, unde ninge si unde e un Faun si o Vrajitoare si locul se numeste Narnia; veniti sa vedeti.

Ceilalti nu stiau ce sa creada, dar Lucy era atat de aprinsa incat se intoarsera cu ea in camera. Se repezi inaintea lor, deschise usa de la sifonier si striga:

- Haideti! Duceti-va sa vedeti singuri!

- Gasco, spuse Susan varandu-si capul inauntru si dand hainele de blana la o parte, e un sifonier ca toate sifonierele; uite, i se vede partea din spate.

Se uitara cu totii inauntru si trasera hainele la o parte; si vazura toti - chiar si Lucy - un sifonier obisnuit. Nu era nici o padure si nici urma de zapada; se vedea doar spatele sifonierului. Peter intra inauntru si-l lovi cu mana, sa se asigure ca exista cu adevarat.

- Ce gluma buna, Lu, spuse iesind din sifonier. Trebuie sa recunosc ca ne-ai pacalit pe toti. Aproape ca te-am crezut.

- Da' n-a fost nici o gluma, spuse Lucy, pe cuvant de onoare. Acum o clipa era cu totul altfel. Pe cuvant. Jur.

- Haide, Lu, spuse Peter, acum incepi sa exagerezi. Gata, ne-ai pacalit, acum ai putea s-o lasi balta.

Lucy se inrosi la fata si vru sa spuna ceva, desi nu prea stia nici ea ce vrea sa spuna, dupa care pufni in plans.

In zilele urmatoare fu foarte abatuta. S-ar fi putut impaca usor cu ceilalti dac-ar fi putut spune ca totul fusese o poveste pe care o inventase ea sa se distreze. Dar Lucy era o fetita foarte cinstita si stia foarte bine ca are dreptate; si nu putea spune ca fusese o simpla poveste. Ceilalti o suparau foarte tare crezand ca le spusese o minciuna, si inca una prosteasca. N-o faceau intentionat, dar Edmund putea fi tare rautacios si, de data asta, chiar si era. O lua peste picior intreband-o daca mai descoperise si alte taramuri in alte sifoniere din casa. Ceea ce era si mai rau era ca zilele acelea ar fi putut fi niste zile minunate. Era vreme buna si stateau afara de dimineata pana seara; mergeau la scaldat, la pescuit, se catarau in copaci si se tolaneau in iarba. Dar lui Lucy nu-i tihnea nimic din toate acestea.

Situatia ramase neschimbata pana cand, intr-o zi, ploua din nou.

In ziua aceea, vazand ca se face dupa-amiaza si nici urma de vreme mai buna, se hotarara sa se joace de-a v-ati ascunselea. Susan se puse si, cand toti ceilalti fugira care incotro sa se ascunda, Lucy fugi in camera cu sifonierul. Nu voia sa se ascunda in sifonier, fiindca stia ca astfel ceilalti ar fi inceput din nou sa vorbeasca despre asta. Dar voia sa se mai uite o data inauntru. Fiindca incepuse si ea sa se intrebe daca Narnia si Faunul nu fusesera cumva numai un vis. Casa era atat de mare si de intortocheata si de plina de locuri bune de ascuns ca se gandi c-o sa aiba timp sa se uite in sifonier, iar apoi sa se ascunda altundeva. Dar cum intra in camera, auzi pasi pe culoar si nu mai avu ce face: sari repede in sifonier si trase usa dupa ea. N-o inchise, pentru ca stia ca e o prostie sa te inchizi intr-un sifonier, fie el si unul obisnuit.

Pasii pe care-i auzise erau ai lui Edmund; acesta intra in camera la timp ca s-o vada pe Lucy disparand in sifonier. Se hotari pe loc sa intre si el - nu fiindca i s-ar fi parut ca e o ascunzatoare buna, ci pentru ca voia s-o tachineze in legatura cu taramul ei imaginar. Deschise usa. Ca de obicei, nu erau decat haine, miros de naftalina, intuneric, liniste si nici urma de Lucy.

"Crede ca sunt Susan si c-am venit s-o caut', se gandi Edmund. "De-aia tace.'

Sari inauntru si inchise usa, uitand ca nu e bine sa faci asa ceva. Dupa care incepu s-o caute pe Lucy in bezna. Se asteptase sa dea de ea in cateva secunde si fu mirat cand n-o gasi. Se hotari sa deschida usa ca sa intre lumina. Dar nu mai putu gasi nici usa. Nu fu prea incantat asa ca incepu sa pipaie cu disperare in toate partile; incepu chiar sa strige:

- Lucy! Lu! Unde esti? Stiu ca esti aici.

Nu primi nici un raspuns si observa ca vocea ii suna cam ciudat - nu era genul de sunet pe care te astepti sa-l auzi intr-un dulap, ci undeva afara, in aer liber. Simti si ca i se face dintr-o data neasteptat de frig; apoi zari o lumina.

- Slava Domnului! spuse Edmund. S-o fi deschis usa singura.

Uita de Lucy si o porni spre lumina care credea ca vine dinspre usa deschisa a sifonierului. Dar, in loc de camera goala din care venise, se trezi iesind din umbra unor brazi mari, intr-un luminis din mijlocul unei paduri.

Pamantul era acoperit de zapada inghetata, iar ramurile copacilor erau si ele pline de zapada. Cerul era palid, asa cum este de obicei in diminetile frumoase de iarna, in fata lui zari printre trunchiurile copacilor soarele, care tocmai rasarea. Totul era nemiscat, de parca el ar fi fost singura fiinta vie de acolo. Nu era nici un macaleandru, nici o veverita prin copaci, iar padurea se intindea cat vedeai cu ochii. Se cutremura.

Isi aminti ca venise dupa Lucy; si cat de rautacios fusese cu ea cand o intrebase despre taramul imaginar - care acum se dovedise ca nu fusese imaginar deloc. Se gandi ca trebuie sa fie undeva pe aproape si incepu s-o strige:

- Lucy! Lucy! Sunt si eu aici, Edmund.

Nici un raspuns.

"E suparata pe mine, pentru toate cate i le-am spus in ultima vreme', se gandi.

Si, desi nu-i placea sa recunoasca ca gresise, nu-i placea nici sa fie singur in locul acesta ciudat, rece si linistit; asa ca striga din nou.

- Hei, Lu! imi pare rau ca nu te-am crezut. Acum vad c-ai avut dreptate. Iesi, te rog! Hai sa ne impacam.

Tot nici un raspuns.

"Tipic pentru fete, isi spuse Edmund. Sta bosumflata pe undeva si nu vrea sa-mi accepte scuzele.'

Se mai uita o data in jur. Nu-i placea locul asta. Aproape ca se hotarise sa se intoarca acasa cand auzi, undeva in departare, sunet de clopotei. Asculta. Zgomotul se apropia tot mai tare si, in cele din urma, se zari o sanie trasa de doi reni.

Renii erau cam cat poneii Shetland si erau atat de albi, incat pana si zapada de-abia daca arata alba in comparatie cu ei. Coarnele aurite le straluceau in lumina soarelui. Harnasamentul era din piele rosie si plin de clopotei, in sanie, era un pitic gras care, daca s-ar fi ridicat, ar fi avut cam un metru. Mana renii. Era imbracat cu o blana de urs polar, iar pe cap purta o gluga rosie cu un ciucuras auriu in varf; barba ii era atat de lunga, * incat ii acoperea genunchii, tinandu-i loc de patura. Dar in spatele lui, pe un scaun mult mai inalt, in mijlocul saniei, era o persoana cu totul diferita: o doamna inalta, mai inalta decat toate femeile pe care le vazuse Edmund vreodata. Era invelita cu o blana alba, iar in mana dreapta avea o bagheta lunga de aur. Pe cap purta o coroana de aur. Avea fata alba - nu palida, ci alba ca zapada sau ca foaia de hartie sau ca zaharul pudra; singura exceptie era gura rosie. Altfel, era o fata frumoasa, dar trufasa, rece si severa.

Era frumoasa sania, cum se apropia asa de Edmund, cu clinchet de clopotei si cu piticul care pocnea din bici si cu zapada care sarea de-o parte si de alta.

- Stop! spuse Doamna si piticul opri renii atat de brusc ca aproape cazura.

Isi revenira apoi si se ridicara muscand din zabala si sufland pe nari. In aerul inghetat aveai senzatia ca scot fum pe nari.

- Ce esti, daca nu te superi? intreba Doamna, privindu-l fix pe Edmund.

- Sunt sunt Ma cheama Edmund, spuse cam incurcat.

Nu-i placea cum se uita la el. Doamna se incrunta.

- Asa se vorbeste cu o Regina? intreba, parand si mai severa.

- Va rog sa ma iertati, Maiestate, n-am stiut, spuse Edmund.

- Nu stiai ca sunt Regina Narniei? striga ea. Ha! De-acum incolo ai sa stii foarte bine. Dar te mai intreb o data: ce esti?

- Fie-va mila, Maiestate, spuse Edmund, nu inteleg ce vreti sa spuneti. Sunt la scoala cel putin am fost acum e vacanta.

Capitolul 4

RAHAT TURCESC

- Dar ce esti? intreba din nou Regina. Esti un pitic urias care si-a taiat barba?

- Nu, Maiestate, spuse Edmund, n-am avut barba niciodata, sunt baiat.

- Baiat! facu Regina. Vrei sa spui ca esti un Fiu al lui Adam?

Edmund ramase nemiscat, fara sa scoata nici o vorba. De data asta era prea zapacit ca sa poata intelege intrebarea.

- E clar ca esti idiot, orice-ai fi, spuse Regina. Spune-mi, pana nu-mi pierd rabdarea: esti om?

- Da, Maiestate, raspunse Edmund.

- Si, daca nu te superi, cum ai ajuns pe domeniile mele?

- Fie-va mila, Maiestate, am venit printr-un sifonier.

- Un sifonier? Cum adica?

- Am am deschis o usa si m-am trezit aici, Maiestate, spuse Edmund.

- Aha! facu Regina, mai mult pentru sine. O usa. O usa dinspre lumea oamenilor. Am mai auzit despre asemenea lucruri. Asta ar putea strica totul. Dar e singur si pot sa ma descurc usor cu el.

In timp ce spunea aceste vorbe, se ridica si-l privi pe Edmund drept in ochi, cu ochii sticlind; in aceeasi clipa, ridica bagheta. Edmund era sigur c-o sa faca un lucru ingrozitor, dar nu se putea misca. Apoi, chiar cand era gata sa se dea batut, Regina paru sa se razgandeasca.

- Bietul meu copil, spuse cu glas schimbat, ti-e frig! Vino langa mine pe sanie. O sa te acopar cu mantia mea si-o sa putem sta de vorba.

Lui Edmund nu-i convenea deloc, dar nu indraznea sa n-o asculte; urca in sanie si se aseza la picioarele ei, iar ea il acoperi bine cu un fald al mantiei de blana.

- Vrei sa bei ceva cald? il intreba Regina. Ce zici?

- Da, va rog, Maiestate, spuse Edmund, cu dintii clantanind.

Regina lua de undeva dintre paturile cu care era invelita o sticluta foarte mica, facuta parca din arama. Dupa care isi intinse mana si turna o picatura in zapada de langa sanie. Edmund zari picatura alunecand prin aer, stralucitoare ca un diamant. Dar in clipa in care ateriza in zapada se auzi un sfarait si aparu o ceasca deosebit de frumoasa, plina cu un lichid aburind. Piticul o lua pe data si i-o dadu lui Edmund, cu o plecaciune si-un zambet; nu era un zambet prea placut. Edmund se simti cu mult mai bine cand incepu sa soarba din bautura fierbinte. Era ceva ce nu mai bause niciodata, foarte dulce, spumos si cremos, care-l incalzi pana-n varful degetelor.

- E o prostie, Fiu al lui Adam, sa bei fara sa mananci, ii spuse Regina. Ce ti-ar placea sa mananci?

- Rahat turcesc, daca se poate, Maiestate. Regina mai turna o picatura din sticluta in zapada si aparu pe data o cutiuta rotunda, legata cu panglica din matase verde. Cand o deschise, gasi inauntru rahat de cea mai buna calitate. Fiecare bucatica era dulce si buna cum nu mai mancase Edmund niciodata. Acum ii era cald si se simtea mult mai bine.

In timp ce el manca, Regina ii tot punea fel de fel de intrebari. La inceput, Edmund nu uita ca nu e frumos sa vorbesti cu gura plina, dar in scurt timp uita si nu se mai gandi decat la cum sa infulece mai mult rahat; cu cat manca mai mult, cu atat voia sa manance mai mult, si nu se intreba nici o clipa de ce e Regina curioasa sa afle atatea lucruri. Afla de la el ca are un frate si doua surori, ca una dintre surorile lui fusese deja in Narnia si ca se intalnise cu un Faun, si ca in afara de el si de fratele si surorile lui nu mai stia nimeni despre Narnia. Regina paru foarte interesata de faptul ca erau patru copii, si il tot intreba despre asta.

- Esti sigur ca nu sunteti decat patru? il intreba. Doi Fii ai lui Adam si doua Fiice ale Evei, nici mai mult, nici mai putin?

Iar Edmund, cu gura plina de rahat, ii raspundea, uitand sa i se mai adreseze cu "Maiestate':

- Da, v-am mai spus asta o data.

In cele din urma, Edmund manca tot rahatul. Se uita fix la cutia goala sperand sa-l intrebe daca nu mai vrea. Probabil ca Regina stia prea bine la ce se gandeste; fiindca stia ca era rahat fermecat si ca daca gusti din el o data o sa mai vrei, tot mai mult, si o sa mananci, daca ti se da voie, pana ce plesnesti. Dar nu-i mai oferi.

- Fiu al lui Adam, mi-ar placea foarte mult sa-i cunosc pe fratele si pe surorile tale. Nu vrei sa-i aduci si pe ei aici?

- O sa-ncerc, spuse Edmund, cu ochii la cutia goala.

- Fiindca, daca mai vii aici, si-i aduci si pe ei, fireste, ti-as mai da niste rahat. Acum nu mai pot sa-ti dau; pot sa folosesc magia o singura data. Dar la mine acasa ar fi cu totul altceva.

- Da' de ce nu putem merge la dumneavoastra acasa acum? o intreba Edmund.

Cand urcase in sanie, se temuse c-o sa-l duca in cine stie ce loc necunoscut de unde n-o sa se mai poata intoarce. Dar acum uitase de asta cu desavarsire.

- E minunat la mine acasa, ii spuse Regina. Sunt sigura c-o sa-ti placa. Sunt camere pline de rahat si nici n-am copii, imi doresc un baiat pe care sa-l cresc si care sa devina Regele Narniei cand eu n-o sa mai fiu. Iar cata vreme ar fi Print ar purta o coroana de aur si ar manca rahat cat e ziua de mare; iar tu esti cel mai destept si mai chipes tanar pe care l-am vazut vreodata. Cred ca mi-ar placea sa fii tu Printul asta candva, cand o sa vii sa ma vezi impreuna cu ceilalti.

- De ce nu acum? intreba Edmund.

Se facuse tare rosu la fata si avea gura si degetele lipicioase. N-arata nici destept si nici chipes, orice-ar fi spus Regina.

- Ei, daca te-as lua acum la mine acasa, nu i-as mai cunoaste pe fratele si pe surorile tale. Imi doresc foarte tare sa-ti cunosc familia. Tu vei fi Printul si, mai tarziu, Rege; asta am hotarat deja. Dar o sa trebuiasca sa ai si curteni si nobili. O sa-l fac pe fratele tau duce, iar pe surori o sa le fac Ducese.

- Ah, dar ei sunt niste copii obisnuiti, spuse Edmund, si, oricum, ii pot aduce si alta data.

- Ah, nu, pentru ca o data ce te iau la mine acasa s-ar putea sa uiti de ei cu desavarsire. O sa te simti atat de bine ca n-o sa mai ai chef sa te duci dupa ei. Nu. Trebuie sa te duci inapoi in tara ta chiar acum si sa te-ntorci la mine alta data, cu ei. Intelegi? N-are rost sa te intorci fara ei.

- Da' nici nu stiu sa ma-ntorc la mine-n tara, se ruga Edmund.

- E simplu, raspunse Regina. Vezi felinarul acela?

Si arata cu bagheta intr-acolo. Edmund se intoarse si vazu felinarul sub care Lucy se intalnise cu Faunul.

- Dincolo de el, daca mergi tot inainte, ajungi in Lumea Oamenilor. Si acum uita-te in partea cealalta, spuse aratand in directia opusa, si spune-mi daca vezi doua dealuri micute in spatele copacilor.

- Cred ca le vad, spuse Edmund.

- Ei bine, casa mea este intre cele doua dealuri. Cand mai vii aici, cauti felinarul, apoi cele doua dealuri si o iei prin padure pana ce dai de casa mea. Dar nu uita, trebuie sa-i aduci si pe ceilalti. S-ar putea sa ma supar foarte tare daca vii singur.

- O sa-mi dau silinta, spuse Edmund.

- Si, apropo, mai adauga Regina, nu e nevoie sa le spui nimic despre mine. Ar fi amuzant sa tinem asta secret, ce zici? Sa le facem o surpriza. Tu adu-i la cele doua dealuri - un baiat destept ca tine o sa gaseasca usor un pretext - si cand ajungi in dreptul casei mele poti sa le spui hai sa vedem cine locuieste aici sau ceva in genul asta. Daca sora ta a intalnit un Faun, poate c-a auzit povesti ciudate despre mine - povesti rautacioase din pricina carora s-ar putea sa-i fie frica sa vina la mine. Faunii sunt in stare sa spuna fel de fel de lucruri si

- Va rog, va rog mult, spuse Edmund dintr-o data, nu puteti sa-mi mai dati o bucata de rahat pe care s-o mananc in drum spre casa?

- Nu, nu, spuse Regina razand, trebuie sa astepti pana data viitoare.

In timp ce spunea acestea, ii facu semn piticului sa porneasca, dar, in timp ce sania se indeparta, Regina ii facu semn cu mana lui Edmund, strigandu-i:

- Data viitoare! Data viitoare! Nu uita. Intoarce-te repede!

Edmund se uita inca dupa sanie cand se auzi strigat pe nume. Se intoarse si-o vazu pe Lucy venind spre el din alta parte a padurii.

- Oh, Edmund, striga ea. Deci ai ajuns si tu aici! Nu-i asa ca-i minunat

- Da, raspunse Edmund, vad c-ai avut dreptate si ca sifonierul e un sifonier magic, de fapt. Da' unde naiba ai fost in tot acest timp? Te-am cautat peste tot.

- Dac-as fi stiut c-ai venit si tu te-as fi asteptat, spuse Lucy, care era prea fericita si prea emotionata ca sa bage de seama tonul rautacios pe care ii vorbise Edmund sau cat de rosie si de ciudata ii era fata. Am fost la masa la domnul Tumnus, Faunul, care e bine. Vrajitoarea Alba nu i-a facut nimic ca mi-a dat drumul sa plec, de aceea crede ca nici n-a aflat, asa ca poate ca totul o sa fie bine pana la urma.

- Vrajitoarea Alba? intreba Edmund. Ce mai e si asta?

- E o persoana absolut oribila, spuse Lucy. Isi spune Regina Narniei, desi n-are nici un drept sa fie regina, iar toti Faunii si Naiadele si Piticii si Animalele - cel putin cele bune - pur si simplu o urasc. Poate transforma oamenii in stana de piatra si poate face tot felul de alte lucruri ingrozitoare. A facut o vraja ca sa fie mereu iarna in Narnia, dar fara Craciun. Si umbla intr-o sanie trasa de reni, cu o bagheta in mana si cu o coroana pe cap.

Edmund se simtea deja rau dupa atatea dulciuri si, dupa ce auzi ca doamna cu care se imprietenise era o vrajitoare periculoasa incepu sa se simta si mai rau. Cu toate acestea, isi dorea sa mai manance rahat mai mult decat orice altceva.

- Cine ti-a spus toate chestiile astea despre Vrajitoarea Alba? intreba.

- Domnul Tumnus, Faunul, spuse Lucy.

- Da' nu poti sa crezi tot ce spun faunii, spuse Edmund, vrand sa dea impresia ca stie mai multe despre Fauni decat Lucy.

- Cine-a spus asa ceva? intreba Lucy.

- Stie oricine, spuse Edmund. Intreaba pe cine vrei. Da' nu-i prea placut sa stam aici in zapada. Hai acasa.

- Hai, fu de acord Lucy. Edmund, imi pare tare bine c-ai venit si tu. Ceilalti vor trebui sa creada ca Narnia exista de vreme ce acum am fost amandoi aici. Mama, ce-o sa ne mai distram!

Dar Edmund se gandea in sinea lui ca el n-o sa se distreze la fel de bine ca ea. Va trebui sa recunoasca, in fata celorlalti, ca Lucy avusese dreptate, si era sigur ca vor fi de partea Faunului si a animalelor; dar el era deja mai mult de jumatate de partea Vrajitoarei. Nu stia ce-o sa spuna si nici cum o sa poata pastra secretul o data ce vor incepe sa vorbeasca despre Narnia.

Mersesera deja destul de mult. Se simtira brusc inconjurati de haine, nu de crengi, iar in clipa urmatoare se trezira in fata sifonierului din incaperea goala.

- Doamne, facu Lucy, Edmund, arati groaznic. Ti-e rau?

- N-am nimic, spuse Edmund. Dar nu era adevarat, ii era foarte rau.

- Hai sa-i cautam pe ceilalti, spuse Lucy. Avem atatea sa le povestim! Si prin ce aventuri o sa trecem acum, ca stim toti despre Narnia!

Capitolul 5

INAPOI IN CAMERA

Le lua ceva timp lui Lucy si lui Edmund sa-i gaseasca pe ceilalti fiindca acestia se jucau in continuare de-a v-ati ascunselea. Dar, cand in sfarsit se adunara toti in aceeasi incapere (in cea mare, in care era armura), Lucy izbucni:

- Peter! Susan! E adevarat. A fost si Edmund. Chiar exista un taram in care poti ajunge prin sifonier. Edmund si cu mine am fost acolo amandoi. Ne-am intalnit acolo, in padure. Edmund, spune-le tu mai departe.

- Despre ce vorbeste, Ed? intreba Peter.

Aici ajungem la una din cele mai rautacioase intamplari din poveste. Pana acum, lui Edmund ii fusese rau si fusese imbufnat fiindca Lucy avusese dreptate, dar inca nu' se hotarase ce anume sa faca.

In clipa in care Peter il intreba despre ce e vorba se hotari sa faca lucrul cel mai urat si mai rautacios la care s-ar fi putut gandi vreodata. Se hotari sa spuna ca Lucy inventase totul.

- Hai, Ed, spune-ne! il imboldi Susan.

Edmund afisa un aer superior de parca ar fi fost cu mult mai mare ca Lucy (de fapt, nu era decat un an diferenta) si zambi cu inteles.

- Ah, da, sigur, Lucy si cu mine ne-am jucat, ne-am prefacut ca povestea ei despre taramul de dincolo de sifonier e adevarata. Dar numai ca sa ne distram, desigur. Nu e nimic dincolo de sifonier.

Biata Lucy se uita spre Edmund dupa care fugi din camera.

Edmund, care devenea tot mai rautacios cu fiecare secunda, crezu c-a avut mare succes si continua:

- Iar o apuca. Ce-o fi cu ea? Copiii mici mereu

- Stii ce, spuse Peter repezindu-se spre el, gura! De cand a inceput povestea asta cu sifonierul te-ai purtat mizerabil cu Lu; si acum, mai intai te joci cu ea dupa care o iei de la capat cu rautatile. Cred c-ai facut-o numai si numai din invidie.

- Dar e o prostie, facu Edmund, luat pe nepregatite.

- Exact, tocmai asta e, spuse Peter. Sigur ca-i o prostie. Cand am plecat de-acasa Lu era bine sanatoasa, dar de cand am venit aici sau a luat-o razna sau minte de stinge. Dar orice-ar fi, tu ce castigi daca mai intai o cicalesti si te iei de ea, iar dup-aia o incurajezi?

- Ma gandeam ca, incepu Edmund, dar nu gasi nimic de spus.

- Nu te-ai gandit deloc, spuse Peter, o faci din rautate. Stim toti ca-ti place sa fi rau cu copiii mai mici decat tine, am vazut la scoala.

- Gata, interveni Susan, terminati, n-o sa rezolvati nimic daca va certati. Haideti s-o gasim pe Lucy.

