Povestea lui Harap-Alb - stereotipii in basm; originalitatea lui Ion Creanga - caracterizarea personajelor -

Povestea lui Harap-Alb

(Ion Creanga)

stereotipii in basm; originalitatea lui Ion Creanga -

- caracterizarea personajelor -

Basmul cult este o specie narativa ampla, cu numeroase personaje purtatoare ale unor valori simbolice, cu actiune implicand fabulosul / supranaturalul si supusa unor stereotipii / actiuni conventionale, care infatiseaza parcurgerea drumului maturizarii de catre erou. Conflictul dintre bine si rau se incheie prin victoria fortelor binelui. Personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare si prin limbaj. Reperele temporale si spatiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente cliseele compozitionale, numerele si obiectele magice.

Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naratiunea, basmul cult presupune imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea. "Creanga nu da naratiunii sale simpla forma a expunerii epice, ci topeste povestirea in dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce in povestirea faptelor dialogul personajelor" (Tudor Vianu). Naratiunea este dramatizata prin dialog, are ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor si a descrierilor, iar individualizarea actiunilor si a personajelor se realizeaza prin amanunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic). Dialogul are o dubla functie, ca in teatru: se dezvolta actiunea si se caracterizeaza personajele. Prezenta dialogului sustine realizarea scenica a secventelor narative, spectatori ai maturizarii feciorului de crai fiind atat celelalte personaje, cat si cititorii.

Povestea lui Harap-Alb (basm publicat de Ion creanga in revista Convorbiri literare, in numarul din 1 septembrie 1877) este construita sub forma unei nuvele simbolistice bazata pe aceeasi tema - triumful binelui impotriva raului - insa este imbogatita cu numeroase procedee artistice specifice lui Ion Creanga, care dau o pregnanta nota de originalitate.

Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi si motive populare, iar ca modalitate narativa, formula introductiva este reprezentata de cea initiala tipica oricarui basm: "Amu cica era odata intr-o tara". Povestea lui Harap-Alb este insa un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Ion Creanga, perspectiva narativa fiind aceea de narator atotstiutor. Actiunea se desfasoara linear, prin adaugare de episoade, iar naratiunea care este la persoana a treia imbina supranaturalul cu realul, armonizand eroii fabulosi cu personajele taranesti din Humulestiul natal al autorului. Timpul nu este precizat (actiunea se desfasoara in illo tempore). Actiunea are la baza conflictul dintre fortele binelui si ale raului, dintre adevar si minciuna, iar deznodamantul consta totdeauna in triumful valorilor pozitive asupra celor negative.

Semnificatia titlului "Harap-Alb" ar putea sa aiba mai multe semnificatii. Are sensul de rob alb, deoarece harap inseamna negru, rob. Devenit sluga spanului, isi asuma si numele de Harap-Alb, astfel dovedind loialitate si credinta fata de stapanul sau, deoarece jurase pe palos. El devine robul-tigan, desi era alb. Cu toata nedumerirea imparatului Verde si a fetelor acestuia, flacaul nu-si incalca juramantul facut spanului, isi respecta cuvantul dat, demonstrandu-si solida educatie capatata in copilarie, integritatea si demnitatea. O alta explicatie ar fi ca al doilea termen - "alb" desemneaza "fata" ascunsa a eroului si ar putea indica nemurirea (in unele traditii, Insula Alba fiind un salas de nemurire). La aceasta idee poate conduce si finalul basmului, punct in care Harap-Alb poate fi asimilat cu Fat-Frumos; in ultima fraza, autorul sugereaza ca nunta se prelungeste in etern, iar cei care ajung acolo, se impartasesc din vecie. O alta explicatie ar fi ca al doilea termen al numelui ar putea avea semnificatia de "Cel care raspandeste lumina" prima fiinta care va descoperi aceasta este Batrana Timpurilor (Sfanta Duminica); in gradina craiului, ea i se adreseaza tanarului, in mod repetat, cu apelativul de "luminate craisor". Eroul va ajunge la aceasta treapta, dupa al doilea moment al initierii sale, cand, aducand capul cerbului ucis, "se parea ca Harap-Alb soarele cu el il aducea". Conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alaturarea negrului ("Harap") cu albul, ar inseamna unirea celor doua principii Yin si Yang; fiu al craiului si nepot (urmas) al lui Verde-Imparat, Harap-Alb este ales de soarta sa-i reuneasca pe frati asa cum doua jumatati ale cercului formeaza intregul. O alta explicatie a acestui nume (care uneste doua contrarii) ar putea proveni din "nasterea" simbolica a eroului: cea care il ajuta mereu este Batrana Timpurilor (amestec de umilinta si inaltare); de asemnea, atingand "soarele cu picioarele" si "luna cu mana", este este "botezat" intru soare si noapte, ca Luceafarul. "Cununa" pe care si-o cauta prin nori ii va aduce un destin imparatesc si unic.

Comportamentul personajelor de basm, caracterelele lor sunt foarte asemanatoare, daca stim sa trecem peste hiperbole (obligatorii in basme), cu unele din Amintiri (caci, in fond, in povestile sale, Creanga tot amintirile din copilarie si le-a spus). Flamanzila, de exemplu, seamana prin pofta neostoita pentru mancare (nu importa ce anume) cu Oslobanu cel din gazda din ulita Radasenilor din Falticeni, care manca, zice povestitorul, "cat saptesprezece". Mai ales sfada care se incinge, pe punctul de a degenera in paruiala, in casa de arama inrosita in foc, numai buna de dormit peste noapte pentru frigurosul Gerila, cu care ceilalti nu se impaca la acest capitol, seamana - prin gestica protagonistilor si prin dialog - cu cearta catihetilor din casa lui Paval Ciubotariul.

Povestea lui Harap-Alb poate fi considerata un "Bildungsroman" cu un subiect miraculos, care, insa, asa cum apreciaza Ibraileanu "ingaduie povestitorului sa inzestreze caii sai cu insusiri sufletesti si trupesti peste masura omeneasca".

Verde Imparat ii cere fratelui sau, craiul, sa-i trimita pe cel mai vrednic si cel mai viteaz dintre fiii sai, ca sa-i urmeze la tron, intrucat el avea numai fete. Ca sa-i puna la incercare, craiul se imbraca intr-o piele de urs si se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se sperie de urs si se intorc rusinati la curtea craiului, care este dezamagit de neputinta lor si rosteste moralizator: "nici tu nu esti de imparat, nici imparatia pentru tine", ceea ce evidentiaza elementele reale ale basmului.

