Conceptia critica a lui Marcel Raymond

Conceptia critica a lui Marcel Raymond

Prea putin cunoscut la noi este Marcel Raymond,critic francez de marime europeana ce s-a bucurat,inca in viata fiind,de o reputatie atat de inalta si sigur incat pare o experienta a posteritatii.

Nici o ancheta asupra criticii secoluluixx-lea,fie ea straina si restrictive,nu isi permite sa-l ignore,iar in Franta aproape fiecare noua,,scoala"il revendica,daca nu ca origine,cel putin ca un model greu de atins.

In afara eficacitatii largi si durabile a cartilor sale,fiecare la randul ei facand cariera in subiect,insasi personalitatea sa a construitun centru de animatie intelectualoa in jurul careia s-au format cateva dintre cunostiintele critice cele mai representative ale culturii franceze de astazi.

Deschizator de drumuri in critica si si sustinator al poeziei moderne in general,M.Raymond nu este inca un participant direct la miscarea literara a vremii sale,nu se angajeaza in campanii si nici in comentariul literaturii curente.Adeziunea la valorile contemporane ramane intensa,dar purificata de excese temperamentale sau conjuncturale.Trairea sa este un izolatoare,cautand straturile profunde ale operei,nu intimitatea unui scriitor sau solidaritatea unui grup.Intreaga sa activitate tinde catre o identificare esentiala,in cadrul careia abstragerea din imediatul eterogen e o conditie a participarii,iar impulsul spre interiorizare,o conditie a expresiei.

Viata sa insasi-din putinele date pe care le cunoastem-este lipsita de spectaculos si de anecdoctica,exemplara in simplitatea si austeritatea ei intelectuala,in supunerea necontenita la valorile spiritului.Ce vor fi insemnat pentru el consacrarile oficiale si laurii tat de numerosi ai carierei universale.

Marcel Raymond este independent ca universitar,dar si un universitar independent.Cartea sa,aparuta in 1933,inseamna o rupture cu traditia istoriei literare unviversitare nu numai prin material aleasa,dar si prin viziunea adoptata asupra ei.Constructia sa implica depasirea factualismului filologic marunt,a acumularilor de date isolate si irelevate,a explicatiilor cauzale exterioare,a pretentiilor de obiectivitate si certitudine obtinute prin metode cantitative,inadecvate obiectului.

In 1926 ,se stabilea prin scurt timp in Germania,Marcel Raymond intalnea acolo o atmosfera de criza social-politica generand pe plan spiritual un nihilism absolute si o mistica a vietii ce-si cauta argumentele in Kierkegaard,pe de o parte,pe de alta,in autorii,,Lebensphilosophie"-ei,mentinuti astfel intr-o acuta actualitate.Contactul direct a lui Marcel Raymond cu gandirea germana are loc pe toate planurile si cu consecinte decisive pentru formatia sa.Cu toate ca el afirma a fi respirat numai o ,,atmosfera poetica",este neindoioasa frecventarea filozofilor romantici si a fragmentelor teoretice ale poetilor insisi,precum si a conceptiilor ideologice si estetice curente,de orientare in general antipozitivista si antirationalista.,,In Germania am luat o baie de irrational.Pana la a privi aparitia constintei in fiinta ca o figura,ca o gresala,ca o veritabila degradare",scrie el in amintirile sale.

In realitate,el ear intr-un fel pregatit pentru o astfel de intalnire datorita poetilor suprarealisti si mai cu seama,bergsonismului.Daca Soren Kierkengaard ii era total necunoscut,,trebuind sa urce in timp francez pana la Pascal,cu nelinistea sa cosmica,pentru a si-l apropia cu adevarat,filozofii germani ai vietii puteau fi usor receptati prin bergsonism,cu care aveau comun refuzul deductiile artificiale,al speculatiei abstracte si cautarea imediatului in acceptia de ,,trait".

,,Intuitia"bergsoniana si intelegerea'diltheyana sunt concepte bogat asemanatoare prin sublinierea caracterului organic al cunoasterii in cadrul careia subiectul si obiectul se unifica in,,simpatie"si ,,traire".Pentru Dilthey,viata este fluiditate imediata si permanenta,ca si pentru Bergson,dar totodata conexiunea,unitatea de relatii organice.Devenirea se obiectiveaza in forme care o exprima contrazicand-o in chiar esenta ei.Prin,,conexiunea"Dilthey realizeaza trecerea nu numai de la,,traire"la,,expresie"dar si de la individual la o totalitate semnificativa.Dupa el,insusi actul intelegerii pleaca de la o intuitie a totului.Viziunea atomista a antiintelectualismului e astfel depasita si calea spre structurile totale,articulate organic,ale gestalismului este deschisa.De la semnificatia comuna care da unitate unei conexiuni,Dilthey ajunge la tipuri,adica la un fel de metode integratoare universale si necesare,pe care le considera insa tot elemente intuitive,nedepartate de concretul existentei.Modalitatea sa de analizeaza descriptiva a cunostiintei,ca si notiunile de,,esenta"si,,tip"releva apropriere de fenomenologie.