Nimeni nu fu mirat, cand o gasira, dupa mult timp, sa vada ca plansese. Orice-i spusera, nu reusira s-o convinga de nimic. O tinea pe a ei:

- Nu-mi pasa ce credeti, si nu-mi pasa ce spuneti, ii puteti spune Profesorului sau sa-i scrieti mamei sau ce vreti voi. Eu stiu sigur ca m-am intalnit cu un Faun acolo si si-mi pare rau ca n-am stat mai mult. Iar voi sunteti toti niste bestii.

A urmat o seara neplacuta. Lucy era amarata, iar Edmund incepuse sa-si dea seama ca planurile nu-i ieseau asa cum sperase. Ceilalti incepusera sa creada ca Lucy o luase cu adevarat razna. Iesira pe hol si discutara despre asta in soapta dupa ce Lucy se culcase.

In cele din urma se hotarara sa-i povesteasca totul Profesorului a doua zi dimineata.

- O sa-i scrie tatii daca o sa i se para ca e ceva in neregula cu Lu, spuse Peter. E ceva ce ne depaseste.

Asa ca se dusera si batura la usa biroului, de unde se auzi vocea Profesorului:

- Intra.

Cand ii vazu, se ridica si le oferi cate un scaun si le spuse ca le sta la dispozitie, ii asculta cu mainile incordate, fara sa-i intrerupa, pana cand terminara tot ce-aveau de povestit. Dupa care ramase tacut o vreme. Apoi isi drese glasul si spuse ceva la care nu se-astepta nici unul din ei:

- De unde stiti ca povestea surorii voastre nu-i adevarata?

- Bine, dar, incepu Susan, insa apoi se opri. Era clar, dupa fata batrinului, ca vorbise cat se

poate de serios. Susan isi lua din nou inima-n dinti si continua:

- Dar Edmund a zis ca s-au prefacut doar.

- Acesta este un aspect care trebuie analizat cu grija, spuse Profesorul, cu foarte multa grija. De exemplu, scuzati-ma ca va intreb asa ceva, dar voi, din experienta voastra de pana acum, in cine aveti mai multa incredere, in sora sau in fratele vostru? Care dintre ei e mai cinstit?

- Tocmai asta e ciudat, domnule, spuse Peter. Pana acum as fi zis ca Lucy.

- Tu ce crezi? o intreba Profesorul pe Susan.

- Pai, in general, as spune la fel ca Peter, ca Lucy, dar acum, dupa povestea asta cu padurea si cu Faunul

- Despre asta nu stiu nimic, spuse Profesorul, dar e un lucru foarte grav sa acuzi de minciuna pe cineva care pana acum a fost mereu cinstit. E un lucru foarte grav.

- Noi ne-am temut ca nici macar nu e minciuna, spuse Susan, am crezut ca Lucy a luat-o poate razna.

- C-a innebunit, vreti sa spuneti? intreba Profesorul calm. Asta se poate stabili foarte usor. E suficient sa va uitati la ea si sa vorbiti cu ea si-o sa vedeti ca n-a innebunit.

- Bine, da', spuse Susan.

Dupa care tacu. Nu-i trecuse niciodata prin cap ca un om mare ar putea vorbi ca Profesorul si nu mai stia ce sa creada.

- Logica! spuse Profesorul, pe jumatate numai pentru sine. Oare de ce nu se face logica la scoala? Nu sunt decat trei posibilitati. Sora voastra sau minte, sau e nebuna, sau spune adevarul. Stiti ca nu minte si e evident ca nu-i nebuna. Deci, pentru moment si pana la proba contrarie, trebuie sa presupunem ca spune adevarul.

Susan il privi cu atentie; era sigur, dupa expresia fetei lui, ca nu-si bate joc de ei.

- Da' cum ar putea fi adevarat? intreba Peter.

- De ce intrebi asta? il intreba Profesorul.

- Pai, in prunul rand, incepu Peter, de ce nu gasesc toti cei care intra in sifonier taramul asta? Vreau sa zic ca nu era nimic acolo cand ne-am uitat noi. Nici Lucy n-a pretins ca este.

- Si ce-are-a face? facu Profesorul.

- Pai, daca un lucru e adevarat, e adevarat tot timpul.

- Oare? se indoi Profesorul, iar Peter nu stiu ce sa mai spuna.

- Da' n-a avut timp, spuse si Susan, n-a avut timp sa se duca nicaieri, chiar dac-ar exista acest loc. A venit dupa noi imediat dupa ce-am iesit din camera. N-a durat decat un minut, iar ea ne-a spus c-a fost plecata ore intregi.

- Tocmai asta face ca povestea ei sa para adevarata, le spuse Profesorul. Daca exista cu adevarat in aceasta casa o usa care duce spre alta lume (si vreau sa va avertizez ca asta-i o casa foarte ciudata, nici eu nu stiu prea multe despre ea), vreau sa spun ca daca a ajuns in alta lume nu m-ar mira sa aflu ca in lumea aceea timpul e altfel decat la noi; oricat de mult ai sta acolo, nu dureaza nimic in timpul de-aici. Pe de alta parte, nu cred ca sunt prea multe fetite de varsta ei care-ar putea inventa asa ceva. Daca s-ar fi prefacut, ar fi stat ascunsa mai mult inainte de a iesi si de-a va spune toata povestea.

- Adica vreti sa spuneti ca s-ar putea sa existe alte lumi? il intreba Peter. Asa, oriunde, chiar si dupa colt, pur si simplu?

- E foarte probabil, raspunse Profesorul, scotandu-si ochelarii si incepand sa-i stearga, in timp ce mormaia, oare ce-i invata pe copiii astia la scoala?

- Atunci ce sa facem? intreba Susan careia i se parea ca Profesorul se indeparteaza de subiect.

- Draga mea domnisoara, spuse acesta, ridicandu-si privirea spre ei, exista un plan pe care nu l-a propus inca nimeni si care merita incercat.

- Ce plan? intreba Susan.

- Am putea sa incercam sa ne vedem fiecare de treaba lui.

Si cu asta conversatia se incheie.

Pentru Lucy incepu o viata cu mult mai buna. Peter avea grija ca Edmund sa nu se mai ia de ea, si nici ea, nici ei nu simteau nevoia sa vorbeasca despre sifonier. Devenise un subiect de conversatie periculos. Asa ca, pentru o vreme, se parea ca aventurile se incheiasera. Dar nu pentru mult timp.

Casa asta a Profesorului - despre care nici el nu stia prea multe - era atat de ciudata si de faimoasa, incat oameni din intreaga Anglie veneau aici si cereau voie s-o viziteze. Era genul de casa trecuta in ghiduri si chiar si in cartile de istorie. Si nu degeaba, fiindca circulau tot felul de povesti in legatura cu ea, care de care mai ciudate, chiar mai ciudate decat cea pe care o sa v-o spun acum. Cand veneau grupuri de vizitatori si cereau voie sa viziteze casa, Profesorul spunea intotdeauna da, iar doamna Macready, menajera, ii conducea prin casa, le vorbea despre tablouri, despre armura si despre cartile rare din biblioteca. Doamnei Macready nu-i prea placeau copiii si nu-i placea sa fie intrerupta cand le spunea vizitatorilor tot ce stia. Le spusese lui Susan si lui Peter din prima dimineata (cand le daduse o multime de alte instructiuni):

- Si va rog sa stati de-o parte cand conduc un grup de vizitatori prin casa.

- De parca noi am avea chef sa ne pierdem jumatate de dimineata umbland de colo-colo cu o multime de adulti ciudati! spusese Edmund, iar ceilalti trei ii dadusera dreptate.

Si asa au inceput aventurile a doua oara.

Cateva dimineti mai tarziu, Peter si Edmund se uitau la armura intrebandu-se daca ar putea s-o desfaca in bucati. Exact atunci fetele navalira in camera.

- Repede! strigara. Vine doamna Macready cu o gramada de oameni dupa ea.

- Repede! facu Peter si toti patru o zbughira spre usa din celalalt capat al camerei.

Dar, cand iesira din Camera Verde si intrara in Biblioteca, auzira voci si-si dadura seama ca doamna Macready aducea grupul de vizitatori pe scara din spate, nu pe scara principala, cum crezusera ei. Dupa care - fie pentru ca se pierdusera cu firea, fie pentru ca doamna Macready incerca sa-i prinda, sau poate din pricina ca se trezise la viata vreo vraja din casa si-i gonea acum inspre Narnia - avura senzatia ca sunt urmariti oriunde s-ar duce, pana cand Susan spuse:

- Naiba sa-i ia! Haideti in camera cu sifonier pana pleaca. Acolo n-o sa vina nimeni dupa noi.

Dar in clipa in care intrara in camera auzira voci pe culoar si apoi pe cineva incercand sa deschida usa.

- Repede! spuse Peter. E singura solutie. Si deschise usa de la sifonier.

Intrara toti patru gramada si se asezara, gafaind, in bezna. Peter tinea usa inchisa dar n-o incuie; pentru ca stia si el, ca orice persoana cu minte, ca nu trebuie sa te incui niciodata intr-un sifonier.

Capitolul 6

IN PADURE

- Macready asta ar putea sa se grabeasca putin, spuse Susan, am amortit.

- Si ce miros groaznic de camfor, spuse Edmund.

- Cred ca buzunarele hainelor sunt pline, zise Susan, ca sa le apere de molii.

- Ma loveste ceva la spate, spuse si Peter.

- Si nu vi se pare ca e frig? intreba Susan.

- Da, chiar ca e frig, spuse Peter, si e si umed pe deasupra. Ce-o fi ? Stau pe ceva care e ud si care parca se face tot mai ud.

Incerca sa se ridice in picioare.

- Haideti sa iesim, spuse Edmund, au plecat.

- Ooo! facu Susan dintr-o data, si toti o intrebara ce s-a intamplat.

- Ma rezem de un copac, spuse ea, si uitati-va, acolo se zareste o lumina.

- Ai dreptate, zise Peter. Sunt copaci peste tot. Iar chestia asta uda e zapada. Cred c-am intrat in padurea lui Lucy.

Nu mai era nici o indoiala. Stateau toti patru in picioare, clipind in lumina unei zile de iarna, in spatele lor erau hainele puse pe umerase, iar in fata se vedeau copaci acoperiti de zapada.

Peter se intoarse spre Lucy:

- Iarta-ma ca nu te-am crezut, ii spuse, imi pare rau. Ne impacam?

- Sigur, zise Lucy si dadura mana prieteneste.

- Si-acum ce facem? intreba Susan.

- Cum ce facem? intreba Peter. Exploram padurea, bineinteles.

- Brr, e frig, zise Susan miscandu-si picioarele ca sa nu inghete. Ce-ar fi sa ne putem hainele alea?

- Nu sunt ale noastre, zise Peter, nu prea convins.

- Sunt sigura ca n-o sa se supere nimeni, spuse Susan. Doar nu le scoatem din casa, nici macar nu le scoatem din sifonier.

- Ai dreptate, spuse Peter, n-am pus problema in felul asta. Nimeni nu poate spune c-ai furat o haina atata vreme cat o lasi in sifonier unde-ai gasit-o. Si banuiesc ca acest taram este in interiorul sifonierului.

Pusera imediat in aplicare planul intelept al lui Susan. Hainele erau cam mari pentru ei, le ajungeau pana la calcaie, ceea ce le facea sa para mai degraba mantii imparatesti. Dar se simtira cu totii mai bine, nu le mai era frig, si aveau sentimentul ca le este mai bine cu hainele pe ei, in orice caz erau imbracati mai potrivit cu peisajul.

- Putem sa pretindem ca suntem exploratori arctici, spuse Lucy.

- O sa fie destul de interesant fara sa mai pretindem nimic, spuse Peter care o porni primul in padure.

Cerul era acoperit de nori mari si intunecosi si se parea c-o sa mai ninga inainte de caderea serii.

- Hei, incepu Edmund, n-ar trebui s-o luam un pic mai la stanga daca mergem spre felinar?

Uitase pentru o clipa ca trebuie sa pretinda ca n-a mai fost niciodata in padure, in clipa in care rosti cuvintele isi dadu seama ca se daduse de gol. Toti se oprira si se uitara la el. Peter fluiera.

- Deci chiar ai fost aici, spuse el, atunci cand ne-a spus Lu ca v-ati intalnit, si ne-ai facut sa credem ca minte.

Se facu o liniste de moarte.

- Esti cel mai afurisit dintre, spuse Peter, dar apoi se opri, dand din umeri.

Nu mai era nimic de spus, asa ca isi continuara calatoria.

"O sa v-arat eu voua, ingamfatilor ce sunteti',isi spuse Edmund in sinea lui.

- Unde mergem, de fapt? intreba Susan mai mult ca sa schimbe vorba.

- Cred c-ar trebui s-o lasam pe Lu sa ne conduca, spuse Peter. Merita. Unde ne duci, Lu?

- Ce-ar fi sa mergem la domnul Tumnus? propuse Lucy. Este Faunul acela cumsecade despre care v-am povestit.

Fura cu totii de acord si-o pornira din loc, tropaind. Lucy se dovedi un bun ghid. La inceput nu fu prea sigura c-o sa poata gasi drumul, dar apoi recunoscu un copac ciudat si apoi o buturuga, asa ca-i conduse spre locul unde incepeau movilele si apoi in micuta vale, pana la usa domnului Tumnus. Dar aici ii astepta o surpriza ingrozitoare.

Usa fusese smulsa din balamale si facuta bucatele, inauntru, pestera era intunecoasa si rece. Era umeda si mirosea de parca n-ar fi fost locuita de mai multe zile. Intrase zapada inauntru si se adunase in gramezi pe podea, amestecata cu ceva negru care se dovedi a fi cenusa si lemne arse din camin. Probabil ca le aruncase cineva prin camera dupa care le calcase in picioare. Farfuriile zaceau sparte pe jos, iar poza tatalui Faunului fusese taiata cu un cutit.

- E o porcarie, spuse Edmund, de ce-am venit aici?

- Ce-i asta? intreba Peter, aplecandu-se. Observase o bucatica de hartie care fusese prinsa in cuie de podea.

- Scrie ceva? intreba Susan.

- Da, cred ca da, spuse Peter.

Iesira din pestera si se stransera in jurul lui Peter care incepu sa citeasca:

Fostul locatar al acestei pesteri, Faunul Tumnus, este arestat si va fi judecat pentru inalta Tradare a Maiestatii sale Imperiale Jadis, Regina Namiei, Stapana Castelului Cair Paravel, imparateasa Insulelor indepartate etc., precum si pentru ca a oferit alinare dusmanilor Maiestatii sale, a gazduit spioni si a fraternizat cu Oamenii.

semnat de

MAUGRIM,

Capitanul Politiei Secrete,

TRAIASCA REGINA!

Copiii se uitara unii la altii.

- Nu cred ca-mi place aici, la urma urmei, spuse Susan.

- Cine e Regina asta, Lu? intreba Peter. Stii ceva despre ea?

- Nu-i regina adevarata, raspunse Lucy. E o vrajitoare ingrozitoare, Vrajitoarea Alba. Toti - toate vietatile din padure - o urasc. A facut o vraja prin care intreg taramul nu mai cunoaste decat iarna fara Craciun.

- Oare merita sa mai exploram? intreba Susan. Vreau sa zic ca nu pare un loc prea sigur, si nici nu cred c-o sa ne distram prea mult. Pe deasupra, e tot mai frig, si n-am luat nimic de mancare. Ce-ar fi sa mergem acasa?

- Da' nu putem, nu putem! spuse Lucy dintr-o data. Nu putem merge acasa dupa toate astea. Din cauza mea a fost arestat Faunul. El m-a ascuns de Vrajitoare si tot el mi-a aratat drumul spre casa. Asta inseamna ca a oferit alinare dusmanilor Reginei si c-a fraternizat cu Oamenii. Trebuie neaparat sa-l salvam.

- Ce sa-ti spun! incepu Edmund. Ce putem sa facem cand n-avem nimic de mancare?

- Tu sa taci! il repezi Peter, care era inca suparat pe el. Tu ce crezi, Susan?

- Ma tem ca Lu are dreptate, spuse Susan. Nu vreau sa mai fac nici un pas si-mi pare rau c-am venit aici. Dar cred ca trebuie sa facem ceva pentru domnul cum il cheama, Faunul, vreau sa zic.

- Asa cred si eu, spuse Peter. Sunt ingrijorat fiindca n-am luat nimic de mancare. As zice sa mergem inapoi, sa luam ceva din camara, numai ca nu putem avea siguranta ca ne mai putem intoarce dupa ce iesim de-aici. Cred ca trebuie sa ramanem aici.

- Si noi, spusera fetele.

- Macar dac-am stii unde e inchis bietul de el, spuse Peter.

In timp ce copiii se tot intrebau incotro s-o apuce, Lucy zise:

- Ia uitati, un macaleandru! Ce rosu e pe piept! E prima pasare pe care-o vad in Narnia. Oare pasarile de aici vorbesc? Parc-ar vrea sa ne spuna ceva.

Se intoarse apoi spre macaleandru si-l intreba:

- Te rog, ne poti spune unde-a fost dus domnul Tumnus?

Spunand asta, facu un pas spre macaleandru. Acesta zbura pe data dar numai pana la urmatorul copac. Aici se opri pe o creanga si se uita la copii de parc-ar fi inteles ce-i spuneau. Aproape fara sa-si dea seama, cei patru copii se apropiara un pas sau doi. Macaleandrul zbura iar pana la copacul urmator unde se opri din nou si-i privi lung. (Era macaleandrul cu cel mai rosu piept si cei mai luminosi ochi pe care l-au vazut vreodata.)

- Stiti ce, spuse Lucy, eu cred ca vrea sa mergem dupa el.

- Si eu, spuse Susan. Tu ce crezi, Peter?

- Am putea incerca, raspunse baiatul.

Macaleandrul parea ca intelege totul foarte bine.

Zbura mai departe, din copac in copac, la cativa metri inaintea lor, dar suficient de aproape ca sa-l poata urma cu usurinta, ii duse astfel, incet-incet, in vale. De pe fiecare ramura pe care se oprea se scutura zapada. Curand, norii se risipira si aparu soarele; zapada din jur era orbitoare. Mergeau in directia asta de vreo jumatate de ora, cu fetele mergand inainte, cand Edmund ii spuse lui Peter:

- Daca nu ti-ai mai da atatea aere si n-ai mai face pe grozavul, as vrea sa-ti spun ceva foarte important.

- Ce e? intreba Peter.

- Psst! Mai incet! spuse Edmund. Sa nu le speriem pe fete. Iti dai seama ce facem?

- Ce? intreba Peter, in soapta.

- Mergem dupa un ghid despre care nu stim nimic. De unde stim noi de partea cui e pasarea asta? De unde stim ca nu e o capcana?

- Asta ar fi cam rau. Dar macalendrii sunt pasari bune in toate povestile pe care le-am citit. Sunt sigur ca un macaleandru e intotdeauna de partea cea buna.

- Fiindca veni vorba, care e partea cea buna? De unde stim noi ca Faunii sunt buni si Regina (da, stiu ca ni s-a spus ca-i vrajitoare) rea? Nu stim nimic despre nici unul.

- Faunul a salvat-o pe Lucy.

- Asta a spus el. Da' noi de unde stim ca-i adevarat? Si mai e ceva. Aveti idee cum ajungem acasa de-aici?

- Doamne, facu Peter, la asta nu m-am gandit!

- Si nici nu vad unde-am putea gasi ceva de mancare.

Capitolul 7

O ZI CU CASTORII

In timp ce baietii susoteau in urma, fetele exclamara dintr-o data amandoua:

- Oh!

Si se oprira.

-Macaleandrul! striga Lucy. Macaleandrul! A zburat.

Si chiar asa si era. Nu se mai vedea nicaieri.

- Acum ce ne facem? intreba Edmund, aruncandu-i lui Peter o privire ca si cum ar fi zis "ti-am spus eu'.

- Psst! Uitati! spuse Susan.

- Ce? intreba Peter.

- E ceva printre copaci, acolo, la stinga. Se misca.

Privira toti cu atentie. Nu se simteau prea in largul lor.

- Iarasi! spuse din nou Susan.

- Am vazut si eu, zise Peter. E tot acolo. S-a ascuns dupa copacul acela mare.

- Ce-o fi? intreba Lucy, incercand sa nu se vada cat e de nelinistita.

- Orice-ar fi, spuse Peter, e clar ca se ascunde de noi. Nu vrea sa fie vazut.

- Haideti acasa, spuse Susan.

In clipa aceea, desi nimeni nu o spuse cu voce tare, toti isi dadura seama de ceea ce Edmund ii spusese in soapta lui Peter la sfarsitul capitolului anterior. Se ratacisera.

- Cum arata? intreba Lucy.

- E.e un fel de animal, spuse Susan. Uite! Uite! continua. Repede! Uite-l!

De data asta il vazura cu totii. Avea fata acoperita de blana, cu mustati, ii privea de dupa un copac. Numai ca acum nu se ascunse imediat, isi duse in schimb labuta la bot, asa cum isi duc oamenii degetul la gura cand vor sa-ti faca semn sa taci. Dupa care disparu iar. Copiii ramasera pe loc cu respiratia taiata.

O clipa mai tarziu, necunoscutul aparu iar de dupa un copac, se uita de jur imprejur de parca i-ar fi fost teama ca-i urmareste cineva si spuse:

- Psst!

Dupa care le facu semn sa se apropie de el. Si disparu.

- Stiu ce e, spuse Peter. E un castor. I-am vazut coada.

- Vrea sa mergem la el, zise Susan, si ne-a avertizat sa nu facem zgomot.

- Stiu, spuse Peter. Problema e, mergem sau nu? Tu ce crezi, Lu?

- Mie mi se pare ca-i un castor dragut, spuse Lucy.

- Da, da' de unde, stim? intreba Edmund.

- Sa nu riscam? intreba Susan. Oricum, ce rost are sa stam aici? Si mi-e si foame.

In clipa asta, Castorul se ivi iar de dupa copac si le facu semn din nou.

- Haideti, spuse Peter, sa incercam. Stati aproape unul de altul. Ar trebui sa-i putem face fata unui castor daca se dovedeste a ne fi dusman.

Copiii se apropiara unul de altul si-o pornira spre copac. In spatele copacului ii astepta Castorul; dar facu un pas in spate, spunandu-le cu glas ragusit:

- Veniti mai incoace! Si mai incoace. Aici. Acolo nu suntem in siguranta.

Nu le spuse nimic decat dupa ce ajunsera intr-un loc intunecos unde erau patru copaci atat de apropiati incat ramurile li se intalneau iar pe jos se putea vedea pamant acoperit de ace de pin fiindca zapada nu patrunsese pana acolo.

- Sunteti Fiii lui Adam si Fiicele Evei? intreba.

- Suntem cativa dintre ei, ii raspunse Peter.

- Psst! facu Castorul, mai incet, va rog. Nici aici nu suntem in siguranta.

- De ce, de cine va e teama? il intreba Peter. Nu e nimeni aici in afara de noi.

- Sunt copacii, spuse Castorul. Sunt mereu cu urechile ciulite. Cei mai multi sunt de partea noastra, dar exista si copaci care ne-ar trada; sunt de partea ei, stiti la cine ma refer.

Si dadu din cap de mai multe ori.

- Fiindca veni vorba de cine e de partea cui, spuse Edmund, noi de unde stim ca tu ne esti prieten?

- Nu vrem sa fim nepoliticosi, domnule Castor, interveni Peter, dar stiti, suntem straini.

- Aveti perfecta dreptate, perfecta dreptate, spuse Castorul. Uitati dovada.

Si spunand acestea le arata un obiect mic alb pe care copiii il privira mirati. Dintr-o data Lucy spuse:

- Oh, e batista mea, cea pe care i-am dat-o bietului domn Tuninus.

- Exact, spuse Castorul. Bietul de el, auzise c-o sa fie arestat inainte, si mi-a dat-o mie. Mi-a spus ca daca i se intampla ceva sa va astept aici si sa va duc

Aici vocea Castorului nu se mai auzi. Dadu din cap misterios. Apoi, facandu-le semn copiilor sa se apropie cat se poate de el, atat de aproape, incat ii gadila cu mustatile, adauga in soapta:

- Se pare ca Aslan vine incoace, poate c-a si sosit.

