VIATA CA O VIZITA

(urmare din numarul trecut)

Erast Calinescu

O figura rara intalnita acolo, la Montreal, a fost Horia. Lucrase ca si mine, in cercetare si era obsedat de pericolul securitatii, din care cauza refuza contactul cu comunitatea romaneasca, mai ales ca ii ramasese familia in tara. Si mai avea un "obiectic": sa stranga zece mii de dolari SUA, in perspectiva venirii familiei sale. Prin anii '86, acestia mai erau bani buni. Horia lucra in specialitatea lui, angajat de un fost elev al mamei sale, devenit profesor la Montreal.

Petreceam cu el seri delicioase, la otigara sau la o cafea, caci eram vecini, iar Horia avea un umor irezistibil de iesean neaos si sfatos.

Ca sa-si realizeze obiectivul, Horia facea economii "la sange". Ratia sa pe o saptamana consta dintr-o cutie de 5 kg Hot-dogi congelati plus o cutie de chifle, tot congelate -merinde pe care le consuma "natur", la care adauga cate doi litri de Coca-Cola, pe zi. Dupa un timp, vazand ca parea deja cam rozaliu, ca Hot-dogii, l-am speriat ca are nevoie si de ceva cu vitamine, altfel, cand va veni doamna, nu va mai fi bun de nimic si isi va gasi unul mai vitaminizat. Convins, Horia isi completa acum ratia cu cate 5 kg de morcovi, tot pe saptamana.

Familia i-a venit, au inchiriat un apartament, cu banii stransi l-au echipat cu toate cele necesare confortului, iar intr-o zi, au venit hotii si le-au furat tot ce era mai de valoare.

Alta figura tare era amicul meu, domnul Cotlarevschi, care, cu barbuta lui, semana leit cu Lenin. Era tehnician dentar si ne-am imprietenit repede. Imi zicea: "Mai, sa stii ca eu nu sunt chiar jidan. Caci tata a rapit-o pe mama, rusoaica din Rusia si s-au atabilit la Turnu Severin. Numai nevasta-mea e evreica, din nobilii cei fuduli din Spania."

Lucrase ca dentist si l-a luat Securitatea in vizor, ca poseda aur. Iar, ca sa nu-l inchida, i-au dat misiunea sa-i denunte pe ceilalti dentisti din Turnu Severin, posesori de aur. Dansul n-a refuzat, dar nici nu si-a denuntat colegii. Asa ca, intr-o buna zi, seful Securitatii i-a oferit sansa sa plece in lume, cu conditia sa-i lase lui, personal si in secret, aurul sau. Asa a ajuns in Canada, via Israel si si-a deschis cabinetul de tehnica dentara. Mai ales ca fiul sau era deja la Toronto, fugit din Israel, ca sa scape de armata si de razboi.

Pe atunci, imi intrase in cap ca as gasi mai usor de lucru, daca as avea o masina; de exemplu ca livror de pizza sau de altceva.

Deci, m-am inscris la o scoala de conducere. Totul a mers bine, m-au ajutat si prietenii, mai ales domnul Coltarevschi, cu care conduceam pe locuri virane, in timpul sau liber. Dar si cu nea Cretu, care a strigat odata: "Opreste, mai, masina, trage pe dreapta, sa ma dau jos, ca ma omori!" Ba si Horia, care ma incuraja sa apas mai tare, apoi ma "sfatuia", din mers, mai in gluma, mai in serios, sa tin tare volanul, caci merg ca "pisatu boului

Examenul teoretiv l-am luat cu 100%, dar la conducere m-am impotmolit la parcarea paralela intre doua masini si am picat. L-am mai repetat si nici a doua oara n-am reusit parcarea paralela cu trotuarul, intre alte masini. Atunci, domnul Coltareschi mi-a dat 100 imprumut (fara sa stie "otrava!") si mi-a zis ca si aici merge ca in Romania: adica sa o pun in plic si sa i-o dau instructorului examinator, la pornirea la proba. Zis si facut, dar facut, ca mine, caci am pus in plic numai 20 de dolari (cu gandul ca nu va sti omul de la cine e fiecare plic din buzunar) si m-am instalat, cu inima cat un purice, la volan. Alaturi, un instructor tanar si simpatic, rasfoia dosarul meu "stralucit". I-am intins, jenat, plicul. Omul s-a uitat, binevoitor, la mine si, multumind a refuzat cadoul. Vazuse el, in dosar, ca sunt la al treilea examen practic. Parcursul a fost impecabil sin-am mai trecut prin proba parcarii paralele. Mi-am dat seama, atunci, ca si mai tarziu, ca gestul instructorului a fost caracteristic pentru corectitudinea, pentru toleranta si pentru bunatatea omului simplu francofon, din Canada, lipsit de xenofobie si mostenitor al conceptiei ameriindienilor ca "soarele lumineaza pentru TOTI", nu numai pentru ei

Si, cum am facut rost de bani, m-am si prezentat la mentorul meu, cu suta de dolari. Cotlarevschi, insa, a refuzat-o declarandu-mi ca, de fapt, e un cadou si ca nu mi-a spus-o inainte, doar ca sa vada daca voi veni sa i-o restitui.

Pasiunile sale erau sahul si diamantele. La un moment dat, nu l-am mai gasit. Vanduse laboratorul si disparuse. Ca in "Socul viitorului" al lui Alvin Toffler

Urmaream cu atentie si participam, nu numai sufleteste, la evenimentele din tara, despre ccare aflam in presa de limba romana din continentul american si mai putin de la radio sau de la televizor.

