Lostrita - Titlul, Tema iubirii imposibile

Lostrita

Proza lui V Voiculescu a constituit o revelatie, ca si ciclul "Sonetelor." dezvaluind inca o data talentul proteiform al scriitorului. Imbinand viziunea folclorica cu intelectualismul modern prozatorul creeaza un univers fantastic ce are drept limite fabulosul feric si miraculos pagan.

Nuvela Lostrita, scrisa in 1947, publicata in 1966 in vol. "Capul de zimbru. Iubire magica", se inspira din credintele populare legate de demonii acvatici.

Titlul interior, eponim, este format dintr-un substantiv articulat cu rorlul stilistic de a uniciza obiectul poetic, respectiv lostrita. La nivelul obtuz, titlul fixeaza in centrul toposului fantastic animalul fabulos ce revalorizeaza mitul folcloric al stimei apelor (al Ondinei, al sirenei). In reprezentarile folclorice romanesti stimele apelor sunt divinitati ale apelor dulci )inchipuite ca femei cu par lung sau, asemeni ondinei, jumatate femeie, jumatate peste), de care depinde stabilitatea acvatica. In vremea secetei sau a inundatiilor ele devin fapturi malefice care cer jetfe omenesti ademenind in valtoti flacaii. Poate de aceea a fost inchipuit un asemenea animal tetemic. Lostrita zugravita de V Voiculescu este un personaj fabulos, complex care, desi apartine sferei maleficului, devine eroina tragica, umanizata prin iubirea pentru un pamantea. Ea figureaza insa si absolutul ce nu poate fi atins decat prin iesirea dintre marginile lumii fenomenale.

Tema iubirii imposibile se converteste, asadar, in cea a nostalgiei absolutului, a fascinatiei idealului care imbolnaveste de moarte fiinta (ca si in "Miron si frumoasa fara corp" din caietele eminesciente, ca si in "Mistretul cu colti de argint" de St.A. Doinas.).

Compozitia traditionala (cele cinci secvente corespund celor cinci momente ale subiectului) este complicata prin prezenta unei "rame" (prologul si epilogul incadreaza epicul) si prin formula "povestirii in povestire" (povestea fetei din alt veac).

Structura este caracteristica epicului fantastic: cele doua planuri - cel al realului si cel al imaginarului - se ambiguizeaza si se suprapun, conferind povestirii o aura de mister romatic si stranietate.

Planul fantastic se instituie inca de la inceput, in secventa-prolog. Aceasta are o dubla functie estetica: proiecteaza intamplarile in sfera fabulosului folcloric (generand atmosfera stranie care incita imaginatia cititorului) si formuleaza un avertisment asupra primejdiei sporite ce-i pandeste pe cei ce traiesc in preajma apelor: "Nicaieri diavolul cu toata puita si nagodele lui nu se ascunde mai bine ca in ape. Dracul de balta, se stie este nelipsit dintre oameni si cel mai amagitor. Ia felurite chipuri: de la luminitele care palpaie in beznele noptii si trage pe calatorul ratacit, la adanc, pana la fata suie care se scalda in vultori si nu-i decat o stima vicleana, cursa pusa flacailor nestoutori, sa-i inece." Mitul Stimei Apelor (reprezentare folclorica arhaica, precrestina) este reformulat si asimilat reprezentarilor legate de crestinism. Naratorul se asociaza acestor eresuri, ca "voce" a mentalitatii colectivitatii (reliefata prinimpersonalul se stie). Credintele populare legate de demonii apelor sunt apoi coborate din domeniul abstractiunilor in sfera unei realitati concrete, autohtone.

Planul realului se instiotuie intr-un spatiu precis situat geografic (tinutul Bistritei, de la Piatra si Toance pana la Neagra) in care traieste o comunitate statornicita intr-un tipar de viata sociala si spirituala de mare vechime. Oamenii acestor locuri sunt pescari, plutasi, carausi ce-si transmit mestesugul din tata in fiu, ce au o mentalitate arhaica si o gandire magica. Ei cred in "cele vazute si nevazute", cred in existenta stimelor si a strigoilor, cred in Dumnezeu si se feresc de ispitele diavolului care se materializeaza in lumea reala.Hotarul dinre real si irealitate este astfel suprimat, favorizand ambiguizarea raportului dintre cele doua planuri: " Pe Bistrita Necuratul randuise de multa vreme o nagoda si infatisare de lostrita". Sspatiul real are acum conotatii ale locului nefast. Aceasta lume fiinteaza intr-un timp primordial ("de multa vreme") in care se poate produce invazia supranaturalului. Aparitia si manifestarile lostritei reeditezaa mitul iubirii biblice intr-o varianta folclorica. Lostrita e o prezenta malefica, metamorfozele ei neintrerupte (ea totalizeaza atribute ale unor specii diferite: "cu cap bucalat ca de somn, trup sui de salau si pielea pestritata auriu, cu bobite rosii-ruginii, ca a pastravului") slujesc ideea descrierii. Descrierea fiintei fabuloase prefigureaza evenimentele: comparatia cu "o domnita lungita la soare" anticipeaza metamorfoza lostrita-femeie, iar structura contrastiva frumusete exterioara/caracter malefic ("hulpava de peste", "nesatula de carne de om") anticipeaza seriile de antinomii pe care se intemeiaza epicul. Ssecventa expozitionala prezinta si cel de-al doilea personaj principal din aceeasi perspectiva auctoriala omniscienta, dar si din perspectiva comunitatii, devenite in text instanta narativa.