In clipa aceasta se intampla ceva foarte ciudat. Nici unul dintre copii nu stia cine e Aslan; dar atunci cand Castorul rosti aceste cuvinte, toti se simtira altfel decat pana atunci. Poate ca vi s-a intamplat si voua vreodata in vis sa va spuna cineva ceva de neinteles dar in vis sa vi se para ca are sens: fie ceva inspaimantator, care poate transforma visul intr-un cosmar, sau ceva minunat, prea minunat ca sa poata fi exprimat in cuvinte si care-ti transforma visul in ceva atat de frumos incat nu-l mai uiti toata viata si-ti doresti mereu sa te intorci in visul acela. Asa li se intampla acum copiilor. La auzul numelui de Aslan, toti copiii simtira cum le tresalta ceva in suflet. Edmund se simti ingrozit. Peter se simti dintr-o data curajos si plin de elan. Susan avu senzatia ca in jurul ei pluteste un miros delicios sau un acord muzical minunat. Iar Lucy avu sentimentul acela pe care-l ai cand te trezesti dimineata si-ti dai seama ca-ncepe vacanta sau vara.

- Unde e domnul Tumnus? intreba Lucy.

- Psst! facu Castorul. Nu aici. Trebuie sa mergem intr-un loc unde putem sta de vorba si unde putem sa mancam.

Toti, in afara de Edmund, simteau ca pot avea incredere in Castor dar toti, chiar si Edmund, se bucurara cand auzira cuvantul "mancam'. Drept care o pornira cu totii impreuna cu noul lor prieten care ii conduse, cu o viteza surprinzatoare, prin desisurile padurii, pret de vreo ora. Erau de-acum obositi si flamanzi cand, deodata, copacii incepura sa se rareasca, iar terenul sa coboare abrupt. Un minut mai tarziu se aflau sub cerul liber (soarele stralucea inca) si se trezira in fata unui peisaj minunat.

Se aflau pe marginea unei vai abrupte si inguste pe fundul careia curgea - sau cel putin ar fi curs daca n-ar fi fost inghetata - apa unui fluviu. Peste fluviu fusese construit un baraj. Cand il vazura, isi amintira dintr-o data ca, bineinteles, castorii construiesc baraje si fura aproape siguri ca pe acesta il construise domnul Castor. De asemenea, bagara de seama ca acum avea o expresie de modestie pe chip, cum au de obicei oamenii carora le vizitezi gradina pe care si-au lucrat-o ei singuri sau care iti citesc o povestire scrisa de ei. Asa ca, din politete, Susan spuse:

- Ce baraj minunat!

De data aceasta, domnul Castor nu mai spuse "Psst', ci:

- Oh, o nimica toata! O nimica toata! Si nici nu l-am terminat inca.

Dincolo de baraj era ceea ce-ar fi trebuit sa fie un bazin de apa care era, desigur, o intindere de gheata verzuie. Si mai in jos de baraj, mult mai in jos, era iar gheata, numai ca nu o suprafata neteda; apa inghetase exact asa cum fusese in momentul in care daduse inghetul: cu valuri si spume. Iar acolo unde apa se izbise de baraj, se ridicase acum un perete de turturi stralucitori, de parca partea aceea a barajului fusese acoperita de flori si coronite si ghirlande din zaharul candel cel mai pur. Si chiar in mijloc, spre partea de sus a barajului, se ridica o casa mica si ciudata care avea o forma ce aducea cu aceea a unui stup de albine; pe o gaura din acoperis iesea fum drept care (mai cu seama daca-ti era foame) te facea sa te gandesti imediat la cineva care gateste si ti se facea si mai foame decat pana atunci.

Copiii asta bagara de seama mai intai. Dar nu si Edmund. El observa altceva. Putin mai incolo, in josul apei, era un rau mai mic care curgea printr-o alta vale micuta si se varsa apoi in fluviu. Uitandu-se in valea aceea, Edmund zari doua dealuri micute, si fu aproape sigur ca acelea erau cele doua dealuri pe care i le aratase Vrajitoarea Alba atunci cand se despartisera la felinar, nu cu mult timp in urma. "Iar intre ele, se gandi el, era probabil palatul ei, la numai o mila de-acolo, daca nu si mai putin.' Si se gandi la rahat si la cum o sa fie el Rege. ("Sa vad ce-o sa mai spuna Peter atunci', isi spuse in sinea lui) si-i trecura tot felul de idei oribile prin cap.

- Am ajuns, spuse domnul Castor, si se pare ca doamna Castor ne asteapta. Va rog sa ma urmati. Fiti atenti sa nu alunecati.

Partea de sus a barajului era destul de lata ca sa poti merge pe ea, desi (pentru oameni) nu era locul cel mai placut pentru ca era acoperit de gheata si, desi bazinul inghetat era la acelasi nivel cu barajul pe una din parti, pe partea cealalta distanta pana la apa era destul de mare. Domnul Castor ii conduse in sir indian pana la mijlocul barajului, de unde puteau privi in susul si in josul apei. Si aici se trezira deja in fata usii de la intrare.

- Am sosit, doamna Castor, spuse domnul Castor, i-am gasit. Uite-i pe Fiii si pe Fiicele lui Adam si ai Evei.

Copiii intrara.

Primul lucru pe care-l observa Lucy dupa ce intrara fu un huruit, iar primul lucru pe care-l zari fu o castorita batrana si cumsecade care statea intr-un colt al camerei cu un fir de ata in gura, lucrand de zor la o masina de cusut, dinspre care venea huruitul, in clipa in care intrara copiii, se opri din lucru si se ridica.

- Deci ati venit pana la urma! spuse, impreunandu-si labutele zbarcite. In sfarsit! Doamne, am apucat sa vad si ziua asta! Am pus cartofii la fiert, apa din ceainic fierbe de-acum, iar dumneata, domnule Castor, ma tem c-o sa trebuiasca sa ne aduci niste peste.

- Desigur, spuse domnul Castor iesind din casa (cu Peter dupa el).

O lua pe gheata care acoperea bazinul spre locul unde facuse o gaura pe care avea grija s-o tina deschisa lovind-o zilnic cu toporul. Luara cu ei o galeata. Domnul Castor se aseza pe marginea copcii (nu dadea semne sa-i pese de frig), se uita atent inauntru apoi isi baga repede laba in apa si prinse un pastrav minunat cat ai zice peste. Si facu asta de mai multe ori pana cand prinse suficient de mult.

Intre timp, fetele o ajutara pe doamna Castor sa umple ceainicul, sa puna masa, sa taie painea, sa puna farfuriile la cuptor, sa se incalzeasca, sa scoata o cana cu bere pentru domnul Castor dintr-un butoias pe care-l tineau intr-un colt al casei si sa puna tigaia la incins. Lui Lucy casuta Castorilor i se paru foarte draguta, desi nu era nici pe departe ca pestera domnului Tumnus. N-aveau nici carti, nici tablouri, iar paturile erau suprapuse, lipite de perete, ca pe vapor. Din tavan atarnau sunculite si funii de ceapa, iar pe pereti erau cizme de cauciuc si haine de ploaie, topoare, foarfeci, lopeti, mistrii si diverse obiecte pentru carat mortar, undite, plase de pescuit si saci. Iar fata de masa, desi foarte curata, era foarte aspra.

In timp ce tigaia sfaraia placut, domnul Castor si Peter se intoarsera cu pestele pe care domnul Castor il curatase deja, afara. Va puteti imagina ce bine mirosea pestele proaspat prajit in tigaie si ce nerabdatori sa-l manance erau copiii flamanzi. Cand domnul Castor le spuse ca totul e aproape gata, li se facu si mai foame. Susan varsa apa in care fiersesera cartofii si-i puse inapoi in oala ca sa se usuce pe soba in timp ce Lucy o ajuta pe doamna Castor sa puna pastravul in farfurii. Cateva minute mai tarziu, toata lumea se aseza pe taburete (toate aveau trei picioare, cu exceptia balansoarului de langa semineu al doamnei Castor) gata sa se bucure de bucate. Copiii aveau si o cana mare cu lapte gras (domnul Castor prefera berea), iar in mijlocul mesei era o bucata mare de unt auriu din care putea lua fiecare cat voia, sa-si puna pe cartofi. Copiii isi spuneau toti - iar eu nu pot decat sa fiu de acord cu ei - ca nimic nu-i mai gustos ca pestele pescuit cu numai jumatate de ora inainte de a fi pus in tigaia din care tocmai a fost scos acum un minut. Dupa ce terminara pestele, doamna Castor scoase din cuptor, spre marea lor surpriza, o rulada mare cu gem, aburinda, si puse ceainicul pe foc, astfel incat, dupa ce mananca rulada, sa poata bea imediat si ceaiul. Dupa ce primi fiecare o ceasca de ceai, isi trasera taburetele la perete ca sa se poata rezema si rasuflara multumiti.

- Iar acum, spuse domnul Castor, dand la o parte halba de bere si tragand spre el o ceasca de ceai, daca mai asteptati putin pana-mi aprind pipa gata, acum putem trece la treaba. Iar ninge, adauga, aruncand un ochi pe fereastra. E foarte bine, asta inseamna ca n-o s-avem musafiri; iar dac-a incercat cineva sa va urmareasca, acum n-o sa mai poata gasi nici o urma.

Capitolul 8

CE S-A INTAMPLAT DUPA-MASA

Iar acum, spuse Lucy, spuneti-ne, va rog, ce s-a intamplat cu domnul Tumnus.

- E foarte trist, incepu domnul Castor, clatinand din cap. E o intamplare foarte trista. E sigur ca a fost luat de politie. Mi-a spus o pasare care era acolo.

- Da' unde l-au dus? intreba Lucy.

- Cand au fost vazuti ultima data megeau spre nord, si toata lumea stie ce inseamna asta.

- Noi nu, spuse Susan.

Domnul Castor clatina din cap amarat.

- Ma tem ca-nseamna ca-l duceau la ea acasa, spuse.

- Da' ce-au sa-i faca domnului Tumnus? intreba Lucy, cu gura cascata.

- E greu de spus, raspunse domnul Castor, da' nu sunt multi cei care-au iesit de-acolo. Statui. Se spune ca-i plin de statui - in curte, pe scari, in hol. Toti oamenii pe care (facu o pauza, cutremurandu-se) i-a transformat in statui.

- Dar bine, domnule Castor, spuse Lucy, nu se poate, trebuie sa facem ceva sa-l salvam. E mult prea ingrozitor si totul numai din vina mea.

- Nu ma indoiesc ca dac-ai putea, ai face orice ca sa-l salvezi, zise domnul Castor, dar n-ai nici o sansa sa intri in Casa aceea impotriva vointei ei si sa mai iesi vreodata vie de-acolo.

- Nu putem pune nimic la cale? intreba Peter. Nu ne putem deghiza in ceva, sau sa pretindem ca suntem vanzatori ambulanti sau orice altceva, sau sa asteptam pana cand pleaca de-acasa, of, la naiba, trebuie sa existe o cale! Acest Faun mi-a salvat sora stiind ce risca, domnule Castor. Nu-l putem lasa asa, sa i se intample asa ceva.

- N-are rost, Fiu al lui Adam, spuse domnul Castor, n-are rost sa incerci tocmai fu. Dar acum, ca Aslan vine incoace

- Exact! Spuneti-ne despre Aslan! se auzira vocile copiilor fiindca se simtira iar cuprinsi de sentimentul acela ciudat ca vine primavara, ca o veste buna.

- Cine-i Aslan? intreba Susan.

- Cine e Aslan? facu domnul Castor. Cum, nu stiti? E Regele. Este Stapanul intregii paduri, dar nu e prea des aici, printre noi. Tatal meu nu l-a apucat niciodata. Dar acum am auzit ca s-a intors. E deja in Narnia. O sa-i vina de hac Reginei Albe. El, nu voi, o sa reuseasca sa-l salveze pe domnul Tumnus.

- Da' pe el n-o sa-l prefaca in stana de piatra? intreba Edmund.

- Dumnezeu sa te ierte, Fiu al lui Adam, ce prostie spui! raspunse domnul Castor razand cu pofta. Sa-l transforme in stana de piatra? Pe el? M-as mira sa fie in stare sa se ridice in picioare si sa i se poata uita in ochi. Tare m-as mira. Nu, nici vorba. O sa puna totul la punct, asa cum se spune intr-o poezioara care circula pe la noi:

Binele va birui cand Aslan iar va veni,

De-ndata ce va mugi necazurile vor fugi,

Coltii si-i va arata, iama rea va alunga,

Coama si-o va scutura, vara iar va triumfa.

Cand o sa-l vedeti o sa intelegeti.

- Da' oare-o sa-l vedem? intreba Susan.

- Draga mea Fiica a Evei, eu tocmai de-asta v-am adus aici. Misiunea mea este sa va duc intr-un loc unde o sa-l intalniti, spuse domnul Castor.

- E e om? intreba Lucy.

- Aslan om! facu domnul Castor cu severitate in glas. Bineinteles ca nu. Doar v-am spus ca e Regele padurii si fiul Marelui imparat de dincolo de Mari. Nu stiti cine e Regele Animalelor? Aslan e leu - Leul, Marele Leu.

- Ah, facu Susan.Credeam ca e om. Nu e periculos? O sa-mi fie cam teama sa ma intalnesc cu un leu.

- Cred si eu c-o sa-ti fie, draga mea, si pe buna dreptate, spuse domnul Castor. Daca cineva poate sa apara in fata lui Aslan fara sa-i tremure genunchii, sau e mai curajos decat toti ceilalti sau pur si simplu prost.

- Deci e periculos? insista Lucy.

- Periculos? intreba domnul Castor. N-ai auzit ce ne-a spus doamna Castor? Cine-a spus ca nu e periculos? Sigur ca e periculos. Dar e bun. E Regele, v-am spus.

- De-abia astept sa-l vad, zise Peter, chiar daca mi se face frica numai cand ma gandesc la asta.

- Asa e, Fiu al lui Adam, spuse domnul Castor, punandu-si labuta pe masa cu putere de se cutremurara toate cestile si farfurioarele. Si chiar o sa-ti fie frica. Mi s-a trimis vorba ca urmeaza sa va intalniti cu el, daca se poate chiar maine, la Masa de Piatra.

- Si asta unde e ? intreba Lucy.

- O sa va arat, spuse domnul Castor. Este in josul apei, destul de departe de aici. O sa va duc eu pana acolo.

- Dar pana atunci nu putem face nimic pentru sarmanul domn Tumnus? intreba Lucy.

- Modul cel mai rapid in care-l puteti ajuta este sa va duceti sa va intalniti cu Aslan, spuse domnul Castor, de indata ce o sa-l avem de partea noastra o sa ne putem apuca de treaba. Asta nu inseamna ca nu e nevoie si de sprijinul vostru. Fiindca mai circula o poezioara pe la noi care zice:

Cand urmasi de-ai lui Adam

Fi-vor regi sus la palat,

Raul fi-va alungat.

Ceea ce inseamna ca acum lucrurile se apropie de sfarsit de vreme ce si el si voi sunteti aici. Am auzit ca Aslan a mai fost pe aici acum mult timp, dar nimeni nu stie cand anume, insa din rasa voastra n-a mai fost nimeni aici.

- Tocmai asta nu inteleg, domnule Castor, spuse Peter, Vrajitoarea nu e om?

- Ea asta vrea sa credem, spuse domnul Castor, fiindca in acest fel isi poate justifica pretentiile la tron. Dar ea nu e o Fiica a Evei. Se trage pe jumatate din neamul primei sotii a stramosului vostru Adam (aici domnul Castor facu o plecaciune), pe care o chema Lilith si care se tragea din neamul Jinn, si pe jumatate din neamul uriasilor. Nu, n-are picatura de sange de om Vrajitoarea.

- De-asta e atat de rea, domnule Castor, zise doamna Castor.

- Numai ca, doamna Castor, ii raspunse el, pot exista pareri diferite despre oameni (nu vreau sa jignesc pe nimeni dintre cei prezenti). Despre lucrurile care par a fi oameni dar nu sunt nu pot exista pareri diferite.

- Eu am cunoscut Pitici cumsecade, spuse doamna Castor.

- Si eu, daca tot veni vorba, spuse si sotul acesteia, dar foarte putini, si erau tocmai dintre cei care nu prea semanau a oameni. Dar, in general, ascultati-mi sfatul, cand va intalniti cu ceva care nu e inca om sau care a fost om odinioara si nu mai e, fiti cu ochii pe el si cu mana pe toporisca. De-asta sta Regina tot timpul la panda, sa nu apara vreun om in Narnia. Va pandeste de multi ani, si dac-ar sti ca sunteti patru la numar ar fi si mai periculoasa.

- Ce importanta are cati suntem? intreba Peter.

- Din pricina unei alte profetii, raspunse domnul Castor. La Cair Paravel - asta e castelul de pe malul marii, chiar langa locul unde se varsa fluviul asta in mare, care ar fi trebuit sa fie capitala acestui taram, daca toate ar fi fost asa cum ar fi trebuit sa fie. Deci, la Cair Paravel, sunt patru tronuri si se spune aici in Narnia, de mult de tot, ca atunci cand doi Fii ai lui Adam si doua Fiice ale Evei se vor aseza pe aceste tronuri atunci se va termina nu numai cu domnia Vrajitoarei Albe ci si cu viata ei; de-asta a trebuit sa fim atat de atenti in drum spre casa mea, fiindca dac-ar fi aflat de voi patru, vietile voastre n-ar mai fi valorat nici cat o ceapa degerata.

Copiii il ascultasera pe domnul Castor atat de patrunsi incat nu mai bagasera nimic altceva de seama de mult timp. Dar, intr-un moment de tacere, Lucy observa dintr-o data:

- Hei, unde-i Edmund?

Urma o pauza plina de panica, dupa care incepura sa intrebe cu totii:

- Cine l-a vazut ultimul? De cand nu mai e aici? O fi afara?

Dadura buzna afara sa-l caute. Ningea cu fulgi mari si desi, iar gheata disparuse sub un strat gros de zapada; din dreptul casutei de pe baraj nu se mai vedea nici unul din maluri. Iesira din casa, si picioarele li se afundara in zapada pana la glezne. Cautara in jurul casei.

- Edmund! Edmund! strigara pana ragusira. Dar zapada care cadea linistita le inabusea parca glasurile si nu primira nici un raspuns, nici macar ecoul glasurilor lor.

- Ce ingrozitor! spuse Susan cand intrara inapoi in casa, disperati. Doamne, mai bine nu veneam!

- Ce ne facem acum, domnule Castor? intreba Peter.

- Ce facem? spuse domnul Castor care-si punea deja cizmele. Cum adica? Plecam chiar acum. Nu avem nici o clipa de pierdut.

- Mai bine sa ne impartim in patru echipe de salvare, propuse Peter, sa mergem fiecare in alta directie. Cine-l gaseste primul se intoarce aici imediat

- Echipe de salvare, Fiu al lui Adam? intreba domnul Castor. Pentru ce?

- Cum de ce, ca sa-l gasim pe Edmund, bineinteles!

- N-are nici un rost sa-l cautam pe Edmund, spuse domnul Castor.

- Cum adica? intreba Susan. Nu poate fi prea departe. Si trebuie sa-l gasim. Cum adica n-are rost sa-l cautam?

- Pentru ca stim deja unde s-a dus, spuse domnul Castor.

Il privira toti stupefiati.

- Nu v-ati dat seama? spuse domnul Castor. S-a dus la ea, la Vrajitoarea Alba. Ne-a tradat.

- Oh, nu se poate, spuse Susan. Nu se poate sa fi facut una ca asta.

- Sunteti siguri? intreba domnul Castor, privindu-i in ochi pe cei trei copii.

Acestia nu mai putura scoate nici un cuvant pentru ca toti erau aproape siguri in sinea lor ca exact asta facuse Edmund.

- Da' de unde stie drumul? intreba Peter.

- A mai fost in Narnia vreodata? ii intreba domnul Castor. A mai fost aici singur?

- Da, raspunse Lucy in soapta. Ma tem ca da.

- Si v-a spus ce-a facut sau cu cine s-a intalnit?

- Oh, nu, nu ne-a spus nimic, spuse Lucy.

- Atunci, fiti atenti la ce va spun, zise domnul Castor, s-a intalnit cu Vrajitoarea Alba si a trecut de partea ei, iar ea i-a spus unde locuieste. N-am vrut sa spun nimic despre asta inainte (e fratele vostru), dar de cum l-am zarit mi-am spus in sinea mea "Tradator'. Se vedea ca se intalnise cu Vrajitoarea si ca mancase din mancarea ei. Daca esti in Narnia de mai mult timp, observi asta imediat. Dupa ochi.

- Orice-ar fi, spuse Peter cu noduri in gat, trebuie totusi sa-l cautam. E fratele nostru, la urma urmei, chiar daca e cam rau uneori. E doar un copil.

- Sa mergeti la Casa Vrajitoarei? intreba domnul Castor. Nu intelegeti ca singurul mod de a va salva pe voi si pe el este de a sta departe de ea?

- Cum adica? intreba Lucy.

- Ea va vrea pe toti patru (se gandeste tot timpul la cele patru tronuri din Cair Paravel). O data ce intrati toti patru in Casa ei, si-a ispravit treaba. Si vor mai fi patru statui in plus in colectia ei inainte sa puteti scoate o vorba. Dar atata timp cat il are numai pe el o sa-l tina in viata, ca sa-l foloseasca drept momeala pentru voi.

- Of, chiar nu ne poate ajuta nimeni? se vaicari Lucy.

- Numai Aslan, raspunse domnul Castor. Trebuie sa mergem sa vorbim cu el. Acum asta e singura noastra sansa.

- Dragii mei, interveni doamna Castor, cred ca e foarte important sa stiti cand anume s-a furisat afara. Pentru ca nu-i va putea spune decat ceea ce-a auzit. De exemplu, incepusem sa vorbim deja despre Aslan inainte sa plece? Daca nu, atunci ar fi foarte bine, pentru ca astfel ea nu va afla ca Aslan s-a intors in Narnia si nici ca noi o sa ne intalnim cu el. Va fi luata prin surprindere.

- Nu-mi amintesc sa-l fi vazut aici dupa ce-am inceput sa vorbim despre Aslan, incepu Peter.

- Oh, ba da, era aici, il intrerupse Lucy cu tristete in glas. Nu mai tii minte, el a fost cel care a intrebat daca Vrajitoarea nu-l poate transforma si pe Aslan in stana de piatra.

- Asa e, ai dreptate, spuse Peter, e genul lui de intrebare.

- Din rau in mai rau, zise domnul Castor. Urmatoarea intrebare este: mai era aici cand v-am spus ca locul de intalnire cu Aslan este Masa de Piatra?

Bineinteles, nimeni nu putu raspunde.

- Fiindca, daca mai era aici, continua domnul Castor, atunci Vrajitoarea va porni pe data intr-acolo si se va opri undeva in drumul nostru spre Masa de Piatra. Ne va taia practic calea.

- Dar nu asta va face mai intai, interveni doamna Castor, cel putin din cate o cunosc eu. In clipa in care Edmund ii va spune ca suntem toti aici, va veni sa ne prinda chiar in seara asta, iar daca el a plecat de jumatate de ora, in douazeci de minute Vrajitoarea va fi aici.

- Ai dreptate, doamna Castor, ii spuse sotul, trebuie sa plecam de-aici. N-avem nici o clipa de pierdut.

Capitolul 9

IN CASA VRAJITOAREI

Bineinteles ca de-abia asteptati sa aflati ce s-a intamplat cu Edmund.

Isi mancase portia de mancare, dar nu cu prea multa pofta fiindca se gandea intruna la rahat - si nimic nu poate strica gustul unei mancari obisnuite, oricat de bune, ca amintirea gustului unei mancari magice. Auzise si discutia, si nici asta nu-i placuse prea tare, pentru ca i se parea ca nu-l baga nimeni in seama. Ceea ce nu era adevarat, dar asa i se parea lui. Apoi ascultase totul pana la capat: cum au sa-l intalneasca pe Aslan la Masa de Piatra. Dupa asta incepu sa se strecoare incet dupa perdeaua din fata usii. Simpla rostire a numelui de Aslan il facea sa simta ceva misterios si infricosator asa cum ceilalti simteau ceva misterios si incantator.

In clipa in care domnul Castor spunea versurile cu urmasii lui Adam, Edmund apasase incet clanta de la usa; si cu putin timp inainte ca domnul Castor sa inceapa sa le spuna ca Vrajitoarea nu e om, ci jumatate din neamul Jinn si jumatate din neamul uriasilor, Edmund iesise deja in zapada de-afara si inchisese cu grija usa.

