Prezentare de carte "Comunitati imaginare" - Benedict Anderson

Prezentarea capitolelor: 1. Introducere , 2. Origini culturale,

3. Originile constiintei nationale, 11. Memorie si uitare

In capitolele Introducere, Origini culturale, Originile constiintei nationale, Memorie si uitare autorul analizeaza natura si rolul factorilor care au determinat aparitia comunitatii imaginare a natiunii.

Capitolul Introducere prezinta premisele istorice si teoretice care vor deservi scopul acestei carti - acela de a oferi unele repere pentru intelegerea ideii de nationalism. Punctul de plecare al autorului este ca natiunea ca si nationalismul sunt artefacte culturale de un anumit tip. In acest sens Anderson isi propune sa raspunda la urmatoarele intrebari: cum au aparut ele in istorie? , in ce fel si-au schimbat semnificatiile in timp? , de ce detin o legitimitate emotionala atat de profunda?

Trebuie sa precizez ca unele repere istorice pe care autorul le foloseste in argumentarile sale sunt compatibile cu perioada in care a fost scrisa aceasta carte. Spre exemplu Regatul Marii Britanii era la acea vreme Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, iar Uniunea Sovietica inca nu era desfiintata.

De la al doilea razboi mondial fiecare revolutie reusita s-a definit in termini nationali, Republica Populara Chineza, Republica Socialista Vietnameza. Faptul ca Uniunea Sovietica are in comun cu Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord distinctia de a refuza nationalitatea in denumirea sa, sugereaza ca este atat mostenitoarea statelor dinastice prenationale din secolul XIX, cat si precursoarea unei ordini internationaliste din secolul XX.

Inainte de a defini conceptul de natiune, Anderson explica, prin observatiile unor mari teoreticieni ai nationalismului, de ce acest concept nu a fost clar determinat pana la acea vreme. Pe de o parte istoricul britanic Eric Hobsbwam considera ca "miscarile si statele marxiste tind sa devina nationale nu numai ca forma, ci si ca substanta, adica nationaliste. Nimic nu sugereaza ca acest curent nu va continua." Aceasta tendinta nu se refera strict la lumea socialista, intrucat in fiecare an, Natiunile Unite primesc noi membri, iar multe "natiuni vechi" sunt contestate de "sub-nationalisme" din interiorul granitelor lor. Aceste nationalisme tind sa schimbe la un moment dat raportul de subordonare.

Pe de alta parte, Hugh Seton Watson precizeaza in lucrarea de referinta "Nations and States" ca: " sunt nevoit sa ajung la concluzia ca nu poate fi creata nici o definitie stiintifica a natiunii; totusi fenomenul a existat si exista".

Teoreticianul Tom Nairn considera ca "teoria nationalismului reprezinta cel mai mare esec al marxismului in domeniul istoriei". Plecand de la afirmatia lui Nairn, Anderson ajunge la ideea ca nationalismul poate fi considerat o anomalie inconfortabila pentru teoria marxista si ca de aceea nu a fost infruntat, ci ocolit.

Aceste artefacte culturale, asa cum le numeste Anderson, au fost create catre sfarsitul secolului XVIII ca rezultat al distilarii spontane a unei complexe "incrucisari" de forte istorice distincte. Odata create ele au putut fi transplantate, mai mult sau mai putin constient, pe o mare diversitate de terenuri sociale, pentru a se contopi si a fi contopite cu o diversitate de constelatii politice si ideologice.

In incercarea de a defini conceptul de natiune teoreticienii nationalismului au avut de infruntat trei paradoxuri:

1.modernitatea obiectiva a natiunilor in ochii istoricului, fata de vechimea lor subiectiva in ochii nationalistilor;

2.universalitatea formala a nationalitatii in calitate de concept socio-cultural versus iremediabilul caracter particular al manifestarilor sale concrete. Altfel spus in lumea moderna orice om poate si trebuie sa aiba nationalitate, dar prin definitie "a fi grec", de exemplu, este o nationalitate sui generis (unica in felul sau).

