MITUL IN LITERATURA ROMANA

Mitul a constituit o tema de discutie filozofica si istorica inca din antichitatea greaca si latina, mitologia fiind nu numai izvorul, dar si baza artei grecesti, insa elementele esentiale ale acesteia au fost studiate in perioada moderna a erei noastre.

Mircea Eliade sustinea ca este 'greu sa se dea mitului o definitie acceptata de toti savantii si care sa fie in acelasi timp accesibila nespecialistilor'¹, fiind imposibil ca 'o singura definitie sa imbratiseze toate tipurile' si toate functiunile mitului, in toate societatile arhaice si traditionale. Mitul este o "realitate culturala extrem de complexa care poate fi abordata si interceptata in perspective multiple si complementare'². In acceptia lui, mitul este 'povestea unei faceri', a unei 'geneze', a unui 'inceput', care relateaza istoria sacra a unor fiinte supranaturale care au creat totul; de aceea exprima un 'model exemplar al tuturor activitatilor omenesti'³, dezvaluind istoria sacra a inceputurilor gandirii omenesti, 'tot ceea ce s-a petrecut la origine'. Este un act de 'cunoastere de ordin ezoteric () insotita de o putere magico-religioasa'⁴. Prin experienta mitului, reiteram evenimentele mitice traite in trecut. Si, in concluzie, Eliade sustinea ca 'in civilizatiile primitive mitul () exprima, scoate in relief si codifica credintele; salvgardeaza si impune principiile morale; garanteaza eficacitatea ceremoniilor rituale si ofera reguli practice ce urmeaza sa fie folosite de om'⁵.

In compozitia unui mit intra un mister genetic, fiind o proiectie a realitatii in supranatural, deoarece 'Mitul povesteste cum, multumita fiintelor supranaturale, o realitate s-a nascut, fie ca e vorba de realitatea totala, Cosmosul, sau numai un fragment: o insula, o specie vegetala, o comportare umana, o institutie'⁶.

In acceptia lui Romulus Vulcanescu, 'conceptul de mit poate fi lamurit pe mai multe cai analitice: a) prin elementele lui constitutive; b) prin motivele fabulatiei si anecdoticii; c) prin tipologia lui stadial-istorica; d) prin logicitate si veridicitate; e) prin polivalenta, polisemia si poliglasia mitului"⁷, considerandu-l ca 'un elaborat al logicitatii gandirii mitice permanent active in cultura, indiferent de nivelul social-istoric al acestei gandiri mitice"⁸. Referitor la logicitatea gandirii mitice, autorul o considera o componenta permanenta a gandirii globale, fiind indisolubila si inalienabila acestuia, deoarece 'gandirea mitica functioneaza la nivelul celor trei stari de constiinta: a constiintei propriu-zise, subconstiintei si inconstiintei'⁹. Aceste trei stari de constiinta intervin in activitatea gandirii mitice, deoarece gandirea mitica 'deriva in mod normal din logicitatea gandirii globale si din reglarea si autoreglarea logicitatii globale in contextul gandirii umane'¹⁰. Deci mitul este imbibat de logicitate la toate nivelele constiintei, dupa principiul vaselor comunicante si al osmozei intre starile de constiinta, in conditii normale de activitate spirituala, fiind nu un datum, ci un axtractum al fiecareia din cele trei stari de constiinta sau un sinteticum al tuturor, exprimand un continut complex al realitatii spirituale. 'Mitul reda deci toate aspectele categoriale ale gandirii mitice (constiente, subconstiente si inconstiente), care implica si explica framantarile metafizice, drumurile fara iesiri, impasurile autocunoasterii si punctele de reper etico-juridice in viata omului. In aceasta interpretare, psihologia fanteziei creatoare descopera sau genereaza formele si mobilul gandirii mitice, mitul'¹¹.

De-a lungul timpului, cunoasterea mitica a fost mereu opusa cunoasterii stiintifice, desi ambele forme fac parte din contextul cunoasterii globale, iar relatia dintre mit si adevar a provocat, in perspectiva teoretica, numeroase dispute filozofice, socio-etnologice si istorice. Desi sunt diferentiate logic, contradictia lor e numai aparenta, iar logicitatea lor este substituenta si complementara.

In conceptia si viziunea mitologiei romane, categoriile ontologice care au capatat un rol prioritar sunt: Spatiul, Timpul, Cauzalitatea si Finalitatea care se impun o data cu cosmizarea Haosului si se mentin istoriceste atata timp cat oamenii continua sa cugete mitic. Romulus Vulcanescu preciza urmatoarele: 'Categoriile cugetarii mitice sunt notiuni fundamentale care ne fac sa intelegem si sa incadram logic entitatile mitice, miturile si celelalte creatii ale fanteziei mitopeice intr-o realitate subiectiva, care nu se opune realitatii obiective, ci o completeaza pe anumite laturi concrete ale ei'¹².