Nu trebuie sa va imaginati ca Edmund era atat de rau incat sa-si doreasca sa-si vada fratele si surorile transformati in stana de piatra. El voia sa manance rahat si sa fie Print (iar mai apoi Rege) si sa-l pedepseasca pe Peter fiindca-i spusese ca e bestie, in ce-i priveste pe ceilalti, nu tinea neaparat ca Vrajitoarea sa fie prea draguta cu ei, in orice caz nu la fel de draguta cum fusese cu el; dar reusi sa se convinga, sau sa se prefaca a fi convins ca n-o sa le faca nici un rau.

- Pentru ca, isi spuse el in sinea lui, toti oamenii astia care spun lucruri urate despre ea sunt dusmanii ei si probabil ca jumatate din ceea ce spun nu-i adevarat. Cu mine a fost nemaipomenit de draguta, oricum cu mult mai draguta decat ei. Eu cred ca ea este Regina adevarata, in orice caz, e mai buna decat Aslan asta ingrozitor!

Cel putin asta era scuza pe care-o gasise pentru ceea ce facea. Cu toate acestea, nu era o scuza prea buna, pentru ca undeva in adancul sufletului lui isi dadea seama ca Vrajitoarea Alba e rea si cruda.

Primul lucru de care-si dadu seama cand iesi din casa si vazu ca ninge fu ca-si uitase haina inauntru. Si, desigur, nu avea cum sa se intoarca sa si-o ia. Dupa care observa ca aproape se inserase; se asezasera la masa pe la trei, iar iarna zilele sunt scurte. La asta nu se gandise; dar trebuia sa se descurce cum putea, isi ridica gulerul si o porni tarsaindu-si picioarele (din fericire, ninsese si nu mai era alunecos) spre celalalt mal al fluviului.

Cand ajunse acolo, se facea tot mai intuneric de la o clipa la alta, si ningea intruna, asa ca nu se vedea nici la un metru departare. Pe deasupra nu era nici un drum. Aluneca in troiene de zapada, aluneca pe baltoace inghetate, se impiedica de trunchiuri de copaci cazuti la pamant, aluneca pe malurile abrupte si isi izbea fluierul piciorului de pietre; era de-acum ud, inghetat si zgariat din cap pana-n picioare. Linistea si sentimentul de singuratate erau apasatoare. De fapt cred ca ar fi renuntat la tot si s-ar fi intors la ceilalti, le-ar fi spus totul si s-ar fi impacat, daca nu si-ar fi spus in sinea lui:

"Cand o sa fiu Regele Narniei primul lucru pe care-o sa-l fac va fi sa construiesc niste drumuri ca lumea.'

Si desigur asta il facu sa se gandeasca la cum o sa fie cand o sa fie el Rege si ce-o sa faca si asta-l mai inveseli putin. Stia deja ce palat o sa-si construiasca, cate masini o sa aiba, stia cum o s-arate cinematograful lui personal, pe unde-au sa treaca liniile de cale ferata cele mai importante, ce legi o sa dea impotriva castorilor si a barajelor. Tocmai punea la punct ultimele amanunte in legatura cu modul in care-o sa-l tina pe Peter in banca lui cand vremea incepu sa se schimbe. Mai intai se opri ninsoarea. Dupa care se porni vantul si se facu ger. Dupa asta, norii se risipira si rasari luna. Era luna plina si, cum acesta isi revarsa razele pe zapada, facea ca totul sa para stralucitor ca ziua - numai umbrele erau usor intunecate.

N-ar fi reusit sa gaseasca drumul daca n-ar fi rasarit luna inainte de a ajunge la rau - va amintiti ca vazuse (cand ajunsesera la casa Castorilor) un rau care se varsa in fluviu undeva in departare. Acum ajunsese la el si porni de-a lungul lui. Dar valea prin care curgea raul era mult mai stancoasa si mai abrupta decat aceea din care tocmai iesise si era si plina de tufisuri, asa ca pe intuneric nu s-ar fi putut descurca deloc. Chiar si-asa, se uda pana la piele, fiindca trebuia sa se aplece pe sub crengi si toata zapada de pe acestea ii cadea pe spate. Si de fiecare data cand i se intampla asta, se gandea cat de mult il uraste pe Peter - de parca Peter ar fi fost vinovat de ce i se intampla lui.

In cele din urma ajunse intr-un loc care era mai putin stancos si unde se largea valea. Si acolo, pe partea cealalta a raului, nu departe, in mijlocul unei campii micute, intre doua dealuri, zari ceea ce era probabil Casa Vrajitoarei Albe. Iar luna stralucea mai puternic ca oricand. Casa era de fapt un castel micut. Parea construit numai din turnuri; turnuri mici, cu varfuri ascutite ca niste ace. Parc-ar fi fost palarii uriase, cum sunt cele pe care le poarta vrajitoarele sau copiii lenesi la scoala, cand sunt pedepsiti sa poarte "tichie de magar'. Straluceau in lumina lunii iar umbrele lor lunguiete se prelungeau pe zapada. Lui Edmund incepu sa-i fie teama de Casa.

Dar acum era prea tarziu sa se mai intoarca. Traversa raul inghetat si merse spre Casa. Totul era neclintit; nu se-auzea nici cel mai mic zgomot. Nu se-auzea nici macar zgomotul pasilor lui pe zapada proaspat asternuta. Merse si merse de jur imprejurul Casei, trecu pe langa toate colturile, pe langa toate foisoarele, in cautarea usii de la intrare. Trebui sa mearga pana in capatul celalalt. Era o bolta imensa, iar portile de fier erau larg deschise. Edmund se furisa pana in dreptul boltii si se uita in curte; ceea ce vazu aproape ii taie respiratia. Imediat in spatele portii, scaldat in lumina lunii, era un leu urias, gata sa sara la atac. Edmund ramase in umbra boltii; ii era frica si sa mearga mai departe si sa se intoarca, si ii tremurau genunchii. Statu asa de mult acolo incat dintii ar fi inceput sa-i clantane de frig chiar daca nu i-ar fi clantanit de frica. Nu stiu exact cam cat a durat asta, dar lui i se paru ca a durat ore intregi.

Dupa care, intr-un sfarsit, incepu sa se intrebe cum de statea leul atat de nemiscat - nu se clintise nici un milimetru de cand il zarise prima data. Edmund facu un pas inainte, ramanand pe cat posibil in umbra boltii. Acum isi dadu seama ca, judecind dupa pozitia in care statea, leul nu se uita la el. ("Dar daca intoarce capul?' se gandi). Leul se uita de fapt la altceva - la un pitic care statea cu spatele la el, cam la doi metri departare.

- Aha! se gandi Edmund. Cand se repede la pitic o sa pot fugi. Dar leul ramase in continuare nemiscat. La fel si piticul. Iar Edmund isi aminti, in sfarsit, ca-i auzise pe ceilalti vorbind ceva despre Vrajitoarea Alba si puterea ei de a transforma oamenii in stana de piatra. Poate ca nu era decat un leu de piatra. Observa apoi ca spatele si capul leului erau acoperite de zapada. Bineinteles, nu putea fi decat o statuie! Nici un animal viu n-ar fi stat asa, sa se lase acoperit de zapada. Foarte incet si cu inima gata sa-i sara din piept, Edmund isi lua inima in dinti si se duse spre leu. Nici acum nu avu curajul sa-l atinga, dar in cele din urma intinse mana si, repede, il atinse. Era rece ca piatra. Se speriase de o simpla statuie!

Usurarea pe care o simti fu atat de mare incat, in ciuda frigului, simti cum se incalzeste pana-n varful degetelor si, in acelasi timp, ii trecu prin minte o idee care i se paru minunata.

- Probabil, se gandi el, ca asta este marele Rege Aslan despre care vorbeau. L-a prins deja si l-a transformat in stana de piatra. S-a terminat deci cu toate ideile lor frumoase despre el. Pfui! Cui ii e frica de Aslan?

Si ramase acolo cu ochii atintiti asupra leului de piatra. Deodata facu un lucru prostesc si copilaresc. Lua un creion din buzunar si-i facu leului o mustata deasupra buzei de sus, apoi o pereche de ochelari la ochi. Dupa care spuse:

- Ha! Caraghiosul de Aslan! Cum te simti ca stana de piatra? Te credeai foarte chipes, nu?

Dar, in ciuda mazgalelilor, chipul animalului de piatra arata la fel de ingrozitor, de trist si de nobil, cu ochii atintiti in departare, in lumina lunii, asa ca Edmund nu prea se distra cand rase de el. Pleca de linga leu si traversa curtea.

Cand ajunse in mijlocul curtii observa ca erau zeci de statui peste tot - asezate din loc in loc, ca piesele de pe o tabla de sah cam pe la jumatatea jocului. Erau satiri, lupi, ursi si vulpi de piatra. Erau si siluete fermecatoare de piatra care pareau a fi femei, dar care erau de fapt spiridusi ai copacilor. Mai erau un centaur urias si un cal inaripat si o creatura care lui Edmund i se paru a fi dragon. Toate aratau atat de ciudat, cum stateau acolo de parca ar fi fost vii, dar si perfect nemiscate, in lumina stralucitoare si rece a lunii, incat baiatul traversa curtea nu prea la largul sau. Drept in mijloc se ridica o statuie uriasa, care semana cu aceea a unui barbat, numai ca era inalta cat un copac, avea o fata fioroasa cu o barba valvoi si cu o bata mare in mana. Desi stia ca-i doar un urias de piatra si nu unul viu, lui Edmund nu-i facu prea mare placere sa treaca pe langa el.

Zari o lumina palida strecurandu-se prin usa din capatul celalalt al curtii. Se duse pana acolo; erau cateva trepte care duceau catre o usa deschisa. Edmund urca. In pragul usii era un lup imens.

- Nu-i nimic, isi tot spunea in sinea lui, e doar un lup din piatra. Nu-mi poate face nimic.

Ridica un picior ca sa paseasca peste el. In clipa aceea, creatura imensa se ridica, cu parul de pe spate zbarlit, deschise o gura uriasa si rosie si intreba suparat:

- Cine e? Cine e? Nu misca, strainule, si spu-ne-mi cine esti.

- Va rog, domnule, spuse Edmund, care tremura atat de tare incat de-abia putea vorbi, ma numesc Edmund, si sunt Fiul lui Adam pe care Maiestatea sa l-a intalnit in padure acum cateva zile si am venit sa-i aduc vestea ca fratele si surorile mele au venit in Narnia - sunt aproape de aici, acasa la Castori. Voia voia sa-i cunoasca.

- O sa-i spun Maiestatii Sale, spuse Lupul. Pana ma-ntorc, stai nemiscat aici pe prag, daca tii la viata.

Dupa care disparu in casa.

Edmund ramase acolo sa-l astepte; il dureau degetele de frig iar inima ii batea sa-i sparga pieptul. Lupul cenusiu, Maugrim, Seful Politiei Secrete a Vrajitoarei, se intoarse repede si-i spuse:

- Intra! Intra! Mult prea fericitule favorit al Reginei, sau nu prea fericit.

Iar Edmund intra, avand grija sa nu-l calce pe Lup pe labe.

Se trezi intr-un hol lung si intunecos cu multi stalpi si plin de statui, exact cum fusese si-n curte. Chiar langa usa era un faun micut cu o mina foarte trista, iar Edmund nu putu sa nu se intrebe daca acela o fi prietenul lui Lucy. Singura lumina venea de la singura lampa langa care statea Vrajitoarea Alba.

- Am venit, Maiestate, spuse Edmund, repezindu-se nerabdator spre ea.

- Cum indraznesti sa vii singur? il intreba Vrajitoarea cu o voce infricosatoare. Nu ti-am spus sa-i aduci si pe ceilalti cu tine?

- Va rog, Maiestate, spuse Edmund, am facut tot ce-am putut. I-am adus pana foarte aproape. Sunt in casuta de pe stavilarul de pe fluviu, cu domnul si doamna Castor.

Vrajitoarea zambi cu rautate.

- Asta-i tot ce-ai sa-mi spui? il intreba.

- Nu, Maiestate, spuse Edmund si-i povesti tot ce auzise inainte de a pleca din casa Castorilor.

- Cum? Aslan? striga Regina. Aslan! Chiar?! Daca aflu cumva ca m-ai mintit

- Va rog, eu nu fac decat sa repet ceea ce-au spus ei, se balbai Edmund.

Dar Regina, care nu-l mai baga in seama, batu din palme; aparu pe data piticul cu care o vazuse data trecuta.

- Pregateste sania, ii ordona Vrajitoarea, pune hamurile fara clopotei.

Capitolul 10

VRAJA INCEPE SA SE DESTRAME

Acum trebuie sa ne intoarcem la domnul si doamna Castor si la ceilalti trei copii. Imediat dupa ce domnul Castor a spus ca nu au timp de pierdut, toti, in afara de doamna Castor, incepura sa se infofoleasca. Doamna Castor incepu sa adune saculeti si sa-i puna pe masa.

- Hai, spuse ea, da-mi sunca aceea, domnule Castor. Uite, niste ceai, zahar si chibrituri. Si luati si vreo doua-trei paini din oala de lut din colt.

- Ce faceti, doamna Castor? intrreba Susan.

- impachetez cate ceva, draga mea, spuse doamna Castor calma. Doar nu crezi ca plecam la drum fara nimic de mancare, nu?

- Dar nu avem timp! spuse Susan, incheindu-si nasturii de la haina. Poate sosi in orice clipa.

- Asta spuneam si eu, interveni domnul Castor.

- Ia mai lasa-ma in pace, ii spuse sotia, gandeste-te, domnule Castor, n-are cum sa ajunga aici in urmatorul sfert de ora.

- Dar nu e bine sa avem un avans cat mai mare, intreba Peter, daca vrem s-ajungem la Masa de Piatra inaintea ei?

- Nu uitati asta, doamna Castor, ii spuse Susan, de indata ce-o sa vada c-am plecat va porni la drum in cea mai mare viteza.

- Asta asa e, spuse doamna Castor. Dar noi n-avem cum s-ajungem inaintea ei orice-am face, pentru ca ea o sa mearga cu sania, iar noi pe jos.

- Deci n-avem nici o speranta? intreba Susan.

- Nu te agita, draga mea, spuse doamna Castor, mai bine ia o duzina de batiste din sertarul acela. Sigur ca mai avem o speranta. Nu putem ajunge acolo inaintea ei, dar ne putem ascunde si o putem lua pe drumuri pe care ea nu le cunoaste si poate-o sa reusim.

- Asa e, doamna Castor, spuse sotul ei. Dar acum chiar trebuie sa plecam de-aici.

- Te rog sa nu-ncepi si mata sa te-agiti, domnule Castor, ii spuse sotia. Asa. Acum e mai bine. Avem cinci pachete: cel mai mic e pentru cea mai mica persoana, pentru tine, draga mea, adauga, uitandu-se la Lucy.

- Va rog, haideti sa plecam, spuse fetita.

- Gata, sunt aproape gata, raspunse doamna Castor in cele din urma, lasandu-l pe sotul ei s-o ajute sa-si puna cizmele. Banuiesc ca masina de cusut e prea grea s-o luam cu noi?

- Da, chiar este, spuse domnul Castor. Mult prea grea. Si sper ca nu crezi ca o sa poti lucra la ea in timp ce fugim de Vrajitoare?

- Nu pot suporta gandul c-o s-o gaseasca Vrajitoarea aia, spuse doamna Castor, si-o s-o distruga sau o s-o fure, mai mult ca sigur.

- Va rugam, va rugam mult, grabiti-va, spusera toti cei trei copii.

Astfel ca, in sfarsit, iesira cu totii din casa, iar domnul Castor incuie usa ("Asta o s-o mai tina un pic in loc', spuse el) si pornira la drum, fiecare cu pachetul pe umar.

Nu mai ningea si rasarise de-acum luna. Mergeau in sir indian - mai intai domnul Castor, apoi Lucy, Peter, Susan si, la urma, doamna Castor. Domnul Castor ii conduse pe stavilar spre malul drept al fluviului, iar apoi o luara pe un fel de carare printre copaci de-a lungul malului. Peretii vaii, scaldati in lumina lunii, se ridicau in departare, de o parte si de alta.

- E mai bine sa mergem pe aici, prin vale, cat mai mult posibil, spuse domnul Castor. Ea o sa fie nevoita sa mearga pe sus, pentru ca n-ai cum merge cu sania pe-aici.

Dac-ai fi privit intreaga priveliste pe fereastra, dintr-un fotoliu confortabil, ar fi fost foarte placut. Dar chiar si-asa, lui Lucy ii placu la inceput, insa dupa ce rnersera si mersera si mersera, si cand saculetul pe care-l cara deveni tot mai greu, incepu sa se intrebe cum o sa se descurce pana la urma. Nu mai privi stralucirea orbitoare a fluviului inghetat, cu cascadele lui de gheata si nici copacii acoperiti de zapada ori luna stralucitoare si nici puzderia de stele; acum nu mai vedea decat picioarele doamnei Castor mergand lipa-lipa prin zapada de parca n-aveau sa se opreasca niciodata. Dupa care luna disparu si incepu iar sa ninga. Lucy era atat de obosita incat dormea si mergea in acelasi timp cand, deodata, baga de seama ca domnul Castor se indepartase de malul apei si-o luase la dreapta, pe un deal abrupt, acoperit de cele mai dese tufisuri. Se trezi de-a binelea si-l vazu pe domnul Castor disparand intr-o gaura pe care n-o vazuse pana atunci din pricina tufisurilor. De fapt, in clipa in care-si dadu seama ce se intampla, domnului Castor nu i se mai zarea decat coada scurta.

Lucy se apleca si ea si se tari in urma lui. Apoi auzi pufnituri si oftaturi in urma, iar in clipa urmatoare erau toti cinci inauntru.

- Unde suntem? intreba Peter, cu o voce obosita si palida. (Sper ca intelegeti ce inseamna o voce palida.)

- E o ascunzatoare mai veche de-a castorilor, pentru vremuri rele, le spuse domnul Castor. Si secreta. Nu e cine stie ce, dar trebuie sa dormim cateva ore.

- Daca n-ati fi fost toti atat de grabiti cand am plecat, as fi putut lua si niste perne, spuse doamna Castor.

"Nu era nici pe departe o pestera la fel de frumoasa ca aceea a domnului Tumnus', se gandi Lucy. Era o simpla gaura in pamant, dar era curata si uscata. Era atat de mica incat atunci cand se culcara toti pe jos, pareau o gramada de haine; si cum stateau asa inghesuiti, plus ca erau incalziti de la atata mers pe jos, le era destul de bine. Daca n-ar fi fost atat de tare pamantul de sub ei, ar fi fost perfect. Apoi doamna Castor le dadu o sticla pe care o trecura de la unul la altul si bau fiecare cate putin - te facea sa tusesti un pic si te pisca pe gat, dar te si incalzea pe dinauntru - si adormira cu totii.

Lui Lucy i se paru ca nu trecuse decat un minut (desi trecusera de fapt ore intregi) cand se trezi fiindca-i era un pic frig si intepenise; tare-si dorea sa faca o baie fierbinte! Simti apoi niste mustati lungi care-i gadilau obrazul si zari lumina rece a zilei strecurandu-se in pestera. Dar curand era treaza de-a binelea. La fel si toti ceilalti. De fapt, stateau toti cu gura cascata si cu ochii larg deschisi si ascultau: se auzea un sunet care era exact sunetul la care se gandisera cu totii (si uneori chiar li se paruse ca-l aud) pe drum ieri seara. Era sunet de clopotei.

Domnul Castor iesi din pestera ca sageata in clipa in care-l auzi. Poate vi se pare, cum i s-a parut si lui Lucy pentru o clipa, ca a facut ceva prostesc? Dar, de fapt, era un lucru cat se poate de intelept. Stia ca se poate catara pe mal printre tufisuri si maracini fara sa fie vazut; si voia sa vada neaparat incotro merge sania Vrajitoarei. Ceilalti ramasera in pestera, curiosi. Asteptara cam cinci minute. Dupa care auzira ceva care-i inspaimanta de-a dreptul. Auzira voci.

"Oh, l-a vazut, se gandi Lucy, l-a prins!'

Mare le fu mirarea cand il auzira pe domnul Castor spunandu-le :

- E-n regula, striga el. Hai, doamna Castor, iesi de-acolo. Si voi, Fii si Fiice ale lui Adam. E-n regula. Nu e Aceea.

Nu vorbise corect, bineinteles, dar asa vorbesc castorii cand sunt emotionati; in Narnia, vreau sa spun - in lumea noastra nu vorbesc deloc.

Doamna Castor si copiii iesira buluc din pestera, clipind cand dadura cu ochii de lumina de afara. Erau plini de pamant din cap pana-n picioare, si aratau murdari, nepieptanati si somnorosi.

- Haideti! striga domnul Castor, care aproape ca dansa de fericire. Veniti sa vedeti! Asta-i o lovitura grea pentru Vrajitoare! Se pare ca puterea ei a si inceput sa se naruiasca.

- Ce vreti sa spuneti, domnule Castor? intreba Peter gafaind, in timp ce urcau peretele abrupt al vaii.

- Nu v-am spus, raspunse domnul Castor, ca ea a facut sa fie mereu iarna fara Craciun? Nu v-am spus? Ei bine, veniti sa vedeti!

Era intr-adevar o sanie, cu reni si cu clopotei. Dar renii erau mult mai mari decat renii Vrajitoarei, si nu erau albi, ci maro. Iar in sanie statea o persoana pe care o recunoscura cu totii de indata ce-o vazura. Era un barbat inalt, imbracat intr-o haina rosu-aprins, cu gluga captusita cu blana, si cu o barba mare si alba care i se revarsa ca o cascada inspumata pe piept, il recunoscura cu totii pentru ca, desi nu vezi asemenea persoane decat in Narnia, le vezi poza si auzi vorbindu-se despre ele si in lumea noastra - in lumea din partea asta a sifonierului. Dar e cu totul altceva cand le vezi in Narnia. Unele din pozele din lumea noastra il arata pe Mos Craciun doar vesel si caraghios. Dar acum, ca-l puteau vedea cu adevarat, copiilor nu li se parea ca ar fi asa. Era inalt, si fericit, si atat de real incat ramasera toti nemiscati. Erau foarte bucurosi, dar in acelasi timp si solemni.

- In sfarsit, am venit, spuse el. M-a tinut departe multa vreme, dar pana la urma am reusit. Aslan a venit. Magia Vrajitoarei a inceput sa slabeasca.

Iar Lucy simti cum o cuprinde sentimentul acela de bucurie intensa pe care-l simti numai cand esti solemn.

- Iar acum, cadourile, spuse Mos Craciun. O masina de cusut noua si mai buna pentru doamna Castor. O s-o las la voi acasa cand trec pe-acolo.

- Daca nu va e cu suparare, Mos Craciun, zise doamna Castor, facand o plecaciune, e inchisa usa.

- Lacatele si zavoarele nu-mi stau mie in cale, spuse Mos Craciun. Iar domnul Castor, cand o sa se intoarca acasa, o sa gaseasca stavilarul terminat si reparat si cu o poarta de ecluza noua.

Domnul Castor era atat de fericit incat ramase cu gura larg deschisa si nu putu rosti nici un cuvant.

- Peter, Fiu al lui Adam, spuse Mos Craciun.

- Aici, Mos Craciun, spuse Peter.

- Acestea sunt cadourile tale, sunt arme, nu jucarii. O sa le folosesti foarte curand. Ai grija de ele.

Si, spunand acestea, ii dadu lui Peter un scut si o sabie. Scutul era argintiu si avea desenat pe el un leu rosu ca o capsuna coapta in clipa in care-o culegi. Manerul sabiei era din aur si avea teaca si curea si tot ce-i trebuie, iar dimensiunea era exact pe masura lui Peter, s-o poata folosi. Peter primi aceste daruri cu un aer solemn, fara sa spuna nimic, pentru ca avea sentimentul ca e un cadou serios.

- Susan, Fiica a Evei, spuse Mos Craciun. Astea sunt pentru tine.

Si ii dadu un arc si o tolba cu sageti si un corn micut din fildes.

- Sa nu folosesti arcul decat atunci cand te afli la mare stramtoare, ii spuse. Nu vreau ca tu sa iei parte la lupta. Nu prea poti sa ratezi cu arcul asta. Iar daca sufli in corn, oriunde te-ai afla, cred c-o sa capeti ajutor.