3.puterea "politica" a nationalismelor fata de "saracia" si chiar incoerenta lor filosofica.

Legat de aceste paradoxuri, teoreticianul Nairn realizeaza o inedita comparatie afirmand ca nationalismul este patologia istoriei evolutive moderne, la fel de inevitabila ca nevroza la nivelul individului.Aceasta patologie este asociata cu aceeasi ambiguitate esentiala, cu o capacitate intrinseca similara si incurabila de a cadea in dementa, avandu-si originea in dilemele neputintei impuse asupra celei mai mari parti ale lumii.

In concluzie, Anderson defineste natiunea din punct de vedere antropologic ca o comunitate politica imaginara si imaginata ca fiind intrinsec limitata si suverana.

De ce este natiunea imaginata? Pentru ca nici membrii celei mai mici natiuni nu ii vor cunoaste niciodata pe cei mai multi dintre compatriotii lor, nu-i vor intalni si nici nu vor auzi de ei, dar in mintea fiecaruia traieste imaginea comuniunii lor. Tot pentru a raspunde la aceasta intrebare este important sa avem in vedere opinie teoreticianului francez, Ernest Renan: "esenta unei natiuni este ca toti indivizi sa aiba multe lucruri in comun si de asemenea ca toti sa fi uitat multe lucruri".

Interesant este si punctul de vedere al cercetatorului Ernest Gellner, care considera ca "nationalismul nu este trezirea natiunilor la constiinta de sine, el inventeaza natiuni acolo unde nu exista". In exprimarea sa, Gellner asimileaza "inventia" cu "nascocirea" si da de inteles ca toate comunitatile mai mari decat satele primordiale bazate pe contact personal sunt imaginare.

Ce trasaturi ii sunt atribuite natiunii prin acest act de imaginare? Raspunsul este oferit de Anderson prin trei precizari. In primul rand, natiunea este imaginata ca limitata deoarece chiar si cea mai mare dintre ele, cuprinzand poate un miliard de fiinte umane, are granite finite dincolo de care se afla alte natiuni. Nici o natiune nu se viseaza ca fiind echivalenta cu omenirea.

In al doilea rand, natiunea este imaginata ca suverana, intrucat conceptul a luat nastere in epoca in care Iluminismul si Revolutia distrugeau legitimitatea monarhiei dinastice, ierarhice, de drept divin.

In al treilea rand, ea este imaginata ca o comunitate, pentru ca indiferent de inegalitatea si exploatarea care domina in interiorul fiecareia, natiunea este intotdeauna conceputa ca o profunda camaraderie orizontala.

Consecinta acestei fraternitati se rezuma in secolele XVIII si XIX la posibilitatea ca milioane de oameni sa moara de buna voie pentru astfel de produse limitate ale imaginatiei.

In deschiderea celui de-al doilea capitol, autorul vorbeste despre cenotafurile si mormintele Soldatului Necunoscut, pe care le considera embleme ale culturii moderne a nationalismului. Respectul ceremonios manifestat public fata de aceste morminte nu are precedent real in epocile anterioare. Chiar daca aceste morminte nu contin ramasite mortale identificabile ori suflete nemuritoare, ele sunt saturate cu fantomatice imagini nationale. Multe natiuni au astfel de morminte fara sa simta nevoia de a preciza nationalitatea ocupantilor. In acest sens Anderson remarca: ce altceva ar putea ei sa fie decat germani, americani, argentinieni? Raportandu-ne la zilele noastre aceasta remarca isi pastreaza relevanta. Cati dintre noi ne-am intrebat care sunt numele celor in a caror cinste sunt ridicate astfel de monumente? Nu cred ca ne-am gandit vreo clipa ca aceste suflete ar putea avea nume de greci, germani sau englezi. Este de la sine inteles ca ei au fost romani care s-au sacrificat in numele patriei, iar orice indoiala nu merita atentie.

