Cântecul de lebada al romantei

Cântecul de lebada al romantei

Romanta - cel mai înaltator cânt filosofic al poporului român - este supusa de la o vreme unor devieri ce o conduc irevocabil spre disparitie. Actul de deces avea sa fie semnat cu doua decenii si jumatate în urma nu de partidul totalitar al acelor vremuri, ci tocmai de cei chemati sa slujeasca cultura româneasca. Or, bine se stie, marile imperii ale istoriei au fost distruse în primul rând din interior si abia dupa aceea din exterior.

De la un „heghedus“ la privighetorile cu ifose

Unii dintre ei, precum catolicul sau reformatul Ladislau Heghedus, erau de profesie politruci, în timp ce altii, mai exact spus altele, erau doamne cu renume ale cântecului elevat, dar care nu aveau nimic comun cu folclorul românesc. Una dintre aceste doamne a avut nerusinarea s-o oblige pe Ioana Radu sa urce în 1987 pe scena festivalului de la Târgoviste spre a asterne la picioarele unei „privighetori“ buchetul imens de crizanteme atribuit pâna atunci marilor valori ale cântului filosofic. Actul în sine simboliza nu numai „descoronarea“ unei regine, ci mai ales un act de degradare culturala si morala.

Din nefericire, la aceasta transfigurare a romantei autentice în scenete de opera si opereta aveau sa-si aduca o contributie neostenita si cele doua doamne de pe sticla TVR 1 si TVR 2, platite de noi, contribuabilii, pentru a face ceea ce le-a fost si le este scris pe fisa de post: un act de cultura nationala autentica. Doamnele respective au facut de-a lungul timpului mai mult rau romantei decât toate „privighetorile cu ifose“ la un loc.

Multi si mari au fost, putini au ramas

În anul de gratie 2008, România, patria romantelor, înregistreaza marea deceptie de a nu mai avea niciun creator de romante. La fel de trist este si faptul ca nu avem nici macar o scoala autentica pentru slefuirea talentelor ce încearca cântul romantei. Asta în conditiile în care, de la Viena si pâna la Chicago, CD-urile cu romante românesti produse de firme straine aflate dincolo de hotarele tarii si exprimate în alte graiuri se afla la loc de mare cinste.

Ce face Ministerul Culturii pentru a opri acest val al copyright-ului si rastalmacirilor? Nimic, dar absolut nimic. Iesirea lui la rampa este vizibila mai ales cu prilejul unor evenimente mondene, ocazie în care dovedeste o marinimie cel putin suspecta.

În ceea ce priveste romanta, actul de sustinere este mimat cu ocazia concursului de la Târgoviste, unde, vai Doamne, ne este dat sa fim martorii unui act cultural mimat. La originea culpei se afla nu interpretii, ci organizatorii. Mai exact spus, cei care gândesc si gestioneaza aceasta manifestare ce-si asteapta sfârsitul obstesc.

Câte din marile voci autentice ale romantei au fost prezente în ultimii 18 ani pe scena acestui festival? Nici macar una. Marea Angela Moldovan s-a retras în mod deliberat, în timp ce putinii cântareti autentici de romante cauta sa-si câstige existenta prin aparitii folclorice clasice, gazduite cu generozitate de televiziunea nationala.

Ultimul mohican

Gheorghe Sarac va fi cântat când nu va mai fi.

Despre Gheorghe Sarac si ceilalti cântareti de romanta mai stim câte ceva doar din emisiunile radiofonice ale reputatului publicist Gheorghe Verman. Realizatoarele de televiziune încep sa faca grimasa când aud de romanta clasica si cu deosebire de Sarac. Adica de omul care se încapatâneaza sa salveze romanta de la ultimul cânt de lebada.

Face acest lucru de aproape trei decenii, iar la cei 70 de ani nu pare a se socoti înfrânt. Nici macar obosit. Poate scârbit. El mai are înca puterea de a reveni alimentat de o forta interioara asemenea unui perpetuum-mobile. Dovada cele cinci antologii si integrale înregistrate pe versurile marilor poeti ai neamului. Curând, poate mai curând decât cred dusmanii sai, va fi lansata o colectie de doine si cântece bihorene necântate pâna acum.