Aliman, erou cu nume de balada, apartine castei initiatilor care au invatat sa descifreze semnele tainice ale naturii si care mai pastreaza ceva din puterea spirituala a stramosilor. El este eroul romantic exceptional si eroul basmelor populare, frumos si voinic care " nu stia de frica nimanui". Pornita ca o actiune justitiara, goana pescarului dupa lostrita vrajita in care se vedea un "peste adevarat" ia in curand dimensiuni simbolice, traducand aspiratia personajului la un absolut imposibil de atins.

Momentul -intriga fixeaza clipa nepereche cand, imbratisand lostrita ce-i scapa din brate "ca o zvarluga de fata, duminica, la hora", Aliman traieste infiorarea unui dor fara sat. Iubira magica este surprinsa din perspectiva crdintelor populare ca har si blestem, ca boala ce surpa fiinta. Pentru lostrita fermecata dragostea este o traire absoluta ce anuleaza esenta ei malefica. Ea il protejeaza acum pe alesul ei ca un duh bun al apelor. "Mereu si din toate incercarile (Aliman) iesea cu izbanda si se intorcea nevatamat". Pentru temerarul voinic confruntarea cu pestele minunat fusese mai intai o provocare si o proba de virtuozitate in stiinta mestesugului sau. Acum ea devine dureroasa cautare, disperata incercare de a fi iarasi fericit, devine patima ce-l imbolnaveste de dor. Peste iarna flacaul zace, lipsit parca de orice frantura de vointa, de orice elan vital. Cand primavara, Bistrita isi sparge camasa de gheata, Aliman revine parca la viata. Sse sugereaza astfel un straniu acord intre om si natura ce fiinteaza parca in aceleasi cicluri cosmice. Universul avatic demonizat, se manifesta stihial: "Apele veneau naboi, tot mai negre si mai umflate[.] si lumea privea ingrozita". Apa neagra, apa ostila materializeaza in substanta fluida, agresiva, tenebrele anti-lumii din "genuni". Prezenta obsesiva a acestui substantiv in relatie cu toponimicul Bistrita submineaza realitatea spatiului ce se configureaza tot mai accentuat ca spatiu thanatic, proliferand terifiant.