Mezinul, impresionat de amaraciunea tatalui, se duce in gradina "sa planga in inima sa". Deodata, "o baba garbova de batranete" ii cere de pomana, apoi il sfatuieste sa ceara tatalui sau "calul, armele si hainele, cu care a fost el mire" si sa puna o tava cu jaratic in mijlocul hergheliei ca sa aleaga acel cal care va veni "la jaratic sa manance". Numai astfel se va produce un transfer de investitura eroica de la tatal catre fiul care-i va reitera performantele. Demnitatii, sensibilitatii, blandetii, milostiveniei, Harap-Alb le adauga rabdarea si staruinta in refacerea hainelor destramate si in curatarea armelor ruginite. Urmand intocmai sfaturile babei (calauzirea flacaului catre pretuirea si respectarea traditiilor stramosesti), voinicul pleaca la drum, luand carte din partea tatalui si, prin dreptul podului, "numai iaca ii iesa si lui ursul inainte". Trecerea podului urmeaza unei etape de pregatiri. Trece cu bine de aceasta prima proba, primeste binecuvantarea parintelui sau si pielea de urs in dar, apoi sfatul ca in calatoria lui sa se fereasca "de omul ros, iara mai ales de cel span" si sa nu cumva sa aiba de-a face cu ei. Ca trasaturi ale basmului, sunt prezente aici formule initiale tipice si cifra magica trei, care face posibila depasirea primei probe de catre eroul principal. Adesea, parintii nu-si cunosc copiii, asa cum insusi craiul face eroarea de a-si pretui baietii direct proportional cu varsta lor; el manifesta o incredere (prin nimic verificata) in fiii cei mari, ignorand posibilitatile virtuale ale mezinului.

Trecerea podului este urmata de ratacirea in padurea-labirint, simbol ambivalent, loc al mortii si al regenerarii, caci pentru tanar se va incheia o etapa si alta va incepe: "de la un loc i se inchide calea si incep a i se incurca cararile". Fiul craiului si calul pleaca la drum, basmul continuand cu formulele mediane tipice, pana cand intalnesc in codru "un om span" care se ofera drept "sluga la drum". Voinicul il refuza de doua ori, dar a treia oara spanul ii iese in cale tocmai cand fiul craiului se ratacise prin codrii intunecosi si atunci spanul este angajat drept calauza. In aceasta secventa narativa este inclusa o pauza descriptiva, care intrerupe povestirea si descrie codrii desi, ce contureaza un peisaj de basm.

Nerespectand sfatul tatalui sau, il asculta pe Span, care, pacalindu-l il baga in fantana sa se racoreasca cerandu-i apoi sa-i jure credinta, schimbandu-si rolurile si botezandu-l Harap-Alb. Coborarea in fantana are, in plan simbolic, semnificatia grotei, spatiu al nasterii si al regenerarii. Schimbarea numelui / a identitatii reprezinta inceputul initierii spirituale, unde va fi condus de Span. Dupa aceasta, incaleca fiecare pe calul sau si pornesc, "Spanul inainte, ca stapan, Harap-Alb in urma, ca sluga.". Acest moment este considerat de critica literara o a doua nastere a lui Harap-Alb, deoarece acum incepe o alta viata, incepe sa se maturizeze si sa invete a privi lumea intr-un mod just; iar din punct de vedere religios este botezat.

Desfasurarea actiunii incepe odata cu sosirea la palatul imparatului Verde, unde Spanul - personajul cu cea mai mare putere de disimulare - isi impune falsa personalitate si incearca sa-l piarda pe Harap-Alb, supunandu-l la mai multe probe. De fiecare data cand Spanul ii da o noua sarcina, Harap-Alb se sperie, se lamenteaza calului sau, care in afara planului epic simbolizeaza inteligenta, iar aceasta gaseste de fiecare data o solutie impreuna cu Sfanta Duminica, care il face sa constientizeze necesitatea de alternare, in viata, a izbanzii cu esecul si de cunoastere a suferintei umane. Basmul este structurat in mai multe episoade inlantuite, care se constituie in tot atatea probe la care este supus protagonistul.

Intr-o zi, avand la masa "niste salati foarte minunate", care se capatau cu multa greutate, Spanul hotaraste sa-si trimita sluga sa-i aduca acele bunatati din gradina ursului. Calul fabulos il duce in zbor pe Harap-Alb la Sfanta Duminica, iar aceasta il ajuta sa-si indeplineasca misiunea.

Dupa alte cateva zile, imparatul ii arata Spanului niste pietre pretioase foarte frumoase, iar acesta isi trimite sluga sa-i aduca "pielea cerbului cu cap cu tot, asa batute cu petre scumpe, cum se gasesc". Din nou Sfanta Duminica il ajuta pe Harap-Alb sa treaca cu bine si acesta proba fabuloasa.

Primele doua probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care il sfatuieste cum sa procedeze si ii da obiecte magice: pentru urs o licoare cu "somnoroasa", iar pentru cerb obrazarul si sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot. Prima proba ii solicita curajul, iar a doua, mai complicata, pe langa curaj, manuirea sabiei, stapanirea de sine si respectarea juramantului, in pofida ispitei de a se imbogati.

Nu trece mult si imparatul da un ospat foarte mare in cinstea nepotului sau, la care a invitat imparati, crai, voievozi "si alte fete cinstite". In timpul petrecerii, auzind despre fata Imparatului Ros, spanul ii porunceste lui Harap-Alb sa i-o aduca degraba pe aceasta tanara.

Harap-Alb, infricosat, s-a plans calului, spunandu-i despre noua misiune cu omul ros si fata acestuia, "parca dracul vrajeste, de n-apuc bine a scapa din una si dau peste alta", apoi pornesc impreuna la drum. A treia proba presupune o alta etapa a initierii, este mai complexa si necesita mai multe ajutoare. Drumul spre imparatul Ros, om cu "inima haina", incepe cu trecerea unui alt pod, unde Harap-Alb intalneste o nunta de furnici si trece prin apa ca sa nu curme "viata atator gazulite nevinovate". Regina furnicilor ii da voinicului o aripioara, ca atunci cand va crede ca are nevoie de ea sa dea foc aripii. Dupa un timp, calatorii vad un roi de albine care se invarteau bezmetice, neavand pe ce sa se aseze. Atunci, Harap-Alb isi scoate palaria, iar albinele se ingramadesc acolo. Voinicul ciopleste un bustean si le face un adapost, dupa care craiasa albinelor ii da o aripa, ca, in caz de nevoie, Harap-Alb sa-i dea foc si ea va veni in ajutor.

Basmul continua cu formule mediane - "Mai merge el cat merge" - si Harap-Alb intalneste, pe rand, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerila (frigul), Flamanzila (foametea), Setila (setea), Ochila (agerimea) si Pasari-Lati-Lungila (capacitatea de adaptare), forte malefice si benefice pe care omul le poate stapani si folosi. Flacaul considera ca "la unul fara suflet", cum era imparatul, era nevoie de "unul fara de lege", sperand ca, "din cinci nespalati" cati erau, i-o veni "vreunul de hac", conform proverbului: "Lumea e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Putini suie, multi coboara,/ unul macina la moara". Din momentul aparitiei acestor guliveri hazlii, basmul cult isi pierde acceptele dramatice, inlocuindu-le cu cele comice.