La urma spuse:

- Lucy, Fiica a Evei.

Si Lucy facu un pas in fata. Ii dadu o sticluta din ceva ce parea a fi sticla obisnuita (dar mai tarziu oamenii au spus ca era din diamant) si un pumnal micut.

- In aceasta sticla, spuse el, se afla o licoare facuta din seva uneia dintre florile de foc care cresc in muntii soarelui. Daca tu sau un prieten de-al tau sunteti raniti, cateva picaturi va vor vindeca. Iar pumnalul este sa te poti apara cand esti in mare pericol. Caci nici tu nu tebuie sa iei parte in lupta.

- De ce, Mos Craciun? intreba Lucy. Cred ca nu stiu dar cred ca as fi destul de curajoasa.

- Nu asta-i problema, spuse el. Dar luptele la care iau parte si femeile sunt urate. Iar acum, spuse, cu un aer mai putin serios, am aici ceva pentru voi toti!

Si scoase (banuiesc ca din sacul din spate, dar nimeni n-a vazut exact de unde anume) o tava mare cu cinci cesti si farfurioare, o zaharnita cu zahar cubic, o cana cu frisca si un ceainic mare, aburind. Dupa care striga:

- Craciun fericit! Traiasca adevaratul Rege!

Si pocni din bici. Mos Craciun, renii si sania disparura inainte ca toti cei prezenti sa-si dea seama ca pleaca.

Peter tocmai isi scosese sabia din teaca si i-o arata domnului Castor cand domana Castor zise:

- Haideti, haideti! Nu stati la taclale pana se raceste ceaiul. Haideti, barbatii! Ajutati-ne sa ducem tava asta si sa mancam micul dejun. Ce bine ca n-am uitat cutitul de paine!

Asa ca mersera inapoi in pestera unde domnul Castor taie niste paine si sunca si facu sandvisuri iar doamna Castor turna ceaiul si toti se simtira bine. Dar nu dupa mult timp, domnul Castor le spuse:

- E timpul s-o luam din loc.

Capitolul 11

ASLAN SE APROPIE

In tot acest timp Edmund incepuse sa se simta usor descumpanit. Sperase ca Vrajitoarea sa fie iar draguta cu el, cum fusese cand se intalnisera prima data, dar dupa ce piticul pleca sa pregateasca sania, ea nu-i mai adresa nici un cuvant. In cele din urma, Edmund prinse curaj si-o intreba:

- Maiestate, va rog frumos, n-ati putea sa-mi dati niste rahat? Ati ati spus ca

Dar aceasta-i raspunse:

- Taci, prostule!

Dupa care paru ca se razgandeste si spuse, mai mult in sinea ei:

- Totusi, n-ar fi prea bine sa lesine pe drum.

Aparu un alt pitic.

- Adu-i acestei creaturi umane mancare si bautura, spuse ea.

Piticul pleca si se intoarse indata cu un castronas din metal plin cu apa si o farfurie de metal pe care era o bucata de paine uscata. Le puse pe jos, linga Edmund, zambind scarbos.

- Rahat pentru micul Print, spuse. Ha! Ha! Ha!

- Ia-l de-aici, spuse Edmund imbufnat. Nu-mi place painea uscata.

Dar Vrajitoarea se repezi spre el cu o expresie atat de fioroasa pe chip incat baiatul isi ceru scuze si incepu sa ciuguleasca painea care era atat de veche incat aproape ca n-o putea inghiti.

- Multumeste-te cu ce ai, s-ar putea sa treaca mult timp pana cand o sa mai primesti alta paine, spuse Vrajitoarea.

In timp ce manca inca, primul pitic se intoarse si-i anunta ca sania este gata. Vrajitoarea Alba se ridica si iesi, ordonandu-i lui Edmund sa vina cu ea. Cand iesira in curte, ningea din nou, dar ea nici nu baga de seama si-i spuse lui Edmund sa urce langa ea in sanie. Dar, inainte de a pleca, il chema pe Maugrim. Acesta se apropie de sanie ca un caine credincios.

- Ia-l cu tine pe cel mai rapid dintre lupi si du-te imediat la casa Castorilor, ii spuse Vrajitoarea, si omoara tot ce gasesti acolo. Dac-au plecat deja, fugi spre Masa de Piatra, dar ai grija sa nu fii vazut. Asteapta-ma acolo. Eu trebuie sa merg multe mile spre vest ca sa pot traversa fluviul. S-ar putea sa ajungi acolo inaintea lor. Daca dai de ei, stii ce ai de facut.

- Asa voi face, Maiestate, mormai Lupul, luand-o la fuga prin zapada si intuneric.

In numai cateva minute gasise deja un alt lup cu care alerga pe baraj spre casa Castorilor care era, fireste, goala. Ar fi fost vai de Castori si de copii daca nu s-ar fi stricat vremea, pentru ca lupii le-ar fi luat urma - si aproape sigur ca i-ar fi ajuns din urma inainte ca ei sa ajunga la pestera. Dar acum, fiindca incepuse din nou sa ninga, li se pierduse urma de tot.

Intre timp, piticul dadu bice renilor. Vrajitoarea si Edmund o pornira prin frig si intuneric. Edmund n-avea haina, asa ca nu se simtea prea bine. Dupa un sfert de ora, era acoperit de zapada si curand renunta sa se mai scuture pentru ca nici n-apuca bine sa se scuture ca era iar acoperit de zapada. Era ud pana la piele. Si tare nefericit! Nu erau semne ca Regina ar mai avea de gand sa-l faca Rege. Toate lucrurile pe care si le spusese pana atunci, ca sa creada ca e buna si amabila si ca de fapt avea o parte buna, i se pareau acum prostesti. Ar fi dat orice sa se intalneasca acum cu ceilalti - chiar si cu Peter! Singura consolare era sa-ncerce sa se convinga ca totul era un vis din care urma sa se trezeasca dintr-o clipa in alta. Si cum mergeau asa, ora dupa ora, chiar ca incepu sa i se para un vis.

Calatoria dura mult mai mult decat as putea s-o descriu eu, chiar dac-as scrie pagini intregi. Dar voi sari peste acest capitol si voi relua povestea din clipa in care ninsoarea incetase si se facuse iar lumina, iar ei alergau la lumina zilei. Dar mersera mai departe, si mai departe, iar in jur nu se auzea decat zgomotul facut de sanie prin zapada si scartaitul fraului. Dupa care, in sfarsit, Vrajitoarea spuse:

- Ce-i acolo? Opreste!

Ceea ce si facura.

Edmund isi dorea din tot sufletul s-o auda spunand ceva despre micul dejun. Dar ea avusese cu totul si cu totul alt motiv sa se opreasca. Putin mai incolo, sub un copac, statea un grup vesel, doua veverite cu copiii lor, doi satiri, un pitic si un vulpoi batran. Stateau toti in jurul unei mese. Edmund nu vedea prea bine ce anume mancau, dar mirosea tare bine si masa era impodobita; i se paru chiar ca vede budinca cu prune, in clipa in care se opri sania, Vulpoiul, care era in mod evident cel mai in varsta dintre ei, tocmai se ridicase in picioare, cu un pahar in laba dreapta si parea a fi pe punctul de a spune ceva. Dar cand vazura sania oprindu-se si cine era in ea, toata bucuria de pe fata le disparu pe data. Una din veverite ramase cu furculita in aer, iar unul din satiri cu furculita in gura. Veveritele mici tipara ingrozite.

- Ce-nseamna asta? intreba Regina Vrajitoare. Nu primi nici un raspuns.

- Vorbeste, vierme! spuse din nou. Sau poate vrei sa te-ajute piticul cu un bici? Ce-nseamna bucuria asta, risipa asta, toata distractia asta? De unde aveti toate lucrurile acelea?

- Aveti mila, Maiestate, incepu Vulpoiul, le-am primit. Si daca nu va e cu suparare, as indrazni sa inchin acest pahar in cinstea Maiestatii voastre

- Cine vi le-a dat? intreba Vrajitoarea.

- M-m-mos Craciun, se balbai Vulpoiul.

- Ce? urla Vrajitoarea, sarind din sanie si apropiindu-se de animalele ingrozite. Doar n-a fost aici! Nu se poate sa fi fost aici! Cum indrazniti Recunoasteti ca m-ati mintit si va iert de data asta.

In clipa aceea una din veveritele micute isi pierdu capul cu desavarsire.

- Ba da, ba da, a fost! striga, batand cu lingurita in masa.

Edmund vazu cum Vrajitoarea isi musca buzele atat de tare ca-i curse o picatura de sange pe pielea alba.

Isi ridica bagheta.

- Oh, nu, te rog, nu face asta, striga Edmund, dar in timp ce striga ea ridicase deja bagheta si, in aceeasi clipa, grupul cel vesel deveni un grup de statui (una cu furculita in gura de piatra) care stateau in jurul unei mese de piatra pe care erau farfurii de piatra si o budinca cu prune din piatra.

- Iar tu, ii spuse Vrajitoarea lui Edmund, pocnindu-l in timp ce urca la loc in sanie, sa te-nveti minte sa ceri indurare pentru spioni si tradatori. Da-idrumu'!

Pentru prima data in viata, lui Edmund ii fu mila si de altcineva in afara de propria-i persoana. Era foarte impresionat de statuile acelea micute care aveau sa stea acolo, tacute, in lumina zilei si in bezna noptii, pana cand au sa fie acoperite de muschi iar fetele au sa le fie brazdate de crapaturi. Acum o pornisera iar la drum in viteza. Curand, Edmund observa ca zapada pe care o imprastia sania in jurul lor era mai umeda decat in seara trecuta. Observa si ca nu-i mai era tot atat de frig. Si incepea sa se lase ceata. De fapt, cu fiecare clipa care trecea, era tot mai cald si ceata devenea tot mai deasa. Iar sania nu mai aluneca la fel de bine ca inainte. La inceput crezu ca din pricina ca renii sunt obositi, dar curand isi dadu seama ca nu asta era cauza. Sania derapa si se zdruncina de parca s-ar fi izbit de pietre. Si, desi piticul ii biciuia pe bietii reni cat putea, sania aluneca tot mai incet. De asemenea, se auzea parca un zgomot ciudat in jur, dar era acoperit de cel facut de sanie si de glasul piticului care tipa la reni. Dintr-o data sania se impotmoli atat de tare ca nu mai putu fi urnita din loc. Urma o clipa de liniste. Si, in linistea aceea, Edmund putu in sfarsit sa auda celalalt zgomot. Era un zgomot ciudat, placut, fosnitor, si cu toate acestea nu era chiar atat de ciudat, il mai auzise undeva, dar nu-si putea aminti unde. Apoi, dintr-o data, isi aminti. Era zgomotul unei ape curgatoare. De jur imprejur, desi nevazute, erau paraiase murmurande si clipocinde. Ii tresari inima (desi nu stia de ce anume) cand isi dadu seama ca inghetul e pe sfarsite. Undeva mult mai aproape se auzea apa picurand de pe crengile copacilor. Uitandu-se la unul din copaci vazu cazand zapada si, pentru prima data de cand venise in Narnia, zari verdele inchis al unui brad. Dar nu avu timp sa asculte sau sa se mai uite pentru ca Vrajitoarea spuse:

- Nu te holba, prostule! Da-te jos si da o mana de ajutor.

Edmund trebui sa se supuna. Cobori in zapada - care era de-acum topita - si il ajuta pe pitic sa traga sania din groapa plina de noroi in care intrase.

Pana la urma reusira s-o scoata de-acolo, si, biciuindu-i fara mila pe reni, piticul reusi sa faca sania s-o porneasca din nou la drum. Acum chiar ca se topea zapada; incepura sa se zareasca pete de iarba verde peste tot. Daca n-ati avut in fata ochilor o lume acoperita de zapada cum fusese aceea pe care o vazuse Edmund, cu greu o sa va puteti imagina ce binecuvantare erau aceste pete verzi dupa albul nesfarsit de dinainte. Dupa o vreme, sania se opri iar.

- N-avem ce face, Maiestate, zise piticul. Nu mai putem merge cu sania prin aparaia asta.

- Atunci va trebui sa mergem pe jos, spuse Vrajitoarea.

- Pe jos n-o sa-i ajungem niciodata din urma, mormai piticul. Mai ales ca au un avans mare.

- Da' tu ce esti, sclav sau consilier? il intreba Vrajitoarea. Fa ce ti se spune. Leaga-i creaturii mainile la spate cu o franghie si tine bine franghia. Si ia-ti biciul. Dezleaga renii, au sa se duca singuri acasa.

Piticul asculta ordinele; in cateva minute Edmund se vazu obligat sa mearga cat de repede putea cu mainile legate la spate. Aluneca in zloata si noroi si pe iarba uda, si de fiecare data cand aluneca piticul il blestema si uneori il mai si biciuia.Vrajitoarea venea in urma piticului strigand intruna:

- Mai repede! Mai repede!

Cu fiecare clipa, petele de verdeata se faceau tot mai mari, iar petele albe de zapada se faceau tot mai mici. In fiecare clipa, tot mai multi copaci isi scuturau vesmantul de zapada. Curand, oriunde te uitai, vedeai, in locul contururilor albe, verdele inchis al brazilor sau negrul crengilor golase ale stejarilor, mestecenilor sau ulmilor. Apoi, ceata deveni aurie dupa care disparu complet. Raze delicioase de soare patrundeau printre crengile padurii, iar deasupra, printre varfurile copacilor, se zarea un cer albastru.

Curand incepura sa se intample si alte lucruri minunate. Cand ajunsera intr-o poiana intre mesteceni argintii Edmund zari pamantul acoperit peste tot de flori mici si galbene de rostopasca.

Zgomotul apei deveni tot mai puternic. Curand chiar traversara un parau. Pe malul celalalt cresteau ghiocei.

- Vezi-ti de treaba ta, ii spuse piticul, vazand ca Edmund intoarce capul sa se uite la ei si-l trase cu rautate de franghia cu care il legase.

Dar, desigur, asta nu-l putu impiedica pe Edmund sa vada. Doar cinci minute mai tarziu observa niste tulpinile de sofran sub un copac batran - aveau flori aurii si rosii si albe. Se auzi apoi un sunet si mai placut decat zgomotul apei. Chiar langa cararea pe care mergeau se auzi o pasare ciripind pe creanga unui copac. O alta ii raspunse undeva mai incolo. Dupa care, de parca acesta fusese un fel de semnal, incepura sa se auda ciripituri din toate directiile; intreaga padure rasuna in urmatoarele minute de cantecul pasarilor. Oriancotro se uita, Edmund vedea pasari oprindu-se pe ramuri sau zburand, harjonind-se, certandu-se ori aranjandu-si penele cu ciocul.

- Mai repede! Mai repede! striga Vrajitoarea. Nu se mai zarea nici urma de ceata. Cerul se facea tot mai albastru si pe alocuri se zareau gonind nori albi. Poienitele erau acoperite de ciubotica-cucului. Se porni un vant bland care imprastie stropii de apa de pe crengile copacilor si care aduse cu el spre fetele calatorilor placute miresme racoritoare. Copacii se trezira din nou la viata. Zadele si mestecenii inverzisera, iar salcamii erau aurii. Cateva clipe mai tarziu fagii aveau ramurile acoperite de frunze delicate si transparente. Lumina care se strecura printre copaci era si ea verde. O albina traversa bazaind cararea.

- Asta nu e dezghet, spuse piticul, oprindu-se brusc. Asta e chiar Primavara. Ce ne facem? S-a terminat cu iarna ta, asculta-ma pe mine! Asta e mana lui Aslan.

- Daca mai pomeneste vreunul dintre voi numele asta, spuse Vrajitoarea, va fi omorat pe loc.

Capitolul 12

PETER DA PRIMA BATALIE

In acest timp, la o departare de mile, castorii si copiii mersesera ore intregi prin ceea ce li se parea a fi un vis minunat, isi scosesera de mult paltoanele. De-acum nici nu se mai opreau sa-si spuna unul altuia "Uite un toporas!' sau "Uite niste clopotei!' sau "Ce-o fi mireasma asta minunata?' ori pur si simplu "Auzi sturzu' ala?'. Mergeau tacuti, imbatati de minunatia din jur, ba in bataia soarelui, ba la umbra desisurilor inverzite sau prin poienite acoperite de muschi, unde ulmii isi ridicau acoperisul de frunze mult deasupra capetelor lor ori printre tufisuri de coacaz in floare sau printre gherghine a caror mireasma dulce te invaluia.

Fusesera si ei la fel de mirati ca Edmund cand vazusera disparand iarna si padurea trecand in numai cateva ore din ianuarie in mai. Nici macar nu stiusera ca asta avea sa se intample o data cu venirea lui Aslan in Narnia (ceea ce Vrajitoarea stiuse prea bine). Dar stiau ca vrajile ei adusesera iarna fara sfarsit si deci intelesera, la vederea acestei primaveri magice, ca se intamplase ceva cu vrajile ei. Dupa ce vazura ca dezghetul continua timp de mai multe ore isi dadura seama ca Vrajitoarea n-o sa-si mai poata folosi sania. Asa ca nu se mai grabira prea tare, incepura sa faca popasuri mai dese si mai lungi. Erau tare obositi de-acum, fireste; dar nu erau groaznic de obositi - mergeau doar mai incet si erau mai visatori si tacuti, ca atunci cand te intorci acasa dupa o zi lunga petrecuta la iarba verde. Susan avea o basica la calcai.

Se indepartasera de cursul fluviului de mai multa vreme; drumul spre Masa de Piatra era undeva la dreapta (adica un pic spre sud). Si chiar daca nu ar fi trebuit s-o ia pe aici tot n-ar mai fi putut merge de-a lungul apei dupa pornirea dezghetului pentru ca o data cu topirea zapezii, apele fluviului incepusera sa iasa cu zgomot din albie si n-ar fi durat mult pana cand cararea ar fi fost acoperita de ape galbui.

Soarele apunea, aruncand lumini tot mai rosii, iar umbrele se lungeau tot mai mult si florile incepura sa-si inchida petalele.

- Nu mai avem mult, spuse domnul Castor, facandu-le semn s-o ia in sus pe un deal acoperit de muschi matasos si moale (era placut sa calci pe el cu picioarele ostenite) spre un loc unde cresteau numai copaci inalti, departati unul de altul.

Cum erau la capatul zilei, urcusul ii facu sa gafaie din greu. Si chiar cand Lucy incepuse sa se intrebe daca o sa fie in stare sa ajunga in varful dealului fara sa mai faca un popas, se trezi ca ajunsesera deja in varf.

Se aflau intr-un loc verde de unde puteai vedea padurea intinzandu-se in toate directiile. Numai drept in fata, undeva spre rasarit, se zarea ceva miscator, care sclipea.

- Dumnezeule, ii sopti Peter lui Susan, e marea!

Si chiar in varful acestui deal se afla Masa de Piatra. Era o bucata mare de piatra cenusie care se sprijinea de alte patru pietre puse pe verticala. Era tare veche si incrustata cu fel de fel de linii si cifre ciudate care pareau a fi literele unui alfabet necunoscut. Privindu-le te cuprindea un sentiment ciudat. Urmatorul lucru pe care-l zarira fu un cort ridicat la marginea luminisului. Era un cort nemaipomenit, mai cu seama acum cand cadea pe el lumina soarelui care apunea. Parea facut din matase galbena, cu corzi purpurii si tarusi din fildes; undeva deasupra, in bataia brizei care adia dinspre marea indepartata, flutura un steag pe care era un leu rosu pornit la atac. In timp ce se uitau la el, de undeva din dreapta se auzi sunet de muzica si, intorcandu-se intr-acolo, vazura ceea ce venisera sa vada.

Aslan era in mijlocul unui grup de creaturi adunate in jurul lui in forma unui patrar de luna: Femei-Copac si Femei-Fantana (Driade si Naiade cum li se spunea in lumea noastra) cu instrumente muzicale; ele cantau muzica pe care o auzisera copiii. Erau si patru centauri. Partea de cal semana foarte mult cu un cal de tara din Anglia, iar partea de om semana cu un urias sever, dar chipes. Zarira si un inorog, si un bivol cu cap de om, un pelican, un vultur si un Caine mare. Langa Aslan stateau doi leoparzi: unul ii tinea coroana, iar celalalt drapelul. Castorii si copiii nu stiau ce sa faca sau ce sa spuna cand il zarira pe Aslan. Oamenii care n-au fost niciodata in Narnia cred ca unele lucruri pot fi infricosatoare si bune in acelasi timp. Daca si copiii crezusera vreodata asta, acum fura vindecati. Caci in clipa in care incercara sa se uite spre chipul lui Aslan ii zarira coama aurie si ochii mari, solemni si patrunzatori de rege. In clipa aceea isi dadura seama ca nu se pot uita la el si incepura sa tremure.

- Hai, ce mai stati, le sopti domnul Castor.

- Mai intai dumneavoastra, sopti Peter.

- Ba nu, ii raspunse domnul Castor tot in soapta, mai intai Fiii lui Adam si mai apoi animalele.

- Susan, ii sopti Peter, ce zici? Domnisoarele mai intai.

- Nu, nu, cine-i mai mare, sopti Susan.

Si, fireste, cu cat trecea timpul cu atat se simteau mai incurcati, in cele din urma Peter intelese ca el era cel care trebuia sa vorbeasca primul, isi scoase sabia si o ridica in semn de salut, dupa care le spuse in graba celorlati:

- Hai, veniti-va in fire.

Se apropie de Leu si spuse:

- Aslan, am sosit.

- Fii binevenit, Peter, Fiu al lui Adam, spuse Aslan. Fiti binevenite, Susan si Lucy, Fiice ale Evei. Bine-ati venit, Castorilor.

Avea un glas puternic care ii linisti. Acum erau veseli si calmi si nu se mai simteau incurcati ca stau fara sa spuna nimic.

- Da' unde-i al patrulea? intreba Aslan.

- Preamarite Aslan, a incercat sa-i tradeze, s-a dus la Vrajitoarea Alba, raspunse domnul Castor.

Peter se simti dator sa adauge ceva.

- Am si eu partea mea de vina. Eram furios pe el si cred ca din cauza asta a facut ce-a facut.

Aslan nu spuse nimic: nici nu-l acuza, nici nu-l ierta pe Peter, il privi doar cu ochii lui mari. Si tuturor li se parea ca nici nu mai este nimic de spus.

- Aslan, va rog, incepu Lucy, credeti ca putem face ceva sa-l salvam pe Edmund?

- Vom face tot ce trebuie, ii raspunse Aslan. Dar s-ar putea sa fie mai greu decat credeti.

Dupa care tacu iar o vreme. Pana atunci lui Lucy i se paruse ca avea un chip maret si puternic si calm; acum i se paru, deodata, ca era si trist. Dar in clipa urmatoare expresia de tristete disparu cu desavarsire. Leul isi scutura coama si batu din labe ("Ce labe ingrozitoare, bine ca stie cum sa-si ascunda ghearele', se gandi Lucy) si spuse:

- Intre timp, pregatiti masa. Doamnelor, conduceti-le pe aceste Fiice ale Evei in cort si ajutati-le.

Dupa ce plecara fetele, Aslan isi puse laba - si, desi isi tinea ghearele ascunse, era tare grea - pe umarul lui Peter si-i spuse:

- Vino, Fiu al lui Adam, sa-ti arat in departare castelul unde vei fi Rege.

Peter, cu sabia inca scoasa, merse cu Leul spre marginea dinspre rasarit a culmii dealului. Undeva in spatele lor soarele apunea, asa incat intreaga vale era invaluita in lumina asfintitului - codri si dealuri si vai si, asemeni unui sarpe argintiu, fluviul cel mare. Si dincolo de toate acestea, undeva departe, departe, se zarea marea, iar dincolo de mare cerul, acoperit de nori rozalii in lumina apusului de soare, in locul unde tinutul Namiei intalnea marea, chiar la varsarea fluviului in mare, se zarea ceva stralucind pe un delusor. Stralucea pentru ca era un castel si lumina soarelui se reflecta in toate ferestrele care priveau spre Peter si spre apus. Lui Peter i se paru ca vede o stea mare care poposise pe malul marii.

- Omule, spuse Aslan, acela este Cair Paravel al celor patru tronuri, iar tu vei sta ca Rege pe unul dintre ele. Ti-l arat tie pentru ca tu esti cel dintai nascut si vei fi Marele Rege, deasupra celorlalti.

Peter tacu si de aceasta data pentru ca in chiar acea clipa linistea fu intrerupta de un zgomot ciudat. Semana cu un corn de vanatoare, dar parca era ceva mai puternic.