Dupa ce "pe la Pasti" (momentul sacral al invierii) lostrita reapare "mai mandra", mai vicleana, unduind trupul cu ispite femeiesti", iubirea devine joc, ceremonial ludic, "infruntare pe fata". Incrdintat ca "nu este lucru curat" eroul apeleaza la practici magice: "A plecat in sus, la un sat salbatic de pe Neagra". Miscarea ascensionala a eroului ("A urcat cale de o zi si a ajuns noaptea tarziu") figureaza plastic ruptura de nivel ontologic: iesirea din "lumea lui Dumnezeu" si intrarea intr-un simbolic spatiu al magiei, eresului, practicii vrajitoresti. In lumea numita simbolic "Neagra" stapan al apelor este un solomonar care-i initiaza pe Aliman in magia neagra. Naratorul nu insista asupra descrierii ritualului magic, ci zugraveste doar animalul-totem menit sa ademeneasca "fiara apelor". Descrierea lostritei lucrate din lemn ("aidoma de suie si frumoasa ca cea din Bistrita") in pantecul careia ea ascuns "un alt pestisor mai mic taiat dintr-un corn de cerb" converteste folcloric motivul literar al dublului. Aceeasi convertire se opereaza si asupra motivului faustic. Pactul cu diavolul pe care Aliman il savarseste ca suprem sacrificu in numele iubirii se oficiaza sub puterea oculta a lunii "in patrat", in miez de noapte, in mijlocul apelor in care eroul intra "despuiat de vestminte", ca intr-o matrice originara. Implinirea ritualului ingaduie invazia supranaturalului in lumea oamenilor. A doua zi "volbura apelor" se revarsa paroxistic, venind "sodom" "ca nalucile" sfaramand case, oameni si vite in "uriase miezuri de sorb". Descrierea plina de "folclorul fricii" anticipeaza iesirea stimei din adancuri, metamorfoza ei in faptura omeneasca. Aceadta metamorfoza genereaza definitiva suprapunere a celor doua planuri. Fata cu par despletit "ca niste suvoaie", cu ochi verzi-aurii, mari "dar reci ca de sticla", cu dinti albi, "dar ascutisi ca la fiare", cu chip "cam bucalat", "suie, cu trup lung, mladios", fata pe care Aliman a "salvat-o" din ape seamana izbitor cu lostrita, reprezentand o umanitate nediferentiata inca deplin de lumea salbaticiunilor. Portretul fetei-lostrita se alcatuieste prin determinatii din sfera semantica a acvaticului, sugerand paralelismul om/peste; epitetele cromatice, comparatiile si adjectivele ca "suie,bucalat, mladios" trimit direct al descrierea lostritei. Ambiguitatea este amplificata prin notatia privind reaparitia lostritei in apele Bistritei, fara precizarea ca vietatea este peste adevarat ori substitutul lui magic.Atmosfea de taina si vraja a povestirii este sporita prin episodul iubirii nepamantene, suprafiresti a celor doi eroi. Veniti din lumi diferite, uniti prin ritualul pagan, Aliman si fata daruita lui de ape traiesc magia ametitoare a erosului. Ei refac, sub regim nocturn si demonic insa, mitul cuplului originar. Fiinta misterioasa numita de pescarul indragostit Ileana (nume de zana din povesti) este perceputa de mentalitatea colectivitatii ca o prezenta malefica "strigoaica" ce "ar suge sangele flacaului". Avand, asadar, un dublu statut ontologic ce totalizeaza contrariile, eroina pare un corspondent feminin al Zburatorului, personificand natura duala a eroului. Povestea de iubire sfarseste insa brusc prin interventia brutala a Bistricencei (numele noului personaj, ca si comparatia cu involburarea "apelor dupa ploaie" o asociaza universului acvatic); mama fetei, recurgand si ea la vraja, i-o rapeste pe Ileana "pe la mijlocul verii". Ssintagma temporala folosita si pentru momentul de inceput al poestii de dragoste situeaza iubirea intr-un timp "statator" ori intr-un ciclu (un "cronotop") inchis. Disparitia iubitei provoaca surparea launtrica a eroului. El cutreiera disperat un spatiu ce parca si-a pierdut reperele firesti, proliferand haotic, dupa modelul labirintului. Magia ii este cum interzisa, "caci vraciul care-i descantase, plecase peste munte". Desacralizarea tot mai accentuata a lumii goleste de sens nu numai spatiul, ci si timpul. Aliman afla de la "un mosneag trecut de suta de ani" ca Bistriceanca si fata ei, robite Satanei, fusesera alungate din sat, devenind stime de-un veac. Intors acasa, eroul devine umbra celui care a fost candva. Lipsit de vointa, accepta ca-n transa casatoria cu o fata oarecare din sat. Asistand la ospatul propriei nunti, Aliman isi aminteste nunta din visul cu valoare premonitorie - cununia sa cu losrita, oficiata de batranul vraci. Visul are o functie magica, fiindca vestea aparitiei lostritei ii reda energia, impingandu-l navalnic spre apele din nou involburate ale Bistritei. Trezit ca din somn, indragostitul ce-si tradase iubirea striga "cu chipul luminat de o bucurie nefireasca": "Tata, vin!" Strigatul confera valente dramatice punctului culminant. Finalul este apoteotic, sugerand atingerea idealului. Dupa efemera fericire tterestra, nunta magica a celor doi ce apartin unor lumi diferite se implineste in moarte (motivul folcloric al mortii ca nuntire mitica), ori in vesnicia regasita prin cufundarea in matricea originara a adancurilor acvatice. Gestul ultim al lui Aliman car "se caznea s-o apere ca pe un copil cu bratele" vorbeste lumii despre iubire ca pasiune si suerinta, ca sacrificiu de sine si tragixa izbavire, iesire "pentru totdeauna" dintr-o lume care a "uitat" ritul sacrificial. Acest deznodamant tulburator prin semnificatii este urmat de un epilog, o poveste despre nasterea povestii. Moartea eroului genereaza nasterea povestii, intamplarea neobisnuita e amplificata de imaginatia colectiva, devenind legenda: "Dar povestea lui Aliman a ramas vie si mereu mladioasa. Creste si se impodobeste an de an". Textul inchide in el un crez artistic, crdinta in puterea mitului, a creatiei artistice de a cuprinde chemarea vrajita a absolutului pe care mintea oamenilor, "jinduiti de intamplari dincolo de fire" nul poate dezlega.

Atmosfera magica, purtatoare de sensuri majore, este creata mai ales prin tehnica ambiguizarii si prin prezenta "vocii" colectivitatii("vanatorii de peste", "oamenii", "toti", "muntenii", "satul", "lumea"), instanta narativa careia i se asociaza un limbaj popular ("hodina", "a boli", "slobozi", "stima", "liman" etc), cu regionalisme ("nagoda", "sui", "nahlab", "sterlici") si arhaisme ("oca", "olmaz", "furcarie", "prubuiala") cu termeni specializati din limbajul pescarilor ("plavie", "viitura", "naboi", "sorb", "bulboane"etc).

In acest limbaj firesc si viu , dar de o intensa magie verbala si infiorare lirica, V Voiculescu reconstituie o lume invaluita intr-un aer de legenda, lumea "satului mitic, ce conserva inca, in plina modernitate, riturile magice mostenite din stramosi" (E Simion).