Analiza unei expresii romanesti: "a lua la vale"

Analiza unei

expresii romanesti: "a lua la vale"

In spatele oricarui cuvant se ascunde o istorie. Ea poate fi mai simpla, ori poate fi mai usor de intuit; poate fi mai complicata, ori mai ascunsa. Expresia "a lua la vale" are si ea propria istorie pierduta in negura vremurilor.

Sensul primar al expresiei a lua la vale e "a lua in ras'. Din punct de vedere structural, expresia e compusa din verbul a lua mostenit din verbul latinesc levo,-are care poate insemna: "a usura', "a descarca', "a scutura', "a tamadui', "a micsora', "a netezi', "a gelui' , etc., si substantivul feminin vale provenit tot prin mostenire din latinescul vallis,-is cu sensul de "vale'. Ne asteptam deci ca expresia sa aiba oarecare vechime in limba romana.

Caracterul prolific al verbului a lua se reflecta in bogatia de expresii si locutiuni care s-au format cu ajutorul sau: a lua in caruta, a o lua la sanatoasa, a lua in ras, a o lua de buna, etc.

De asemenea, substantivul vale apare in unele expresii precum: "calea-valea" sau "Valea!", avand sensul de "Pleaca!' si o nuanta vadit peiorativa, "a-si lua valea" cu sensul de "a pleca' sau "a fugi' (Lilia Trinca in Frazeologisme arhaice, expresie si continut, Chisinau, 2004 considera aceasta expresie ca fiind echivalenta cu a lua la vale in ciuda diferentei de sens) sau "a o lua la vale" insemnand fie "a se duce' ori "a cadea', fie avand un sens echivalent cu "a se duce pe apa sambetei".

De-a lungul timpului au existat diferite explicatii ale originii expresiei "a lua la vale". Sextil Puscariu in Limba romana, I, Privire generala, Bucuresti, 1976, considera ca ea are ca punct de plecare fenomenul transhumantei, trecerea turmelor de la deal la vale. Evolutia semantica de la ideea de transhumanta la sensul actual al expresiei pare insa a fi improbabila. Iorgu Iordan in Stilistica limbii romane, Bucuresti, 1977, compara expresia cu a lua in caruta pe motiv ca in ambele situatii efectul ridicol are la baza o anume "repeziciune' a miscarii.

August Scriban in Dictionarul Limbii romanesti, Iasi,1939, avanseaza o ipoteza foarte interesanta, punand expresia in legatura cu obiceiul de a duce pe cineva la rau pentru a-l muia in apa.

Stelian Dumistracel in lucrarea Lexic romanesc, cuvinte, metafore, expresii, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1980, analizeaza legatura dintre expresia a lua la vale si o serie de practici populare cunoscute sub numele de "valarit' sau "iordanit' si care sunt in general legate de rituri ale fertilitatii ce marcheaza trecerea intr-un nou an. De asemenea, Lilia Trinca in lucrarea mai sus citata sustine acelasi punct de vedere.

In afara de sensul obisnuit de "forma de relief joasa aflata intre doua culmi', termenul vale mai e folosit si cu sensul de "apa' sau "rau', sens aparut prin contaminare. Efectul comic al expresiei rezulta, prin urmare, din efectul dezagreabil pe care il sufera subiectul supus unui asemenea ritual de purificare prin cufundarea in apa.

Dan Simonescu in Literatura romaneasca de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1762. Studiu de text, Bucuresti, 1939, reda un obicei de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea care avea loc a doua zi de Pasti, ocazie in care "sa tragea la vai cu apa unii pe altii'. Cu acest prilej se producea un fenomen ciudat de inversare a ierarhiilor stabilite prin conventii sociale, boierii "ii trageau la apa' chiar pe domni, sau cel putin puteau, in virtutea obiceiului, sa pretinda acest lucru, femeile "ii trageau la apa' pe barbati si totul amintea de vremea carnavalurilor medievale cand, pentru o perioada scurta de timp, prin ras, ordinea era inlocuita de haos. Uneori acest tip de sarbatoare putea avea consecinte destul de tragice, de aceea el este privit de autorul Condicii cu circumspectie. La randul sau mitropolitul Iacob Putneanul combate acest obicei in 1757, semn ca nu era doar un fenomen izolat intr-o arie restransa.

Putem lesne observa ca simbolismul apei este aici cat se poate de evident. Obiceiul "trasului la apa' are loc in cadrul unui rit de trecere prin care o noua ordine iese la lumina, iar elementul acvatic are un rol purificator, acela de "a spala' ramasitele "vechii ordini'. Dupa cum afirma Mircea Eliade in Tratat de istorie a religiilor, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992, "dezintegrand orice forma si anuland orice istorie, apele au aceasta virtute de purificare, de regenerare si de renastere'.

In Asezamintele vladicei Sava (e vorba de Sava Brancovici, mitropolit al Transilvaniei intre 1656-1679) autorul, referindu-se la obiceiul despre care discutam spune: "In lunea de Paste in apa sa nu se traga', fapt care atesta prezenta acestei practici si in Transilvania secolului al XVII-lea. Reactia bisericii la obiceiul "trasului in apa' are ca justificare nu numai faptul ca el poate constitui un izvor de dezordine sociala, ci si, probabil, o anumita intuitie a caracterului precrestin sau "pagan' al acestuia.

Observam aici un fapt interesant, anume ca o expresie atestata destul de tarziu in limba romana poate avea la origine unele practici cu caracter ritualic probabil chiar anterioare formarii limbii romane. Ca lucrurile stau tocmai asa vom afla imediat.