Anderson incearca sa clarifice si mai mult semnificatia culturala propunand sa ne imaginam un Mormant al Marxistului Necunoscut sau un cenotaf pentru liberalii cazuti la datorie. Motivul absurditatii este ca nici marxismul, nici liberalismul nu sunt tocmai interesate de moarte si nemurire. Daca imaginatia nationalista are astfel de preocupari, aceasta sugereaza o puternica afinitate cu tipurile de imaginar religios.

Pentru a determina originile culturale ale nationalismului, autorul isi incepe analiza prin raportare la ultima fatalitate -moartea. Religiile incearca sa explice, sa ofere raspunsuri. Marea slabiciune a tuturor stilurilor de gandire evolutionare, fara a exclude, marxismul, este ca raspund la aceste probleme prin tacere. Extraordinara supravietuire de mii de ani a crestinismului, a islamismului, a budismului in zeci de formatiuni sociale diferite atesta reactia lor imaginativa la coplesitoarea povara a suferintei umane: boala, batranetea, moartea. Mai mult, gandirea religioasa se preocupa si de transformarea fatalitatii in continuitate - misterul regenerarii. Dezavantajul gandirii evolutionare este ostilitatea fata de orice idee de continuitate.

Anderson precizeaza ca in Europa Occidentala a secolului XVIII a avut loc atat rasaritul epocii nationalismului, cat si amurgul modurilor de gandire religioase. Astfel era necesara o transformare laica a fatalitatii in continuitate, iar magia nationalismului consta in abilitatea sa de a transforma hazardul in destin. Cu toate acestea, autorul nu sustine ca aparitia nationalismului a fost produsa de erodarea certitudinilor religioase sau ca acesta ar substitui cumva pozitia religiei in istorie. Nationalismul trebuie inteles in raport cu sistemele culturale mai largi care l-au precedat, din care si impotriva carora a luat nastere. Acesta nu trebuie gandit in raport cu o ideologie politica sustinuta constient.

Cele doua sisteme culturale relevante pentru analiza sunt comunitatea religioasa si monarhia dinastica, pentru ca ambele au fost in zilele lor de glorie sisteme de referinta la fel cum este nationalitatea astazi.

In primul rand Anderson se preocupa de factorul religios, si anume de comunitatea religioasa. Premisa este ca marile culturi sacre - crestinismul, islamismul, budismul, confucianismul - intruchipau conceptiile unor comunitati imense. Dar aceste culturi "au fost ajutate" in evolutia lor de limba sacra si textul scris.

Toate marile comunitati clasice se considerau centrul universului, prin intermediul unei limbi sacre legate de o putere de ordin supraterestru. Prin urmare, intinderea limbii scrise - latina, pali, araba sau chineza - era teoretic nelimitata.

Totusi aceste comunitati sacre legate prin limbile sacre erau diferite de comunitatile imaginare ale natiunilor moderne. Una dintre diferente era increderea comunitatilor vechi in sacralitatea unica a limbii lor. Daca limbile sacre nevorbite erau mijlocul prin care erau imaginate marile comunitati globale ale trecutului, realitatea aparitiei lor depindea de caracterul motivat al semnului. De exemplu, ideogramele din chineza, latina sau araba proveneau din realitate si nu din reprezentari fanteziste ale acesteia.

Aceste limbi ale adevarului (latina bisericeasca, araba Coranului, chineza textelor sacre) sunt impregnate de un impuls "in mare parte strain nationalismului, impulsul de a converti". Desi limbile sacre faceau ca astfel de comunitati precum crestinatatea sa fie imaginabile, intinderea lor reala si plauzabilitatea lor nu pot fi explicate doar de sacralitatea textelor scrise. Numarul celor care le citeau era mult prea mic in comparatie cu cel al nestiutorilor.

