Ipostaze ale geniului la Eminescu

Ipostaze ale geniului

Probabil cea mai romantica tema, in sensul ca a fost pentru prima data introdusa in literatura de romantici, este cea a omului de geniu. Cel care a consacrat-o si care a definit in fapt prototipul geniului nu este altul decat Byron. Acest model uman se caracterizeaza desigur prin posedarea unor insusiri neobisnuite, cum ar fi memoria exceptionala, inteligenta covarsitoare, pasiunea pentru studiul de orice fel, seninatatea abstracta, dezinteresul fata de tot ceea ce este lumesc si binenteles o viata pasionala plina de aventuri. Prin esenta lor, romanticii sunt niste visatori care deseori ajung la esente si origini. In creatia eminesciana, in poezii cum sunt: Luceafarul Glossa Oda (in metru antic) Scrisoarea I dar si in proza eminesciana prin Toma Nour (din Geniu Pustiu ) si prin Dionis se oglindesc: eroul titan, eroul demon si ideile filozofice despre geniu, despre timp si spatiu.

Dupa Eminescu insa, Oamenii se impart in doua categorii: unii cauta si nu gasesc, altii gasesc si nu se multumesc (E impartita omenirea). Este greu de spus unde se incadreaza oamenii de geniu. Se poate spune ca ei fac parte din ambele categorii, caci cauta mereu ceva ce nu poate fi gasit, si atunci cand gasesc cel mai apropiat echivalent pamantesc al dorintelor sale, il dispretuiesc. Exista insa si un miraj al atingerii idealului, caruia romanticii ii datoreaza tot zbuciumul si suferinta vietii lor, pentru ca, asa cum spune si Goethe Niciodata nu suntem mai indepartati de scopul dorintelor noastre, decat atunci cand ne inchipuim ca-l posedam . Pentru Eminescu, oamenii in general, dar mai ales cei superiori, cei geniali, sunt probleme pe care si le pune universul, iar vietile lor incercari de dezlegari . Este fara indoiala o definitie cat se poate de originala, in care viata omului este conceptualizata ca o frumoasa, dar eterna indoiala si enigma.

Schopenhauer sustine ca geniul este inadaptabil, nefericit, strivit de o lume prozaica, brutala, mercantila, egoista, daruita raului. Vede in geniu singura forta apta de a se opune vointei de a trai , spiritul poate scapa si prin atarxie (renuntare, retragere, resemnare), prin contemplare
Geniul, spirit inadaptabil, superior prin gandirea atotcuprinzatoare, traieste nemultumirea (in raport cu planul existential) convertita in amara resemnare , fiindca are conttiinta lucida a desertaciunii.
Una dintre cele mai importante insusiri ale unui geniu este dinamismul, faptul ca el nu vrea sa se supuna sortii si societatii in care traieste, de aici derivand si marea sa drama. Aceasta constientizare partiala a luptei pe care o reprezinta viata unui om de geniu o intalnim la mai toti poetii romantici: la Hugo, care afirma: Traiesc cu-adevarat doar cei ce lupta , iar pentru Goethe, a fi un om, inseamna a fi un luptator! Tot Schiller va fi insa cel care va da o definitie totalizatoare a ceea ce ar trebui sa fie viata pentru orice om, si deci cu atat mai mult pentru un geniu: Munca este conditia vietii, scopul ii este intelepciunea si fericirea, rasplata . Se inselege astfel ca pentru un om de geniu soarta nu poate fi decat nemiloasa, plina de deziluzii si suferinta, dar superioritatea sa fata de ceilalti oameni consta tocmai in capacitatea lui de a se ridica deasupra a tot ceea ce este omenesc si pamantesc, capacitate transpusa mai ales in opera sa geniala.
Geniul este o tema care l-a preocupat in mod deosebit pe Eminescu, si care este fara indoiala punctul de sprinjin al capodoperei sale lirice Luceafarul si al celei mai celebre si interesante nuvele eminesciene, Sarmanul Dionis . Sunt foarte putine poeziile ce nu contin si aceasta tema profund romantica, Floare albastra Mai am un singur dor , dar toate ne vorbesc despre zbuciumul si neajunsurile vietii omului de geniu si despre speranta in izbavirea mortii.
Aproape intotdeauna acest personaj are un moment de slabiciune, in urma caruia isi doreste cu ardoare sa scape de povara genialitatii sale in schimbul unei ore de iubire . Si intotdeauna el se reintoarce la pozitia initiala prin revelarea dureroasa a efemeritatii si nestatorniciei oamenilor de rand. Aceasta este in general povestea geniului, care nu-si poate gasi implinirea pe pamant, desi intreaga sa viata este o neobosita fuga dupa ideal. Pentru el genialitatea este o sublima binecuvantare, dar si un aprig blestem! Geniul tinde mereu spre absolut.
Despre Luceafarul , insusi Eminescu a declarat ca intentia lui a fost sa infatiseze o drama a geniului insingurat si nefericit. Pentru aceasta ele a asimilat si transformat in simboluri lirice urmatoarele antinomii din filozofia lui Schopenhauer in legatura cu geniul si omul comun, aflati in sfere diferite.