Nu numai sufleteste, pentru ca se organizau mereu, manifestatii anticomuniste, atat romanesti cat si comune, ale "natiunilor captive". Cele ale romanilor se faceau la Ottawa, in fata Palatului Parlamentului Canadei si la ambasada R.S.R., iar la Montreal, in fata consulatului R.S.R.. Participarea era de obicei, numeroasa (100-200 manifestanti), cu drapele, panouri si lozinci pentru libertate, contra persecutiilor politice, impotriva daramarii bisericilor din Bucuresti. Totdeauna eram filmati, pe furis, de pe la ferestre, pentru identificarea manifestantilor. Uneori, atmosfera devenea mai insufletita si unii aruncau cu bulgari de zapada in ferestrele din care se filma printre jaluzele. Atunci politia care supraveghea manifestatia interveanea si ameninta cu spargerea actiunii.

Unii, mai ales dintre noii veniti, isi acopereau fata, pentru ca familiile lor, ramase acasa, sa nu aiba de suferit. Astfel se manifesta obsesia imigrantului, plantata cu profesionalism in inima lui: "mana lunga a securitatii"

Cea mai importanta manifestatie, impreuna cu cei din Polonia, Ungaria, Tarile Baltice, Ucraina si mai rar, Bulgaria ("tarile captive") se organiza, in fiecare an, pe 23 August (coincidenta!?) - "Black Ribbon Day". Un meeting si o manifestatie impresionanta, cu drapelele nationale in doliu si cu baloane negre care purtau, fiecare, numele unui detinut politic. Coloanele de sute de participanti traversau Montrealul pe arterele principale, oprindu-se pentru Tedeum la Oratoriul St. Joseph, apoi la Consulatul U.R.S.S., unde, in fata portilor ferecate, se tineau discursuri, si se cantau imnuri, iar la urma li se lasa cate o motiune de protest, in timp ce baloanele negre erau lansate pe crengile arborilor din gradina consulatului.

Atitudinea autoritatilor canadiene era toleranta, dar pasiva. Rareori iesea din Cladirea Parlamentului cate un deputat, care sa preia cererea de interventie a manifestantilor. Aceeasi atitudine o avea si massmedia - pe linia pastrarii bunelor relatii cu U.R.S.S. si cu regimurile din tarile subjugate.

Uneori dadeau impresia ca nu pricep mare lucru si ca exemplu poate servi transmisia pe TV a vizitei lui Ceausescu la Ottawa, cand romanii protestatari, care strigau "Huo!" au fost prezentati ca cei care, fiind la specializare in Canada, il aclamau, iar grupul de aparatnici ai ambasadelor si consulatelor, care il aplaudau, a fost prezentat ca un mic grup de protestatari nemuultumiti.

Manifestatia prilejuita de aceasta vizita importanta a fost deosebita. Era in prima zi de Pasti. La coborarea din masina, Ceausescu a fost intampinat cu oua si rosii si cu lozinca strigata: "Ceausescu, cine esti/ Criminal din Scornicesti!" si cu mult "Huo!" "Aclamatiile" au continuat si s-au repetat. La un moment dat, securistii ii rugau pe manifestanti sa inceteze cu galagia, caci Sefu' e obosit si vrea sa se odihneasca - ceea ce a aavut, bineinteles, efect contrar, caci i s-a cantat pana si "Hristos a inviat".

Dupa un timp, la Toronto, a fost asasinat directorul unui ziar de limba romana, platit de regimul comunist, fapta care a fost pusa pe seama "legionarilor", ba s-a ticluit chiar si un filmulet, prezentat si in tara si in comunitatile romanesti din strainatate.

Adevarul a iesit, insa, la iveala, dupa alte cateva luni, cand a aparut in ziarul "Cuvantul romanesc", din Hamilton, un articol "Adio Canada", primit de la un securist anonim, care povestea cum, dupa primirea sa ostila, Ceausescu i-a "condamnat la moarte" pe organizatorii manifestatiei, misiune incredintata unei echipe de trei insi. Misiunea nefiind indeplinita, primul care a platit-o cu viata a fost acel director de ziar, apoi a fost "eliminat" si vinovatul al doilea. Cel de-al treilea, dezvaluia adevarul, dupa ce fugise, cu familia, din Canada.

In perioada aceea, Gheorghe Zamfir al nostru era stabilit la Montreal si urmaream, bine inteles, ce scriau ziarele despre el si viata lui, caci muzica sa era foarte cunoscuta si apreciata. Participasem la aproape toate concertele sale, unele date in folosul unor spitale. Concertele aveau loc in catedrale catolice, Zamfir cantand in balconul cu orga, imaginea sa fiind prezentata auditoriului pe un ecran gigant. Imi amintesc ca, la unul din concerte, am intrebat-o, din curiozitate, pe o doamna de langa mine, cum i-a placut, iar dansa mi-a raspuns ca e sigura ca Zamfit face dragoste cu aceeasi pasiune cu care canta.

Ziarele scriau ca isi cumparase un domeniu, in nordul Montrealului si vecinii sai povestesc ca se plimba in zori prin parcul sau, imitand din nai cantecul pasarilor. Mai tarziu, scriau ca Zamfir propusese autoritatilor sa contribuie cu un milion de dolari la construirea unui complex de muzica, cu conservator si sala de concerte, in zona aceea, dar oferta fusese respinsa, prin referendum, de catre localnici, pe motivul ca le-ar strica pacea si linistea habitatului.