Intr-un tarziu, ajung toti la imparatie - naratiunea continuand cu formula mediana "Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este" - unde Imparatul Ros ii supune la probe fabuloase si foarte periculoase. Mai intai ii cazeaza intr-o casa de arama, careia i se da foc pe dedesubt, dar Gerila sufla de trei ori, "cu buzisoarele sale cele iscusite" si casa ramane "nici fierbinte, nici rece", tocmai buna de dormit intr-insa. Urmatoarea proba este un ospat cu foarte multe bucate si bautura, pe care Flamanzila si Setila le fac sa dispara intr-o clipa, apoi incep sa strige in gura mare, unul ca "moare de foame" si celalalt "ca crapa de sete", spre disperarea imparatului, care nu-si putea crede ochilor.

Cerand inca o data fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El primeste zece banite de "samanta de mac, amestecata cu una de nasip maruntel" si porunca de a alege pana dimineata macul de nisip. Atunci Harap-Alb isi aminteste de craiasa furnicilor, da foc aripioarei si intr-o clipa o droaie de furnici, "cata frunza si iarba" au ales "nasipul de o parte si macul de alta parte", fiind si aceasta o secventa fabuloasa specifica basmelor.

Imparatul refuza din nou sa le dea fata si-i supune altei probe, anume sa o pazeasca toata noaptea, iar "daca maine dimineata s-ar afla tot acolo, atunci poate sa ti-o dau", altfel "v-ati dus pe copca". Cei sase prieteni s-au asezat de paza de la usa fetei pana la poarta imparatiei, dar fata imparatului, avand puteri supranaturale, se preface intr-o pasarica si "zboara nevazuta prin cinci straji". Ochila si Pasarila se tin dupa ea si abia izbutesc s-o prinda si s-o duca inapoi in odaia ei.

Plin de ciuda, imparatul le spune ca el mai are o fata luata de suflet "si nu e deosebire intre dansele nici la frumuseta, nici la stat, nici la purtat", iar daca Harap-Alb va depasi aceasta proba si le va deosebi, "ferice de tine va fi". Harap-Alb da foc aripioarei de albina, care-l ajuta sa o identifice pe fata imparatului. Trecand si aceasta proba cu bine, Harap-Alb cere fata, iar imparatul, "ovilit (ofilit) si sarbad (palid) de suparare si rusine", ii ureaza sa fie vrednic s-o stapaneasca, pentru ca i-o da din toata inima.

Fata vrea si ea sa-l supuna la o proba si il roaga sa nu se grabeasca. Trimite calul lui    Harap-Alb impreuna cu turturica ei sa aduca "trei smicele (nuiele) de mar dulce si apa vie si apa moarta" dintr-un loc numai de ea stiut, acolo "unde se bat muntii in capete". Calul se intoarce primul si fata imparatului Ros porneste cu ei la drum spre palatul imparatului Verde, "Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este". Lui Harap-Alb i se tulbura mintile privind fata care era tanara, frumoasa "si plina de vina-ncoace" si nu ar vrea s-o duca Spanului, "fiind nebun de dragostea ei".

Intre timp, turturica ajunsese cu vestea la imparatul Verde si acesta se apucase sa faca pregatiri pentru primirea fetei imparatului Ros. Vazand cat de frumoasa este fata, spanul se repede sa o ia in brate, dar ea il imbranceste si-i spune ca a venit acolo pentru Harap-Alb, caci "el este adevaratul nepot al imparatului Verde". Turbat de furie ca a fost dat in vileag, spanul se repede la Harap-Alb "si-i zboara capul dintr-o singura lovitura de palos", strigand ca asa trebuie sa pateasca cel ce-si incalca juramantul. Atunci calul lui Harap-Alb se repede la Span "zboara cu dansul in inaltul ceriului" de unde ii da drumul si acesta se face "praf si pulbere". Fata imparatului Ros, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale si-l poate reinvia, prin leacuri miraculoase, pe Harap-Alb.    Harap-Alb se trezeste ca dintr-un somn adanc, fata il saruta cu drag, apoi ingenuncheaza amandoi in fata imparatului Verde ca sa primeasca binecuvantarea. Harap-Alb moare de fapt in vechea lui personalitate, marcata de eroare, spre a renaste eliberat de raul care-l stapanise. Personajul cel mai intelept al basmului, calul nazdravan, ii marturiseste stapanului sau ca ar fi putut de mult sa-l pedepseasca pe eroul malefic, insa l-a tolerat, justificand ca: ".si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda minte.".

Decapitarea eroului este ultima treapta si finalul initierii, avand semnificatia coborarii in Infern / a mortii initiatice: "A cobori in infern inseamna a cunoaste o moarte initiatica, o experientasusceptibila de a intemeia un nou mod de existenta" (Mircea Eliade). Deznodamantul basmului consta totdeauna in triumful valorilor pozitive asupra celor negative, asa ca nunta incepe "s-apoi da, Doamne, bine!". S-a strans lumea sa priveasca, ba chiar "soarele si luna din ceriu radea". Finalul este fericit si deschis, deoarece veselia a tinut "ani intregi si acum mai tine inca."

Compozitional, basmul contine formule specifice finale, prezente si in creatia lui Creanga.

Ca orice basm, "Povestea lui Harap-Alb" ilustreaza o alta lume decat cea reala, personajele fiind imparati si crai, Sfanta Duminica, animale si gaze fermecate, eroi cu trasaturi fabuloase, alaturi de personaje realiste, ceea ce-i confera acestei creatii originalitate.

Fabulosul in basmul lui Ion Creanga presupune o tipologie mai complexa, pentru ca putem inregistra nu numai fiinte fabuloase, asemenea tovarasilor nazdravani ai eroului, ci si obiecte fabuloase, cum ar fi apa vie sau apa moarta, actiuni fabuloase, cum ar fi reinvierea eroului, chiar o geografie fabuloasa, sugerata de muntii care se bat in capete.

Specific basmului cult este modul in care se individualizeaza personajele. Cu exceptia eroului al carui caracter evolueaza pe parcurs, celelalte personaje reprezinta tipologii umane reductibile la o trasatura dominanta. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarati ai eroului, se ironizeaza defecte umane (frigurosul, mancaciosul etc), dar aspectul lor grotesc ascunde bunatatea si prietenia.

Harap-Alb, fecior de crai, un fel de Fat-Frumos din basmele populare, este destoinic si curajos, dar ramane in zone umanului, fiind prietenos, cuminte si ascultator. El este un personaj pozitiv si intruchipeaza inaltele principii morale cultivate de orice basm, ca adevarul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trasaturi ce reies indirect din intamplari, fapte, din propriile vorbe si ganduri si direct din ceea ce alte personaje spun despre el. Povestea lui Harap-Alb este in cea mai mare parte istoria probelor de curaj pe care un tanar trebuie sa le treaca pentru a se ilustra.

