Basmul printesei Repede-Repede” de Emil Brumaru si Veronica V. Niculescu

O poveste pentru adulti. Cei care cauta erotisme dezgolite în fiecare paragraf vor da de un basm usor decoltat, care da în schimb pe dinafara de poezie si imaginatie.

Cartea chiar e un basm, iar pentru autorii de fantasy-uri la metru ar putea fi un manual de prim ajutor în caz de blocaj imaginativ. Pentru nerabdatorii obsedati de poveste, care nu traiesc (citesc) decât pentru “ce se întâmpla mai departe”, povestea e condensata într-un mic poem plasat în deschiderea cartii: “A fost odata o printesa/ Repede-Repede o chema/ Într-un castel pustiu traia/ Vesnic întinsa-n catifea”. Aflam cum e viata ei singura sub baldachin, cum pleaca petitorii unul dupa altul, nedemni ori nevolnici în a-i afla secretul (ca orice printesa curtata asiduu, are, desigur, un secret), si cum, pâna la urma, alesul se va învrednici de mâna ei si de viata dulce care urmeaza.

Poezia se da de trei ori peste cap, ca-n orice basm, si se transforma într-o poveste ca toate povestile: cu o calatorie din hotar în hotar, cu fiinte bune si dusmani care apar în locurile rele, cu prieteni de nadejde, vraji, jocuri, încercari si, bineînteles, alte câteva povesti de amor (aici se petrec încrucisari între regnuri).

Printesa Repede-Repede traieste în Lentmania, tara-n care totul se întâmpla alene si agale si ea e singura care face ceva în ritmul care i-a dat si numele. Ce face ea, singura în palatul în care nici un petitor nu reuseste sa ajunga, e secret si doar cine va dezlega taina o va lua de sotie, “plus jumatate din împaratie”.

Cumva-cumva, printesa trimite “scrisorete” (vârâte în palaria unei ciuperci-postas pe nume Ciupercut) iubitului de peste mari si tari - din Franta, mai precis -, iar acesta, Pitic Bun pe nume, se asterne la drum hotarât sa-i afle taina si s-o scape de alaiul de petitori. În drum spre Lentamania, Pitic Bun strânge un întreg cortegiu: pe Ciupercut, mesager credincios, o fetita careia i se spune O Eleva si-si schimba constant culoarea limbii, pe iubitul ei, balaurul cu sapte capete, apoi o fiinta a apelor cu piele verde si “laboante” de speriat pe nume Smeagolita, un câine cu ochi blânzi, Cateloi, îndragostit lulea de Ciupercut, si doi “povestuci”, Dublu V si Dublu V. Pe masura ce trec hotar dupa hotar, fiecare dintre însotitorii lui Pitic Bun îsi spune propriile povesti care l-au împins la drum si cartea se rotunjeste cu povestioare care se agata de firul principal, amestecând versuri cu proza si imaginile de feerie cu glume mai telurice. Iubirile lor sunt candide si nepotrivite, caci cine a mai vazut (poate doar Ion Barbu sa fi intuit ceva-ceva) ciupercuti iubiti de Cateloi si printese topite dupa pitici fara cai albi?

În parada lui feerica spre Lentmania, alaiul descris în aceasta proza-poezie care aduna la un loc cumintenia si nerusinarea, pofta si sfiala, magia si firescul te face sa descoperi nu lumea de poveste buna de adormit copiii, ci una care doarme în fiecare om ajuns adult. Hotarele, toate însotite de probe, peste care trebuie sa treaca tovarasii împrieteniti pe drum sunt de fapt hopuri pe care fiintele îndragostite trebuie sa le depaseasca de când lumea: se vorbeste aici de Dealul Dorului, de Dealul Plictiselii, de Dealul Rodului sau de Dealul Rabdarii.

Despre toate astea si despre înca multe altele se vorbeste într-o limba proaspata, scornita dintr-o mare pofta de scris si joaca, o limba în care nimic nu suna artificial si în care tâlcul povestii pluteste la vedere. Vorbirea nascocita de cei doi scriitori e creatie pur si simplu si în ea încap si carnalul, si sufletescul, atât de natural întrepatrunse încât îsi pierd contururile. Cât despre destinatarul adult al acestui basm, el nu e pus fata în fata cu scene senzuale, ci purtat, pagina cu pagina, de senzualitatea unui limbaj seducator la toate nivelurile. “Basmul printesei Repede-Repede” este o carte cum rar se mai scriu despre dragoste si vorbele din care e ea facuta - nu întâmplator, mare parte din povestea de dragoste dintre printesa si alesul ei se consuma în scrisori. Grafic, dar si ca obiect e de asemenea o raritate: e cartonata si ilustrata cu pasteluri rozaceu-violacee facute de Mircia Dumitrescu. E, în sfârsit, un volum care confirma o regula de nisa, aplicabila poetilor care scriu proza, dar care nu e neaparat valabila si pentru prozatorii convertiti la versuri: cu greu pot sa dea gres.