Aveam inregistrat pe video, un foarte frumos concert al lui Zamfir, de Craciun, in care strecurase si cateva minunate colinde romanesti, cum proceda, de altfel, cu doinele si jocurile noastre, la fiecare concert al sau. Iar pentru noi, tot ce era romanesc, in vremea aceea, era mana cereasca, cu atat mai mult cu cat simteam ca, Craciunul tinde sa devina, pe acolo, doar o sarbatoare comerciala, a cadourilor, care incepea inca din Noiembrie. In marile complexe comerciale, odata cu marfa de sezon incepeau sa rasune si melodiile de Craciun. Asociatia Mos Craciunilor din provincia Quebec, era deja in fierbere. Barbosii mascati sau chiar naturali erau repartizati, pe zile, pe ore, si pe "locuri de munca". In complexe se amenaja o arie, langa bradul artificial, impodobit si luminat, cu un fotoliu confortabil, din care Mosul ii astepta pe copiii care faceau coada sa i se aseze pe genunchi si sa se pozeze cu el. Unii mai mici urlau, infricosati de asa aratare, dar parintii tineau mortis la acest ritual - in timp ce altii, mai marisori, il trageau de barba, ca sa se convinga daca este veritabil sau "surogat". Apoi parintii, bucurosi ca au rezolvat-o si pe asta, porneau sa colinde dupa cadouri.

De un Craciun, mi-am vizitat rudele din Philadelphia, pe care le cunoscusem deja, cand au venit cu unchii mei, la Bucuresti. Joe, informatician in marina S.U.A., mi-a facut surpriza de a ma duce la Muzeul Rodin, al doilea dupa cel din Paris si la Muzeul Municipal, unde exista o sala Brancusi.

Ca atmosfera de familie, am apreciat faptul ca exista o solidaritate si o afectiune deosebita intre membrii ei, dar fara ca sa se amestece unii in viata altora, cum se petrec lucrurile pe la noi. Toleranta religioasa merge pana acolo, ca, desi majoritatea sunt protestanti, unii sunt casatoriti cu catolici. Un exemplu: Curtis (protestant), pentru ca are o voce frumoasa, canta in corul bisericii catolice, la care sotia sa face parte din comitetul parohial si care a tinut sa-mi arate "cresa" frumoasa, realizata de ea pentru Liturghia de la miezul noptii.

Acasa, in fata pomului de Craciun, am ascultat imnuri religioase, cantate de copiii familiei, dupa care a urmat impartirea cadourilor. Un munte de pachete si pachetele, caci fiecare ofera cadouri la toti ceilalti - orice nimicuri, numai sa fie respectata traditia. Iar batranii ofera pliculete festive, cu mici sume de bani. Un copil citea cu glas tare: "De la X, pentru Y", iar cadorisitul ii multumea donatorului cu un mic sarut.

A urmat masa, un bufet frugal. Asa am cunoscut un Craciun american.

Obiceiurile de Craciun ale francofonilor din Quebec, le-am trait intr-un orasel, unde lucram ca si controlor de calitate in industria alimentara. In lunile Decembrie sau Ianuarie, in functie de disponibilitatea salilor de inchiriat, fiecare companie ofera angajatilor un "Party de Noel", cu masa, dans si cu premierea "evidentiatilor in munca". In toata aceasta perioada, "societatea civila", in colaborare discreta cu politia, organizeaza actiunea "Nez rouge", pe baza de voluntariat. Obiectivul actiunii este de a aduce acasa, in buna stare, persoanele care si-au facut "prea-plinul" si masinile lor. Serviciul este gratuit, insa nu se refuza o mica donatie, pentru benzina consumata.

Ajunul este dedicat familiei. In fata celui mai batran, ingenunchiaza copii sai si sunt binecuvantati. Apoi se merge la Liturghia Nasterii Domnului, de la miezul noptii.Langa altar este organizata "cresa": o frumoasa iesle, cu stelute si ingerasi, in care doarme un copilas adevarat, nascut recent - supraveghiat de parintii sai, imbracati simplu, dar frumos. Liturghia dureaza trei sferturi de ora, apoi lumea se intoarce acasa si incepe Party-ul familial. La un asemenea Party, m-a surprins comportamentul deznvolt al tinerilor, care isi tineau, asezate pe genunchi, fetiscanele lor iubite. Dar, atat si nimic mai mult, caci libertinajul lor este mult mai putin manifest, in public decat , de exemplu, in orasele noastre.

Apoi, vine Mos Craciun, care ia si el pe genunchi copiii si cucoanele si le adreseaza apropouri hazlii, sau daca e mai cherchelit si aluzii mai deochiate.

Din menu-ul de Craciun, nu lipseste curcanul, sunca afumata si fiarta si salata de sfecla rosie, iar ca bauturi, "le petit blanc" (rachiu sau votca) ori "karibou", un amestec de vin rosu cu o tarie oarecare, apoi bere si uneori vin spumos sau sampanie.

Acesta este revelionul lor: de Craciun si nu de Anul Nou - Craciunul fiind pentru ei cea mai mare sarbatoare a anului.