Referindu-se direct la poezie,el atrage atentia,in repetate randuri,asupra caracterului ideal,general,al eului poetic.Il vom vedea pe M.Raymond subliniind nu o data valoarea impersonala a lirismului modern.

Este,poate,aici,o depasire a conceptiei lui Bergson referitoare la determinare autobiografica a oricarei creatii,chiar daca nu intr-un sens real si exact psihologic,ci intr-unul virtual ca,,autobiografia a posibilului".Pentru ambii filozofi,relatia intre autor si opera e una de organicizare,mentinuta prin aceea ca nimic exterior,adica nimic,,netrait"nu intervine;dar la Bergson valoarea universala a artei nu e pusa in evidenta.

In prelungirea indemnurilor astfel primate si exemplului oferit de traditia romantismului german,M.Raymond va adopta o vedere simultana asupra poeziei si filozofiei,dar va avea si rezerva necesara,caracteristica istoricului literar care consta mereu decalajul intre doctrina si operele apparent subordinate,fara a ignora insa functia stimulatoare pentru creatie a unor revelatii teoretice.

E semnificativ in cel mai inalt grad faptul ca,in fata opinii la care il invita contactul amplu si direct cu gandirea germana,M.Raymond va retine propensiunea spre totalitate,dar va rezista seductiei clasificarilor si schemelor.Tendinta integralista il va ajuta sa stabileasca terenul si obiectivele cercetarii sale,launtrul acesteia minsa,,atentia la unic"nu il paraseste nicicand.In chiar prima pagina din De la Baudelaire la suprarealism ne intampina stiuta distinctiei tipologica intre poetii,,vizionari"si,,artisti".Ea e anuntata abrupt si far solemnitate,desi constituie una dintre articulatiile cartii,pe parcursul careia se va umple de continut,se va imbogati cu nuante ce nu o pulverizeaza,ci o verifica.Astfel spus,ea e,,aruncata"in fluxul literaturii si,,uitata"pentru a fi regasita apoi cu alti sorti de convingere.

De o insemnatate cu totul deosebita este intalnirea lui Marcel Raymond cu opera puternic originala a lui Friedrich Gundolf,unul dintre marii critici ai secolului,autor al unei metodologii desprinse din meditatia capodoperelor si apropiate-prinidealitate-de insasi esenta literaturii.Elev a lui Dilthey,Gundolfrezolva in plan estetic dualitatea continuta in filozofia acestuia intre devenire si fiinta,intre forma si viata,prin exemplul creatorului care in tot ceea ce face lasa urma trecerii lui pentru eternitate.Experienta traita e una cu experienta literara care reprezinta,,figura"ei sin u poate fi analizata separate.Toate compartimentele operei si toate aspectele unei vieti sunt private ca manifestari ale aceleiasiunice energi spirituale.In cazul artistului mare,viata si opera sunt la fel de semnficative.Discontinuitatea intre opera si autor e astfel depasita,,viata"si ,,activitatea"unui artist nu vor mai constitui doua reprise distincte si successive in investigatia critica.Tehnica intrepretiva va fi cu adevarat o biografie a creatiei.

Aceasta cuprindere unitara a unei personalitati si a unei opera in devenire este posibila numai printr-o retraire,conceputa diltheyan ca recreare totala:,,Trebuie sa-l fi retrait pe Goethe ca un tot inainte de a-I interpreta operele ca forme ale vietii sale".Este exact ceea ce impiedica recaderea in vechea prejudecata biografista,fie ea psihologizanta sau scientista.

Marcel Raymond,care venise in Germania deja sensibilizat de protestele scriitorilor francezi,impotriva confruntarii omului operei cu omul biografiei,nu va relua intocmai indicatiile lui Gundolf dar le va respecta in ceea ce aveau essential.

