Experimentul literar

EXPERIMENTUL LITERAR

Incercarea de a defini conceptul de experiment literar fara a te folosi de dictionar sau de explicatiile celor care au impus aceasta formula e deosebit de dificila. Totusi, este necesara precizarea a ceea ce se intelege prin experiment literar.

Pentru mine, formula semnifica incercarea de a verifica cunostintele pe cale practica, prin cercetarea fenomenelor. De asemenea, nu poate fi confundata cu experimentalismul literar care trimite la produsul rezultat in urma experimentului literar. Poate ca explicatia lasa de dorit, dar accesibilitatea acestui fenomen literar nu este mare, ca sa nu spun, chiar inexistenta, deoarece, in ciuda longevitatii sale, nu i se acorda, in general, prea mult timp pentru studiu. Experimentul literar a existat inca de la inceputurile literaturii. Fara a exagera si nevrand sa generez polemici, orice innoire in materie de literatura poate fi considerata un experiment literar. Ma gandesc in momentul cand fac aceasta afirmatie la momentul Dada care promova lipsa de reguli sau la suprarealism care a consacrat dict-ul automat, scriitura sub influenta drogului sau a alcoolului.

In orice caz, experimentul literar este benefic, dupa parerea mea, deoarece datorita lui se dezvolta creativitatea, in mod constient sau inconstient, ceea ce duce la progres. Ce s-ar fi intamplat daca nu ar fi fost contestate regulile impuse de clasicism? Am fi rezistat la o literatura exclusiv clasica?

A inova in orice domeniu, nu numai in literatura, presupune un progres intelectual. Fara a intra intr-o discutie despre creatie si creativitate, despre trasaturile lor definitorii si importanta lor pot a ma pronunta in favoarea experimentului literar pentru ca este generator de produse noi care au capacitatea de a ne stimula intelectual. Chiar Marin Mincu, in Eseu despre textul poetic II noteaza atitudinea de creatie si de cunoastere a experimentalismului, termenul folosit de autor in loc de experiment literar, fata de atitudinea destructiva si negatoare a avangardei.

Un exemplu concludent este cazul scriitorului Urmuz pe care critica literara l-a incadrat cu dificultate intr-un curent literar din cauza originalitatii sale. Autorul, vazut de criticii literari ca un protosuprarealist este un excelent experimentalist: el creeaza lumea textului si o distruge concomitent printr-un gest exemplar: scriitura nu mai accepta alti zei in afara de ea insasi. Desi, in aparenta, conserva schema genului narativ, o face numai pentru a putea sa-l submineze cu mijloace distrugatoare in propriu-i teren. Considerat de Marin Mincu 'cazul-limita˝ al literaturii romane, precum Lautramont pentru avangardismul francez, Urmuz dispune de 'acea exemplaritate a practicii semnificante care devine simultan o forma de autonegare a literaturii si o deschidere revolutionara catre alta reprezentare a actului scriiturii'.

Romanul Palnia si Stamate , aparut la doi ani dupa Ion si cu patru ani inainte de Fecioarele despletite, este structurat in patru parti, fiecare de un simbolism aparte, marcand saracia lumii materiale, putinatatea 'omului-masina' ('l homme-machine'), vazut ca un conglomerat de tuburi si de organe degradabile. La momentul respectiv peisajul literaturii romane nu era pregatit sa accepte o astfel de scriere, dovada reactiile criticilor care au considerat paginile lui Urmuz drept 'un joc voluntar si amuzant' sau 'simple elucubratii premeditate, fara un sens mai inalt'.

La o lectura inocenta, cititorul este izbit de corectitudinea, sub raport formal desavarsita, in care se exprima un sens, la prima vedere, aberant. Impresia aceasta au avut-o inclusiv primii cititori avizati si este de amintit, ca exemplu, observatia lui G. Calinescudespre aspectul de joc lingvistic, in genul saradelor scolaresti, menit sa starneasca hazul. Aceasta teza a fost dezvoltata de Tudor Vianu in Figuri si forme literare, pornind de la 'nonsensurile prin echivoc ale lui Dodgson' si observand ca umorul provine in asemenea constructii din doua izvoare: din persiflarea cliseelor limbii si din specularea echivocului unor cuvinte.

Urmuz nu foloseste pur si simplu cliseul, ci, schimbandu-i intentionat contextul uzual, atrage deodata atentia asupra lui. Cliseul este cu atat mai absurd cu cat contextul este mai strain. Tudor Vianu numeste asta persiflare a fixismelor din limba. De fapt, este o reconditionare a lor, a refunctionalizare in scopul de a servi la obtinerea unei expresivitati noi. Intrebuintarea voit inadecvata a registrelor limbii face ca stilul juridic si cel administrativ sa apara intr-o circumstanta familiara: descrierea sotiei lui Stamate 'tunsa si legitima' si a fiului lor, Bufty 'care are avere personala' sau in prezentarea gestului protagonistului care, indragostit de Palnie, 'se arunca, din diplomatie, cu fata la pamant, ramanand astfel in nesimtire timp de opt zile libere, termenul necesar ce, dupa procedura civila, credea dansul ca trebuia sa treaca pentru a putea fi pus in posesiunea obiectului'.