(urmare in numarul viitor)

No. 1-2-3 / 2006

VIATA CA O VIZITA

(urmare din numarul trecut)

Erast Calinescu

Un roman care se trezeste in aceasta societate capitalista, organizata pana la marginea perfectiunii" in sensul profitului, nu poate sa nu remarce fenomene care, pe de o parte, ii trezesc admiratia, iar pe de alta ii amintesc de enormul potential al Romaniei, nefolosit, risipit si tratat cu incompetenta, din fel de fel de motive, in majoritate de interes personal. Ma refer, mai ales, la potentialul turistic.

In provincia Quebec, subiectele cele mai simple sunt transformate in pretexte de atractie turistica. De pilda, o moara veche de apa sau de vant, reconditionata si lustruita, sau una veche, care nu are nimic deosebit, dar al carei morar a fost spanzurat de armata engleza invadatoare, pentru ca a refuzat sa le livreze faina, - devine un pretext pentru a invita turistii sa asculte istoricul locului, sa cumpere fainuri "biologice" si sa serveasca clatite de "sarasin", totul acompaniat, eventual, si de o banda cu muzica autohtona.

O inchisoare dezafectata, pe care cateva panouri cu poze despre cum arata inainte de a lua foc ultima data - invita turistii sa-i asculte istoria si sa se fotografieze dupa gratiile celuelor.

O gaura verticala intr-o stanca, denumita atractiv "Le trou de la fee" (Gaura Zanei) dar la care se ajunge cu un tramvai vechi, pe sine si in care se poate cobora vreo cinzeci de metri, cu casti si lampi de miner, pentru a ajunge intr-o incapere cu o singura stalactita de cativa centimetri Dar, din istoricul acestei pesteri, turistul poate afla ca, la inceputul celui de-al doilea razboi mondial tinerii erau recrutati obligatoriu, pentru a lupta in oastea Reginei Angliei, in Europa - treaba profund nepopulara, care tulbura linistea si pacea unei tari fara de dusmani. Aceasta obligativitate era totusi destul de "umana", pentru ca erau recrutati in primul rand tinerii necasatoriti, apoi cei casatoriti dar fara copii si numai in al treilea rand, cei cu copii. Mai mult, autoritatile au inchis ochii atunci cand Biserica a a oficiat casatorii, in grupuri mari (pe terenuri de fotbal).

In acest timp - spune o legenda - in aceasta "pestera" s-au refugiat tineri care nu erau dispusi sa lupte pentru altii si ca o "o zana" le aducea mancare si apa, de unde si denumirea: "Le trou de la fee".

Bietele noastre pesteri splendide din Apuseni, dintre care numai "Pestera ursilor" a fost amenajata, si aceea pentru vizita lui Ceausescu!

Astfel de atractii turistice sunt fara numar: "La maison croche", de exemplu, nu este altceva decat o casa cu usi, ferestre, acoperis, etc. - toate strambe - o idee pentru ca sa atraga atentia si clientela, la un mic restaurant de pe Ile aux couldres (Insula cu aluni). Sau Hotelul de ghiata", in care totul (pereti, mese, scaune, paturi, etc) este facut din blocuri de ghiata, iar turistii sunt inveliti in blanuri. Preturile? "5 stele"

Un loc interesant este "La Grosse Ile", insula care a fost folosita in secolul XIX ca loc de carantina pentru imigrantii irlandezi, care spuneau, in cantecele lor, ca vin in Canada pentru locuri de munca si pentru ca whisky-ul este ieftin. Nenorocirea a fost insa ca a izbucnit o epidemie cumplita de holera, care a secerat mii de vieti. Bolnavii au fost despartiti de cei sanatosi printr-un zid care a divizat insula in doua. Astazi, impresioneaza cimitirul, cu zeci de gropi comune, strajuite de simple cruci albe, precum si monumentul funerar de pe groapa medicilor si infirmierilor care au cazut si ei victime epidemiei.

Pe un pisc, care domina, deasupra fluviului Saint Laurent, a fost ridicat un monument la care vin anual irlandezi din lumea larga, sa comemoreze tragedia celor care au cazut prada holerei, in drum spre o viata mai buna. Pana si la Capela insulei este o icoana a Maicii Domnului, cu un abces mare pe gat: Madona bolnavilor.

Pe insula mai exista o cladire care a adapostit un laborator de cercetare in domeniul armelor bacteriologice.

*

O ciudatenie care ii sare in ochi proaspatului venit la Montreal este frecventa incendiilor. Cand, insa, incepe sa inteleaga cum stau lucrurile, omul isi da seama ca toate se leaga, parca, in mod "organic". Sistemul de constructii, care foloseste mult lemn ne-ignifugat, apoi asigurarile obligatorii pentru incendii, enormele detasamente de pompieri profesionisti, echipati cu cele mai moderne mijloace de interventie, etc., - toate la un loc dau impresia ca fac parte dintr-o "industrie a incendiilor", foarte profitabila.

De altfel, putine cladiri sunt construite din caramida sau beton, chiriile sunt mai scumpe, iar locatarii acestor cladiri sunt, in mare parte, dintre cei ce se tem de incendii si isi pot permite sa plateasca o chirie mai mare.

Si pentru ca veni vorba de incendii - unchiul meu, cel care m-a adus, vrand-nevrand in Canada, imi povestea ca, inca de prin anii 1920 asigurarile pentru incendii functionau din plin, ceea ce ii tenta pe unii sa-si dea foc la cate un comert nerentabil, pentru a incasa asigurarea.

