Ion barbu - oul dogmatic

ION BARBU

OUL DOGMATIC

'Actul clar de narcisism', 'ca semn al mintii', trebuie sa instaureze in poezie, dupa Ion Barbu, acea 'lume purificata pana a nu mai oglindi decat figura spiritului nostru'. Desigur, asemenea lirism absolut este o tentatie suprema si irealizabila, dar din nazuinta poetului s-a nascut un nou teritoriu liric: interregnurile, popasul insolit in zonele de trecere intre naturi diferite. Acestea sunt vazute ca 'puncte critice' din care poetul poate porni spre 'intregirea' existentei prin intermediul unor 'viziuni paradisiace'zfa (imagini statice ale universului). Narcisismul barbian cere configurarea unor plasmuiri purificatoare, stagnante, sterilizate de orice infuzie a afectului care ar duce la ciclu si alterare. De aici mitul increatului - topos polarizant al intregii poezii. Increatul este 'punctul critic', spatiul limita intre regnurile nelamurite inca. Ca un teritoriu ce-i apartine ('Nu cunoastem in intreaga literatura - spune Tudor Vianu - un alt poet care sa fi indraznit a-si propune dificila tema a trecerii de la nefiinta la viata, vraja magica a desfacerii din adancurile mobile ale posibilului'), increatul deriva la Ion Barbu din obsesia anihilanta a puritatii. Celalalt ax, opus, al poeziei barbiene ar fi obsesia solaritatii, inteleasa ca suprema Nunta (a trairii!). E vorba de o dualitate romantica exemplara: pe de o parte exista tentatia obsedanta a purificarii care implica stagnarea, nenuntirea, ramanerea eterna la ipostaza de increat, iar pe de alta parte cu aceeasi intensitate, se afirma dorinta dionysiaca a trairii, a nuntirii prin epuizarea solara a ciclului vital. 'Metafizica' poetica a lui Barbu se va dezvolta intre acesti doi poli (nunta si increat) desfasurand o simbolistica originala.