Partea intai a romanului contine imaginea limitativa a apartamentului familiei Stamate, 'compus din trei incaperi principale', in care biblioteca este 'strans infasurata in cearceafuri ude'. Parca pentru a fi in acord cu relatia de indeterminare a lui Heisenberg, dupa care unei particule elementare nu i se pot cunoaste simultan doua marimi complementare, in mijlocul camerei se afla o masa fara picioare, 'bazata pe calcule si probabilitati'. Tot aici se afla o 'statueta ce reprezinta un popa (ardelenesc) tinand in mana o sintaxa si 20 de bani bacsis'. In acelasi stil al absurdului construit de Kafka in romanele sale, acest popa ardelenesc cuprinde, culme a deriziunii umane, banii de bacsis, proveniti poate de la o instanta superioara. Termenul 'sintaxa' trimite la metatext. Iesirea spre lumea de afara se face printr-un tub, element stilizat al unui univers bizar, format din masinarii metalice, prin care noaptea se pot vedea 'cele sapte emisfere ale lui Ptolomeu'. Lumea lui Stamate este cufundata in intuneric, semn al primordialitatii haotice de dinainte de Big Bang, dar mai poate fi si un simbol al nestiintei, al totalei abulii a personajului.

Se remarca incipitul de tip realist critic, caracterizat prin verosimilitate, logica, insa trebuie mentionate structurile care socheaza, care incalca normele scriiturii 'o biblioteca (.) strans infasurata in cearceafuri ude'.

Finalul primului capitol ' De aici, printr-o trapa facuta in dusumea, se ajunge, din partea stanga, in o subt-pamanta ce formeaza sala de receptie, iar din partea dreapta, prin ajutorul unui carucior, pus in miscare cu manivela, se patrunde intr-un canal racoros, al caruia unul din capete nu se stie unde se termina, iar celalalt, la partea opusa, intr-o incapere scunda, cu pamant pe jos si in mijlocul careia se afla batut un tarus, de care se afla legata intreaga familie Stamate.' Tarusul este simbolul cel mai concludent al lumii statice, al acelor valuri nesfarsite de 'stay-at-home', al imposibilitatii eroilor de a se sustrage conditiei lor de om-masina.

Partea a doua a romanului il prezinta pe Stamate, un personaj 'unsuros si de forma aproape eliptica'; el este excesiv de nervos, de aceea este membru in consiliul comunal. Mesteca toata ziua 'celuloid brut', folosit pentru a-1 scuipa baietelului sau, Bufty, 'gras, blazat', care se face ca nu observa acest gest, tragand o targa pe uscat. Mama, 'sotia tunsa si legitima a lui Stamate' compune madrigale, semnate prin amprenta unui deget. Stilul lor de relaxare este simplu: arunca o multime de cocoloase de paine tocmai 'in Nirvana', situata langa bacania din colt. Personajul Stamate are obiceiul de a fotografia instantanee ale sfintilor mai in varsta de prin biserici, pentru a le vinde 'cu pret redus credulei sale sotii si mai ales copilului Bufty'.
Partea a treia cuprinde actiunea propriu-zisa a romanului, daca se poate vorbi de asa ceva: Stamate este un filozof care cauta si cealalta jumatate a 'lucrului in sine'. El va fugi insa, prin tubul de comunicatie, pe o corabie, pentru ca este chemat, printr-o telepatie instantanee, de o voce de sirena. Scopul fugii este de a scapa de sirena 'tot mai provocatoare', care il urmareste cu 'gesturi perverse'. Apar o serie de zeitati marine, Tritoni, Driade, Nereide. Toate aceste elemente (Tritonii, Driadele, Nereidele) fac o trimitere directa la mitologia greco-latina, in timp ce prezenta sirenei trimite la Odiseea, Stamate fiind un alt Ulise care este tentat de Circe.Ca mijloc de ispitire profunda, ea depune o 'palnie ruginita', in apropierea barbatului. Stamate se arunca la pamant, stand opt zile in aceasta pozitie, pentru a ramane in posesiunea obiectului. Apoi, Stamate se va posta in pozitie verticala, ungand 'gaurile mai principale' cu tinctura de iod. Palnia devine un simbol al feminitatii in toata profunzimea ei, Stamate uitand de indatoririle de tata si de sot, furandu-i o sarutare in momentele paroxistice ale dragostei.