Dintre metodele folosite, una era cea "cu lumanarea". O lumanare mare si groasa, inconjurata cu cutii de chibrituri si cu cate un ziar pe o canapea. Omul o aprindea lumanarea si pleca acasa, iar noaptea, pompierii il sunau ca i-a luat foc restaurantul, de exemplu.

Alta metoda, folosita mai ales de italieni, era cea cu pisica stropita cu benzina (in afara de labe), aprinsa si aruncata pe fereastra comertului, care fugea si aprindea toate colturile in care cauta sa se refugieze.

Mai povestea unchiul ca primele valuri de imigranti, se pare ca venisera din Polonia, iar localnicii erau nemultumiti ca polonezii acceptau muncile grele si prost platite, care nu le conveneau lor. Asa ca mult timp, orice imigrant era apostrofat cu expresia "modipolac" (Maudit Polak, adica polonez blestemat).

Pe vremea mea, insa, valul care venea era al asiaticilor, dintre care, cei care proveniti din tarile comuniste (China, Coreea, Vietnam), aduceau cu ei cate un mic capital, cu care isi cumparau o dugheana de "depanneur" (bacanie non stop), in care lucrau din greu, zi si noapte, cu toti membrii familiei.

Si revenind la atitudinea unor localnici - in timp ce lucram, intr-un weekend, in pravalia unui roman - o batranica a incercat sa ma traga pe sfoara, aducand sase sticle goale de bere si cerand banii pentru douasprazece. Si, cand i-am spus ca nu se poate, mi-a replicat: "Go backk to China!"

*

La un curs de perfectionare in limba franceza, oferit gratuit noilor emigranti, participam cam o duzina de adulti, toti cu pregatire superioara: un farmacist bogat din Siria (care si-a deschis ulterior un lant de farmacii), niste sudamericani (care, desi "latini", se descurcau tare greu cu franceza), o frumoasa doctorita evreica (al carei sot era medic la Children Hospital din Montreal), un negru nigerian, foarte simpatic (doctor in drept), niste cehi si Marian, un profesor de informatica polonez, cu care m-am imprietenit din prima zi. Toti eram nou-veniti si traiam acelasi stres si cautam sa ne ajutam reciproc, cat puteam. Asa ca frumoasa doctorita, afland ca ma pricep la animale, m-a dus la barbatu-sau sa-mi ofere un post la animalele de experienta ale spitalului. Acolo se intra numai cu cartele speciale si cu coduri numerice, ceea ce m-a mirat de la inceput, mirare care mi-a disparut cand am intrat intr-una din salile de tortura si de vivisectie - mai ceva ca in Infernul lui Dante! Asa ca am multumit pentru bunavointa, preferand sa raman pe ajutor social

Profesoara noastra absolvise doar un curs de traducatoare si ne aducea zilnic, taieturi din ziare, pe care le comentam impreuna. Atmosfera era foarte placuta si relaxanta, aveam si ore de familiarizare cu dialectul local "quebecois", dar cele mai placute erau zilele de "integrare" in societatea locala.

In aceste zile, ieseam impreuna la un restaurant sau la un "party", cu bautura si dans, sau, primavara, la o "Cabane a sucre", in care se prepara si se servesc produse din suc de artar, produs national al provinciei Quebec. Mai toate mancarurile traditionale sunt servite cu sirop de artar ("syrop d'erable"): "feves au lard" (iahnie de fasole cu slanina si melasa), diferite omlete, "oreille de cris" (jumari cu sorici prajiti), clatite cu sirop, etc. Se viziteaza plantatia (sau padurea) de artari (l'erablerie), fiecare copac avand implantata cate o mica teava din care picura in galeti sucul cel faimos, care aduce milioane de dolari. Vizita se face intr-o platforma cu banci, trasa de o pereche de cai grei, spalati cu detergent si impodobiti sarbatoreste.

Intorsi din aceasta excursie racoroasa, vizitatorii trec direct la barul cabanei, sa se incalzeasca si sa danseze in ritmul dansurilor folclorice.

Prietenul meu, Marian, nu avea copii. Sotia sa, profesoara de limba poloneza, lucra ca menajera si bucatareasa la o familie de evrei poloneji, bogati, din Montreal si mai preda, voluntar, ore de poloneza la o scoala catolica. Eram adesa in casa lor si ma intelegeam cu Marian in franceza. Cand ii lipsea cate un cuvant, intrerupea fraza, injura pe limba lui ("Holera!") si ii venea cuvantul. Maria era neintrecuta in arta culinara, mai ales in a prajiturilor, iar Marian era un pasionat al vinurilor.

Acolo l-am cunoscut pe Tadeusz. Omul, desi era si el diplomat, lucra ca paznic de noapte la un bloc, despre care imi spunea ca e vizitat mereu de securisti romani, intrucat ar fi fost unul din cele patru blocuri din oras, apartinand lui Ceausescu, administrate de o nepoata a lui I. C. Dragan. Noaptea pazea, iar ziua se ocupa de afaceri. Si cum bisericile si manastirile catolice organizau adesea "Bazaruri de binefacere", in care se vindeau, la preturi derizorii, haine si obiecte aduse de enoriasi - Tadeusz era intotdeauna prezent la ora deschiderii acestora si cumpara hainele de piele, pe care apoi, le vindea in Polonia comunista.