Lui Gheorghe Sarac, cel mai mare interpret de romante al zilelor noastre, dupa Angela Moldovan, se pare ca-i este dat sa intre în istoria acestei arte dupa trecerea în nefiinta. Sarac este un copil de taran sarac, dar neînduplecat atunci când este vorba de dreptate si adevar. Aceste „asertiuni“ avea sa le plateasca scump.

Si în trecut, si în prezent. Conflictul sau cu vechii politruci de la cultura s-a transformat în final într-un embargo care avea sa scoata romanta autentica de pe ecranele televiziunii nationale. Constient de impactul punerii sale la „index“, Gheorghe Sarac a luat pe cont propriu o cercetare de cea mai înalta valoare culturala nationala, reusind dupa 26 de ani de truda sa adune din rafturile prafuite ale vremurilor tot ce s-a compus mai bun în materie de romanta pe versurile marilor poeti Mihai Eminescu, Cosbuc, Alecsandri si Goga.

Daca nu gresim, este vorba de 38 de romante pe versurile lui Eminescu, 14 pe versurile lui Alecsandri, 34 pe versurile lui Goga. În curând vom avea sansa de a avea în casa si antologia de romante pe versurile lui Cosbuc. A cincea mare realizare a lui Sarac este creatia proprie, de fapt singura compozitie a sa, Balada Miorita. Este vorba de o cântare apoteotica fara egal în muzica apartinând acestui gen.

Fisa biografica

S-a nascut pe data de 1 iunie 1938, în satul Balaia, undeva între Alejd si Tileagd - Bihor. Parintii, Pavelea si Floarea Sarac, au adus pe lume sapte copii, Gheorghe fiind ultimul dintre ei. Harul cântului l-a mostenit de la mama, care cu vocea ei precum „tingalaii“ îsi doinea în fapt o viata de Golgota.

Împlinea exact 20 de ani când s-a înscris la Facultatea de Pedagogie si Filologie din Cluj. Debutul muzical avea sa aiba loc în 1958, când profesorul Liviu Frunza îl distribuie în opereta „Ana Lugojana“, perioada în care, aflat în gratiile celebrei Lia Hubic, îsi va cizela nu numai rolul, ci si glasul.

Anii care au urmat dupa terminarea facultatii au oscilat între perioade de extaz si agonie. Numit într-o functie importanta a unui serviciu special ce avea ca obiect de activitate protejarea creatiilor culturale nationale, Gheorghe Sarac intra în conflict direct inclusiv cu unii demnitari ai fostului regim.

El face marea greseala de a deconspira actiunile unor impresari ce actionau în zona Transilvaniei pentru a fura folclorul românesc de pe vaile Muresului si Crisului. Aceasta „defectare“ avea sa însemne începutul unei conjuratii de proportii în jurul prezentei lui Sarac pe scenele selecte ale culturii românesti. Ea a continuat si dupa Revolutie, cu aceiasi actori culturali, dar care si-au schimbat camasa rosie ce purta umbra lui Heghedus cu una indescriptibila.

În conditiile date, Sarac a fost obligat sa se reorienteze din mers, nu în ceea ce priveste actul de cultura, ci în difuzarea publica a acestuia. Singurele institutii care i-au sarit în ajutor au fost Radioul si Electrecord-ul. În aceasta perioada el compune singura creatie componistica a vietii sale, cântecul apoteotic Balada Miorita - un imn cum putine s-au mai scris si cântat în lume. Au urmat apoi antologiile si integralele pe versurile poetilor clasici, care împreuna cu propria compozitie formeaza cele cinci mari realizari ale vietii sale.

Lucrarea lui Sarac totalizeaza aproximativ 200 de cântece si imprimari radio si se pare ca niciuna „televizionista“. Încercând sa defineasca profilul uman si profesional a lui Sarac, renumitul compozitor Viorel Cozma afirma despre el „ca un nebun ca Sarac se naste o data la 100 de ani“. Aprecierea este coplesitoare, dar câti din diriguitorii culturii românesti îi înteleg sensul?

Ceea ce ramâne si îl face pe Sarac sa traiasca perioada de extaz a vietii sale este publicul, care adora si-l asteapta în casa. Deocamdata doar pe calea undelor. Poate ca marile doamne ce manipuleaza butoanele din spatele ecranelor de televiziune vor avea totusi puterea de a reveni la sentimente mai bune în ceea ce-l priveste pe Sarac. Daca nu ele, atunci altele. Gheorghe Sarac nu are voie sa ramâna un anonim în timpul vietii si un idol dupa.