Semnificatia numelui reiese din scena in care spanul il pacaleste pe fiul craiului sa intre in fantana. Naiv, lipsit de experienta si excesiv de credul, fiul craiului isi schimba statutul din nepot al imparatului Verde in acela de sluga a Spanului, numele lui poate considerat un oximoron, Harap-Alb putand insemna "negru alb", deoarece "harap" inseamna "negru, rob".

Faptele eroului raman si ele in limita umanului, probele care depasesc sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje, inzestrate cu puteri supranaturale. Codrul in care se rataceste simbolizeaza lumea necunoscuta flacaului, care greseste pentru prima oara, netinand cont de sfatul tatalui sau, de a se feri de omul span. Desi cuminte si ascultator de felul sau, nesocotirea acestei restrictii declanseaza asupra flacaului un sir nesfarsit de intamplari neplacute si periculoase, care-i pun deseori viata in primejdie. Lipsit de experienta, "boboc in felul sau la trebi de aieste", mezinul craiului devine sluga spanului, isi asuma si numele de Harap-Alb, dovedind in acelasi timp loialitate si credinta, rod al unei solide educatii capatate in copilarie, este integru si demn, capabil sa-si asume vinovatia, cu toate urmarile ce decurg din faptul ca nu urmase sfatul tatalui.

Cinstit din fire, Harap-Alb nu-l tradeaza niciodata pe Span, desi un stapan tiran ca acesta ar fi meritat. Probele la care il supune Spanul sunt menite a-l deprinde pe flacau cu greutatile vietii, cu faptul ca omul trebuie sa invinga toate piedicile ivite in viata sa, pregatindu-l pentru viitor, cand va trebui sa-si conduca propria gospodarie, propria familie. Ca si in viata reala, flacaul este ajutat de cei mai buni prieteni, calul fabulos si Sfanta Duminica. Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plange de soarta, cere numai ajutorul acelora in care avea incredere, semn ca invatase ceva din experienta cu spanul. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru albine si furnici il fac sa le ocroteasca si sa le ajute atunci cand le intalneste in drumul sau, chiar daca pentru asta trebuie sa treaca prin apa ori sa zaboveasca pentru a le construi un adapost. Sigur ca binele pe care Harap-Alb il face se intoarce atunci cand el insusi se afla in impas, craiasa furnicilor si cea a albinelor salvandu-i, de asemenea, viata.

O experienta determinanta pentru maturizarea lui o constituie intalnirea cu omul ros, care este un alt pericol de care ar fi trebuit sa se fereasca, asa cum il sfatuise tatal. Calatoria spre curtea imparatului Ros este un necontenit prilej de initiere a flacaului, tanarul deprinzand experienta mai ales in cunoasterea speciei umane. Harap-Alb are capacitatea de a-si face prieteni adevarati, loiali, care sa-l ajute in orice imprejurare dificila a vietii sale.

In aceasta perioada a initierii, tanarul cunoaste dragoste aprinsa pentru a fata de imparat, care vine, asadar, din aceeasi lume cu el, pregatindu-l pentru casatorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Ultima proba la care il supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calitatilor viitoarei sotii, care va sti sa aiba grija de barbatul ei, sa-i stea aproape la bine si la rau, acest fapt fiind ilustrat atunci cand ea ii salveaza viata, trezindu-l din morti. Aceasta intamplare simbolizeaza ideea ca acum Harap-Alb redevine el insusi, fiul craiului, scapand de povara juramantului facut spanului, acela ca ii va sluga "pana cand va muri si iar va invia".

Harap-Alb parcurge o perioada de formare a personalitatii, desi inzestrat cu importante calitati, are slabiciuni omenesti, momente de tristete si disperare, de satisfactii ale invingatorului, toate conducand la desavarsire lor ca oameni.

Umorist de talent si scriitor "senzational", Creanga zugraveste cu elemente fantastice, dar cu realism propriu taranilor din Humulesti, personaje care, desi supranaturale, reprezinta simboluri concrete ale vietii oamenilor: frigul, foamea, setea, prin Gerila, Flamanzila, Setila si dimensiunile timpului si ale spatiului, prin Ochila si Pasari-Lati-Lungila.

Primul pe care il intalneste Harap-Alb in drumul sau este Gerila, o dihanie de om, care, la poalele unui codru se "parpalea pe langa un foc de douazeci si patru de stanjeni de lemne si tot atunci striga, cat il lua gura, ca moare de frig". Elementele portretului mai mult decat hiperbolice si umoristice sugereaza o reprezentare de carnaval, de teatru enorm. Astfel, omul acela care era "ceva de spariet" avea "urechi clapauge si niste buzoaie groase si dabalazate. Si cand sufla cu dansele, cea de deasupra se rasfrangea in sus peste scafarlia capului, iar cea de dedesubt atarna in jos de-i acoperea pantecele. Si, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasa de-o palma". Tremura asa de tare de frig, "de parca-l zghihuia dracul". Pentru a intari prezenta lui Gerila in enorma sa infatisare, tot ce era in jurul sau capata aspect apocaliptic, pentru ca "toata suflarea si faptura de primprejur ii tinea hangul: vantul gemea ca un nebun, copacii din padure se vaicareau, petrele tipau, vreascurile tiuiau si chiar lemnele de pe foc pocneau de ger". Identificandu-l pe "tartorul" langa care si focul ingheata, Harap-Alb il indeamna sa-l insoteasca sub pretextul ca se va mai incalzi la drum, nefiind bine cand e frig sa stai locului. Au devenit proverbiale cuvintele acestei intalniri: "razi tu, razi, Harap-Alb zise atunci Gerila tremurand, dar, unde mergi, fara mine n-ai sa poti face nimica". Scena de la curtea imparatului Ros este relevanta pentru caracterizarea lui Gerila (prin autocaracterizare, caracterizare de catre alte personaje si de catre scriitor). Astfel, Gerila, "nazdravan cum era isi cheama tovarasii avertizandu-i discret (incetisor) despre ce ar trebui sa faca pentru a se apara de casa de arama rosie ca jeraticul, pe care le-o pregatise credinciosul imparatului, cu gandul de a se scapa de ei". Gerila ii avertiza: "- Mai, nu cumva sa va impunga Mititelul sa intrati inaintea mea unde ne-a duce omul tapului celui ros, ca nu mai ajungeti sa vedeti ziua de mane. Doar unui-i imparatul Ros, vestit prin meleagurile aceste pentru bunatatea lui cea nepomenita si milostivirea lui cea neauzita. Il stiu eu cat de primitor si de darnic la spatele la spatele altora. Numai de nu i-ar muri multi ani inainte! Sa traiasca trei zile cu cea de-alaltaieri". Si atentionandu-si tovarasii ca "vorba lunga saracia omului", pornira la culcare: "teleap, teleap, teleap", Gerila sufla de trei oci cu "buzisoarele sale cele iscusite" si casa ramane nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit intr-insa.