In poema 'Oul dogmatic' aflam rezolvarea acestei antinomii esentiale a lirismului barbian in favoarea increatului, dupa cum, in ciclul 'Isarlik', solaritatea (deci trairea umana) va fi preferata ca ultima si suprema incununare a existentei. Numai un mare poet poate trai la fel de intens, in viziunea sa, doua tendinte opuse de viata, mentinandu-1 intr-un echilibru perfect. Vrand sa intoarca poezia la 'faptul poetic initial', noul Pindar cauta ocaziile solemne pentru a instrui 'despre lucrurile esentiale'. Initierea asupra ordinii conjugate a lumilor, in sensul cel mai strict hermetic, ne-o da Ion Barbu in aceasta concentrata poema, intitulata programatic 'Oul dogmatic' - o 'glossa' vehiculand concepte pure, fara metafore ca si la Eminescu. Precum, in antichitate, un Pindar, cantand si transfigurand mitic jocurile si intrecerile olimpice, ocazia savarsirii ritualului pascal ii da posibilitatea poetului sa instruiasca asupra valorii hermetice cuprinse in simbolul Ou. T. Vianu traducea foarte rapid aceasta poezie, considerand-o, 'o negatie spiritualista a lumii': 'poetul priveste oul de paste si recunoaste in galbenul banut din care se va desprinde fiinta, ceasornicul pe care nevazute minutare vor insemna ora vietii. Dar dorinta lui nu se indreapta catre viata care se pregateste, ci catre acea unica aparitie de puritate si inocenta, pe care ivirea vietii o va face sa dispara'. In fond, este vorba de o cunoastere simbolica si nu de o 'negatie spiritualista'. G. Calinescu a inteles sensul superior hermetic, implicat aici, dand insa doar explicatia simbolului in ordinea creatiei pentru macrocosm si sarind peste semnificatia increatului barbian. Totodata, Calinescu enunta mai clar principiul de baza al hermetismului: 'A fi initiat inseamna a fi instruit ca cele doua ordine (macrocosm si microcosm, teluric si transcendent,) sunt mereu conjugate. Simbolul este in hermetism corespunzator legii din gandirea logica. Pentru initiat e de ajuns a spune ou pentru ca el sa intuiasca amandoua ordinele, profanului ii putem explica cum ca spiritul universal se revela in ou. Important este ca simbolul misca intelectul, dar nu ratiunea, de vreme ce nu stabileste raporturi de cauzalitate in lumea fenomenala. El nu face decat sa constate intrepatrunderea intre absolut si relativ, sa confirme vesnica fulgerare a Divinului in cosmic. Prin urmare initiatul e totdeauna un contemplativ' (Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, 1941). Oul 'dogmatic' va fi oul 'revelator' pentru Ion Barbu, adica 'obiectul' prin care este posibila cunoasterea. Desi recurge la metafore si motive de sursa religioasa (de altfel ca si Tudor Arghezi sau L. Blaga) Ion Barbu le confera alte semnificatii mult mai importante in planul cunoasterii poetice. Preluand ca motto un verset din intaia carte a lui Moise, 'Si Duhul Sfant se purta deasupra apelor', poetul sugereaza ca in 'Oul dogmatic' se va trata un anumit moment al Genezei: timpul premergator creatiei propriu-zise. Inaintea 'Facerii', in unele mitologii naive, exista haosul originar, dar starea de necreat, corespunzatoare apelor germinale, nu se suprapune haosului. Increatul biblic (revelabil in versetul luat drept motto) este posterior unui prim gest creator, in increat stand in putere posibilitatea nemanifestata a 'facutului'. Increatul cuprinde ideea pura a devenirii, netransformate inca in act. Revelarea creatiei ca unitate (in dualitatea nastere-moarte) e la Barbu doar un pretext pentru a canta interregnurile. Se pare ca timbrul cel mai inalt al poeziei barbiene este totdeauna un pandant al infiorarii grave in fata increatului ('Dupa melci', 'Increat', 'Statura', 'Riga Crypto si lapona Enigel').

Obsesia increatului divulga, in acest caz, repetata dorinta de reintoarcere la puritatea originara, nealterata de ciclul devenirii. O cale de initiere era si in aspiratia abstracta, dionysiaca (panerotismul regnurilor) corespunzatoare primei trepte poetice, dar aceasta nu explica refuzul 'facutului'; reintegrarea cosmica prin topirea formelor individuale era, totusi, una materiala, degradata, starea de gregaritate insotind orgia rituala. Pansexualismul (occidental) era o forma desantata de suprimare a limitelor, indiferentierea tinzand sa se realizeze numai in aspiratia catre haosul primordial, pre-formal, dar aceasta cale nietzscheana s-a dovedit impura, fiind negata de poet prin ipostaza orientala.

Din punct de vedere literar, toate cosmogoniile vechilor popoare sunt mituri care intrevedeau inceputurile prin analogii firesti cu germinatia si procreatia terestre. Asa cum apa se umple de germenii care dau nastere la vegetale si animale acvatice, civilizatiile antice si-au imaginat haosul primar ca pe o apa infinita. Reproducerea in lumea pasarilor si a reptilelor se face prin ou, iar sarpele este un simbol al haosului sferic si al umiditatii din care a izbucnit samanta purtatoare de viata. Este frecventa, in mitologia cosmogonica, imaginea oului primordial, care inchide in forma lui perfecta miracolul vietii, fiind mentionata ca atare in textele sanscrite, egiptene, babilonene, feniciene, persane etc., de unde a trecut apoi in cele crestine. Conform imnurilor religioase intemeietoare, de origine egipteana, pe vremea cand nu exista nici Cer, nici Pamant, Universul era o stare latenta, materie cosmica dezordonata, infasurata in neguri dese si plina de o apa primara, fara sfarsit, numita "Nun'; aceasta tainuia in sanul ei semintele barbatesti si pe cele feminine; un duh divin primitiv, nedespartit de materia acvatica originara, a inceput Geneza prin formarea unui ou din cele doua seminte, care a fost scos din apa primordiala si din care s-a nascut lumina zilei (zeul Ra), cauza nemijlocita a vietii pe Pamant. In teogonia orfica, zeul tutelar, Chronos, alcatuieste din Aether si din Chaosul cufundat in ceata un ou de argint, din care a iesit intaiul nascut al zeilor, Phanes ("Stralucitorul').