Cercetarile actuale din domeniul folclorului atesta prezenta acestui obicei al "trasului in vale' pe intreg teritoriul locuit de romani. De exemplu, Simeon Florea Marian in Sarbatorile la romani reda o practica din tinutul Nasaudului care are loc tot in ziua de Paste si in cadrul careia o ceata de flacai isi alege un "crai' pe care il poarta la rau si il sileste sa promita o anumita cantitate de rachiu sau "vinars'. In caz contrar, acesta va fi aruncat in apa. La acelasi autor apare un obicei asemanator din Tara Oltului in care primul fecior care iese la plug este ales sa fie dus la rau, de asta data cu lautari. Caracterul festiv in acest din urma caz este mult mai accentuat. De asemenea, legatura cu practicile agrare apare aici cat se poate de evidenta, iar purificarea "plugarului' prin imersiune in apa devine parte a unui ritual ce marcheaza renasterea naturii.

Un obicei din aceeasi categorie raspandit in anumite zone din Muntenia este "iordanitul'. El se practica in preajma zilei de Boboteaza, deci in plina iarna. Flacaii si fetele se stropesc cu apa din fantana sau din rau. El face parte din suita de sarbatori care au fost transferate din primavara in iarna ca efect al reformei calendrului roman din 153 i.Hr. prin care inceputul anului a fost mutat de pe 1 martie pe 1 ianuarie. Acelasi destin ca si "iordanitul' l-a avut de exemplu si practica "plugusorului'. Aceasta mutare din primavara in iarna atesta fara nici un dubiu caracterul de rit de trecere al "iordanitului' si, bineinteles, vechimea sa.

Intre practicile din perioada de primavara si cea de iarna exista o similitudine. Adrian Fochi in lucrarea Datini si eresuri populare de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Raspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densusianu, Bucuresti, 1976 constata ca in cazul "valaritului', obicei practicat in lunea Pastilor, insisi informatorii vorbesc despre acest obicei ca despre "un fel de colind'. Poate ca exista o oarecare probabilitate ca intre termenul valarit si inexplicabilul velerim din refrenul colindelor de iarna sa fie o legatura. Cceasta cu conditia ca velerim sa nu aiba o origine comuna cu albanezul vljamri infratire'. Problema ramane oricum deschisa.

Ion Muslea descrie un obicei care exista pe la 1930 la Brasov cand in ziua de Pasti fetele erau stropite cu parfum. Aceasta practica reprezinta ceea ce a mai supravietuit din vechiul obicei al "aruncarii in apa' existent in zona si interzis in 1740.

Daca in cazul de mai sus actiunea de imersiune in apa este inlocuita cu una mult mai "blanda' si complet lipsita de violenta a stropirii cu parfum, in ce priveste obiceiul "paparudelor' persoana care sufera actiunea ritualica este inlocuita cu un substitut care nu afecteaza echilibrul si buna ordine a comunitatii, cu niste "tiganci'. Scopul stropirii cu apa a "paparudelor' este venirea ploii si deci, la fel, ritualul este unul al asigurarii fertilitatii.

In ambele cazuri de mai sus, datorita unor conditii mai mult sau mai putin cunoscute s-au produs anumite inovatii care cel putin partial oculteaza sensul real al practicii. In toate aceste situatii enumerate, inclusiv ultimele doua, se pare ca s-a pornit de la un rit cu profunde implicatii agrare prin care se marca trecerea la o noua ordine cosmica. Semnificatiile originare ale acestui act ritualic au fost uitate treptat si ceea ce a ramas a fost elementul de spectacol. Pe de alta parte "seriozitatea' ritualica s-a convertit in rizibil si carnavalesc pentru ca pe alocuri fenomenul sa evolueze si mai mult pana la nivelul la care actul cufundarii in elementul dizolvant si regenerator al apei sa se transforme in simpla simulare, stropire etc. E o cale de la sacru la profan, de la solemn la comic, e o cale ce se suprapune perfect peste evolutia semantica pe care a suferit-o expresia "a lua la vale".

Probabil prin contaminare cu "a lua pe sus" ori "a lua peste picior", "a lua in batjocura", expresia "a lua la vale" a inceput sa aiba un sens similar. De notat ca pentru a se genera o asemenea evolutie semantica a fost nevoie ca semnificatia ritualica a actului in sine sa se diminueze pana la disparitia aproape completa. O astfel de evolutie se pare ca a avut, potrivit lui Iorgu Iordan, si expresia "a lua in caruta". O interpretare posibila ar fi urmatoarea: in Evul Mediu condamnatii la moarte erau purtati intr-un car avand e suferit batjocura multimii. Odata cu disparitia acestei practici, in vremurile moderne, sensul grav a disparut, facand loc semnificatiei comice. Deci observam si aici acelasi tipar evolutiv.

Astfel se ajunge ca sensul pe care il are expresia "a lua la vale" sa nu mai aiba nici macar o asemanare vaga cu cel originar. C. D. Gherea, vorbind despre Titu Maiorescu, scrie la un moment dat: "Autorul ia la vale unele idei ce ne sunt scumpe si pe care trebuie sa le aparam". Aceasta perdea care se lasa intre cuvant si istoria sa nu trebuie sa ne impiedice insa de a mai cerceta aceste frumuseti ale expresiilor romanesti.

BIBLIOGRAFIE

*** Dictionarul explicativ al limbii romane, Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

Stelian Dumistracel, Lexic romanesc, cuvinte, metafore, expresii, Bucuresti, Editura Stiintifica si enciclopedica, 1980.

Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992.

Alexandru Graur, Putina gramatica, Bucuresti, Editura Academiei, 1989.

Marius Lungu, Mariana Lungu, Dictionar roman-latin, latin-roman, Constanta, Editura Steaua Nordului, 2003.

Lilia Trinca, Frazeologisme arhaice: expresii si continut, Chisinau, Universitatea de stat "Alecu Russo", 2004.