Simbolizand dimensiunea umana a foamei, Flamanzila este al doilea personaj pe care-l intalneste Harap-Alb, "foametea, sac fara fund sau cine mai stie ce procopseala a fi, de nu-l mai poate satura nici pamantul". Plina de umor, scena ospatarii lui Flamanzila este relevanta pentru simbolistica personajului: "si atunci unde nu incepe Flamanzila a carabani deodata in gura cate o haraba de pane si cate o ialovita intreaga, si repede mi ti le-a infulicat si le-a forfacat, de parca n-au mai fost (.) Dupa aceea, Flamanzila a inceput a striga in gura mare ca moare de foame si a zvarli cu ciolane in oamenii imparatesti, care erau acolo de fata".

Simbolizand dimensiunea umana a setei, Setila este al treilea personaj intalnit de Harap-Alb in drumul lui, "ala minunatie si mai mare". Aceasta aratare de om "bause apa de la 24 de iazuri si o garla pe care umblau numai 500 de mori si tot atunci striga in gura mare ca se usuca de sete". Caracterizarea este memorabila: "- Mai, da' al dracului omanie de om e si acesta! zice Harap-Alb. Grozav burdahan si nesatios gatlej, de nu pot sa-i potoleasca setea nici izvoarele pamantului; mare ghiol de apa trebuie sa fie in matele lui! Se vede ca aceste-i prapadenia apelor, vestitul Setila, fiul Secetei, nascut in zodia ratelor si impodobit cu darul suptului". La ospatul imparatului, Setila striga si el "ca crapa de sete" iar imparatul il considera, mai ales pe el si pe Flamanzila, "o curata saracie trimisa pe capul lui". Pus si el in fata celor "12 harabale cu pane, 12 ialovite fripte si 12 buti pline cu vin de cel hranit, de care, cum bei cate oleaca pe loc ti se taie picioarele, iti sticlesc ochii in cap, ti se incheie limba in gura si incepi a bolborosi turceste, fara sa stii bechiu macar", Setila dand fundurile afara la cate o bute "horp! ti-o sugea dintr-o singura sorbitura; si repede-repede, mi ti le-a supt pe toate de-a randul, de n-a mai ramas nici macar o picatura de vin pe doage". Folosirea onomatopeii "horp" sustine arta narativa, oralitatea ei si completeaza caracterizarea, prin gestica, a personajului.

Simbolizand dimensiunea timpului, Ochila, asemanator uriasilor cu un ochi in frunte, apare in drumul lui Harap-Alb si al celor trei: Gerila, Flamanzila si Setila ca "o schimonositura de om" care "avea in frunte numai un ochi, mare cat o suta, si, cand il deschidea, nu vedea nimica; da chiar peste ce apuca". Viziunea pe care Ochila o are asupra lumii este aceea a anormului, a halucinantului, si a lumii pe dos: ".toate lucrurile mi se arata gaurite, ca sitisca, si stravezii, ca apa cea limpede; deasupra capului meu vad o multime nenumarata de vazute si nevazute; vad iarba cum creste din pamant; vad cum se rostogoleste soarele dupa deal, luna si stelele cufundate in mare; copacii cu varful in jos, vitele cu picioarele in sus si oamenii umbland cu capul intre umere; vad, in sfarsit, ceea ce n-as dori sa vada nimene, pentru a-si osteni vederea; vad niste guri cascate uitandu-se la minte si nu-mi pot da seama de ce va mirati asa, mira-v-ati de frumusete-va". Considerandu-l un om nebun, Harap-Alb, il deplange si, vazandu-l ca pe un vis de care-ti vine sa plangi sau sa razi, dar "lasat' de Dumnezeu", il boteaza si pe acesta. Folosind asociatii de cuvinte si mai stranii si o tirmicitate a spunerii, creaza un adevarat suflu euforic: "poate ca acesta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora lui Pindila, din sat de la Chitila, peste drum de Nimerila, ori din targ de la Sa-l-cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai dati". Spre deosebire de portretele predecesorilor (Gerila, Flamanzila, Setila) realizate prin descrierea fizica, portretul lui Ochila este realizat prin imbinarea descrierii fizice cu autocaracterizarea directa, asa cum rezulta din pasajul: "- Iaca - incepu el a racni ca un smintit - toate lucrurile mi se arata gaunte ca sitisca . mira-v-ati de frumusete-va". Si, in cearta din casa de arama, Ochila intervine cu talc si cu har, incercand sa-i potoleasca. Ochila deosebeste firele de mac ded cele de nisip, chiar daca era intuneric; ii da de veste lui Pasarila cand o vede pe fata imparatului Ros, o urmareste in zborul ei si, dupa ce a tras o "durdura buna" cautand-o, au luat-o s-o duca impreuna cu Pasarila, spre culcus: "si odata mi t-o insfaca ei, unul de-o mana si altul de cealalta, si hai, hai, hai, hai! In zori de ziua ajung la palat si, trecand cu dansa printre straji, o silesc sa intre in odaia ei, tot cum a iesit".