In poezia noastra moderna, Ion Barbu a refacut acest mit cosmogonic, pe care 1-a imperecheat cu dogma Duhului sfant, concepand oul ca univers reprodus la scara microcosmica, inchizand - inauntrul sau - principiul vietii ("palat de nunta') si pe cel al mortii ("cavou"). In Biblie, se postuleaza ca Dumnezeu a facut Cerul si Pamantul, care era "nevazut si netocmit', cufundat in intuneric, iar "Duhul lui Dumnezeu se purta (plutea) deasupra apelor'.

Fecundatia presupune doi termeni, unul masculin, celalalt feminin, exprimati in aceeasi samanta de viata. Dualitatea sexuala, Verb fecundator, este prezenta in Geneza biblica, unde Duhul, adica Logosul (Verbul) intemeind cugetarea lui Dumnezeu, pluteste patern asupra inca sterilei ape materne, pe care o fecundeaza spiritual, insuflandu-i ideea de viata.

Principiul masculin era identificat de Eminescu cu Zamolxe in Rugaciunea unui dac, zeul care "din noian de ape puteri au dat scanteii'. Citatul biblic mentionat anterior, care atesta ca la originea lumii a stat un factor ordonator inteligibil, Duhul divin, creator de Cuvant, instituind semnificatiile primordiale ale lumii, este folosit drept moto dogmatic de Ion Barbu insusi. Prin alegerea acestui moto, autorul sugereaza tema poeziei: in ou se reediteaza nasterea lumii, eveniment inaintea caruia Sfantul Duh "se purta' deasupra adancurilor marii originare. Altfel spus, suntem avertizati, prin moto, ca ni se va vorbi despre preexistenta.

Scrisa in "Ajunul Pastilor 1925' (dupa cum reiese din aceasta mentiune finala), poezia reuneste doua mari motive literare barbiene:

a) motivul nuntii:

b) motivul increatului.

Din punct de vedere compozitional, poezia "Oul dogmatic' este alcatuita din unsprezece strofe.

Poemul debuteaza ca o balada, in stilul tuturor creatiilor incluse in ciclul Uvedenrode din volumul Joc secund. Autorul constata ca este un dat al firii noastre ca miturile, aceasta zestre intemeietoare a spiritualitatii civilizatoare, sa se degradeze cu timpul si sa piara inecate in omeneasca uitare. Dar poezia, forma a constiintei artistice neobosite, le reactualizeza, atragand atentia oamenilor asupra semnificatiilor pierdute ori denaturate. Oul, metamorfozat prin stranie reductie, din principiu cosmogonic in obiect profan (asigurand hrana trupului), si-a pierdut sacralitatea si rostul intemeietor; oul devine "sterp' de semnificatii, caci in el s-a oprit "nunta' si s-a golit de inteles principiul fertilitatii initiale.

Tonul imbraca de la inceput o solemnitate liturgica, similara celeia din 'Glossa' eminesciana. Se disociaza abrupt intre oul sterp, alterat in valoarea sa simbolica, prin folosirea ca hrana materiala, si oul vazut ca simbol hermetic. Scopul e unul superior didactic. 'Viul ou, la varf cu plod' trebuie privit 'la soare', pentru a se putea intui sensurile initiatice.