Nevasta lui Tadeusz, o femeie mandra si frumoasa, era infirmiera si ramasese in Canada de pe un transatlantic de croaziera, pe care era angajata. Il adusese, apoi si pe Tadeusz, dar au divortat curand. Omul s-a mutat singur si se tot lauda cu femeile negre si galbene care poposeau la el. Intr-o zi, ne-am pomenit cu el, la Marian, plin de zgarieturi si natural ca l-am intrebat de ce culoare a fost autoarea. Bietul Tadeusz ne-a povestit atunci ca uitase fereastra intredeschisa, si, cum o creanga de brad ajungea la fereastra, a gasit casa ocupata de veverite, care se infruptau din mancarea lasata pe masa. Cand a intrat, pentru ca nu mai nimereau pe unde s-o stearga, l-au atacat si noroc ca a reusit sa deschida, repede, fereastra, ca sa scape de ele.

Dar povestea lui Tadeusz nu se sfarseste aici, caci dansul isi lasase in Polonia, o amanta. Deci, acum, intra pe scena familiei, Ianusz, fiul lor, ramas in Polonia ca sa-si termine studiile si care se indragosteste de fosta amanta a tatalui sau. Mai mult, Ianusz refuza sa vina in Canada, fara iubita sa, cu care se si casatoreste, acolo, in Polonia. Si, pana la urma, totul se termina cu "Happy End", caci mama lui Ianusz, fosta rivala a nurorii sale, locuieste la Montreal impreuna cu fericita pereche, Tadeusz, insa, tot singur, moare curand de un atac de inima.

Iar prietenia mea cu Marian si Maria a continuat in toti cei douazeci de ani petrecuti in Canada si mai dureaza si astazi.

*

(urmare in numarul viitor)

No. 4-5/ 2006

VIATA CA O VIZITA

(urmare din numarul trecut)

Erast Calinescu

- Si cum de te-ai intors in tara, Vintila?

- Ce vorba e asta? M-am intors ca sa fiu la mine acasa si cu ai mei! Iar vizita de douazeci de ani, s-a terminat, sau aproape

La un moment dat, un prieten mi-a vorbit despre Frederic - un batranel ciudat, care, auzind ca sunt roman, a tinut sa ma cunoasca.

Fredy era neamt de origine si participase la razboi, ca aviator, pe avioane de bombardament. Ba zicea ca s-ar fi salvat chiar cu parasuta, cand "fortareata lui zburatoare" fusese aavariata! Poate, de atunci i se trage si trasneala

Ciudata lui dorinta de a cunoaste un roman era motivata de faptul ca, in timpul razboiului bombardase si Ploiestiul, treaba despre care povestea ca despre un "job" oarecare.

Traia, in casa lui confortabila, cu doua pisici si cu un plaman artificial, pe roti, de care era bransat.

Un eveniment care i-a tulburat cumplit existenta, a fost moartea, intr-un accident de masina, a uneia dintre pisici. Suferise ingrozitor si vroise chiar sa se sinucida. Singurul gand care l-a facut sa se razgandeasca a fost grija pentru existenta celei de a doua pisici, care ar fi ramas "orfana".

Atunci, a luat hotararea sa faca un testament prin care lasa 5000 de dolari unei persoane care s-ar fi angajat ca, dupa moartea sa, sa aiba grija de pisica ramasa

Nu stiu daca a gasit pe cineva, poate ca da; au trecut lunile si anii; am parasit Montrealul si n-am mai auzit nimic despre bietul Fredy.

*

Cu treizeci de ani mai demult, Alma fusese dansatoare de cabaret. Un chip deloc frumos, un trup de balerina si un suflet minunat. De origine austriaca, petreceam multe seri, ca doi buni prieteni, ascultand povestirile-i fantastice, dintr-o Austrie a trecutului - spuse cu un patos deosebit, intr-o germana, asa cum o cunosteam si eu, din Bucovina. O fotografie in care aparea mascata in gorila, marturisea scena celui mai mare succes, reputat in cariera sa.

Una dintre prietenele Almei, ajunsese si ea dansatoare de cabaret, dupa ce venise de la Braila, cu vreo patruzeci de ani in urma. Zena locuia acum intr-o casa de batrani. O frumusete vestejita, care vorbea o veche si frumoasa limba romaneasca.

Acum iesise din spital - bolnava de cancer, fara sperante. Era resemnata, dar isi dorea sa revada, macar o data Montrealul noaptea, feeria luminilor sale.

Am plimbat-o cu masina, intr-o seara de vineri, printre luminile localurilor de tot felul, prin vacarmul plin de viata al unei nopti de vara. Cu ochii in lacrimi, mi-a multumit si a avut bunul simt sa nu ma intrebe de ce as avea nevoie. A intrebat-o pe Alma si m-am trezit cu o patura de lana, pe care am pastrat-o pana azi.

S-a stins curand

*

Nu stiu de ce, insa, intrebarea ta imi aduce aminte de o intrebare pe care i-am pus-o odata amicului meu evreu, Cotlarevschi - asaintr-o doara: "Daca ai plecat din Romania in Israel, de ce n-ai ramas acolo, in <Pamantul Fagaduintei>?" Cu ochii razatori, omul mi-a raspuns: "Stii, Israelul e o chestie politica. Aici, toata lumea lucreaza pentru banii nostri, e multumita ca are de lucru, nivelul de viata de aici este de invidiat de altii - cam asa cum era in Romania prin anii '30 si cum va mai fi dupa comunism. Importanta este solidaritatea noastra, a evreilor, pe care ar trebui sa o invete si romanii, solidaritate bazata pe etnie si nu pe criterii politice.