Simbolizand dimensiunea spatiului si vechea indeletnicire - vanatoarea, Pasari-Lati-Lungila se infatiseaza ca "o pocitanie de om" care umbla cu arcul dupa vanat, dupa pasari, cu un mestesug "dracos si o putere mai pe sus decat isi poate dracul inchipui". Se latea asa de tare, "de cuprindea pamantul in brate". Cand se desira si se lungea ajungea "cu mana la luna, la stele, la soare si la cat voia de sus". Pasarile le prindea cu mana din zbor, "le rasucea gatul cu ciuda si apoi le manca asa crude, cu pene cu tot". Imaginea halucinanta a "pocitaniei de om" - ultimul intalnit in cale, il determina pe Harap-Alb sa se intrebe nervos: "dar oare pe acesta cum mama dracului l-o fi chemand?" Botezandu-l dupa modelul celorlalti, scriitorul confirma marea arta de a portretiza, nelipsind hiperbola, comparatia, ironia: "sa-i zici Pasarila. nu gresesti; sa-i zici Latila. nici atata: sa-i zici Lungila. asemenea; sa-i zici Pasari-Lati-Lungila, mi se pare ca e mai potrivit cu naravul si apucaturile lui, zise Harap-Alb, induiosat de mila bietelor pasari. Se vede ca acesta-i vestitul    Pasari-Lati-Lungila, fiul sagetatorului si nepotul arcasului; braul pamantului si scara cerului; ciuma zburatoarelor si spaima oamenilor, ca altfel nu te pricepi cum sa-i mai zici". Portretul lui Pasari-Lati-Lungila se diferentiaza de cel al celorlalti patru insotitori ai lui Harap-Alb, in ceea ce priveste natura fantasticului, pin faptul ca fantasticul portretului sau cuprinde, pe langa elementele pamantesti, trimiteri la luna, soare si stele. Pasari-Lati-Lungila poate fi considerat o sinteza a tuturor celorlalte personaje, cu exceptia, poate, a lui Gerila, intrucat este lacom si pofticios ca Flamanzila si Setila si intrucat are ceva din agerimea lui Ochila (folosirea arcului pentru vanarea pasarilor). Avertizandu-l pe Harap-Alb de utilitatea lui, pentru ca fata imparatului Ros cand vrea se face "pasare maiastra, iti arata coada, si ie-i urma daca poti", Pasari-Lati-Lungila se asociaza celor cinci, sub rezerva de a-i fi de folos, pornind "tussese inainte". Dupa ce se ospatara toti, scena de la curtea imparatului Ros amintind de obiceiul petitului popular, supusi la probe pentru a dobandi fata, Pasarila ii va fi lui Harap-Alb de mare folos, fiindca "fetisoara imparatului" o "zgatie a dracului de fata" le-a "trea butucul", zburand ca o sageata pe langa toti. Ochila i-o arata ascunsa "in dosul pamantului, tupilata sub umbra iepurelui". Pasarila, latindu-se cat poate, "incepe a bajbai prin toate buruienile", dar se ascunsa din nou dupa o stanca. Atunci se inalta punandu-si in valoare trasaturile uriesesti si, urmand-o in zborul ei sagalnic, "se desira odata si se inalta pana la luna". Cuprinde luna in brate, "gabuieste pasarica, mi si-o insfaca de coada si cat pe ce sa-i suceasca gatul". Pasarea se preface in fata si striga inspaimantata: "- Daruieste-mi viata, Pasarila, ca te-oi darui si eu cu mila si cu daruri imparatesti asa sa traiesti!".

Craiul, tatal lui Harap-Alb este un om trecut prin viata, cu o experienta solida si nu-si pune in pericol fiii, pana nu se convinge ca sunt in stare sa invinga piedicile iminente unei calatorii in necunoscut. Ca orice tata responsabil si preocupat de soarta fiilor, le verifica nu numai curajul, cutezanta, ci si istetimea de a face fata intamplarilor. Sfatul pe care-l da mezinului, acela de a se feri de omul span si de omul ros, se dovedeste esential pentru maturizarea flacaului, care trebuia totusi sa treaca personal prin aceasta experienta de viata.

Trasaturile morale ale Imparatului Verde, fratele craiului si unchiul lui Harap-Alb, reies indirect, din faptele si vorbele personajului. Mandru de imparatia sa vestita in toata lumea, isi educase fetele in respectul cuvenit parintilor, chiar daca acestea aveau alte opinii, ele nu indrazneau sa incalce poruncile tatalui. Pastrator al traditiilor strabune, imparatul Verde apeleaza la fratele lui pentru a-i trimite un fiu care sa-i urmeze la tron, intrucat el avusese numai fete. Ospitalier si increzator in oameni, el primeste cu cinste pe nepotul sau, pe fata imparatului Ros si se comporta necrutator cu minciuna, atunci cand este demascat Spanul.

Sfanta Duminica este un personaj secundar si fabulos prin aparitiile ei ciudate, o data ca cersetoare, apoi locuind pe o insula misterioasa, in ipostaza Sfintei Duminici. Ea ii ajuta pe cei care merita, care au calitatile necesare sa razbata in viata. La inceput, Harap-Alb este neincrezator, "ia lasa-ma-ncolo, matusa, nu te supara", desi ea ii da un sfat, devenit adevar universal-valabil, "nu te iuti asa de tare, ca nu stii de unde-ti poate veni ajutor".

Fata imparatului Ros, personaj fabulos, este la fel de faimoasa ca si tatal ei, se spunea despre ea ca e "farmazoana" (vrajitoare, sireata), ca stia sa poarte "lumea pe degete", dar din toate aceste vorbe, nu se dovedise care "este cea adevarata" (caracterizare indirecta). Ea pare "o zgatie de fata" sau "un drac bucatica rupta tata-sau in picioare, ba inca si mai si", dar atunci cand se convinge de vrednicia lui Harap-Alb, dovedeste demnitate si onoare: "trebuie sa merg cu Harap-Alb si pace buna!". Indragostindu-se de ea ca un nebun, Harap-Alb o caracterizeaza direct: "un boboc de trandafir din luna mai, scaldat in roua diminetii, dezmerdat de cele intai raze ale soarelui, leganat de adierea vantului si neatins de ochii fluturilor". Fata il indrageste si ea pe voinic, ghiceste adevarul despre Harap-Alb si-l dezvaluie imparatului Verde, apoi, pentru ca fusese prevazatoare, adusese cu ea cele trebuincioase (smicele, apa moarta si apa vie), reuseste sa-si salveze barbatul, atunci cand spanul il ataca pe neasteptate.

Spanul intruchipeaza forta raului in basm, este prin nastere un om rau, "visa de boz tot ragoz", viclean peste masura, nu se da in laturi sa pacaleasca un "boboc" (nepriceput, lipsit de experienta) cum era mezinul craiului si-l atrage in capcana din fantana prin minciuni si tentatii ce dovedesc o buna cunoastere de oameni. Trasaturile lui morale reies in mod indirect din faptele sale si din relatiile cu celelalte personaje. Impostor si grosolan, se comporta ca un stapan tiran, considerand ca slugile seamana cu animalele, "ca si intre oameni, cea mai mare parte sunt dobitoacele care trebuiesc tinuti din frau, daca ti-i voia sa faci treaba cu dansii". Vazandu-se ajuns urmas la tronul imparatesc devine arogant si laudaros, insusindu-si toate meritele lui Harap-Alb, ba mai mult, falindu-se ca stie sa fie stapan adevarat si sa-si struneasca slugile: "nu stiti dumneavoastra ce poama-a dracului e Harap-Alb aista". Insolent si infatuat, Spanul nu se sfieste sa-i spuna imparatului Verde ca daca o vrea Dumnezeu "sa ma randuiesti mai degraba in locul dumitale" o sa schimbe regulile acestuia. Spanul se caracterizeaza si prin antiteza cu Harap-Alb, scriitorul construind un caracter razbunator, viclean, care insa sfarseste prost, fiindca nimic nu ramane nepedepsit din ceea ce inseamna rautate si incalcarea firescului, a legilor nescrise. Intamplarile scot in evidenta si imprudenta lui Harap-Alb, care neascultandu-si tatal, are de suportat consecintele dintre cele mai umilitoare, din care iese insa numai datorita bunavointei, credintei, supunerii si increderii in el si in semenii sai. Este de retinut si faptul ca acela care-l pedepseste pe Span este calul nazdravan, cel care a fost cel mai apropiat lui Harap-Alb.