Versul "Dar viul ou, la varf cu plod' ne reaminteste de mitul cosmogonic in viziune japoneza. Dupa nippona Nihongi, Cerul si Pamantul, principiul masculin (Yo) si cel feminin (In) nu erau separate la inceput, ci formau un haos ca un ou purtand in sine un plod.

Pur ca orice preexistenta ("Nevinovatul, noul ou'), acesta ascunde viata si moartea (metaforele: "Palat de nunta si cavou'). Se contureaza astfel motivul literar al nuntii (inca nerealizata), atata timp cat increatul ramane "nevinovat' si pur. El poseda potential viata si moartea, insa numai ipostaza sa 'nevinovata', nenuntita, ramane sugestiva pentru o prima viziune naiva a increatulul. Aceasta stare de inocenta prenuptiala, suporta orice posibilitate a devenirii, dar deocamdata ne gasim in faza stagnarii paradisiace, cand germenii vietii ca si cei ai mortii stau intr-un echilibru fragil. Probabilitatea unei evolutii se intrevede procesual, dar este suspendata de un timp absolut, corespunzator increatului. Un somn virginal opreste formele sa se puna in miscare.

Incepand cu strofa a treia, oul este prezentat ca o figurare, in dimensiuni reduse, a Cosmosului: albusul care "doarme nins ' aminteste de marea originara cufundata in pace, iar galbenusul este un mic soare care masoara pasii timpului si curgerea vietii; in acest "galben icusar' se afla si marea taina a mortii. "Si mai ales te infioara / De acel galben icusar / Ceasornic fara minutar / Ce singur scrie cand sa moara / Si ou si lume. Te-nfioara / De ceasul galben necesar"

Pentru o ilustrare mai clara a functiei de cunoastere, acordate simbolului Ou, se recapituleaza bagajul traditional in acest sens: in Ou se afla izvorul Creatiei la scara macrocosmica. Cosmogoniile originare propun nasterea mitica a universului dintr-un Ou. Starea de pre-existenta este aici cufundarea in pacea primordiala, somnul monadic. Plamada lumii asteapta sa se trezeasca la viata 'ca trupul drag, surpat in vis'. Metafora aceasta revelatoare umanizeaza actul de cunoastere. In viziunea lui Barbu golul abstractizant este resorbit intr-un concret afectiv. Nunta apare ca iminenta de acum. 'Dar plodul?' - iata un vers cheie. Forma interogativa sub care se dezvaluie nunta Spiritului cu materia divulga sensul initiatic al scenariului; spiritul divin, 'de foarte sus', din Eter, unde isi are lacasul, 'din polul plus', deci din inalt, de acolo de unde materia ('glodul pamanturilor'), maculata prin manifestare, nu-1 poate atinge, s-ar putea diviza 'masculin' (el fiind principiul creator primordial), acordand viata ('sarutul plin'), fecundand deci plasma germinativa ('albusul in hialin'), care este feminitatea pura. Nunta este deci potentiala, fara sa se intample, semnul interogativ nefiind anulat prin revelarea initiala a dogmei Creatiei, ci mentinut in posibilitatea dubitativa. Printr-un scenariu intelectual, plasticizat astfel, profanii sunt condusi direct spre miezul hermetic al universului. Ei realizeaza intuitiv cunoasterea ekstatica, patrunzand in arcanele misterului cosmogonic, destul de abstract. Deci, actul Creatiei nu se infaptuieste (ca la Eminescu, de pilda) ci doar i se configureaza posibilitatile de manifestare, ilustrandu-se cele doua ordini ale universului.

Poetul imagineaza deci o viziune cerebrala, concretizata in imagini plastice; "albusul', care protejeaza miezul galben unde principiile contrare se unesc si are loc fecundatia, este invelit in "trei atlazuri' protectoare inchipuind "culcusul' viu; samanta vietii provine din polul plus, incarcat cu energia pozitiva, care atrage matricea "plodului'; acesta din urma acorda albusului, care formeaza placenta si care-i vegheaza devenirea in fiinta, "sarutul plin'.