GENIUL OMUL COMUN
dominante antinomice

Inteligenta (ratiunea pura)
Instinctualitate

Obiectivitate
Subiectivitate

Capacitatea de a-si depasi sfera
Incapacitatea de a-si depasi limitele

Aspiratie spre cunoastere
Vointa de a trai

Puterea de a se sacrifica pentru atingerea scopului obiectiv
Dorinta de a fi fericit (senzatie de implinire in sensul spetei)

Singuratate
Sociabilitate


Luceafarul -in general a fost considerat o alegorie, avand in centru tema romantica- geniul in lume, dar totusi problematica geniului subsumeaza in Luceafarul sugestii, asociatii si idei dispuse mereu spre diversificare ca-n orice opera deschisa , asa cum este capodopera eminesciana. Problema geniului este dezbatuta de marele poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea este accesibila numai geniului, singurul capabil sa se obiectiveze, spre a se impune exclusiv domeniului cunoasterii. Spre deosebire de el, omul simplu ramane in datul subiectiv. Dar Eminescu face poezie filozofica si ca atare, isi inzestreaza geniul cu o mare capacitate afectiva, ceea ce declanseaza alegoria din Luceafarul . Pentru Hyperion, fata de imparat devine nu doar obiectul cunoasterii, ci si iubita lui, obiect al pasiunii extreme. El accepta chiar sacrificarea eternitatii in favoarea clipei de iubire . Din pacate, gestul sau va ramane fara finalitate dorita, conditia geniului fiind implacabila: Nemuritor si rece Vesnic , dar nefericit si incapabil sa fericeasca pe cineva pe pamant.
In Floare albastra geniul cauta in sine rezolvarea marii dileme asupra fericirii-intre norocul terestru si nemurirea rece. Domeniile cunoasterii absolute sunt abordabile numai geniului, devenind pentru pamantean surse de suferinta.
In Scrisoarea I , Mihai Eminescu abordeaza pe larg conditia geniului fata-n fata cu idealul cugetarii proprii, dar si cu situarea sa intr-o lume meschina, incapabila a intelege si intrupa un atare ideal. Geniul este intruchipat de savant (omul de stiinta), in raport cu timpul, societatea in general si cu posterioritatea, surprinzand totodata in tablouri grandioase geneza si stingerea universului. Avand in vedere structura poemului, prima ipostaza a geniului este cea de cugetator, initiind meditatia filozofica, pe cand cea de-a doua conduce catre satira. Batranul, reprezentant al genialitatii, este uscativ garbovit si de nimic , dar tot el poarta in degetul mic universul fara margini , putand fi comparat cu miticul Atlas. Dascalul este pus in antiteza cu individualizarile anterioare (rai, neghiobi, negustori etc.) iar cosmogonia obtinuta gratie cugetarii lui ii ilustreaza superioritatea in opozitie cu meschinaria omului comun.
In partea a II-a a poemului, conditia vitrega a cugetatorului de geniu in lumea semenilor pamanteni cade sub spectrul ironiei, al satirei si chiar al sarcasmului: poti zidi o lume-ntreaga peste toate o lopata de tarana se depune , geniul avand dupa moarte acelasi destin ca si omul de rand. Sarcasmul se indreapta fara mila catre lumea incapabila a intelege geniul si catre cercetatorii superficiali ai operei acestuia. In Scrisoarea II , omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul).
Tema filozofica a Glossei este tot conditia omului de geniu in raport cu timpul dar este in principal un cod etic al omului superior, care ofera invataminte oamenilor, pe baza autocunoasterii (Nosce te ipsum!) si a experientei sale filozofice. Viata e o scena, lumea e un teatru in care ordinea este data de Vointa, timpul este trecator si ireversibil; ca sa fi ferit de iluzii trebuie sa cunosti cateva norme ce stau sub semnul ratiunii pure, a judecatii reci: De te-ating, sa feri in laturi,/De hulesc, sa taci din gura .
In Glossa , poezie care dupa unii exegeti poate fi considerata o replica antinomica la Oda (in metru antic), Eminescu isi permite sa judece orice din perspectiva inaltimii geniului si chiar a Demiurgului. Drept urmare, aceasta poezie gnomica se constituie ca un cod etic al omului superior, care trebuie sa renunte la conditia materiala in favoarea celei spirituale. Geniul isi da lectii asupra incompatibilitatii cu zbaterea din cercul stramt al lumii vazute ca teatru . Poezia se construieste ca un spectacol liric in care este judecata o lume care-si joaca viata, geniul trebuind sa ramana mereu distant si obiectiv.
Ceea ce este uman este multiplu, divinul este unic. Geniul realizeaza totalitatea prin obiectivare, are perceptia universalitatii, talentul nu reprezinta decat parti. Aceasta este marca genialitatii eminesciene. In operele eminesciene circula aceeasi seva ideatica, cu aceeasi putere, cu acelasi geniu. Ideea de GENIU devine un leitmotiv filozofic si estetic cu importante rezonante in creatia literara. Constiinta geniului se bucura de o libertate desavarsita (in timp si spatiu).
Prin Eminescu, prin creatia sa geniala neamul romanesc simte ca si-a asigurat dreptul la nemurire (M. Eliade).