Primele licariri de gandire mitica au aparut odata cu transformarea Haosului in Cosmos, acesta devenind spatiu mitic sacralizat prin opera demiurgilor, timpul mitic sacralizat este ritmul de dezvoltare in perspectiva, cauzalitatea mitica este data de tot ce se petrece in Cosmos, iar finalitatea mitica este exprimarea directiei si sensului oricarei dezvoltari si transformari.

In gandirea mitica romaneasca, prima categorie - spatiul mitic - este Pamantul romanesc, considerat centrul spatiului cosmic, un spatiu ondulat la infinit cu aspect de deal-vale, numit si 'spatiu mioritic' de Lucian Blaga, spatiu care intra ca factor determinant in matricea stilistica a culturii romane. Spatiul sacru romanesc este mosia satului si vatra satului, mosia strabuna si satul matca de pe mosie.

Spatiul mitic romanesc se reflecta in literatura mitologica, ca si in mitologia literara sau literatura mitologizata in doua moduri convergente: 1) ca spatiu deschis - la Eminescu, la Vasile Parvan, la N. Iorga; 2) ca spatiu inchis al mormantului - la G. Cosbuc, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, G. Bacovia, Marin Preda s.a., dupa cum arata Valeriu Cristea in volumul 'Spatiul inchis in literatura' (Buc., ), unde prezinta si discuta nenumaratele fatete ale spatiului mitic, cu aplicatii si la literatura romana.

Timpul mitic este corelat spatiului mitic si incepe o data cu creatia lumii si se va sfarsi tot o data. cu sfarsitul lumii. Aceste categorii ontologice (spatiul mitic si timpul mitic) s-au impus in literatura romana si se mentin istoriceste, fiind magistral ilustrate in creatiile literare ale scriitorilor romani de prima marime.

Cea mai veche mentiune mitologica o gasim la Miron Costin care, intr-un discurs adresat domnitorului, urmand acelasi drum al Antichitatii, invoca muzele din Helion si Dianele din Asiria, dar nu-1 uita nici pe Apollo: 'Muza sarmata! ai mai adus cu multa cheltuiala si orice, chemand pe zeitele departate din Helion si cate cantarete sunt in jurul Helespontului, , si n-ati lipsit nici voi Diane din Asiria"¹³. Referirea o facea un carturar erudit de cultura clasica, intr-un secol al clasicismului.

Dimitrie Cantemir introduce pentru prima data in literatura romana elementul apa, si o data cu ea atmosfera onirica, atmosfera exotica, elementul patologic si chiar absurdul in Istoria ieroglifica. Fantasticul nu izvoraste decat intr-o neinsemnata masura din basmul romanesc, pe care autorul il cunoaste foarte bine, el fiind mai curand rezultatul viziunii alegorice a scrierii, construita indeosebi pe atmosfera si climatul povestirilor din 1001 de nopti, de unde si puternica sa culoare exotica si magica. Nota prin excelenta stranie a fantasticului se datoreste prezentei unor animale fabuloase, din repertoriul fizioloagelor. Alteori fantasticul este expresie si masura a extraordinarului, a grandiosului, a stralucirii si a bogatiei imense, ca in spectacolul pe care il ofera cetatea Epithimiei. Exprimat adesea cu ajutorul alegoriei si supraincarcat de simboluri, fantasticul cantemirian joaca in acelasi timp rolul unui riguros mijloc de comunicare a unor idei. Exoticul, specie palpabila a straniului, desi este exprimat si de apelul la intelepciunea orientala si de preferinta pentru fauna africana, este in mare masura o viziune geografica limitata la zona tropicala, fierbinte, muntoasa pe alocuri si mai ales nisipoasa, in care singura apa este Nilul. Atractia sa pentru peisajul exotic este, desigur, rezultatul familiarizarii cu acesta prin basmele orientale, exotismul cantemirian fiind puternic imaginar si in acelasi timp plin de fabulos si magie. Cu miraculosul ni se dezvaluie o alta fata a straniului, trasatura caracteristica a multora din episoadele romanului. Hranit cu traditiile, credintele si practicile superstitiilor populare, precum si cu fabulatiile orientale, Cantemir se va simti atras ca de un puternic magnet de aspectele misterioase ale vietii, de genul efectelor inexplicabile, care uimesc si tulbura cu putere sufletul omenesc. Miraculosul cantemirian nu este minune biblica, adica interventia divina in destinul uman, ci magie, cu alte cuvinte, lucru omenesc, ca in credintele populare si mai ales ca in universul vrajitoresc al basmelor. Cantemir foloseste termenul magie si cu inteles propriu, ca in scena descantecului de dragoste facut asupra Hameleonului si Biruintei, dar si in inteles figurat, ieroglific, vrajitorii desemnand si pe maestrii combinatiilor de culise ai vietii noastre politice, ca in cazul familiei Cuparestilor, dar mai ales pe demnitarii otomani, intruchipari ale lacomiei si nestatorniciei, care, la sunetul banilor petitorilor de putere, schimbau cu usurinta un domn cu altul.