Poemul Oul dogmatic, care poarta mentiunea finala ca a fost scris in ajunul sarbatorilor Pastelui din anul 1925, este adresat omului modern nestiutor, care a schimbat sensul dogmei initiale. Duhul sfant a fecundat intelesurile lumii, asa cum a plutit peste apele letale, insuflandu-le viata. Omul "uitator' si "nerod', lacom trupeste (faptura "fara sat'), n-a priceput simbolul rostitor, vopsind oul in rosul sangelui lui lisus, cel sacrificat, si modificand semnificatia primara a arhetipului ovoidal. Oul este semnul virtual al existentei inca nenascute, al increatului ce asteapta sa se iveasca pe lume, al fecunditatii ca stare latenta, ori ca rodire potentiala; de aceea, oul este "nevinovat', un simbol al neinceputului, al puritatii initiale.

Dupa revelare, se revine intr-un comentariu mai direct polarizandu-se sensurile: cel uzual si cel extras acum prin cunoasterea dogmatica. Omul este mustrat pentru amnezia sa ireversibila. Principiul 'sacru' al lumii e revelabil prin analogie, la orice nivel, dar pentru aceasta este necesar gestul initiatic, care readuce pe individ la starea de gnoza, pierduta prin indepartarea de originea sa mitica. Prin participarea la ciclu, omul e 'uitator, ireversibil' si trebuie o lunga experienta a sufletului (Psyche) pentru a se resorbi iarasi in spiritul pur si a revedea, astfel, din nou, manifestarea Spiritului in lut (diviziunea lui Dionysos Zagreus in materia amorfa dupa misterele de la Eleusis), adica sensibilizarea Duhului Sfant. Intr-un cuvant, se poate observa cum se pastreaza in concret ('maruntele lumi') un sens 'preexistent', pierdut si regasit prin 'dorul materiei infiorate'. Este accentuata inca o data semnificatia originara, de 'atunci', adica din timpul mitic, nedeterminat, inchisa in 'dogmaticul' ou.

Pastrand statici termenii creatiei (nedeclansati deci la act), prin viziunea Spiritului nealterat ('la bolti') si a fazei virginale ('fara stuh'), pure, a factorului feminin, poetul cere o recuperare a mitului originar, intruchipat in 'oul-simbol' si refuza acceptia pascala, crestina a 'oului rosu' (care se consuma material, alterandu-i-se latentele cognitive). Dar atmosfera de sacralitate, care auroleaza misterul Pastelui, creeaza starea de gnoza, propice initierii. De aceea, poetul - hyerophant foloseste potrivita ocazie. Acesta a fost primul inteles simbolic, legat de posibilitatea Creatiei, deductibil prin 'urcarea in soare' a Oului. Urmeaza apoi alta semnificatie corespunzatoare unui alt nivel de perceptie mai direct, adica mai legat de existenta concreta.

Tot prin Ou se poate initia asupra vietii si mortii in univers, deci asupra ciclului material ce urmeaza Creatiei. In nucleul central al oului (galbenusul) se afla taina existentei. Dupa cum Soarele e centrul vital al Universului, galbenusul reprezinta un Soare micsorat la scara microscopica a Oului; cum, in afara solaritatii (ca energie vitala), implinirea ciclului este imposibila, la fel nasterea si moartea sunt cuprinse in 'ceasornicul fara minutar' al galbenusului -Soare. Fara acesta, 'facutul' nu poate exista, el continand in sine si 'a mortii frunte'. Din nou, se accentueaza - dupa cum remarca si G. Calinescu - tot prin intermediul Oului, asupra celor doua ordini conjugate ale Universului.