Partea a patra a romanului cuprinde revenirea in punctul initial, pentru ca 'fericirile mari sunt totdeauna de scurta durata'. Dar tradarea palniei vine rapid, aceasta permitand lui Bufty sa treaca prin ea. Plictisit de tradarea obiectului, Stamate arunca palnia si pe Bufty in Nirvana, simbol al repaosului absolut, si se intoarce la sotie, pe care o coase 'intr-un sac impermeabil', in buna traditie a familiei. Are insa remuscari, pentru ca isi aruncase fiul in spatiul nefacerii, si ii gaseste acestuia un post de subsef de birou. In cele din urma, dezlegat de tarus, Stamate va privi Kosmosul pe care il paraseste, devenind din ce in ce mai mic, intr-o incercare disperata de a stabili o conexiune intre microcosmos si macrocosmos.

Umorul negru al povestirii consta in asocieri ilogice stabilite intre diferitele obiecte sau fenomene ale naturii. Chiar daca initial cadrul spatial se deschide cu imaginea unei 'terase cu geamlac si sonerie', tipic balcanica, mai tarziu evenimentele se precipita, Stamate reusind sa iasa din cadrul limitat al existentei banale, povestirea deplasandu-se spre fantastic, spre grotesc si gotic. Astfel, reminiscenta a vremurilor eroice, se vorbeste de imaginea unor nenumarate 'covoare de pret, sute de arme vechi, inca patate de sange eroic', cu pereti 'sulemeniti in fiecare dimineata, alteori masurati, intre timp, cu compasul pentru a nu scadea la intamplare.

In scrierea lui Ionathan X. Uranus (unul dintre numeroasele pseudonime ale lui Mihail Avramescu) Gaste libere. Roman succint de Mark Abrams se poate observa existenta unei poetici a autorului. Spre deosebire de textul lui Urmuz, acesta este dialogat si mult mai greu de interpretat. Totusi, trebuie sa remarcat faptul ca ambele opere (Palnia si Stamate si Gaste libere) poarta in subtitlu cuvantul roman, desi cu greu s-ar recunoaste in ele definitia clasica a acestei specii narative. Incadandu-se insa in categoria experimentului literar, Gaste libere sfideaza regulile 'clasice' ale romanului: actiune - cvasi inexistenta, personaje slab conturate, cronotop - neprecizat.

Ultimul paragraf al romanului constituie o enumeratie a opiniilor lui Goethe, Rabi Akiva, un oarecare Jean si a tacerii, inteleasa ca lipsa de comunicare, a lui Papa Pius al XI-lea. Incheierea "Aici se termina romanul fiului risipitor" trimite direct la Biblie, nu in mod surprinzator daca avem in vedere biografia autorului. Oricum parabola fiului risipitor este cunoscuta si exploatata de catre literatura.

Desi voit "humoristice", scrierile lui Ionathan X. Uranus nu prea starnesc hazul. Le lipseste acea ferocitate enigmatica, grotesc-demitizanta din textele lui Urmuz. Suntem, de asemenea, departe de verva burlesca, fantezista si joviala a lui Grigore Cugler. Calitatea suverana a autorului este, as spune, dereglarea sistematica a tuturor sensurilor, arta riguros-"absurda" cu care intelectul, exasperat parca de propria desertaciune, isi taie craca vanitatilor de sub picioare. De fapt, itinerariul spiritual incepe printr-o experimentare a miracolului in limbaj.

Privite cu atentia cuvenita, scrierile lui Ionathan X. Uranus se dezvaluie drept alegorii - funambulesti, absurde - ale conditiei umane sau, mai bine zis, infraumane. Desigur, putem vedea in ele doar niste jocuri ale inteligentei si imaginatiei deconstructive, dezvoltari proliferante de asociatii suprarealiste. Nu este insa numai atat A le ignora inseamna a rata complexitatea unui fenomen de criza a constiintei moderne.

Opozitiile intalnite in text il solicita pe lector in mod permanent. El trebuie sa puna in joc o inteligenta vie si o cantitate considerabila de informatie lingvistica. Dar, pentru a avea loc comunicarea literara, cititorulk trebuie sa indeplineasca o conditie importanta: sa se adapteze la text. Astfel, pe de o parte el conserva codul normal de interpretare, adica limba, care il ajuta sa recunoasca ruptura dintre cele doua campuri semantice, iar, pe de alta parte, isi construieste un nou cod interpretativ adecvat textului. In felul acesta lectorul se dedubleaza: se desprinde de text pentru a recunoaste absurdul, dar si colaboreaza cu textul, reconstruindu-l.

Bibliografie:

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc, Editura 100+1 Gramar, Bucuresti, 2001

Mincu, Marin, Eseu despre textul poetic II, Cartea Romaneasca,1986