- Este cornul de vanatoare al surorii tale, ii spuse Aslan cu glas atat de scazut de-ai fi crezut ca toarce, daca poti spune despre un leu ca toarce fara sa-l jignesti.

In prima clipa Peter nu intelese. Dar mai apoi, vazu cum toate creaturile o iau la goana si il auzi pe Aslan spunand:

- Inapoi! Lasati-l pe Print sa-si dovedeasca vitejia!

Si atunci intelese. O lua la goana spre cort, cat de repede putu. Acolo il astepta o imagine ingrozitoare.

Naiadele si Driadele fugeau care incotro. Lucy alerga spre el in viteza. Era alba la fata ca varul. Dupa care o zari pe Susan fugind spre un copac si catarandu-se in el, urmata de o fiara mare cenusie. La inceput, lui Peter i se paru ca e un urs. Apoi i se paru ca e Alsacian, desi era mult prea mare pentru un caine. Dupa care isi dadu seama ca e un lup care se ridicase pe labele din spate, cu labele din fata sprijinite de trunchiul copacului, urland furios. Parul de pe spate era tot zbarlit. Susan nu reusise sa urce mai sus de a doua ramura. Unul din picioare ii atarna atat de jos incat era la doar cativa centimetri deasupra coltilor fiarei. Peter se intreba de ce nu incearca sa se catere mai sus sau macar sa se apuce mai bine; dar in clipa urmatoare isi dadu seama ca e pe cale de a lesina si ca s-ar putea deci sa cada.

Peter nu se simti deloc prea viteaz: ba dimpotriva, aproape ca i se facu rau. Dar asta n-avea nici o importanta fiindca stia ce are de facut. Se repezi spre monstru si incerca sa-l loveasca intr-o parte cu sabia, dar nu-l nimeri. Cu viteza fulgerului, Lupul se intoarse spre el, cu ochii arzand, cu gura larg deschisa si urland de furie. Daca n-ar fi urlat de furie l-ar fi incoltit pe data. Dar asa - desi totul se petrecu atat de repede, incat Peter nici nu avu timp sa se gandeasca - avu o secunda in care sa se fereasca si sa-i infiga sabia, printre labele din fata, drept in inima. Dupa care urma o clipa de cosmar. Peter incerca sa scoata sabia, iar Lupul nu parea nici mort, nici viu, si-i izbea fruntea cu coltii. Totul era numai sange, sudoare si par. O clipa mai tarziu, fiara zacea moarta iar Peter reusise sa-si scoata sabia din pieptul ei. Isi indrepta spatele si-si sterse fata de sudoare. Se simtea frant de oboseala. Susan cobori imediat din copac. Se imbratisara tremurand si trebuie sa va spun ca au si varsat ceva lacrimi. Dar in Narnia nimeni nu-i dispretuieste pe cei care plang.

- Repede! Repede! se auzi vocea lui Aslan. Centauri! Vulturi! Mai e un lup in tufisuri. Acolo, in spatele vostru. Dupa el, toti! O sa fuga la stapana lui. Acum avem ocazia s-o gasim pe Vrajitoare si sa-l salvam pe al patrulea Fiu al lui Adam.

Pe data se auzi zgomot de copite si de aripi si vreo zece din cele mai rapide creaturi disparura in intunericul care se lasase.

Peter, cu sufletul la gura, se intoarse si-l zari pe Aslan langa el.

- Ai uitat sa-ti cureti sabia, ii spuse acesta.

Adevarat. Peter se inrosi pana in varful urechilor cand isi vazu sabia manjita de sangele si parul Lupului. Se apleca si-o curata de iarba, apoi o mai sterse o data si de haina.

- Da-mi-o si ingenuncheaza, Fiu al lui Adam, ii spuse Aslan.

Dupa ce baiatul ingenuche, il atinse cu sabia si-i spuse:

- Ridica-te, Sir Peter Spaima Lupilor. Si, orice s-ar intampla, nu uita sa-ti cureti sabia.

Capitolul 13

MAGIA DIN ZORII TIMPULUI

Acum e timpul sa ne intoarcem la Edmund.

Dupa ce merse cu mult mai mult decat si-ar fi inchipuit ca se poate merge, Vrajitoarea se opri in cele din urma intr-o vale intunecoasa umbrita de brazi si de tisa. Edmund pur si simplu se prabusi. Se intinse cu fata la pamant si nici nu-i mai pasa ce o sa i se intample. Nu-si dorea decat sa-l lase sa stea culcat. Era atat de obosit ca nici nu mai simtea daca-i e foame ori sete. Vrajitoarea vorbea ceva cu piticul, in soapta, langa el.

- Nu, spuse piticul, nu mai are rost, Maiestate, e prea tarziu. Cred ca au ajuns deja la Masa de Piatra.

- Poate ne gaseste Lupul si ne aduce vreo stire, zise Vrajitoarea.

- Daca vine nu cred sa ne aduca vesti prea bune, spuse piticul.

- Patru tronuri in Cair Paravel, incepu Vrajitoarea. Ce-ar fi daca numai trei din ele vor fi ocupate? Atunci profetia nu s-ar mai adeveri.

- Ce importanta mai are acum, cand EL e deja aici? o intreba piticul.

N-avea curajul sa pomeneasca numele de Aslan in fata stapanei.

- S-ar putea sa nu stea prea mult. Apoi am putea sa-i atacam pe cei trei la Cair.

- Ar fi totusi mai bine sa-l tinem pe asta, propuse piticul, izbindu-l pe Edmund cu piciorul, ca sa putem negocia.

- Da, ca sa vina sa-l salveze, pufni Vrajitoarea cu dispret.

- Atunci, spuse piticul, mai bine-am face ce-avem de facut chiar acum.

- As vrea s-o fac chiar pe Masa de Piatra, zise Vrajitoarea. Acela este locul potrivit. Acolo s-a facut intotdeauna.

- O sa treaca multa vreme pana cand sa putem folosi iar Masa de Piatra ca inainte, spuse piticul.

- Adevarat, fu de acord Vrajitoarea. Sa incepem.

In clipa aceea veni spre ei in fuga un Lup.

- I-am vazut. Sunt la Masa de Piatra. Cu El. Mi-au omorat capitanul, pe Maugrim. Am stat ascuns in tufisuri si-am vazut tot. L-a omorat unul din Fiii lui Adam. Fugiti! Fugiti!

- Nu! spuse Vrajitoarea. Nu trebuie s-o luam la goana. Du-te repede si spune-le oamenilor mei sa vina aici cat de repede pot. Cheama-i pe uriasii si pe varcolacii care sunt de partea noastra. Cheama Vampirii, Nalucile, Capcaunii si Minotaurii. Pe Mumele-padurii, Stafiile si pe toti cei care salasluiesc in Ciupercile Otravitoare. Vom lupta. Doar mai am inca bagheta magica. O sa-i transform pe toti in stana de piatra. Fugiti! Eu mai am ceva de terminat pana va intoarceti.

Fiara isi inclina capul, se intoarse si o lua la goana.

- Deci, incepu, n-avem masa Sa vedem Ar fi mai bine sa-l punem langa un trunchi de copac.

Edmund se trezi ridicat cu brutalitate in picioare. Dupa care piticul il puse cu spatele lipit de un copac si-l lega fedeles. O vazu pe Vrajitoare scotandu-si mantaua. Avea niste brate ingrozitor de albe. De fapt, de-asta si reusi sa le vada, fiindca erau atat de albe, caci altceva nu prea reusea sa vada din pricina intunericului din vale.

- Pregateste victima, spuse Vrajitoarea. Piticul il desfacu pe Edmund la guler, il apuca de par si-i trase capul pe spate astfel incat sa trebuiasca sa-si ridice barbia. Dupa care Edmund auzi un zgomot ciudat fass-fass-fass. In prima clipa nu-si dadu seama ce e, dar apoi intelese. Era zgomotul unui cutit care era ascutit.

Si tot in clipa aceea auzi strigate puternice venind din toate directiile - zgomot de copite si falfait de aripi. Vrajitoarea scoase un tipat. Nu se mai intelegea nimic. Dupa care se trezi ca este dezlegat. Se simti apucat de brate puternice si auzi glasuri blande spunand:

- Sa-l punem sa stea intins da-i niste vin bea asta stai linistit o sa-ti revii intr-o clipa.

Apoi auzi glasuri care nu vorbeau cu el ci intre ele. Spuneau lucruri ca:

- Cine-a prins-o pe Vrajitoare?

- Credeam ca tu.

- Nu, eu n-am mai vazut-o dupa ce i-am luat cutitul din mana. Am fugit dupa pitic. Vrei sa spui c-a scapat?

- Nu le poti face pe toate in acelasi timp. Ce-i asta? Ah, o buturuga.

In clipa asta Edmund lesina.

Curand centaurii, inorogii, caprioarele si pasarile (erau, fireste, cei pe care Aslan ii trimisese sa-l salveze, in capitolul precedent) pornira inapoi spre Masa de Piatra, luandu-l pe Edmund cu ei.

Dar dac-ar fi vazut ce s-a intamplat in valea aceea dupa plecarea lor cred c-ar fi fost tare mirati.

Totul era nemiscat si in curand luna stralucea pe cer; dac-ati fi fost acolo, ati fi vazut lumina lunii invaluind o buturuga si un bolovan destul de mare. Si daca v-ati fi uitat mai mult timp, ati fi inceput sa va ganditi ca parca e ceva ciudat cu buturuga si cu bolovanul. Si vi s-ar fi parut ca bolovanul seamana foarte bine cu un barbat scund si gras care sta ghemuit. Si daca v-ati mai fi uitat o vreme, ati fi vazut cum buturuga o ia din loc si merge spre bolovan si cum bolovanul se ridica si incepe sa vorbeasca cu buturuga. Caci, in realitate, buturuga si bolovanul erau Vrajitoarea si piticul. Ea stia cum sa faca lucrurile sa para altceva decat ceea ce sunt, si avusese prezenta de spirit sa faca asta in clipa in care i se luase cutitul din mana. Avusese grija sa tina strans bagheta, asa c-o mai avea.

A doua zi dimineata, cand ceilalti copii (care dormisera pe perne in cort) se trezira, domnul Castor le spuse ca noaptea trecuta fratele lor fusese salvat si adus in tabara. Iar acum era la Aslan. De indata ce terminara de mancat micul dejun, iesira cu totii din cort si-i vazura pe Aslan si pe Edmund stand de vorba pe iarba inrourata, departe de toti ceilalti. Nu e nevoie sa va spun (de altfel, nici n-a auzit nimeni) ce spunea Aslan, dar a fost o discutie pe care Edmund n-a uitat-o niciodata, in timp ce copiii se apropiau, Aslan se intoarse si o porni spre ei cu Edmund.

- Iata-l pe fratele vostru, le spuse, si sa nu-l mai intrebati despre ce-a fost. Ce-a fost a fost.

Edmund dadu mana cu ei si le spuse fiecaruia in parte:

- Imi pare rau.

Si toti ii spusera:

- Nu-i nimic.

Toti ar fi vrut sa spuna ceva care sa arate clar ca-l iertasera, ceva obisnuit si firesc, dar nimeni nu putu gasi cuvintele potrivite, inainte insa sa inceapa sa se simta incurcati, aparu un leopard care-i spuse lui Aslan:

- Maiestate, a venit un sol din partea inamicului, care va roaga sa-l primiti.

- Sa se apropie, spuse Aslan.

Leopardul pleca si dupa scurt timp se intoarse cu piticul.

- Care-i mesajul, Fiu al Pamantului? intreba Aslan.

- Regina Narniei si imparateasa Insulelor indepartate doreste sa va vorbeasca, spuse piticul, in legatura cu ceva care va priveste si pe dumneavoastra in egala masura.

- I-auzi, Regina Narniei! pufni domnul Castor. Ce neobrazare

- Liniste, Castore, ii spuse Aslan. Toate la vremea lor. Acum n-avem timp sa ne certam in legatura cu titlurile. Spune-i stapanei tale, Fiu al Pamantului, ca-i garantez cale libera sa vina la mine cu conditia sa-si lase bagheta la stejarul cel mare.

Piticul fu de acord si cei doi leoparzi plecara cu el sa vada daca totul este in regula.

- Da' daca-i transforma pe leoparzi in stana de piatra? il intreba in soapta Lucy pe Peter.

Cred ca si leoparzilor le trecuse acelasi lucru prin minte; in orice caz, li se zbarlise parul pe spate si aveau cozile ridicate - ca niste pisici la vederea unui caine necunoscut.

- O sa fie bine, ii sopti Peter. Nu i-ar fi trimis daca n-ar fi sigur c-o sa fie bine.

Cateva clipe mai tarziu aparu Vrajitoarea in persoana pe varful dealului si se duse drept spre locul unde se afla Aslan. Cei trei copii, care n-o mai vazusera pana atunci, se cutremurara zarindu-i chipul. Iar dinspre animalele prezente se auzira mormaituri. Desi soarele stralucea pe cer, ii cuprinse pe toti frigul dintr-o data. Singurele persoane de fata care pareau sa se simta in largul lor erau Aslan si Vrajitoarea. Era una din cele mai ciudate imagini - sa vezi cele doua chipuri, unul auriu si altul de un alb cadaveric atat de aproape unul de altul. Nu ca Vrajitoarea l-ar fi privit pe Aslan in ochi. Doamna Castor baga de seama numaidecat.

- Aslan, exista aici un tradator, spuse Vrajitoarea.

Desigur, toti cei de fata stiau ca se refera la Edmund. Dar Edmund nu se mai gandea la el dupa toate cele prin care trecuse si mai ales dupa discutia pe care o avusese cu Aslan dimineata aceea. Nu-i pasa de ce spune Regina si continua sa-l priveasca pe Aslan.

- Oricum, spuse Aslan, nu pe tine te-a tradat.

- Ati uitat de Magia Ascunsa? il intreba Vrajitoarea.

- Sa zicem c-am uitat, raspunse Aslan cu voce grava. Spune-ne tu.

- Sa va spun eu? facu Vrajitoarea, cu o voce care se facu deodata mai subtire. Sa va spun eu ce scrie pe Masa de Piatra de langa noi? Sa va spun eu ca literele adanc incrustate spun multe despre pietrele de foc de pe Dealul Secret? Sa va spun ce este incrustat pe sceptrul imparatului de dincolo de Mare? Tu cel putin stii ce Magie a fost adusa in Narnia de imparat de la bun inceput. Stii ca orice tradator imi apartine in mod legal si ca am dreptul sa platesc cu moartea fiecare act de tradare.

- Care va sa zica asa ai inceput sa te crezi regina, fiindca erai calaul imparatului, inteleg, spuse domnul Castor.

- Liniste, Castore, spuse Aslan, maraind incet.

- Drept care, continua Vrajitoarea, creatura aceea umana imi apartine. Viata sa mi se cuvine. Sangele sau este proprietatea mea.

- Vino atunci s-o iei, spuse Taurul cu cap de om cu un glas inspaimantator.

- Prostule, ii spuse Vrajitoarea cu un zambet salbatic, chiar crezi ca stapanul tau ma poate lipsi de drepturile mele prin forta? El cunoaste Magia Ascunsa prea bine. Stie ca daca nu mi se da sangele care mi se cuvine dupa Lege Narnia va fi distrusa si va disparea in foc si apa.

- Asa este, spuse Aslan, nu pot nega asta.

- Oh, Aslan! ii sopti Susan Leului la ureche, nu putem vreau sa spun, n-ai sa faci asa ceva, nu? Nu putem face nimic cu Magia asta Ascunsa? Nu poti face nimic impotriva ei?

- Sa fac ceva impotriva Magiei imparatului? intreba Aslan, intorcandu-se spre ea usor incruntat.

Nimeni nu-i mai propuse asa ceva dupa aceea. Edmund statea in partea cealalta a lui Aslan si in tot acest timp il privise drept in fata. Avea senzatia ca se ineaca si se tot intreba dac-ar trebui sa spuna ceva; dar dupa o clipa isi dadu seama ca nimeni nu se astepta sa faca exact altceva decat sa astepte si sa faca ceea ce i se spune sa faca.

- Faceti cativa pasi inapoi, toti, le spuse Aslan. Vreau sa vorbesc singur cu Vrajitoarea.

Il ascultara toti. Urmara momente ingrozitoare - asteptau si se tot intrebau in timp ce Leul si Vrajitoarea vorbeau de zor in soapta.

- Oh, Edmund, spuse Lucy, pufnind in plans.

Peter statea cu spatele la ceilalti si se uita in departare, spre mare. Castorii se tineau de mana, si stateau cu capetele plecate. Centaurii izbeau nelinistiti cu copitele. Dar in cele din urma toata lumea se linisti, astfel incat puteai auzi si bondarii care treceau in zbor sau pasarile din padurea de la poalele dealului ori vantul fosnind printre frunze. Dar conversatia dintre Aslan si Vrajitoare continua, in cele din urma auzira vocea lui Aslan:

- Puteti sa va intoarceti, le spuse. Am ajuns la o intelegere. A renuntat la sangele fratelui vostru.

De pe deal se auzi un zgomot de parca pana atunci toti si-ar fi tinut respiratia iar acum respirau iar. Se auzi apoi un murmur de voci.

Vrajitoarea tocmai dadea sa plece, cu o privire de bucurie rautacioasa pe chip, cand se opri si intreba:

- Si eu de unde stiu c-o sa-ti respecti promisiunea?

- Haa-a-arr!

Aslan scoase un raget, ridicandu-se pe jumatate de pe tron. Gura i se deschise tot mai mare si mai mare, iar ragetul se auzi tot mai puternic. Vrajtoarea, dupa ce ramase o clipa cu gura cascata, isi ridica fusta si-o lua la goana.

Capitolul 14

TRIUMFUL VRAJITOAREI

Dupa ce pleca Vrajitoarea, Aslan le spuse:

- Trebuie sa plecam imediat de aici, va fi nevoie de acest loc pentru altceva. Seara asta vom poposi la Fortul Beruna.

Bineinteles ca toti mureau de curiozitate sa afle cum anume rezolvase problema cu vrajitoarea; dar avea un aer prea crunt pe chip, iar ei toti mai aveau inca in urechi sunetul ragetului sau de mai inainte asa ca nimeni nu indrazni sa intrebe nimic.

Dupa ce mancara in aer liber sus, pe culmea dealului (soarele era mai fierbinte de-acum si uscase iarba), stransera cortul si impachetara.

Inainte de ora doua pornisera deja la drum, spre nord-est. Mergeau destul de incet fiindca nu aveau prea mult de mers.

In timpul primei parti a calatoriei Aslan ii explica lui Peter planul sau.

- Dupa ce-si termina treburile in aceste parti, spuse el, Vrajitoarea si toti ai sai se vor retrage spre Casa ei unde se vor pregati de atac. S-ar putea sa reusesti sa-i tai calea.

Dupa care ii prezenta doua planuri, unul in caz ca se lupta cu Vrajitoarea si oamenii sai in padure si un altul in caz ca-i asediau castelul, in tot acest timp ii dadea lui Peter sfaturi in legatura cu modul in care trebuia sa conduca lupta, spunandu-i lucruri ca:

- Trebuie sa-i pui pe Centauri in locul cutare.

Sau:

- Trebuie sa trimiti cercetasi ca sa vezi daca nu face asta, sau asta

In cele din urma, Peter ii zise:

- Dar o sa fii si tu acolo, Aslan.

- Nu-ti pot promite, raspunse Leul. Si continua sa-i dea sfaturi.

In a doua parte a calatoriei merse mai mult cu Susan si Lucy. Nu vorbi prea mult si parea amarat.

Era inca dupa-amiaza cand ajunsera la un loc unde valea se largea iar fluviul era mai lat, cu apa nu prea adahca. Aici era Fortul Beruna, iar Aslan le ordona sa se opreasca pe malul apei. Dar Peter spuse:

- N-ar fi mai bine sa poposim pe partea cealalta? Ma tem c-ar putea incerca sa ne atace la noapte.

Aslan, care era cu gandul in alta parte, se ridica dand din coama-i magnifica si spuse:

- Ce? Ce anume?

Peter ii mai spuse o data.

- Nu, spuse Aslan cu glas monoton, de parca nu i-ar fi pasat. Nu, n-o sa atace noaptea asta.

Ofta adanc. Dupa care adauga: .

- Dar n-a fost o idee rea. Asa trebuie sa gandeasca un soldat. Acum insa nu conteaza.

Asa ca incepura sa-si aseze tabara.

Starea de spirit a lui Aslan ii molipsi pe toti in seara aceea. Peter nu se simtea prea in largul lui la gandul ca va trebui sa dea batalia de unul singur; vestea ca Aslan s-ar putea sa nu fie cu ei il luase prin surprindere, in timpul cinei din seara aceea nu se vorbi prea mult. Toti isi dadeau seama cat de diferit fusese totul cu o seara inainte sau chiar si in dimineata aceea. Aveai senzatia ca vremurile bune, care de-abia incepusera, se apropiau deja de sfarsit.

Susan era atat de tulburata ca nici nu putu adormi dupa ce se duse la culcare. Numara pana la o suta, se intoarse de pe o parte pe alta Dupa care o auzi pe Lucy oftand adanc si foindu-se si ea in bezna.

- Nici tu nu poti sa dormi? o intreba Susan.

- Nu, raspunse Lucy. Credeam c-ai adormit. Stii ceva, Susan?

- Ce?

- Am un sentiment ingrozitor de parc-ar pluti ceva deasupra noastra.

- Si tu? Am si eu aceeasi senzatie.

- E in legatura cu Aslan, continua Lucy. Am senzatia ca sau o sa i se intample ceva ingrozitor sau o sa faca el ceva ingrozitor.

- Ceva a fost in neregula toata dupa-amiaza, spuse Susan. Lucy! A zis ca n-o sa fie cu noi in timpul bataliei, nu? Crezi c-ar putea sa plece noaptea asta si sa ne lase singuri?

- Unde e acum? intreba Lucy. E in cort?

- Nu cred.

- Susan, hai sa mergem afara sa ne uitam. Poate-l vedem.

- Bine, hai, spuse Susan, oricum e mai bine decat sa stam aici fara sa reusim sa inchidem un ochi.

Cele doua fete orbecaira prin bezna, avand grija sa nu-i trezeasca pe ceilalti, si se strecurara afara din cort. Luna stralucea puternic si totul era linistit; nu se auzea decat clipocitul fluviului care trecea peste pietre.

- Uite! spuse Susan apucand-o pe Lucy de mana. In capatul opus al taberei, chiar acolo unde incepea padurea, il zarira pe Leu disparand printre copaci. Fara nici o vorba se luara dupa el.

Mersera dupa el pe panta abrupta a vaii fluviului si apoi putin la dreapta - se pare ca pe unde o luasera dupa-amiaza aceea venind dinspre Dealul cu Masa de Piatra. Leul mergea tot mai departe, prin bezna sau la lumina lunii; picioarele fetelor erau ude de roua. Leul arata oarecum diferit de acel Aslan pe care-l cunosteau ele. Mergea cu capul plecat, si tare incet de parc-ar fi fost extrem de obosit, in timp ce traversau un loc deschis unde nu mai erau umbre care sa le ascunda, Aslan se opri si se intoarse spre ele. N-avea nici un rost sa fuga asa ca se apropiara de el. Cand se apropiara destul de mult, le intreba:

- Dragele mele copile, de ce ma urmariti?

- N-am putut adormi, spuse Lucy si apoi stiu ca nu mai e nevoie sa spuna nimic altceva si ca Aslan stie exact la ce se gandisera.

- Va rugam, putem veni cu dumneavoastra, ori-unde-ati merge? il ruga Susan.

- Ee, incepu Aslan, dus pe ganduri. As fi bucuros sa nu fiu singur noaptea asta, continua el. Da, puteti veni cu mine daca-mi promiteti sa va opriti atunci cand va spun eu, iar dupa aceea ma lasati sa merg mai departe singur.

- Oh, va multumim, va multumim. Asa vom face, spusera cele doua fete.

Pornira mai departe, cu fetele de o parte si de alta a Leului. Dar cat de incet mergea! Avea capul atat de plecat incat aproape atingea pamantul. Deodata se impiedica si gemu.

- Aslan! Dragul nostru Aslan! striga Lucy. Ce s-a intamplat? Nu ne puteti spune?

- Sunteti bolnav, dragul nostru Aslan? intreba Susan.