In aceeasi unitate, planul terestru poate fi amplificat; la scara cosmica, lumea concreta figurand simultan o ordine superioara, transcendenta. Si intr-un plan si in altul trebuie sa te 'infiori de ceasul galben, necesar', de care depinde 'roata vietii'. Soarele e un 'ceasornic fara minutar' masurand viata in eternitate. De aceasta initiere solara se leaga situarea tragica, rezultata prin iesirea din preexistent si prin manifestarea in ciclul evolutiv. Poetul initiaza la inceput asupra posibilitatii 'sensibilizarii' Spiritului, apoi ilustreaza finalitatea grava a initierii solare. Odata nasterea implinita, intervine Soarele care face posibila degradarea si moartea. Dupa actul creator prim al Unicului, el este al doilea Demiurg in acceptia invataturilor lui Hermes Trismegistul. Deci, prin intermediul Oului (plodul = factorul masculin; albusul = apa germinala sau factorul feminin; galbenusul = Soarele, centru vital), se vorbeste despre momentul Creatiei si despre perpetuarea Vietii in univers.

Finalul arata insa ca aceasta nastere n-ar trebui sa se produca: schimbarea increatului in creat, iesirea din puritatea preexistentei, face ca fiinta nou nascuta sa intre in timpul curgator (care aduce imbatranirea si moartea); de aici, indemnul adresat omului de a pastra neschimbat increatul: "Dar nu-l sorbi. Curmi nunta-n el. / Si nici la closca sa nu-l pui! / Il lasa-n pacea-intaie-a lui, / Ca vinovat e tot facutul, / Si sfant, doar nunta, inceputul.'

"Oul', "sfera', "roata' semnifica inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor, care nu pot fi oprite si trec etern dintr-o forma intr-alta. Oul "sfant' este mesagerul mitului intemeietor primordial, cel "sterp' ramane vidat de semnificatii, "sorbit' de omul lacom, fara spirit, vinovat, deoarece "curma' nunta neinceputa a principiilor vitale care-i alcatuiesc miezul roditor. Poetul cere ca oul sa nu fie pus nici la "closca', pentru a nu se sparge dand nastere puiului, fiintei, ci sa-si pastreze calitatea de simbol al starii virtual fecundante, al gestatiei prenatale. Tot ce este deja zamislit sta sub semnul tragic al "facutului', vinovat de a indemna omul catre faptul incheiat, ireversibil; sacru ramane numai "inceputul', exprimat in proiectata "nunta' a spiritului cu semnificatiile a toate lucrurile de pe lumea aceasta, care merita sa fie conservate in forma lor originara.