Apa, in viziunea cantemiriana, ne apare in ipostaza ei stihiala, primara, purtatoare de mesaj malefic, aducatoare de cumpana si de incercare. De ea mai este asociata starea de instabilitate, nesiguranta, pericol, moarte. Aceasta este apa din 'Povestea corabierului cu dulful', dar si elementul prin care este simbolizat imperiul otoman ('monarhia celor de apa'), sfat al silniciei si abuzurilor de tot felul. Sub forma ei curgatoare, Nilul, apa semnifica in schimb lacomia fara margini a demnitarilor otomani si de asemenea, si diferitele ei stari de metamorfoza, mecanismul de adunare si de risipire a veniturilor Portii.

B.P. Hasdeu, considerat ca facand parte 'dintre acei putini care nu imbatranesc niciodata, fiind mereu prezent in spiritualitatea noastra'¹⁴, invoca, intr-un studiu din 1872¹⁵ muntele, implicit padurea, ca determinante ale psihologiei localnicilor. El intreprinde un studiu filologie asupra cuvintelor codru, brad, stejar si mesteacan, pentru a concluziona ca 'pogorarea nationalitatii romane din ramura occidentala a Carpatilor pe ses si catre gurele Dunarii este un eveniment cu mai multe veacuri posterior cuceririi Daciei de catre Traian, astfel ca invaziunile gotice, hunice, avarice si slavice din primii secoli ai crestinismului, desi revarsate pretutindeni pe campii, totusi nu intalneau cu strabunii nostri. Doua-trei cuvinte dintr-o limba pot restaura o lunga obscura faza intr-o istoria nationala'

Intr-un alt studiu (Pierit-au dacii?¹⁷), Hasdeu, desi nu are intaietate absoluta ca 'inviitor al dacilor', urmareste sa creeze un curent favorabil dacismului, combatand cu argumente istorice si lingvistice, ideea exterminarii dacilor in cursul celor doua razboaie daco-romane, si sustinand ca dacii n-au pierit dupa cucerirea Daciei de catre romani, iar convietuirea daco-romana dovedeste ca 'Nationalitatea noastra s-a format din cateva elemente, din care nici unul n-a fost predominator , ca firea acestor elemente si chipul contopirea lor in un singur ce, au facut ca noi sa fim o vita neatarnata '¹⁸. Hasdeu este cel dintai roman la care setea romantica de a cunoaste substratul etnic al neamului se transforma intr-un ideal, intr-o conceptie vie cu posibilitati apreciabile de-a trece si dincolo de concretul istoric si de-a inventa o perspectiva noua asupra existentei noastre; cu alte cuvinte, existenta noastra proiectata, pe de o parte, intr-un plan concret, iar pe de alta parte in orizontul misterului ei, al originilor, al protoistoriei.

N O T E

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, in romaneste de Paul G. Dinopol, Buc., Editura Univers, 1978, p. 5. (Aspects du M the, Paris, 1563.)

2. Id., ibid., p. 6.

3. Id., ibid., p. 15.

4. Id., ibid., passim.

5. Id., ibid., p. 20.

6. Id., ibid. p. 6.

7. Vulcanescu, Romulus, Mitologie romana, Ed. Academiei, I, 1987, p. 26.

8. Id., ibid., p. 31.

9. Id., ibid., p. 31.

10. Id., ibid., p. 31.

Id., ibid., p. 32.

12. Id., ibid., p. 15.

13. Costin, Miron, Poema polona, in vol. Poezie veche romaneasca, Buc., Editura Minerva, 1985, p. 34.

14. Dragan, Mihai, B. P. Hasdeu, Editura Junimea, 1972, p. 8.

15. Hasdeu, B P.- Viata de codru in Dacia. Studiu filologic, in vol. "Scrieri istorice", II, 1973, p. 46 - 55.

16. Id., ibid., p. 55.

17. Hasdeu, B. P., Pierit-au dacii?, in vol. "Scrieri istorice", I, 1973, p. 78 - 106.

18. Id., ibid., p. 106.