Pentru a intelege acest proces, Anderson exemplifica prin uimitoarea putere a papalitatii. La apogeul sau, aceasta putere depindea de un cler transeuropean, cunoscator de latina. Conceptia papala asupra lumii era impartasita practic unanim prin intelectualii bilingvi care mediau intre limba locala si latina.

Insa cu toata maretia si puterea marilor comunitati imaginare religioase, coerenta lor fireasca a decazut constant dupa Evul Mediu tarziu. Motivele acestui declin au fost: efectul calatoriilor de explorare a lumii extraeuropene, care a largit brusc atat orizontul cultural si geografic cat si conceptia oamenilor despre formele posibile ale vietii umane, si pierderea treptata a prestigiului limbii sacre. Concluzia este ca decaderea latinei s-a constituit intr-un proces amplu, in care comunitatile sacre, reunite in jurul vechilor limbi sacre, s-au fragmentat treptat, s-au pluralizat si

s-au teritorializat.

Al doilea sistem cultural abordat de Anderson este cel al monarhiei dinastice. In privinte fundamentale, monarhia "serioasa" se opune tuturor conceptiilor moderne despre viata politica. Regalitatea organizeaza totul in jurul unui centru sus pus. Legitimitatea sa este conferita de divinitate, nu de popoare si analog vorbim despre supusi si nu cetateni. In conceptia moderna, suveranitatea de stat se extinde in intregime, in mod clar si egal asupra fiecarui centimetru patrat dintr-un teritoriu legal demarcat.

Dupa 1789 principiul legitimitatii a revendicat o aparare determinata si constienta. Odata cu aceasta, monarhia a devenit un model semi-standardizat. Pana in 1914 statele dinastice formau majoritatea sistemului politic mondial, dar mai multi monarhi apelau deja la un specific "national", pe masura ce vechiul principiu al legitimitatii disparea.

Astazi in statele moderne cu monarh - Regatul Marii Britanii, Belgia, etc - puterea reala a acestor conducatori traditionali este de obicei limitata sau inexistenta. Monarhii continua sa mentina in oarecare masura controlul asupra guvernului, dar in cele mai multe cazuri ei reprezinta mai degraba un simbol al identitatii nationale - Regele Mihai pentru Romania, Elisabeta a II a in Regatului Unit, Regele Abdullah al II-lea in Iordania.

Anderson considera ca nu putem sa ne limitam la ideea ca aceste comunitati imaginate ale natiunilor s-au nascut din comunitatile religioase si din dinastii pe care a ajuns sa le inlocuiasca mai tarziu.In afara de declinul comunitatilor sacre, al limbilor si descendentelor sacre, s-a produs o schimbare fundamentala in modul de a intelege lumea. Tocmai aceasta schimbare a contribuit mai mult decat orice, conform autorului, la conceperea ideii de natiune. Este de vorba despre raspandirea conceptului de "simultaneitate".

Importanta acestei transformari pentru nasterea comunitatii imaginare a natiunii poate fi surprinsa in structura de baza a celor doua forme de manifestare a imaginatiei: romanul si ziarul. Aceste forme, aparute mai intai in Europa secolului XVIII, ofereau mijloacele tehnice pentru "reprezentarea" natiunii. Ideea de simultaneitate poate fi corelata cu ceea ce filosoful Walter Benjamin numeste idee de "timp vid, omogen". Intr-un astfel de "timp" simultaneitatea este de fapt transversala peste timp, fiind marcata de coincidenta temporala, masurata cu ceasul si calendarul.

Pornind mai intai de la structura romanului de moda veche, Anderson vorbeste despre o structura tipica ce presupune atat un procedeu de prezentare a simultaneitatii intr-un "timp gol, omogen", cat si o interpretare complexa a cuvintelor "intre timp". Ideea unui organism sociologic care se deplaseaza calendaristic printr-un astfel de timp este perfect similara cu ideea de natiune, conceputa de asemenea ca o comunitate sociala ce se deplaseaza cu hotarare prin istorie. De exemplu, un american nu ii va intalni niciodata pe toti conationalii sai si nici nu va sti cum se numeste fiecare. El nu are nici cea mai vaga idee despre ceea ce fac ei la oricare moment dat. Cu toate acestea, el are o incredere totala in activitatea lor hotarata, simultana si anonima.