In final, creatia imanenta a lumii este refuzata, aspiratia poetului tanjind dupa puritatea increatului. Toata initierea (despre posibilitatea Creatiei si a Vietii) era necesara tocmai pentru a putea recepta mai usor aceasta concluzie (insemnata dealtfel subtextual in fiecare etapa). Oul nu trebuie consumat, intrucat inchide in sine o nunta sacra; dar nici nunta potentiala nu trebuie sa se transforme in act, caci astfel se va intra in ciclul degradant, in 'facutul vinovat'. Sustragerea definitiva din materia (alterabila) si reintegrarea cosmologica, sunt posibile doar prin pastrarea starii increatului. Ekstaza dionysiaca, tinzand la suprimarea limitelor umanului, divulga aceeasi secreta nostalgie a 'facutului' de a se topi din nou in apa germinala, ceea ce nu mai e posibil. Orice implinire a Nuntii implica o finalitate tragica, de aceea, poetul opteaza aici pentru stagnarea in pacea dulce a increatului, prin suspendarea ciclului vital. Obsesia increatului mai poate fi explicata si ca o supapa terapeutica, pentru anihilarea excesului dionysiac, implicat intr-o faza lirica anterioara. Numai in increat, insul ramane pur, in ipostaza unei eterne virtualitati. A poposi in increat e similar cu a ramane ad originem, la momentul anterior diviziunii erotice a lui Anthropos (Corpus Hermeticum). Acesta presupune un profund inteles metafizic conferit umanului. Se intelege ca starea de increat ar fi egala cu realizarea unei androginii originare, conservata inaintea decaderii in Eros. Hyperion, si el, e de fapt un Androgin, care isi e suficient siesi, refuzandu-i-se degradarea erotica de catre o instanta transcendenta superioara. In afara Androginului prim (Nous), divizat apoi tragic in cele doua ipostaze ce se complinesc reciproc, nu se poate concepe o noua revenire, desi toate religiile originare contin acest deziderat tragic. Realizarea perfectiunii si puritatii androginice inseamna, in fapt, suprimarea conditiei umane date. Aceasta aspiratie a spiritualitatilor colective in stravechile religii are, dupa cum se constata, un adanc fond tragic. Indeterminarea androginica ar contine ipostaza existentei increate. Numai androginul originar, intruchipare a perfectiunii pure, poate ramane intr-o latenta nemanifestata. Aspiratia spre realizarea ipostazei de Androgin corespunde revenirii la Arhetip, ceea ce este imposibil, dupa ce s-a produs 'facutul', adica nasterea si perpetuarea. Este aici nostalgia poetilor orfici din toate timpurile: Omul nu-si poate recapata starea paradisiaca decat prin acceptarea nemanifestarii fiintei. Dar negarea statutului uman in ceea ce acesta are mai profund (erosul) este tragica, asa cum reiese si din poezia metafizica a lui Lucian Blaga. De aceea, poetul jocului secund tinde mereu spre o solutie purificatoare, prin iesirea din contingent, cantand limburile, latentele nemanifestate. Increatul barbian este astfel limbul originar, identificat de poet in fulguranta angelica a liricii rimbaldiene. Prin oprirea in increat, Ion Barbu se arata a fi un Hermes nou, mai putin tragic. Aceasta aspiratie absoluta se subsumeaza romantismului gnomic.

Viziunea concentrata a Creatiei, la care se ridica poetul in 'Oul dogmatic', este mult mai moderna decat s-a crezut pana acum, inaugurand o rezolvare originala a crizei lirismului ultim european care se opreste descumpanit in fata ideii de neant.

Tudor Vianu, afirma ca lirica romaneasca are doi poeti metafizici, Lucian Blaga si Ion Barbu. Criticul vede - in amandoi - cantareti "ai vietii in spirit', insa realizate pe cai distincte: Blaga exulta un sentiment agnostic al vietii, exprimand o lupta a fiintei spiritualizate cu realitatile si fortele latente, care subzista irational in om. Caracterul conflictual al vietii sale interioare il conduce spre o lirica sfasiata in chip dramatic de mari tensiuni si nelinisti.

Dimpotriva, poezia lui Barbu nu aduce cu sine ecoul unei lupte neimpacate. "Toate zbuciumarile despre care marturisesc versurile lui Barbu - explica T, Vianu - se aplaneaza in liniste si in contemplatie extatica'. In termenii filozofiei lui Nietzsche, Lucian Blaga intruchipeaza categoria estetica a dionisiacului (principiul irational al existentei, forta instinctuala, betia extazului, zbuciumul plin de fervoare), in timp ce I. Barbu o ilustreaza pe cea a apolinicului (atitudinea calm meditativa asupra lumii, contemplatia pura a ideilor si a sensurilor vietii, expresia unei gandiri senine, intemeiate pe echilibru, armonie si masura). Universul liricii barbiene este intim legat de o lume imaginara plina de arhetipuri, de modele originare, care au consacrat un tipar al comportamentului uman, ce se ridica peste zbuciumul impur al contingentului si al fortelor sale oarbe si contradictorii. Astfel explica criticul mai sus mentionat de ce "nazuinta poetului se indreapta sau catre pacea fiintei necreate, sau catre viata incepatoare si nevinovata', concluzie spre care ne indeamna si sensurile poemului Oul dogmatic.