Prezenta unor personaje "deghizate" incepe dupa primul paragraf, prin cuvintele autorului: "Dar ia sa nu ne departam cu vorba si sa incep a depana firul povestii". Cuvintele subliniate amintesc de mitul autohton al ursitoarelor (care ii menesc destinul fiecarui nou-nascut); cele trei zane ale soartei au atributii bine stabilite (una toarce, alta deapana si a treia taie firul vietii), unul dintre personajele "deghizate" fiind chiar fiul craiului (pentru ca nu putea fi initiat, daca nu se deghiza in sluga). Tot o "ursitoare" este si Sfanta Duminica; panza alba in care este invaluita atunci cand se ridica in vazduh, aminteste de panza Penelopei (care i-a "tesut" destinul lui Ulysse).

Personajele se individualizeaza prin limbaj: "Spanul traieste cu adevarat in replici (actele sale sunt conventionale). (.) Foarte vii sunt fabulosii tovarasi de drum ai eroului si cateva scene, cum ar fi aceea din casa de arama, sunt memorabile. (.) Personajele nu ies nici o clipa din schematismul lor, insa, retraind in fiecare, Creanga umple schema de viata". (Nicolae Manolescu)

Naratiunea prin dialog, umorul, jovialitatea si eruditia paremiologica, oralitatea povestirii    intr-un ritm alert, toate acestea particularizeaza stilul si talentul prozatorului ilustrat in toate creatiile literare, definind arta naratiunii lui Ion Creanga.

Pastrand elementele de sursa folclorica, cum sunt: motivele - incercarea puterii; petitul, probele; personajele, ajutoarele personajelor; formulele tipice; intrepatrunderea fabulosului cu realul; oralitatea stilului, scriitorul adauga noi elemente care confera basmului calitatea de opera culta. Pot fi mentionate: dramatizarea actiunii prin dialog; umanizarea fantasticului - prin comportamentul eroilor, observatiile psihologice asupra limbajului, mentalitatea gesturilor; comicul, jovialitatea, eruditia paremiologica.

La Creanga intalnim o solidaritate a personajelor, mici si mari, ce tine de etica spiritualitatii satului traditional, intru biruinta binelui. La Rabelais, Gargantua sau alti eroi se descurca singuri cu fortele raului, ca in infruntarile cavaleresti. Astfel fantasticul in acest "Bildungsroman" apare ca o categorie estetica, o dominanta incorporata in viziunea autorului.

Ca o trasatura distincta, la Creanga, elementele fantastice apar in simbioza cu cele reale. De fapt, realul devine predominant in contactul cu fantasticul, asigurand astfel naratiunii o dinamica surprinzatoare si un pitoresc neasteptat. In realitate, inovatiile lui Creanga au, in structura basmului, un efect umoristic. Povestirea capata dintr-o data o puternica individualitate, personajele o puternica substanta de umanizare si, de aici, posibilitatea decantarii umorului, ca element compatibil cu structura personajelor si a semnificatiilor implicate de dubla lor ipostaza: personaje fantastice, dar cu infatisare si manifestari de natura reala:

"Si cum ajung, o data intra buluc in ograda, tussese Harap-Alb inainte si ceilalti in urma, care de care mai chipos si mai imbracat, de se tiriiau atele si curgeau oghielele dupa dinsii, parca era oastea lui Papuc Hogea-Hogegarul. Si atunci Harap-Alb se infatiseaza inaintea imparatului Ros, spunandu-i de unde, cum, cine si pentru ce anume au venit. Imparatului i-a fost de-a mirarea vazand ca niste golani au indrazneala, de vin cu nerusinare sa-i ceara fata, fie din partea oricui ar fi."

Spre deosebire de structura basmului fantastic popular, unde fantasticul isi mentine nealterata substanta vom observa, la Creanga, cateva mutatii in urma carora realul invadeaza zonele rezervate fantasticului. Aceasta inovatie are valoare de unicat in intreaga literatura dedicata genului. In felul acesta, Creanga a insuflat eroilor supranaturali "o viata curat omeneasca" asa cum afirma Garabet Ibraileanu. Suferind aceasta transmutare, eroii lui Creanga, desi apartin planului simbolic si, in linii esentiale au o identitate si o fizionomie fantastica, ei se comporta asemenea oricarui pamantean dar, mai cu seama, asemenea oricarui locuitor din Humulesti, fiind, in cele din urma, nu numai umanizati dar si individualizati.

Se poate observa, din analiza comparativa, nu numai a intregului, ci si a oricarui dintre fragmente ca "Povestea lui Harap-Alb" se distinge, in primul rand, fata de oricare basm fantastic popular, tocmai prin capacitatea geniala a autorului de a absorbi adevaruri universal valabile, din viata, obiceiurile si traditiile poporului si de a le turna in noi tipare, in structuri stilistice inegalabile.

Limbajul artistic al basmului "Povestea lui Harap-Alb" este presarat cu zicatori, proverbe si fraze rimate, personajul vorbind limba moldoveneasca autentica, presarata cu regionalisme si expresii populare: "sa-l vad cind mi-o vedea ceafa", "acesta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora lui Pindila, din sat de la Chitila, peste drum de Nimerila, ori din targ de la Sa-l-cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai dati". Imparatul vorbeste ca un taran oarecare (dialogul in basmele lui Creanga este de rigoare), in pilde: "- Ei, dragul tatei, asa-i ca s-a implinit voarba ceea: Apara-ma de gaini, de caini nu ma tem?". Sau: "Cum vad eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastra; la sfantul Asteapta s-a implinit dorinta lui. Halal de nepoti are! Vorba ceea: La placinte, inainte / Si la razboiu, inapoi" (este modul cum tatal isi mustra cei doi feciori mai mari, care se sperie de ursul ce le iesise in cale la capul podului). Culmea este ca si calul vorbeste ca la Humulesti, cautand a-si mangaia adevaratul staoan, cazut in mare necaz: "- Stapane, de-acum inainte, ori cu capul pe peatra, ori cu peatra pe cap, tot atata-i; fii barbat odata si nu-ti face voie rea". Sau, intr-alt loc, tot calul: "Stapane. nu te mai olicai atata! Dupa vreme rea, a fi el vreodata si senin (.). Nu aduce anul ce aduce ceasul. Cand sunt zile cu noroc treci prin apa si prin foc si din toate scapi nevatamat. Vorba cantecului: Fa-ma mama cu noroc, / Si macar m-arunca-n foc". Popoasuri de sfatosenie, cu vorbe din cele mai curat romanesti, din viata de toate zilele, creionand de indata, foarte viu, personajul care le debiteaza, nu se gasesc in basmele folclorice originale intr-o cantitate mare, acolo predominand interesul pentru peripetiile iesite din comun, extraordinare. Aici, nu numai in vorbirea directa (vorbirea personajelor), dar si in cea indirecta a povestitorului, aflam expresii pitoresti, humulestene, ceea ce face si din narator un personaj un fel de regizor imaginar care oranduieste scenele si actorii unei piese pe care insusi o joaca, avand in cititori spectatori tot atat de imaginari (situatia seamana cu aceea intalnita in schitele lui caragiale, chiar daca materia este cu totul alta).