Si ca sa fiu mai clar, uite, aici, in dugheana de sub noi, lucreaza ca vanzator un tanar fugit din Israel si care cere azil, pentru ca nu vrea sa moara, in razboi1 Simplu. Si este ajutat de comunitatea evreiaasca. Sau, o romanca, casatorita cu un evreu, ca sa poata fugi de comunisti, in Israel, a venit aici cu fiul ei, caci dupa o varsta, Israelul nu mai permite baietilor sa emigreze si ca sa-l apere de razboiul continuu cu palestinienii. Comunitatea a ajutat-o sa-si faca rost de o locuinta, de mobila si de tot ce are nevoie sa duca o viata normala."

I-am dat dreptate batranului meu prieten, care mi-a servit acest raspuns, fara un aer de superioritate, fara ingamfare, si cu mult bun simt.

In ceea ce priveste populatia locala din aceasta provincie francofona, dupa ce ii intelegi mentalitatea, iti dai seama ca naturaletea si sinceritatea lor ii fac foarte usor de manipulat pe plan social si politic si ca au adoptat conceptia care i-a distrus pe ameriindieni, ca "soarele lumineaza pentru toti" - conceptie care le-a abolit instinctul de conservare ca natiune.

Semnele acestui fenomen sunt evidente, mai ales ca reactie la seveeritatea trecuta a Bisericii catolice: entuziasmul pentru libertatea moravurilor, pentru libertatea avortului, pentru casatoriile "unisex" cu adoptii de copii si pentru toate ideile "inovatoare" distrugatoare ale familiei. Cei care opteaza pentru intemeierea unor familii trainice si prospere sunt emigrantii, care tind sa-si realizeze, astfel, obiectivul pentru care si-au parasit pamantul natal.

Acelasi fenomen apare si in domeniul competentei profesionale: copiii localnicilor abandoneaza in mare numar scoala, in timp ce majoritatea copiilor imigrantilor lupta cu greutatile pentru a cuceri o calificare superioara, devenind astfel potentialii conducatori viitori, in toate domeniile.

Si, in sfarsit, alta pacoste practicata mai ales in trecut: incestul combinat cu mizeria, in asezarile rurale izolate, care mergea pana acolo incat unele mame incurajau legaturile sexuale ale sotilor lor cu fiicele lor proprii, pentru a nu cheltui cu prostituatele "la hotel" - fenomen care raspunde, in parte, la intrebarea asupra numarului mare de persoane handicapate. Fenomenul, se pare ca a fost "descoperit" abia cand un numar mare de tinere, ajunse la maturitate, isi dau in judecata parintii pentru abuzuri sexuale.

Toate acestea, impreuna, contribuie la autodistrugerea populatiei locale si la inlocuirea treptata a acesteia cu un amestec de imigranti, ca si o a doua colonizare.

Dar, sa revenim la ameriindienii actuali, supravietuitorii unei populatii numeroase, rarita, mereu rarita de "civilizatia" adusa de colonii europeni. Fara a fi obligata, majoritatea traieste in sate cu regim de rezervatie, cu administratia si cu politia lor si cu scutire de impozite, in calitate de autohtoni. Sunt pasnici, dar albii ii trateaza asa cum sunt tratati la noi tiganii. Unii albi ii invidiaza pentru ca nu platesc impozite si ii supranumesc "Bebe-indien", desi le sunt superiori albilor ca spiritualitate, moralitate si cunostinte ale naturii. Dintre ei s-au ridicat oameni de seama care dezvaluie lumii adevarata istorie si adevaratele valori ale acestui popor.

Odata pe an, fiecare "natiune" ameriindiana organizeaza o sarbatoare nationala, la care se intalnesc autohtonii din toata America. Majoritatea sunt catolici, dar din practicile lor religioase nu lipsesc nici vechile traditii.

Spre deosebire de teritoriile "colonizate " de spanioli, portugheji, si chiar de engleji, care au fost ocupate prin violenta si prin masacru, colonistii francezi au venit in mod pasnic, cucerindu-i pe indieni prin comert si diverse pacaleli. Spre exemplu, cel care accepta botezul, primea o pusca, dar trebuia sa ofere ca "ofranda", un teanc de piei de castor, de inaltimea pustii, care, la un moment dat si-a schimbat formatul, cu una mai lunga

Oricum colonistii din Franta au fost preferati, desi misionarii ("mantalele negre") erau considerati ca aducatori de moarte, contactul cu acestia putand provoca boli, pentru care autohtonii nu aveau anticorpi. Asta nu i-a impiedicat pe unii colonisti sa se casatoreasca cu femei ameriindiene. Descendendentii lor de azi isi numesc bunicile sau strabunicile indiene "sauvagesse", adica "salbatice". In acelasi timp, regele Frantei avea grija sa le trimita colonistilor sai vapoare intregi cu fete din orfelinate, "Les filles du Roi", avand ca dota un ludovic de aur - in intentia de a intemeia familii francofone.