In ceea ce priveste ziarul ca produs cultural, Anderson ne intreaba: care este conventia literala esentiala a ziarului? El ne raspunde descriind prima pagina a ziarului New York Times: articole despre dizidentii sovietici, despre foametea din Mali, despre o lovitura de stat in Irak, despre o crima ingrozitoare si altele. Care era legatura dintre aceste evenimente? Multe dintre ele se intamplau independent, fara ca actorii implicati sa fie constienti unul de celalalt. Caracterul arbitrar al includerii sau alaturarii lor arata ca legatura dintre ele este imaginara.

Aceasta legatura imaginara deriva din doua surse ce depind indirect una de cealalta: coincidenta calendaristica si relatia dintre ziar, ca forma de publicatie si piata.

In continuare autorul stabileste o corelatie intre cele doua forme de manifestare a imaginatiei. Cartea a fost primul bun modern de consum produs in masa. Daca comparam cartea cu alte produse industriale mai timpurii, precum textilele, caramizile sau zaharul, acestea din urma se cantaresc cu masuri matematice in timp ce cartea este un obiect distinct, de sine statator, reprodus cu exactitate la scara larga.

Ziarul este doar "o forma extrema" a cartii, o carte vanduta la scara uriasa, dar cu popularitate efemera. Inutilitatea ziarului, chiar de a doua zi dupa publicare, creeaza o extraordinara ceremonie in masa: consumarea aproape simultana a ziarului ca fictiune.Semnificatia acestei ceremonii in masa este paradoxala, intrucat Hegel observa ca ziarele ii servesc omului modern ca substitut al rugaciunii de dimineata. Totusi fiecare participant este constient de faptul ca ceremonia pe care o savarseste el este simultan reprodusa de mii, chiar milioane de alti cititori in a caror existenta crede, dar a caror identitate ii este complet straina. Si azi, in 2009, oamenii citesc ziarul in metrou, savarsind simultan acelasi ritual matinal. Cel care nu poseda acest obiect de cult, se simte marginalizat si incearca sa participe, fie prin achizitionarea ziarului, fie prin citirea lui peste umarul vecinului. Cati dintre noi nu am tras cu ochiul la pagina de ziar a celui de pe scaun? Oare nu ne deranjeaza cand respectivul da pagina iar noi nu am terminat de citit? Acest ritual are propria lui dinamica, sustinuta de oamenii pasagerii care coboara sau urca in metrou.Nu apucam sa interactionam unii cu altii, sa ne aflam numele sau sa facem schimb de pareri.

Inainte de a concluziona, Anderson ne dezvaluie trasatura specifica a natiunilor moderne: increderea in comunitatea anonima. El observa ca insasi posibilitatea de a ne imagina natiunea a aparut in istorie la momentul si locul unde trei conceptii culturale fundamentale, toate de o vechime remarcabila, si-au pierdut influenta asupra intelectului uman. Prima se refera la un anumit limbaj scris care ofera privilegiul de a avea acces la adevarul ontologic, tocmai pentru ca este o parte integranta a acelui adevar. Aceasta idee a dus la crearea marilor fraternizari transcontinentale ale crestinismului, islamului si a celorlalte. A doua conceptie este cea a societatii organizate in mod natural in jurul si sub anumite mari centre - monarhii care erau considerati cu totul aparte fata de celelalte fiinte umane si care conduceau printr-un fel de dezlegare divina. In cele din urma este vorba despre conceptia asupra timpului, in care cosmologia si istoria nu puteau fi distinse una de cealalta, iar originile lumii si ale omului erau in esenta aceleasi.