Pentru M.Raymond,ca si pentru Gundolf,retrairea totalitatii unei opera sau a unei epoci nu inseamna epuizare,,spatiala",nici istoricizarea excesiva,generatoare de relativism,ci patrunderea intr-ospiritualitate creatoare exceptional ace resemnare de a,,convertii"intr-o stiinta ceea ce ii preocupa fiinta.Pentru M.Raymond,marele Jean-Jacques este omul cunoasterii confuse dar fericite si in acelasi timp,intaiul care apresimtit criza lumii moderne,oferiandu-i o solutie radicala si memorabila.Confesiunile,al doilea discurs,reveriile au constituit,fara indoiala,pentru viitorul exeget al poeziei moderne,un prim si fertile strat ideologic peste care s-au asezat revelatiile produse de bergsonism si de contactul cu Germania.Cultul imediatului,al elementarului si al originalului,ce uneste,la mare distanta si nu fara diferentieri importante,doctrina bergsoniana si,,Lebensphilosophie"cu filozofia artistica a romantismului german,isi gaseste desigur,predecesorul ideal in Rousseau.

Marcel Raymond e primul critic francez deplin sincronizat cu miscarea poeziei moderne,nu numai pentru ca adduce la zi comentariul ei,fara vrun decalaj de asteptare prudenta,dar mai ales,pentru ca isi asuma o traditie,fie aceasta filiera verificabila istoric,fie afinitate spirituala cu un moment anterior.Meditatia asupra poeziei franceze de la symbolism la suprarealism,efectuata prin experienta-anologa in multe tentative spirituale-a romantismului german,a dat obiectului insusi dimensiuni pe care intimitatea in timp nu putea decat sa le acopere,iar discursului critic-amploarea si emotia unei descoperiri.

M.Raymond e soltar cu destinul poeziei franceze moderne si prin faptul ca a intalnit aceleasi prejudecati si inerti traditionale pe care poetii le-au deposit pe planul creatiei inca de la sfarsitul secolului trecut,dar care continua sa functioneze in critica vremii lui.Activitatea lui M.Raymond marcheaza o mai mare deschidere a criticii franceze inspre culturile vecine si indeosebi inspre Germania,fapt care trebuie din nou interpretat sub semnul noutatii.Se stie ca in urma doamnei de Stael,cosmopolitismul filozofic gaseste cu dificultate si intarziere ecou in critica franceza,ai carei reprezentanti isi satisfac in general curiozitatea si vocatia doar inlauntrul literature nationale,dislocate astfel din traditia europeana.Sitautia e mult schimabata in secolulu nostrum,cand un J.Riviere are revelatia freudismului sau un Charles Du Bos frecventeaza cerul lui Stefan George sic and apare contributiile massive ale comparatistilor,desi atacurile impotriva influentelor straine nu lipsesc si e suficent sa amintim accentele violete ale lui Charles Maurras sau Pierre Lasserre referitoare la,,barbarii hiperboreeni".

In 1925,intr-un articol,Thibaudet ravnea avansul luat pentru germani de Curtius prin Balzac-ul sau si regrete absenta unui mare Goethe francez,ca o replica oferind posibilitatea unui parallelism de viziune si metoda.O asemenea replica avea sa vina abia in 1936 prin cartea lui Beguin,Sufletul romantic si visul.In ce-l priveste pe M.Raymond experienta poetica germana si anumite directii filozofice sunt-asa cum s-a putut observa-adanc implicate in dezbaterea poeziei franceze.De astfel,constructia intregii sale conceptii ideologice si estetice e de neconceput fara contactul cu Germania.Nu inseamna ca ignoram in acest fel o,,filiatie"franceza deja in masura sa calauzeasca insesi obtiunile sale germane.

Iata de pilda,Marcel Raymond implica deosebiri in dezbaterea poeziei moderne idei si atiotudini ale unori autori ca Baudelaire,Novalis sau chiar Flaubert.Este insa greu de presupus ca o anumita fraza formulate candva de unul dintre aceste ,,faruri'a putut servi eficace in declansarea unei actiuni moderniste,dupa cum e greu sa atribuim character programmatic si anticipativ unor propozitii ce pot sa fie intamplatoare scoase din contexte orientate,in orice caz spre alte obiective.Intr-o astfel de succesiune masura tacerilor este greu de stability si calitatea noua apare numai printr-un effect de perspective.In Caligramele lui Apollinaire,pentru a-l pomeni din nou pe acest poet situate la,,rascrucea vanturilor lirice"si la originile poeziei noi,idea disperarii cuvintelor in pagina parka inca,,nevinovata"dar samanta,,dezastrului"e deja aruncata si alti dupa el,dadaistii nde pilda,vor cere renuntarea la sintaxa si vor incredinta hazardului organizarea poetului.Tot asa,,improprietatea de expresie"baudelairiana anticipeaza revolta suprarealista impotriva bunului simt.Marcel Raymond nu studieaza o miscare poetica sau o anumita opera,ci poezia in diferitele ei metamorfoze, ,,intamplator"localizate..de la Baudelaire la suprarealism.Cartea lui este o epopee a formelor poetice,nu o istoriei a poeziei;o evocare pasionata a acelui lung poem pe care-spune Shelley-il scriu poetii de la inceputul lumii.Ea pare numai un fragment,arbitrar inceput si interrupt,dintr-o poveste a poeziei care se poate lipsi de poeti sau ii inventeaza ca o scuza pentru,,gresala "ei.