Aceasta a fost metoda folosita de francezi si prefeerata de indieni, spre deosebire de metodele englezesti, dintre care nu lipsea spanzuratoarea si aducerea "in dar" de paturi din spitalele de holerici, pentru a-i extermina mai repede. Un razboi bacteriologic, in premiera mondiala!?

Reluand firul "vizitei" mele, nu pot sa uit ca am locuit cativa ani intr-un orasel cu 6000 de locuitori, in care am avut bucuria sa descopar sufletul, nealterat de tumultul marilor orase, al acestei populatii francofone, descendenti ai primilor colonisti europeni. (Termenul "colon"este atribuit de ei unei persoane lipsite de maniere). O populatie catolica, curata sufleteste pana la naivitate, neinformata si a carei majoritate n-a iesit niciodata in marile orase, Montreal, sau Quebqc, situate la 150 de km, desi toti au masina, chiar si cei care traiesc din ajutor social. Foarte primitori cu strainii,chiar si cu imigrantii si mari amatori sa adopte copii negri, asiatici sau tigani. Un vecin adoptase un tiganus din Romania, care, acasa se numea "Elvis"(!) si a fost rebozezat. Avea 4 ani si mi-a spus lacrimand: "Ei imi dau de toate, dar eu vreau acasa"

Lipsiti de prejudecatile si de pretiozitatile noastre, ei sunt in orice imprejurare, foarte naturali in comportament, dar pudici si curati. Femeia iti spune deschis, cand nu te mai iubeste si te lasa, fara sa te insele cu altul sau sa te exploateze. La restaurantz, lumea nu se formalizeaza, chiar la ocazii (aniversari, mese comune), fiecare mananca ce vrea si isi plateste consumatia. Si in familie, in afara de contul comun, fiecare iti are un cont propriu in banca.

Ma tot intrebau cum e viata in Romania si nu puteau intelege cum se traieste sub un regim comunist, cum de circula bancuri peste tot, dar cantecele populare sunt atat de triste In privinta religiei, m-au intrebat ce e aia "ortodox", daca e altceva decat "catolic" sau e "juif-ortodox" (asa ca evreii in mantii negre si cu perciuni).

Si, iarasi ma intorc la anii traiti la Montreal. Imigratia imi daduse o avocata din oficiu, care sa ma ajute in demersurile mele pentru obtinerea statutului de refugiat si a rezidentei, precum si a dreptului de munca. O fata fara experienta in domeniu, care ma insotea peste tot si ma intreba ce trebuie sa facem, de parca ar fi fost doar intr-un stagiu de practica. Am tot umblat asa, cam un an, fara rezultat, apoi am cerut un alt avocat, pe un evreu din Romania, pe care il cunoscusem ocazional. Pentru el, aceasta era o treaba serioasa, dar mai ales banoasa, imigratia platindu-i peste 100 dolari pe ora (in acest timp eu traiam dintr-un ajutor social de 400 dolari pe luna).

Desi nu mai lucrase in imigratie, omul, foaarte destept si abil, m-a ajutat mult. In ziua cand am fost invitat de autoritati pentru a fi chestionat si analizat pentru rezidenta, m-a sfatuit sa am la mine diplomele de studii, echivalate in Canada, precum si o scrisoare de raspuns pozitiv la o cerere pentru un post, pe care o avem. De fapt, in scrisoare mi se raspundea ca corespund cerintelor si ca voi fi angajat imediat ce se va elibera un post.

Simteam ca avocatul meu imi poarta noroc. Mai intai am fost luat in primire de Imigratia federala. Ma chestiona un ofiter carunt, cu o privire sugubeata de om bun, ajutat (in mod obligatoriu!) de o translatoare. Raspundeam intrebarilor la microvon si eram inregistrat. Cu mana pe microfonul sau, omul imi sopti ca el imi va sufla raspunsurile. Eram uluit! Asa ca eu am repetat la microfonul meu ce mi-a suflat el, am fost felicitat si eliberat. Mai tarziu, imi spuneam ca, poate omul nu vroia sa faca rau nimanui, inainte de a iesi la pensie

La G.R.S. (Gendarmerie Royale Canadienne), un fel de Serviciu de informatii si siguranta al Canadei, am declarat motivele imigrarii in Canada, precum si numele persoanelor care m-au contactat in vederea plecarii din Romania. O strangere de mana, si m-au expediat si astia.

Stiam ca cel mai greu imi va fi la Immigration-Quebec, intrucat urma sa raman la ei si pe cheltuiala lor. In birou, un functionar ofiter de Imigratie, maruntel, cam la 45 de ani. Conditia cea mai grea era sa am de lucru, pentru a-mi castiga singur existenta. Discutii cu avocatul, care invoca, in mod convingator, scrisoarea mea, promitand angajarea pe primul post care se va elibera. Functionarul se lasa convins cam greu.

La un moment dat, omul este chemat la sef, eu raman cu avocatul si ne cam scarpinam in cap. Dar pe perete era o mica puictura, un peisaj. Avocatul se apropie, citeste numele autorului, zambeste si isi freaca palmele. Apare ofiterul, iar avocatul incepe sa laude pictura, omul se umfla in pene si declara incantat ca el insusi este autorul!

Atmosfera, deodata favorabila, imi zic eu. Si am ghicit-o! Functionarul isi face o copie dupa oferta mea de serviciu si imi spune, strangandu-mi mana: "Bonne chance!"

Asa am devenit rezident, apoi cetatean canadian, iar postul a ramas o promisiune

(urmare in numarul viitor)