Numele personajelor constituie o particularitate a basmului lui Creanga, deoarece ele definesc o trasatura dominanta de caracter care-i individualizeaza in mod sugestiv: Setila poate fi betivul satului; Flamanzila - taranul lacom si mancau; Ochila - cel care vede tot; Gerila care umbla si vara infofolit si se vaita de frig.

Se poate identifica aici comicul, specific la Creanga - spunerea mucalita, ironia, poreclele, zeflemisirea, diminutive cu valoare augmentativa; unele caracterizari pitoresti - tovarasii de drum ai lui Harap-Alb, unele scene comice si bineinteles neintrecuta eruditie paremiologica, ce se revarsa in basm la tot pasul, imbogatind nota de originalitate.

Oralitatea stilului lui Creanga este data de impresia de spunere a intamplarilor in fata unui public, si nu pentru cititori. Modalitati de realizare a oralitatii stilului sunt: dialogul (" - Parca v-a iesit un sfint din gura, Luminate imparate, zise atunci Flamanzila. (.) - Ia lasati, mai, zise Ochila, clipocind mereu din gene"), folosirea dativului etic ("si odata mi ti-l insfaca cu dintii de cap, zboara cu dansul in inaltul ceriului si apoi, dandu-i drumul de-acolo, se face spanul pana jos praf si pulbere"), exclamatii, interogatii, interjectii ("Si odata mi ti-o insfaca ei, unul de o mana si altul de cealalta, si hai, hai!. hai, hai! in zori de ziua ajung la palat", " - Mai, Pasarila iacata-o-i, ia!"), expresii onomatopeice ("si cand sa puna mana pe dansa, zbrr!.", "si-odata pornesc ei, teleap-teleap-teleap, si cum ajung in dreptul usii, se opresc putin"), adresare directa ("ce-mi pasa mie?"), diminutive ("trebusoara", "fetisoara imparatului (.) s-a prefacut in pasarica"), formule specifice oralitatii ("toate ca toate", "vorba ceea", "de voie de nevoie", "vorba unei babe", "vorba cantecului"), fraze ritmate ("Ca e laie,/ Ca-i balaie;/ Ca e ciuta,/ Ca-i cornuta"), o incarcatura stilistica realizata cu ajutorul figurilor de stil, a expresiilor populare, regionalisme ("na-i cui banui"; "a se chiurchiului", "teleaga"), a proverbelor si zicatorilor, ceea ce asigura o savoare, o plasticitate si o frumusete sonica specifica ("omul sfinteste locul", "cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale").

Umorul in proza lui Creanga este dat de starea permanenta de buna dispozitie a autorului, de jovialitatea, verva si placerea lui de a povesti pentru a starni veselia "ascultatorilor". Povestitorul are o atitudine de intelegere fata de pacatele omenesti, ba chiar face haz de necaz cu optimism si crede intr-o oarecare indreptare a defectelor umane ("Razi tu, razi, Harap-Alb (.) dar unde mergi, fara de mine n-ai sa poti face nimica"). Modalitatile de realizare a umorului sunt: exprimarea poznasa ("Doar unu-i imparatul Ros, vestit prin meleagurile aceste pentru bunatatea lui cea nepomenita si milostivirea lui cea neauzita"), combinatii neasteptata de cuvinte ("Tare-mi esti drag!. te-as vari in san, dar nu incapi de urechi."), caracterizari pitoresti ("o zgatie de fata, un drac, bucatica rupta din tata-sau din cap pana in picioare, ba inca si mai si"), expresii cu talc ("Vorba ceea: da-i cu cinstea, sa piara rusinea"), ironia ("Ei, dragul tatei, asa-i ca s-a implinit vorba ceea: apara-ma de gaini, ca de caini nu ma tem"), caracterele personajelor (imparatul Ros are "inima haina, nu se mai satura de a varsa sange omenesc"; fata lui este "o farmazoana cumplita"), poreclele personajelor ("Pasarila", "Buzila"), situatiile si intamplarile in care sunt pusi eroii ("imparatul i-a fost de-a mirarea, vazand ca niste golani au asemenea indrazneala, de vin cu nerusinare sa-i ceara fata, fie din partea oricui ar fi"), diminutive cu valoare augmentativa ("bauturica", pentru cele "12 buti pline cu vin din cel hranit"; "buzisoare" pentru "niste buzoaie groase si dabalazate").

Dincolo de substratul autohton, se intrevad in acest basm si o seama de ecouri din mitologie. Astfel, Ursul (care simbolizeaza clasa razboinicilor) este adormit cu fiertura de "somnoroasa" data de Sfanta Duminica; in acest mod, apa din fantana devine apa Lete a uitarii. Tot asa, Cerbul (a carui privire poate ucide) trimite la capul Meduzei (din mitologia greaca); in plus, nestemata pe care o poarta in frunte, aminteste de perla frontala (din simbolismul hindus) care le confera luptatorilor atributul eternitatii. Prin anihilarea Ursului si prin uciderea cerbului, Harap-Alb reediteaza mitul Crengii de Aur, preluand de la invinsi atributele razboinicului si privilegiul eternitatii.

Urmarind in concluzie, decodarea mesajului, se poate arata ca basmul lui Creanga se sfarseste in spiritul basmului fantastic popular unde, in conformitate cu convingerile poporului, binele triumfa in mod inevitabil in confruntarea cu raul. Harap-Alb, asemenea lui Fat-Frumos, este un personaj simbol. El reprezinta fortele binelui si ale dreptatii si, indiferent de natura si proportiile ostilitatilor si pericolelor prin care trece, va iesi biruitor. Triumful lui semnifica triumful luminii asupra intunericului, triumful binelui asupra raului, triumful dreptatii asupra strambatatii, semnifica increderea nestramutata a omului din toate timpurile, a poporului in posibilitatea fauririi unei lumi a binelui si a dreptatii pe pamant.

Ion Creanga a ilustrat in opera sa propria experienta de viata, pe care a povestit-o "sub forma de memorial; a invaluit-o in mit si a sugrumat-o intr-o experienta fantastica, valabila pentru om in genere; si el a luptat cu spanii, cu primejdiile si nevoile, si el s-a facut frate cu dracul,ca sa treaca puntile vietii, iar nemurirea si-a dobandit-o din apa vie si apa moarta a creatiei lui artistice".