Declinul incet si neregulat al acestor puncte de reper independente, intai in Europa Occidentala, mai tarziu pretutindeni, sub impactul schimbarilor economice, al descoperirilor sociale si stiintifice si al dezvoltarii din ce in ce mai rapide a mijloacelor de comunicare, au sapat prapastia intre cosmologie si istorie. In conseinta, oamenii au cautat un nou mod de a stabili o legatura rationala intre fraternitate, putere si timp.

In capitolul Originile Constiintei nationale, Anderson reia ideea simultaneitatii, considerand ca dezvoltarea tipariturii ca bun de consum este cheia intelegerii unei conceptii cu totul noi despre simultaneitate. Care este baza acestei afirmatii? In timp ce cunoasterea in cazul manuscriselor era rezervata elitelor, cunoasterea prin intermediul tiparului a supravietuit datorita multiplicarii si raspandirii. Piata initiala de carte era Europa educata, si anume cititorii de limba latina.Calitatea determinanta a limbii latine, exceptand caracterul sau sacru, era faptul ca era o limba a cititorilor bilingvi. Aici ne putem aduce aminte de acel cler transcedental bilingv care media intre limba bisericeasca si limbile locale. Problema era ca la acea vreme mare parte a umanitatii era monoglota.

Logica capitalista insemna ca odata satisfacuta piata elitei cititoare de latina, vin la rand uriasele piete reprezentate de masele monoglote. Dupa jumatatea secolului XVII saracia care a cuprins Europa i-a determinat pe tipografi sa se gandeasca din ce in ce mai serios la comertul ambulant cu editii ieftine in limbile autohtone. Avantul revolutionar al capitalismului de trecere la limbile autohtone a fost si mai mult impulsionat de trei factori exteriori. Doi dintre ei au contribuit direct la dezvoltarea unei constiinte nationale.

Primul factor, considerat de Anderson ca fiind si cel mai important, a fost transformarea produsa in caracterul limbii latine. Este vorba despre efortul umanistilor de a repune in valoare latina cu un caracter foarte diferit de acela al limbii latine folosite in Biserica medievala. Aceasta "noua" latina se indeparta tot mai mult de viata cotidiana si de cea ecleziastica, devenind elitista prin limbajul intrinsec.

Al doilea impuls a venit din partea Reformei, care, la randul ei, a datorat o mare parte din succes industriei tipografice. Aici autorul vorbeste despre rolul lui Martin Luther, care a contribuit decisiv la coalitia dintre protestantism si industria tipografica. Intre 1522 si 1546 au aparut in total 430 de editii ale traducerilor sale din Biblie. Luther a fost un deschizator de drumuri, dar a fost indeaproape urmat de altii, declansand astfel razboiul de propaganda religioasa ce a dominat Europa secolului XVII.

Protestantismul a fost intotdeauna ofensiv in "lupta pentru mintea oamenilor" prin faptul ca stia cum sa se foloseasca de piata de carte a limbilor autohtone, ce se extindea datorita capitalismului. In acest timp Contrareforma Bisericii Catolice apara "cetatea" limbii latine.

Coalitia dintre protestantism si industria tipografica a creat rapid un nou public cititor, alcatuit din negustori si femei, care nu erau cunoscatori de limba latina. Ei au fost simultan mobilizati pentru scopuri politico-europene.

Aceasta schimbare a zguduit Biserica si a produs primele state europene, care nu aveau nimic in comun cu organizarea dinastica.

Raspandirea inceata si inegala in spatiu a anumitor limbi autohtone ca instrumente de centralizare administrativa reprezinta al treilea factor determinant. Fragmentare politica a Europei Occidentale, dupa caderea Imperiului de Apus, a avut ca urmare faptul ca nici un suveran nu mai putea sa monopolizeze limba latina si nici sa-si aroge dreptul exclusiv asupra ei ca limba de stat. Astfel autoritatea religioasa a limbii latine nu a avut niciodata un corepondent politic real.