Intreaga activitae critica a lui Marcel Raymond e animate de o miscare concentrica,de o tendinta spre un centru spiritual spre care sunt aduse pe rand,o opera,o grupare literara sau o epoca.

Idealul omului integral-iata steaua fixa a conceptiei lui-si acest ideal implica mereu o natura de re-insusite si o istorie de re-asumat.E vorba nu numai de un punct de vedere,ci de un act,nu numai de o contemplatie,ci de o inglobare.Expresia acestui ideal o cauta el in experienta poeziei moderne si de aceea misdcarea pa care o inregistreaza si o urmeaza este o,,eternal neintoarcere".Ritmul profound al cartii sale il da,in afara decupajului pe capitole,renasterea periodica a imaginatiei poetice,prin regasirea unor raporturi organice cu cosmosul,revenirea ciclica la izvoarele poeziei adevarate.

Viziunea integralista ramane in orice caz, ,,proba"fundamentala la care supune M.Raymond poezia moderna franceza,de la ipostazele ei naturaliste sau unanimiste la cele hyperbolic,,purificate".Perspectiva integratoare adoptata asupra lumii si poezia-exigenta esentiala-filozofica orientand conceptia critica a lui Marcel Raymond-il mentine permanent inlauntrul obiectului sau su al valorilor umane eterne.Ea constituie cifrul sau , ,,runa magica"a gandirii si intuitiei sale critice.Asa cum poetul,resimtind universal ca interior,gaseste cuvintele care fac lucrurile sac ante,tot asa critical,aplecat asupra formelor artei-,,voci ale tacerii"-,gaseste formula care le face sa vorbeasca.Opera sa reprezinta un adevarat criteriu pentru insasi definitia unei critici straine de confuziile estetice,ca si de forme de dezumanizare ale studiukui literar.Daca prin critica aplicata el refuza scientismul suficent,prin conceptia supraordonatoare depaseste estetismul.Orientarii formal-tehniciste ii opun un concept de literature ce expresie a umanului,determinismului exterior-pe acela de,,viata a formelor".El depaseste relativismul psihologic si istoric,fiind in acelasi timp un critic al,,cunostintei"si al ,,profunzimilor".Marcel Raymond ni se infatiseaza ca un om-raspantie si cartea sa despre poezia franceza il exprima deplin,fiind ea insasi o raspantie in drumurile criticii moderne.Aici isi da el masura plenara a posibilitatilor,aici notatea profunda a conceptiei si a metodologiei sale isi gaseste terenul cel mai propice de manifestare.

De la Baudelaire la suprarealism este o incununare a miscarii critice din primele deceniii ale secolului.Ea poate sa para deja ,,traditionala"unori cercetatori actuali foarte specializati si ,,tehnicizati',dar ei insasi nu inceteaza sa o foloseasca,re-pargurgand cu mijloace stiintifice adevarurile ei,atunci cand n-au convingere,riguros si ingenuu mentinuta,ca le rostesc pentru prima data.Cu toate ca a scris acuma 65 de ani,ea isi mentine neatinsa valoarea ordonatoare si forta de seductie.Este ciudat cat de putina conjuncture e in aceasta carte si cat de multa profetie,cata deschidere spre ziua de azi,spre crizele si cautarile de acum.Explicatia acestui ecou prelungit sta in fapt ca ea e dedicate acelei,,eterne reintoarceri a poeziei:la care ne-am mai referit.De cate ori poezia se va regasi pe sine,de cate ori omul va simti nevoia sa se regaseasca pe sine prin ea,cartea de fata va putea servi drept intercessor.Ea scapa presiunilor contextului literar si istoric,se substrage conjuncturii,pentru a se supune altei conjuncture-simetriei astrale pe care o inchipuie poezia adevarata.

Nascuta din identificarea cu insusi destinul poeziei moderne,cartea lui Marcel Raymond poarta cateva dintre prestigiile si sansele acesteia de posteritate.