- Nu, raspunse el. Sunt trist si singur. Puneti-va mana pe coama mea ca sa va simt aproape.

Fetele facura ceea ce n-ar fi indraznit sa faca niciodata fara permisiunea lui, dar ceea ce-si dorisera sa faca de cand il vazusera intaia data: isi ascunsera mainile reci in marea aceea superba de blana si o mangaiara. Mersera mai departe alaturi de el. O apucara in sus pe Dealul pe care se afla Masa de Piatra. Urcara pana in locul unde se termina padurea si cand ajunsera in dreptul ultimului copac (care era inconjurat de tufisuri) Aslan se opri si le spuse:

- Dragele mele copile, aici trebuie sa va opriti. Orice s-ar intampla, aveti grija sa nu fiti vazute. Adio.

Amandoua fetele incepura sa planga amar (desi nu prea stiau de ce) si, tinandu-l strans pe Leu, ii sarutara coama, nasul, labele si ochii mari si tristi.

Apoi el se indeparta si continua sa urce spre varful dealului. Lucy si Susan se ascunsera dupa tufisuri si-l urmarira cu privirea. Si iata ce au vazut.

Masa de Piatra era inconjurata de o multime de oameni; desi luna stralucea pe cer, marea majoritate aveau torte care ardeau rautacioase, scotand flacari rosii si fum negru. Dar ce oameni! Capcauni cu dinti imensi, lupi si oameni cu cap de taur; spirite ale copacilor si plantelor otravitoare; si tot felul de alte creaturi pe care nu vi le mai descriu pentru ca daca as face-o parintii vostri nu v-ar mai da voie sa cititi cartea - Cotoroante si Duhuri Rele, Fantome, Ciume ale Padurii, Ghionoaie, Zmei, Naluci si Dracusori. Erau de fapt toate creaturile care erau de partea Vrajitoarei si pe care Lupul le adunase acolo la ordinul ei. In mijloc, pe Masa, statea insasi Vrajitoarea.

Cand il vazura pe Leu apropiindu-se de ele creaturile scoasera un murmur de disperare si timp de o clipa chiar si Vrajitoarea paru cuprinsa de frica. Dupa care insa isi reveni si scoase un hohot puternic de ras.

- Prostul! striga. A venit, prostul. Legati-l fedeles!

Lucy si Susan isi tineau rasuflarea in asteptarea ragetului lui Aslan. Dar acesta nu se repezi asupra creaturilor. Patru Cotoroante se apropiara de el ranjind, desi se vedea ca inca le mai e teama de el fiindca ramasera (la inceput) la oarecare distanta.

- Legati-l v-am spus! repeta Vrajitoarea Alba.

Cotoroantele se repezira la el si scoasera un strigat de triumf vazand ca nu se opune deloc. Apoi alergara in sprijinul lor pitici rautaciosi si maimute, il trantira pe Leu cu spinarea la pamant si-i legara labele, tipand si chiuind de parca ar fi facut cine stie ce isprava nemaipomenita, desi, dac-ar fi vrut, cu o singura laba Leul ar fi putut omori mai multe creaturi dintr-o singura lovitura. Dar nu scoase nici un sunet, nici macar atunci cand dusmanii ii stransera atat de tare corzile in jurul labelor incat incepu sa sangereze. Dupa care il tarara pana la Masa de Piatra.

- Opriti-va! spuse Vrajitoarea. Mai intai trebuie sa-l tundem.

Se auzi un alt hohot de ras cand un capcaun aparu cu o foarfeca mare si incepu sa-l tunda. Bucle din coama aurie incepura sa cada pe pamant. Dupa o vreme capcaunul se ridica si fetele vazura cat de schimbata era acum fata lui Aslan, fara coama. Dusmanii observara si ei schimbarea.

- Ia te uita, nu e decat o pisica mai mare, la urma urmei! striga unul din ei.

- De asta ne era noua frica? intreba un altul. Se repezira cu totii in jurul lui Aslan, ranjind si spunandu-i lucruri ca : "Pis, pis, pis, biata pisicuta' sau "Cati soricei ai prins azi, Pisoiule?' sau "Vrei o farfurioara cu lapte, Pisoias?'.

- Of, cum indraznesc? intreba Lucy, cu lacrimile siroindu-i pe obraji. Brutele! Brutele!

Acum, dupa ce trecuse socul pe care-l avusese cand zarise chipul fara coama al lui Aslan, i se parea si mai brav, mai frumos si mai rabdator ca oricand.

- Puneti-i botnita! ordona Vrajitoarea.

Chiar si acum, cand ii puneau botnita, daca si-ar fi deschis falcile, doi sau trei dintre ei ar fi ramas fara maini. Dar el nici nu se clinti. Ceea ce paru sa-i infurie si mai tare. Se napustira cu totii asupra lui. Cei care nu avusesera curaj sa se apropie nici dupa ce fusese legat incepura sa prinda curaj. Timp de cateva minute, fetele nici nu-l mai putura zari din pricina creaturilor adunate de jur imprejurul lui si care-l loveau, il izbeau cu picioarele, il scuipau si-l batjocoreau.

In cele din urma multimea se potoli, il trasera pe Leul legat, cu botnita, spre Masa de Piatra; unii trageau, altii impingeau. Era atat de mare incat si dupa ce ajunsera in dreptul Mesei trebuira sa se adune toti ca sa-l poata ridica. Dupa care mai stransera o data franghiile.

- Lasii! Lasii! suspina Susan, inca le mai e frica de el, chiar si acum?

Dupa ce-l mai legara o data (atat de tare incat era acoperit de franghii) pe Masa de Piatra, se lasa tacerea. Patru Cotoroante, cu patru torte, se asezara in fiecare colt al Mesei. Vrajitoarea ramase iar cu bratele dezgolite, cum facuse in seara precedenta, incepu apoi sa-si ascuta cutitul. La lumina tortelor, fetelor li se paru ca ar fi facut din piatra, nu din otel, si ca are o forma ciudata si ingrozitoare.

Dupa o vreme se apropie. Se opri in dreptul capului lui Aslan. Avea chipul contorsionat de bucurie, dar el se uita fix spre cer, calm; nu era cuprins nici de teama, nici de furie. Parea doar putin trist. Apoi, chiar inainte sa-l izbeasca, se apleca deasupra lui si-l intreba:

- Ei, cine a castigat? Prostule, ai crezut ca asa ai sa-l salvezi pe omul care a tradat? O sa te omor pe tine in locul lui, asa cum ne-am inteles. Dar dupa moartea ta ce ma impiedica sa-l omor si pe el? Si atunci cine o sa-l mai salveze din mainile mele? Vreau sa intelegi ca mi-ai dat Narnia pe veci, ti-ai sacrificat viata si nu l-ai salvat nici pe el. Acum, ca stii toate acestea, poti muri deznadajduit.

Fetele nu suportara sa vada cum il omoara si-si acoperira fata cu mainile.

Capitolul 15

MAGIA SECRETA DE DINAINTE DE ZORII TIMPURILOR

Fetele stateau inca ghemuite dupa tufisuri, cu fata acoperita, cand auzira vocea Vrajitoarei strigand:

- Urmati-ma! Mai avem inca de luptat in acest razboi! N-o sa ne ia prea mult sa-i strivim pe viermii umani si pe tradatori, acum ca Prostul asta, Pisica asta mare, a murit.

In aceasta clipa fetele fura, pret de cateva minute, in mare pericol. Tipand, in sunet de cimpoaie si cornuri de vanatoare, toata acea adunatura o porni la vale chiar pe langa locul unde se ascundeau ele. Simtira Nalucile trecand ca niste vanturi reci, iar cand trecura Minotaurii simtira pamantul cutremurandu-se sub ele. Deasupra capetelor lor trecu un stol de aripi si o negreala de vulturi si lilieci uriasi. Oricand altcandva ar fi tremurat de frica; dar acum erau atat de cuprinse de tristete, de rusine si de sila incat nici nu se mai gandira ca ar trebui sa se teama.

De indata ce se asternu din nou linistea deasupra padurii, Susan si Lucy iesira din ascunzatoare si urcara in varful dealului. Luna cobora incet si era, din cand in cand, acoperita de nori calatori, dar, cu toate acestea, il vazura pe Leul legat si omorat. Ingenuncheara amandoua in iarba uda si-i sarutara chipul rece si-i mangaiara blana frumoasa - ceea ce mai ramasese din ea - si plansera pana ce le secara lacrimile. Apoi se uitara una la alta, se apucara de maini si izbucnira din nou in lacrimi. Dupa o vreme, Lucy spuse:

- Nu suport botnita aia oribila. Oare n-o putem scoate?

Incercara. Dupa ce se chinuira putin (fiindca aveau degetele inghetate si era si intuneric) reusira. Cand ii vazura chipul fara botnita, incepura sa planga din nou si-l sarutara si-l curatara de sange cat de bine putura. Se simteau cu mult mai singure si mai groaznic si mai lipsite de speranta decat va pot eu descrie.

- Oare nu putem sa-l si dezlegam? intreba deodata Susan.

Dar dusmanii, din rautate, stransesera franghiile atat de strans incat fetele nu reusira sa desfaca nodurile.

Sper ca nici unul dintre cititorii acestei carti n-a fost niciodata atat de amarat cum au fost Susan si Lucy in noaptea aceea. Dar daca vi s-a intamplat sa stati cu ochii deschisi toata noaptea, si sa plangeti pana ce v-au secat lacrimile, atunci inseamna ca stiti si ca dupa toatea astea vine, in cele din urma, un sentiment de liniste. Ai senzatia ca n-o sa se mai intample nimic niciodata, in orice caz, fetele asta simteau, in acest calm orele pareau sa treaca una dupa alta, iar ele nici nu mai simteau ca se facea tot mai frig. Dar, intr-un sfarsit, Lucy observa alte doua lucruri. Spre rasarit cerul nu mai era la fel de intunecat ca mai inainte. Al doilea lucru era ceva ce se misca incet la picioarele ei. La inceput nici nu baga de seama. Ce importanta avea? Nu mai conta nimic acum! Dar apoi vazu ca lucrul acela, orice-o fi fost, incepuse sa se catere pe Masa de Piatra. Erau mai multe creaturi si misunau pe trupul lui Aslan. Lucy se uita mai de aproape. Erau mici si cenusii.

- Pfui! facu Susan din partea cealalta a Mesei. Ce groaznic! Sunt soricei cenusii. Plecati de-aici, bestii mici ce sunteti!

Si ridica mana sa-i goneasca.

- Stai! spuse Lucy care se uitase la ei cu atentie. Vezi ce fac?

Se aplecara amandoua si privira cu mai multa atentie.

- Cred ca, incepu Susan. Ce ciudat! Rod franghiile.

- Asa mi se pare si mie, spuse Lucy. Cred ca sunt niste soricei prietenosi. Bietii de ei, nu-si dau seama ca e mort. Cred ca il ajuta dezlegandu-l.

De-acum incepuse sa se lumineze. Fetele observara fiecare cat de palida era cealalta. Soriceii rodeau din franghii mai departe. Erau zeci si zeci, sute de soricei de camp. Una cate una, franghiile fura taiate.

La rasarit, cerul era de-acum alburiu, iar stelele erau tot mai pale - toate cu exceptia uneia mari care stralucea la orizont. Le era si mai frig decat le fusese peste noapte. Soriceii plecara.

Fetele dadura la o parte franghiile roase. Aslan arata mult mai bine fara ele. Cu fiecare clipa, pe masura ce se lumina si puteau vedea mai bine, chipul sau capata un aer tot mai nobil.

In padurea din spatele lor se auzi o pasare care scoase un sunet infundat. Ore in sir linistea fusese atat de deplina incat tresarira. Ii raspunse o alta pasare. Curand, se auzi ciripit de pasari din toate partile.

Se mijise deja de ziua.

- Mi-e tare frig, spuse Lucy.

- Si mie, spuse Susan. Hai sa ne miscam putin. Se dusera pana in marginea de est a culmii si privira in jos. Steaua cea mare aproape disparuse. Tinutul parea cenusiu, dar dincolo de el, la capatul celalalt al lumii, se zarea marea. Cerul incepu sa se inroseasca. Se dusera incolo si incoace de nenumarate ori, de la Aslan la marginea de est a culmii si inapoi, incercand sa se incalzeasca. Le dureau picioarele. Se oprira o clipa sa priveasca marea si Cair Paravel (care se zarea acum in departare), in acest timp, cerul rosietic deveni auriu de-a lungul liniei unde cerul se intalnea cu marea si, incet, se ivi soarele, in clipa aceea auzira un zgomot puternic in spate - parc-ar fi crapat ceva - era un zgomot asurzitor ca si cand un urias ar fi spart o farfurie uriasa.

- Ce-a fost asta? intreba Lucy, strangand-o pe Susan de brat.

- Mi-e frica sa ma intorc, spuse Susan. Se petrece ceva ingrozitor.

- Ii fac ceva si mai rau, spuse Lucy. Vino! Se intoarse si o trase si pe Susan cu ea.

O data cu rasaritul soarelui totul arata altfel, culorile se schimbasera. La inceput nici nu vazura lucrul cel mai important. Dar apoi observara. Masa de Piatra era crapata in bucati, iar Aslan disparuse.

- Vai! Vai! tipara fetele fugind spre Masa.

- Vai, de ce nu i-au putut lasa trupul in pace? suspina Lucy.

- Cine a facut una ca asta? intreba Lucy. Ce-o fi? Alta magie?

- Da! se auzi o voce din spatele lor. E inca o magie.

Se intoarsera. Stralucind in lumina soarelui, mai mare decat il vazusera vreodata, scuturandu-si coama (care-i crescuse la loc) era insusi Aslan.

- Oh, Aslan! strigara fetele, privindu-l cu ochii larg deschisi, tot atat de speriate pe cat erau de bucuroase.

- Deci n-ati murit? intreba Lucy.

- Acum nu, raspunse Aslan.

- Nu sunteti o? intreba Susan cu vocea tremu-randa.

Nu avea curajul sa pronunte cuvantul "stafie'. Aslan isi pleca fruntea aurie si-o linse pe frunte. Caldura respiratiei si un miros puternic care venea dinspre coama o invaluira.

- Arat a stafie? intreba.

- Oh, sunteti adevarat, adevarat! Oh, Aslan! striga Lucy.

Fetele se aruncara amandoua in bratele lui si-l acoperira de sarutari.

- Dar ce s-a intamplat de fapt? intreba Susan dupa ce se mai linistira putin.

- Desi Vrajitoarea stia Magia Ascunsa, spuse Aslan, exista o magie si mai tainica pe care ea n-o stie. Ea nu stie decat ceea ce exista din zorii timpurilor. Dar, daca ar fi putut privi putin mai in urma, in intunericul si nemiscarea de dinaintea zorilor, ar fi citit acolo o alta porunca. Ar fi stiut ca daca cineva care nu a comis nici un act de tradare se sacrifica de buna voie in locul unui tradator, Masa va crapa iar Moartea insasi va da inapoi. Iar acum

- Da, ce facem acum? intreba Lucy, sarind in picioare si batand din palme.

- Dragele mele copile, le spuse Leul, simt cum imi revine forta pe care o aveam inainte. Hai sa vedem, ma prindeti?

Ramase nemiscat o clipa, cu ochii stralucind, cu picioarele tremurand, lovindu-se cu coada. Sari apoi pe deasupra capetelor lor si ateriza de partea cealalta a Mesei. Razand fara sa stie de ce, Lucy incerca sa-l prinda. Aslan sari din nou. Incepu o fuga nebuna, Leul fugea roata, cand mult inaintea lor, cand lasandu-le aproape sa-l prinda de coada, plonjand printre ele, aruncandu-le in aer cu labele lui imense si frumoase si prinzandu-le apoi din zbor, sau oprindu-se brusc astfel incat se rostogoleau toti trei intr-o gramada vesela de rasete, blana, maini si picioare. Era o harjoneala cum numai in Narnia se poate. Lucy nu-si putu da seama daca semana cu jucatul cu un vartej sau cu un pisoi. Iar partea cea mai amuzanta a fost ca atunci cand, intr-un sfarsit, au cazut toti gafaind in lumina soarelui, fetele nu se mai simteau deloc obosite, flamande ori infometate.

- Si-acum, spuse Aslan dintr-o data, la treaba, imi vine sa rag. Ati face bine sa va puneti mainile la urechi.

Ceea ce si facura. Iar Aslan se ridica si, cand isi deschise gura sa raga, chipul lui capata un aer atat de infricosator incat nu indraznira sa se mai uite la el. Si vazura cum toti copacii se indoira in fata lui asa cum se indoaie firele de iarba dintr-o pajiste in bataia vantului. Dupa care le spuse:

- Avem de mers cale lunga. Va trebui sa va duc in spate.

Se apleca, iar fetele se suira pe spatele lui auriu si cald; Susan se aseza in fata, tinandu-se strans de coama, iar Lucy se aseza in spate, tinandu-se strans de Susan.

Leul se ridica gafaind si porni la drum, mai repede decat orice cal, la vale si apoi prin desisul padurii.

Aveau senzatia ca traiesc experienta cea mai minunata din Narnia. Ati mers vreodata calare pe-un cal in galop? Amintiti-va cum a fost; si apoi imaginati-va cum ar fi fost sa nu auziti zgomotul copitelor ori al zabalelor si imaginati-va in schimb mersul aproape fara zgomot al labelor de leu. Apoi imaginati-va, in locul spinarii negre sau gri sau castanii a unui cal, asprimea dulce a blanii aurii, si coama fluturand in bataia vantului. Iar apoi imaginati-va ca mergeti cam de doua ori mai repede decat cel mai rapid cal de curse. Si nu trebuie sa-i spuneti pe unde-o ia si nici nu osteneste niciodata. Goneste intr-una, fara nici o ezitare, croindu-si drum cu multa dibacie printre trunchiurile copacilor, sarind peste tufisuri si peste paraiase, traversand inot rauri si fluvii. Si nu mergi calare pe un drum sau printr-un parc ori peste dune, ci prin Narnia, primavara, pe alei de fag sau prin luminisuri insorite inconjurate de stejari, prin livezi salbatice de ciresi albi ca zapada, pe linga cascade tumultuoase si stanci acoperite de muschi si pesteri adanci, sus pe dealuri in bataia vantului si peste coaste de munte acoperite de iarba neagra si de-a lungul crestelor ametitoare si din nou prin vai salbatice si peste covoare de flori albastre.

Era aproape ora amiezei cand ajunsera la o panta abrupta de unde se vedea un castel - de unde erau ele, parea un castel de jucarie - facut parca numai din turnuri. Dar Leul o lua la vale cu o viteza atat de mare incat castelul devenea tot mai mare in fiece clipa si inainte de a avea timp sa se intrebe ce-o fi fost ajunsera deja langa el. Si de aici nu mai parea un castel de jucarie. De sus de pe ziduri nu se uita nimeni la ei si poarta era bine zavorita. Iar Aslan, care nu incetinea deloc, se repezi spre castel ca un glonte.

- Casa Vrajitoarei! striga el. Copii, tineti-va bine!

In clipa urmatoare li se paru ca lumea s-a intors cu fundu'-n sus; caci Leul isi adunase toate fortele pentru o saritura mai mare decat toate de pana atunci - mai bine spus zbura, nu sari - drept peste zidul castelului. Cele doua fete, cu rasuflarea taiata dar tefere, se trezira rostogolindu-se de pe spinarea lui in mijlocul unei curti mari, pline de statui.

Capitolul 16

CE S-A INTAMPLAT CU STATUILE

- Ce loc extraordinar! exclama Lucy. Ce animale de piatra - si ce oameni de piatra! E ca un ca un muzeu.

- Sst! facu Susan. Uite, Aslan pune ceva la cale.

Si chiar asa si era. Tocmai sarise spre leul de piatra si sufla spre el. Apoi, in clipa urmatoare, se intoarse - parc-ar fi fost un motan care incearca sa-si prinda coada - si sufla si spre piticul de piatra care (dupa cum probabil va amintiti) statea la cativa centimetri departare de leu, cu spatele spre el. Apoi se arunca asupra unei driade inalte din spatele piticului, sari intr-o parte spre un pitic de piatra din dreapta, si se repezi asupra a doi centauri, in clipa aceea Lucy spuse:

- Oh, Susan, uita-te! Uita-te la leu!

Banuiesc ca ati vazut vreodata pe cineva aprinzand cu chibritul o bucata de ziar ca sa faca focul, in prima secunda ai senzatia ca nu se intampla nimic, dupa care observi o dara mica de foc strecurandu-se pe marginea bucatii de ziar. Exact asa se intampla si acum. In prima secunda, dupa ce Aslan suflase spre el, leul de piatra paru neschimbat. Apoi o dara aurie i se strecura pe spatele alb de marmura si se intinse tot mai mult, asa cum cuprinde o flacara o bucata de hartie. Desi partea din spate a trupului era inca din piatra, leul isi scutura coama greoaie care se transforma la loc in blana. Dupa care deschise o gura mare, rosie, calda si plina de viata si casca, intre timp, labele din spate prinsera si ele viata, isi ridica o laba si se scarpina. Apoi, zarindu-l pe Aslan, se duse spre el dand din coada si, scheunand de bucurie si incantare, sari sa-l linga pe fata.

Fetele il urmareau cu privirea pe leu; dar ceea ce vazura era ceva atat de minunat, incat curand uitara de el. Toate statuile prindeau viata. Curtea nu mai arata a muzeu, ci mai degraba a gradina zoologica. Creaturile trezite la viata dansau in jurul lui Aslan care aproape nu se mai zarea in mijlocul acestei multimi. Albul cadaveric fu inlocuit de culori stralucitoare; centauri de un castaniu stralucitor, inorogi cu corn de culoarea indigoului, pasari cu pene tipatoare, vulpi roscate, caini si satiri, pitici cu ciorapi galbeni si palarioare rosu-aprins; fetele-mesteacan erau argintii, fetele-fag erau de un verde primavaratic, iar verdele fetelor-zada era atat de stralucitor incat parea aproape galben. Iar in locul linistii de moarte care domnise inainte, acum locul rasuna de ragete de fericire, de latraturi, nechezaturi, chitaituri, ciripit, cantece si rasete.

- Oh! spuse Susan cu un ton schimbat. Uite! Oare oare e bine ce face?

Lucy se uita spre Aslan si vazu ca tocmai suflase spre picioarele uriasului de piatra.

- Nu va faceti grji! le striga Aslan bucuros. O data ce sunt bine picioarele, va fi bine si restul.

- Nu asta am vrut sa spun, ii sopti Susan lui Lucy.

Dar acum era oricum prea tarziu chiar daca Aslan ar fi vrut s-o asculte. Firul de viata patrunsese deja in picioarele Uriasului, isi putea misca deja picioarele, in clipa urmatoare isi lua bata de pe umar, se freca la ochi si spuse:

- Doamne! Cred c-am adormit. Unde-i afurisita aia de Vrajitoare care alerga pe-aici? Era undeva pe la picioarele mele.

Dar dupa ce i-au spus toti ce se intamplase de fapt, si dupa ce Uriasul si-a dus mana la ureche si i-a pus sa repete pana ce, in fine, a inteles, a facut o plecaciune atat de adanca incat aproape ca atinse pamantul cu fruntea si-si scoase palaria de mai multe ori in fata lui Aslan, cu fata sluta stralucind de bucurie. (Uriasii de orice fel sunt atat de rari acum in Anglia si atat de putini uriasi sunt cumsecade incat e aproape sigur ca n-ati vazut niciodata un urias cu fata radiind de bucurie. E ceva ce merita vazut.)

- Acum sa vedem ce putem face cu interiorul acestei cladiri, spuse Aslan. Treziti-va la viata cu totii! Cautati peste tot, prin toate cotloanele. Nu se stie niciodata unde puteti da peste vreun biet prizonier.

Dadura cu totii buzna inauntru si, timp de cateva minute, castelul acela vechi, intunecos, inspaimantator si mucegait rasuna de zgomot de ferestre deschise si de voci care strigau:

- Nu uita temnita! Ajuta-ne sa deschidem usa asta! Uite si aici o scarita secreta! Oh, ia te uita! Un biet cangur. Chemati-l pe Aslan. Pfui, ce urat miroase aici! Cautati usi secrete! Aici! Pe palier sunt mult mai multe.

Dar lucrul cel mai bun a fost ca Lucy a venit alergand pe scari, strigand:

- Aslan! Aslan! L-am gasit pe domnul Tumnus. Vino repede!

In clipa urmatoare Lucy si micul Faun se tineau de maini si dansau de bucurie. Micuta creatura era neschimbata in ciuda faptului ca fusese transformata in statuie si de-abia astepta ca Lucy sa-i povesteasca tot ce se intamplase.

In cele din urma terminara de rascolit prin fortareata Vrajitoarei. Castelul era gol, cu ferestrele si usile deschise astfel incat lumina si aerul dulce de primavara invadara toate cotloanele intunecoase si reci care le dusesera dorul atata vreme. Multimea de statui eliberate se intoarse in curte. Si atunci cineva (cred ca Tumnus) intreba pentru prima data:

- Da' cum o sa iesim de aici?

Aslan intrase sarind peste portile care erau inca zavorite.

- Nu va faceti griji, spuse Aslan.

Dupa care se ridica pe picioarele din spate si-i spuse Uriasului:

- Hei, ma auzi de-acolo de sus? Cum te cheama?

- Uriasul Rumblebuffin, daca nu va e cu suparare, Maiestate, raspunse Uriasul, ducandu-si inca o data mana la palarie.

- Ei bine, Uriasule Rumblebuffin, spuse Aslan, scoate-ne de aici.

- Imediat, Maiestate. Cu multa placere, spuse Uriasul Rumblebuffin. Voi astia mici, stati departe de poarta.

Dupa care se duse spre poarta cu pasi mari si o izbi cu bata cea mare: "zbang, zbang, zbang'. Poarta crapa putin la prima lovitura, mai crapa si la a doua iar la a treia se cutremura. Dupa asta incepu sa izbeasca turnurile din toate partile, in cateva minute, ambele turnuri si o buna parte din zid cazura cu zgomot la pamant, transformandu-se intr-o gramada de moloz nenorocit. Dupa ce se risipi praful, copiii se simtira ciudat in curtea aceea mohorata, din piatra, dincolo de zidul careia se zareau, prin crapaturi, iarba si copacii leganandu-se si paraiele scanteietoare din padure, iar si mai departe, dincolo de ele, dealurile albastre si, in spatele acestora, cerul.

- Fir-ar sa fie, ce-am mai transpirat, facu Uriasul, pufaind ca o locomotiva imensa. Asta din cauza ca mi-am iesit din forma. Banuiesc ca n-aveti vreo batista la dumneavoastra? le intreba pe domnisoare.

- Ba da, am, spuse Lucy, ridicandu-se pe varfuri si intinzandu-se cat putea ea de mult ca sa-i dea batista.

- Multumesc, duduca, ii spuse Uriasul Rumblebuffin, aplecandu-se.

In clipa urmatoare, Lucy trase o spaima; se trezi pe jumatate in aer, prinsa intre degetul mare si cel aratator al Uriasului. Dar chiar in clipa in care se apropia de fata lui, acesta tresari si o puse bland pe pamant, mormaind:

- Doamne iarta-ma, am luat-o pe fetita in loc sa iau batista. lertati-ma, duduca, am crezut c-am luat batista.

- Nu, nu, rase Lucy, uite-o aici!

De data asta reusi s-o ia, numai ca pentru el era cam cat o tableta de zaharina in mana voastra si cand il vazu stergandu-se solemn cu ea pe fata mare si rosie Lucy ii spuse:

- Ma tem ca nu va e de prea mare folos, domnule Rumblebuffin.

- Ba da, ba da, spuse Uriasul politicos. N-am mai vazut asa o batista frumoasa. E tare draguta, tare buna tare nici nu-mi gasesc cuvintele potrivite s-o descriu.

- Ce urias dragut! ii spuse Lucy domnului Tumnus.

- Da, sigur, ii raspunse Faunul. Asa au fost intotdeauna cei din neamul Buffin. Una din cele mai respectate familii din Narnia. Poate nu prea destepti (de altfel, nici n-am cunoscut vreun urias destept), dar o familie foarte veche. De vita veche. Daca n-ar fi fost, nu l-ar fi transformat in stana de piatra.

In clipa asta, Aslan batu din palme facandu-le semn sa faca liniste.

- N-am terminat inca tot ce avem de facut pe ziua de azi, le spuse. Daca vrem s-o invingem definitiv pe Vrajitoare inainte sa se intunece trebuie sa gasim imediat locul unde se da batalia.

- Si sa luptam si noi, sper, domnule! adauga unul din Centauri.

- Desigur, spuse Aslan. Cei care nu pot tine pasul, copiii, piticii si animalele mici, vor merge calare pe animalele care pot merge repede: leii, centaurii, inorogii, caii si vulturii. Cei care au nasul bun sa mearga inainte cu noi, leii, ca sa adulmecam unde se da batalia. Haideti!

Si o pornira la drum in mare graba. Cel mai multumit dintre toti era celalalt leu care tot fugea de colo-colo prefacandu-se foarte ocupat, dar de fapt el voia sa le spuna tuturor:

- Ai auzit ce-a spus? Noi, Leii. Adica el si cu mine. Noi, Leii. De-asta-mi place mie de Aslan. Nu se da mare. Noi, Leii. Adica el si cu mine. Si le tot spuse asta pana cand Aslan ii puse in spate trei pitici, o driada, doi iepuri si un arici. Asta il mai domoli putin.

Cand fura gata cu totii (de fapt, un caine ciobanesc il ajuta pe Aslan sa-i puna pe fiecare la locul lor) iesira prin spartura din zidul castelului. La inceput, leii si cainii adulmecara in toate directiile. Deodata, un caine mare de vanatoare scoase un latrat prelung: luase urma. Dupa asta nu mai avura timp de pierdut. Curand, toti cainii si leii si lupii si alte animale de prada mergeau in viteza cu nasul in pamant, iar celelalte veneau in urma lor pe o distanta de jumatate de kilometru, cat de repede puteau. Zgomotul pe care-l faceau amintea de o vanatoare englezeasca de vulpi, numai ca era si mai frumos fiindca nu se auzeau numai cainii de vanatoare ci, din cand in cand, si ragetul celui de-al doilea leu sau cel al lui Aslan, mai puternic si mai profund.

Mergeau tot mai repede pe masura ce mirosul era tot mai usor de urmarit. Apoi, cand ajunsera la ultima cotitura dintr-o vale ingusta si serpuinda, Lucy auzi un alt zgomot - un zgomot diferit, care-i dadu un simtamant ciudat. Era zgomot de tipete si urlete si de zanganit de metal.

Cand iesira din valea ingusta vazu si de unde venea zgomotul. Peter si Edmund si cealalta armata a lui Aslan luptau cu disperare cu multimea de creaturi oribile pe care le vazuse noaptea trecuta; numai ca acum, in lumina zilei, pareau si mai ciudate si mai diforme. Pareau chiar mai numeroase. Armata lui Peter - care statea cu spatele spre ea - parea ingrozitor de mica. Iar campul de bataie era presarat cu stane de piatra, ceea ce insemna ca Vrajitoarea isi folosise bagheta. Dar acum nu parea s-o mai foloseasca. Se lupta cu cutitul de piatra. Se lupta cu Peter - luptau amandoi atat de aprig, incat Lucy nici nu putu sa-si dea seama ce se intampla: nu vedea decat cutitul de piatra si spada lui Peter miscandu-se atat de repede de parc-ar fi fost trei cutite si trei spade. Acestia doi se luptau chiar in mijloc. De ambele parti, batalia continua. Ori incotro se uita nu vedea decat lucruri ingrozitore.

- Dati-va jos de pe mine, copii, urla Aslan.

Fetele se supusera. Cu un raget care zgudui intreaga Narnie, de la felinarul din vest pana la coasta marii de la rasarit, fiara salbatica se arunca asupra Vrajitoarei Albe. Lucy ii zari fata ridicata spre el, pret de o clipa, cu o expresie de groaza si mirare. Apoi Leul si Vrajitoarea se rostogolira la pamant, cu Leul deasupra; si, in aceeasi clipa, toate creaturile pe care le adusese Aslan de la casa Vrajitoarei se repezira nebuneste asupra dusmanilor, piticii cu toporistile, cainii cu coltii, Uriasul cu bata (calcand in picioare, in acelasi timp, zeci de dusmani), inorogii cu cornul, centaurii cu sabiile si cu copitele. Armata ostenita a lui Peter ii intampina cu un chiot, iar nou-venitii scoasera un urlet de batalie in timp ce dusmanii schelalaira si tipara; padurea vuia de zgomot.

Capitolul 17

IN URMARIREA CERBULUI ALB

La numai cateva minute dupa sosirea lor batalia lua sfarsit. Marea majoritate a dusmanilor fusesera omorati in primul atac al lui Aslan si al tovarasilor sai; iar cei ramasi in viata, vazand ca Vrajitoarea e moarta, fie se predara, fie o luara la fuga. Apoi Lucy ii vazu pe Aslan si pe Peter dandu-si mana. Peter i se paru schimbat - era palid la fata si parea mai serios si mult mai matur.

- E meritul lui Edmund, Aslan, ii spunea Peter. Daca n-ar fi fost el am fi fost invinsi. Vrajitoarea ne transforma armata in stane de piatra. Dar nimic nu l-a putut opri. Si-a croit drum printre trei capcauni pana la ea tocmai cand il transforma pe unul din leoparzi in stana de piatra. Si cand a ajuns in dreptul ei a avut prezenta de spirit sa-i dea cu spada peste bagheta in loc sa se arunce direct asupra ei; ar fi fost transformat in stana de piatra pe data. Asta fusese greseala pe care o facusera toti ceilalti. Dupa ce-a ramas fara bagheta am inceput sa mai castigam si noi teren. Dar pierduseram deja atat de multi! L-a ranit groaznic. Trebuie sa mergem sa vedem ce face.

Edmund era in grija doamnei Castor. Era plin de sange, avea gura deschisa si era verde la fata.

- Lucy, repede, ii spuse Aslan.

In clipa aceea, pentru prima data, Lucy isi aminti de licoarea pe care-o primise cadou de Craciun, ii tremurau atat de tare mainile incat aproape ca nu putea sa scoata dopul. Dar in cele din urma reusi si-i turna fratelui cateva picaturi in gura.

- Mai sunt si alti raniti, ii spuse Aslan in timp ce ea statea si se uita nelinistita la fata lui Edmund, intrebandu-se daca licoarea va avea vreun efect.

- Da, stiu, raspunse Lucy iritata. Imediat.

- Fiica a Evei, ii spuse Aslan cu voce grava, si altii sunt pe moarte. Mai trebuie sa moara multi din cauza lui Edmund?

- Iarta-ma, Aslan, spuse Lucy, ridicandu-se si plecand cu el.

Urmatoarea jumatate de ora avura mult de lucru - ea avea grija de raniti, iar el de cei care fusesera facuti stana de piatra. Cand putu sa se intoarca, Edmund statea deja in picioare, cu toate ranile vindecate si arata mai bine decat oricand; de fapt, mai bine decat atunci incepuse sa mearga la scoala aceea ingrozitoare unde se schimbase in rau. Devenise din nou Edmund de altadata, cel adevarat, si ti se putea uita acum in ochi. Si chiar acolo, pe campul de lupta, Aslan il facu cavaler.

- Stie ce-a facut Aslan pentru el? o intreba Lucy pe Susan in soapta. Stie care a fost de fapt intelegerea cu Vrajitoarea?

- Sst! Sigur ca nu, raspunse Susan.

- N-ar trebui sa i se spuna? intreba Lucy.

- Nu, sigur ca nu, spuse Susan. Ar fi prea groaznic pentru el. Tu cum te-ai simti dac-ai fi in locul lui?

- Ba totusi cred c-ar trebui sa stie, spuse Lucy.

Dar in clipa aceea discutia le fu intrerupta. Noaptea aceea dormira chiar acolo. Habar n-am cum a facut Aslan rost de mancare pentru toti; dar, intr-un fel sau altul, s-au trezit cu totii sttnd pe iarba si mancand pe la ora opt. In ziua urmatoare o pornira spre rasarit de-a lungul marelui fluviu. Si a doua zi, cam pe la ora cinci dupa-amiaza au ajuns la gura de varsare a fluviului. Deasupra lor se ridica, pe un deal, castelul Cair Paravel. In fata era malul marii, plin de nisip, pietre si baltoace cu apa sarata, si alge, si mirosul marii, si mii si mii de kilometri de valuri albastre-verzui care se spargeau incontinuu de tarm. Si strigatul pescarusilor! L-ati auzit vreodata? Vi-l amintiti?

In dupa-amiaza aceea, dupa ce luara o gustare, cei patru copii se dusera din nou pe plaja, isi scoasera pantofii si ciorapii si umblara cu picioarele goale pe nisip. Dar ziua urmatoare a fost mai solemna. Caci atunci, in Sala Mare a castelului Pair Caravel - in sala aceea minunata cu tavan din fildes si cu peretele dinspre rasarit acoperit cu pene de paun si cu ferestrele spre mare, in prezenta tuturor prietenilor si in sunet de trompete, Aslan ii incorona si-i conduse solemn spre cele patru tronuri in strigatele asurzitoare ale multimii:

- Traiasca Regele Peter! Traiasca Regina Susan! Traiasca Regele Edmund! Traiasca Regina Lucy!

- O data ajuns rege sau regina in Narnia ramai pe veci rege sau regina. Purtati-va demn, Fii ai lui Adam! Purtati-va demn, Fiice ale Evei! le spuse Aslan.

Pe fereastra dinspre rasarit, care era larg deschisa, se auzira vocile sirenelor care venisera pana aproape de tarm si care cantau acum in cinstea noilor lor Regi si Regine.

Copiii se asezara pe tronuri si primira cate un sceptru, iar prietenii lor, Faunul Tumnus, Castorii, Uriasul Rumblebuffin, leoparzii, centaurii cei buni, piticii buni si leul primira toti daruri si onoruri. Iar in noaptea aceea avu loc un mare ospat la Cair Paravel, cu bucate si dans; totul stralucea si curgeau vinurile, iar dinspre mare se auzea, ca raspuns la muzica din castel, o muzica neobisnuita, mai dulce, mai patrunzatoare.

Dar in timpul acestui mare banchet Aslan se furisa afara. Iar cand regii si reginele observara ca a plecat nu spusera nimanui nimic despre asta. Fiindca domnul Castor ii avertizase:

- O sa vina si o sa plece, intr-o buna zi o sa-l vedeti, iar in ziua urmatoare o sa dispara. Nu-i place sa ramana legat aici jos. Si-apoi, mai sunt si alte tinuturi de care trebuie sa aiba grija. Asa e foarte bine. Vine des sa ne vada. Numai sa nu-l cicalesti. E salbatic. Nu e un leu imblanzit.

Iar acum, dupa cum probabil va dati seama, povestea e aproape pe sfarsite.

Acesti doi Regi si aceste doua Regine condusera Narnia bine, si avura o domnie lunga si fericita. La inceput, i-au cautat pe cei care mai ramasesera din armata Vrajitoarei Albe si i-au distrus. Multa vreme auzeau despre lucruri tare rele care se intamplau in partile mai salbatice ale padurii -vreo crima, vreun lup zarit luna asta, sau vreun zvon despre vreo cotoroanta in luna urmatoare. Dar in cele din urma toti acestia fura omorati. Si-au facut legi bune si a fost pace si n-au dat voie sa se taie copacii buni degeaba, iar piticii si satirii n-au mai fost obligati sa mearga la scoala, in general, incercau sa scada numarul persoanelor care se agita prea tare si care se amesteca in treburile altora si-i incurajau pe oamenii de rand care voiau sa traiasca si care-i lasau si pe altii sa traiasca. I-au alungat pe uriasii cei rai (care erau tare diferiti de Uriasul Rumblebuffin) undeva in nordul Narniei, dupa ce acestia au indraznit sa treaca granita. S-au infratit si aliat cu tari de dincolo de mare si mergeau acolo in vizita oficiala, iar acestia veneau si ei in vizita oficiala in Narnia. Cei patru au crescut si s-au schimbat de-a lungul anilor. Peter deveni un barbat inalt, bine facut, si un mare luptator, caruia i se spunea Regele Peter Magnificul. Iar Susan deveni o femeie inalta si plina de gratie, cu par negru si lung care-i ajungea pana la calcaie, iar regii din tarile de peste mare au inceput sa trimita ambasadori s-o ceara de sotie. I se spunea Susan cea Blinda. Edmund era un barbat mai tacut si mai serios decat Peter, cu judecata buna si dreapta. I se spunea Regele Edmund cel Drept. Lucy ramase tot vesela si blonda, si toti printii de prin partea aceea a lumii si-o doreau de nevasta, iar poporul ii spunea Regina Lucy cea Viteaza.

Traira deci in mare bucurie si daca vreodata isi aminteau de viata din lumea de aici era ca intr-un vis. Intr-un an, se intampla ca Tumnus (care era de-acum un Faun de varsta mijlocie si incepuse sa se cam ingrase) veni de-a lungul fluviului cu stirea ca aparuse iar prin partile lui Cerbul Alb - Cerbul Alb care iti indeplinea dorintele daca-l prindeai. Asa ca regii si reginele, insotiti de membrii de seama ai curtii, plecara calare in sunet de corn si cu caini de vanatoare spre Padurile dinspre Apus in cautarea Cerbului Alb. Si, nu dupa mult timp, il zarira. Acesta o lua la fuga peste munti si vai, pana cand caii si curtenii obpsira si nu-l mai puteau urmari decat cei patru regi si regine, il vazura intrand intr-un desis unde nu putura merge calare. Atunci Regele Peter spuse (acum vorbeau altfel, deoarece fusesera regi si regine atata vreme):

- Dragi prieteni, haideti sa descalecam si sa urmarim animalul acesta in desis; de cand ma stiu n-am vanat ceva mai nobil.

- Maiestate, spusera ceilalti, asa vom face. Descalecara deci si-si priponira caii de copaci si pornira pe jos prin padurea deasa. Dar nici nu intrasera in desisul padurii prea bine ca Regina Susan spuse:

- Dragi prieteni, iata o mare minune, mi se pare ca vad un copac de otel.

- Doamna, spuse Regele Edmund, daca o sa va uitati cu mai multa atentie, veti observa ca e un stalp de fier cu o lampa deasupra.

- Ce idee ciudata, spuse Regele Peter, sa pui o lampa aici, unde e cu totul ascunsa printre copaci astfel incat, dac-ar lumina, n-ar vedea-o oricum nimeni.

- Maiestate, spuse Regina Lucy, cred ca atunci cand a fost pus aici acest stalp cu aceasta lampa copacii erau mai mici si mai rari, sau poate nu era nici un copac aici. Aceasta este o padure tanara iar stalpul este vechi.

Se uitara cu totii la el. Apoi Regele Edmund zise:

- Nu stiu care ar putea fi pricina, dar am sentimentul ca aceasta lampa si acest stalp au o influenta ciudata asupra mea. Mi se pare ca le-am mai vazut undeva; intr-un vis, sau in visul unui vis.

- Maiestate, ii spusera toti ceilalti, si noi avem acelasi sentiment.

- Mai mult decat atat, spuse Regina Lucy, mie nu-mi poate iesi din minte ca daca mergem dincolo de acest stalp fie vom avea parte de aventuri ciudate fie destinul nostru se va schimba cu totul si cu totul.

- Doamna, spuse Regele Edmund, aceeasi presimtire ma framanta si pe mine.

- Si pe mine, dragul meu frate, spuse Regele Peter.

- Si pe mine, spuse si Regina Susan. Drept care sfatul meu este sa ne intoarcem pe data la cai si sa nu-l mai urmarim pe acest Cerb Alb.

- Doamna, spuse Regele Peter, sa-mi fie cu iertare, dar, de cand suntem Regi si Regine in Narnia, nu ne-am dat batuti niciodata, in nici o privinta, nici in lupta, nici in ce priveste dreptatea sau altele de felul acesta. O data ce ne-am pus in cap sa facem ceva pana la urma am izbandit.

- Draga mea sora, spuse Regina Lucy, fratele nostru Regele are dreptate. Si mi se pare ca ar trebui sa ne rusinam sa vrem sa renuntam acum, de teama sau din pricina vreunei presimtiri, la un animal atat de nobil cum este acela pe care il urmarim.

- Si eu cred acelasi lucru, spuse Regele Edmund. Si-mi doresc atat de tare sa aflu care este sensul tainic al acestui lucru incat nu m-as intoarce de buna voie nici pentru cel mai pretios nestemat din toata Narnia sau din toate insulele.

- Atunci, in numele lui Aslan, spuse Regina Susan, daca asta este voia voastra, a tuturor, sa mergem si sa lasam soarta sa decida pentru noi.

Asa ca Regii si Reginele intrara in desis. Nici n-apucara sa faca mai mult de vreo douazeci de pasi cand isi amintira ca obiectul pe care-l vazusera se numeste felinar, si dupa inca douazeci de pasi observara ca nu merg printre copaci, ci printre haine. Iar in clipa urmatoare cazura cu totii dintr-un sifonier intr-o incapere goala; si nu mai erau Regi sau Regine in tinuta de vanatoare ci numai Peter, Susan, Edmund si Lucy in vechile lor haine. Era exact aceeasi ora, in aceeasi zi cand se ascunsesera in sifonier. Doamna Macready si vizitatorii vorbeau inca in hol, dar spre norocul copiilor n-au intrat in camera goala si copiii n-au fost prinsi.

Si acesta ar fi fost sfarsitul povestii, daca ei n-ar fi simtit nevoia sa-i spuna Profesorului de ce lipsesc patru paltoane din sifonier. Iar Profesorul, care era o persoana remarcabila, nu le-a spus sa nu fie caraghiosi sau sa nu se mai tina de minciuni, ci chiar a crezut toata povestea.

- Nu, le spuse el, nu cred c-ar fi bine Sa incercati sa mai mergeti prin sifonier ca sa luati paltoanele inapoi. N-o sa mai puteti intra in Narnia pe acolo. Si chiar dac-ati reusi, tot nu v-ar mai folosi la nimic paltoanele. Poftim? Ce-ati spus? Da, bineinteles ca o sa va intoarceti in Narnia intr-o buna zi. O data Rege in Narnia, ramai pe veci Rege al Namiei. Dar nu incercati sa mergeti pe acelasi drum de doua ori. Ba chiar nici nu mai incercati sa ajungeti acolo. O sa se intample cand nu va asteptati. Si nu vorbiti prea mult despre asta, nici macar intre voi. Si nici nu povestiti nimanui decat daca aflati ca au avut si ei aventuri asemanatoare. Ce anume? De unde-o sa stiti? O sa aflati voi cumva. Lucrurile ciudate pe care le vor spune - chiar si privirea - ii vor da de gol. Stati cu ochii larg deschisi. Doamne, ce-i invata pe copii la scoala in zilele noastre?

Si aici chiar ca se termina povestea aventurii din sifonier. Dar daca Profesorul a avut dreptate inseamna ca acesta a fost doar inceputul aventurilor din Narnia.

NOTITA BIOBIBLIOGRAFICA

CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963), critic, teolog, autor de science fiction si literatura pentru copii.

Nascut la Belfast, a fost din anii copilariei un cititor pasionat care s-a exersat de timpuriu in arta scrisului. Moartea mamei sale, cand el avea doar zece ani, a insemnat sfarsitul unei copilarii fericite si ocrotite si totodata intalnirea cu o noua lume, cea a scolilor si internatelor de baieti. Adolescentul si-a gasit refugiul in mitologie si in muzica, si-a pierdut credinta in Dumnezeu, dar a continuat sa scrie. A repurtat cateva succese scolare, iar mai tarziu a publicat un volum de poezii si a inceput sa studieze limbi clasice si filosofia la Oxford, in incheierea studiilor, s-a dedicat literaturii engleze, iar din 1925 a fost primit la Magdalen College, remarcandu-se ca un excelent orator si dascal, in aceasta perioada, casa lui a devenit locul de intalnire a unui grup de scriitori, printre care se numara si J.R.R. Tolkien. In 1954 s-a mutat la Cambridge, unde a devenit primul titular al Catedrei de literatura engleza medie si renascentista.

Intre 1929 si 1931, C.S. Lewis s-a reconvertit la crestinism, iar aceasta importanta experienta a devenit o sursa si o constanta a intregii sale opere, incepand cu prelegerile si cu lucrarile sale de specialitate si pana la trilogia SF (Out of the Silent Planet; Perelandre; That Hideous Strength) sau ciclul de povestiri fantastice pentru copii CRONICILE DIN NARNIA.