Trecerea la folosirea in administratie a limbilor autohtone a fost premergatoare atat aparitiei tiparului cat si transformarii religioase din secolul XVI. Vechile limbi administrative erau privite ca limbi folosite de si pentru oficialitati in scopuri proprii. Nu a existat incercarea de a impune sistematic aceste limbi asupra diferitelor populatii supuse aceluiasi monarh. Ridicarea acestor limbi la statutul de limbaje ale puterii a contribuit la declinul comunitatii imaginare a crestinatatii. De exemplu, limba latina a supravietuit pana in secolul XIX sub domnia Habsburgilor, in timp ce la Curtea dinastiei Romanov din secolul XVIII erau folosite germana si franceza.

Interactiunea dintre sistemul de productie si relatiile de productie (capitalismul), dintre tehnologia comunicarii (tiparul) si fatalitatea diversitatii lingvistice umane a facut ca noile comunitati sa poata fi imaginate. Anderson considera ca interdependenta dintre fatalitate, tehnologie si capitalism este esentiala.Orice limba poate sa dispara sau sa fie distrusa, dar niciodata nu a existat si nici nu exista posibilitatea de unificare lingvistica a umanitatii. Cu toate acestea, consider ca in zilele noastre acest tip de unificare este totusi posibil dintr-un anumit punct de vedere. Este vorba despre persoanele poliglote si traducatori, care mediaza comunicarea intre diferite nationalitati. Fara ei anumite contexte politice, economice si socio-culturale nu ar fi inteligibile la nivel global. Chiar daca engleza, franceza, spaniola sunt limbi vehiculate si promovate pretutindeni, nu exista o cunoastere universala a acestora. Diversitatea limbilor si a dialectelor vorbite face imposibila intelegerea unanima. Oare cum am putea comunica cu pesoane din anumite tinuturi din Africa, China sau America de Sud daca nu vorbim aceeasi limba? Tiparul nu poate acoperi intreaga diversitate a dialectelor prin ghiduri de conversatie. Mai mult, intelegerea la nivel lingvistic este facilitata si studiata acum de catedrele de limbi straine ale universitatilor de pretutindeni. Marile institutii si forumuri internationale, care se ocupa de politica si economia globala, nu ar putea functiona in consens daca nu ar exista traducatori. De exemplu, tratatele de pace, negocierile, conventiile la nivel international nu pot fi incheiate daca actorii principali nu se inteleg intre ei. Rolul traducatorilor este cel al unui liant social universal. Astfel consider ca un anumit nivel de unificare lingvistica a umanitatii este posibil prin activitatea acestor specialisti.

El ne explica faptul ca in Europa si pretutindeni in lume, inainte de aparitia tiparului, diversitatea limbilor vorbite era imensa, limbi care pentru vorbitorii lor erau insasi structura si esenta vietii lor. Aceasta ipoteza este valabila si in ziua de azi. Prin comunicare verbala oamenii socializeaza si isi pun bazele existentei.Aceste dialecte vorbite, desi variate, au putut fi asamblate in mai putine limbi de tiparire. Anderson accentueaza ideea ca nimic nu ar fi putut sa asambleze mai bine limbile inrudite decat capitalismul, care, in limitele impuse de gramatici si sintaxe, a creat limbi de tiparire reproduse mecanic ce puteau fi raspandite pe piata. Nu ne putem imagina decat ce efort imens ar face editurile daca ar scoate pe piata carti scrise in toate dialecte vorbite.

Conform lui Anderson aceste limbi de tiparire au pus bazele crearii constiintelor nationale in trei moduri diferite. In primul rand au creat domenii unitare de schimburi si de comunicare, oarecum inferioare limbii latine si superioare limbii locale vorbite. Vorbitorii imensei diversitati de dialecte frantuzesti, englezesti sau spaniole au devenit constienti de existenta celorlalti care apartineau aceleiasi sfere lingvistice. Acesti frati-cititori, de care erau legati prin tipar, formau embrionul comunitatii imaginare nationale.

In al doilea rand industria tipografica a dat o noua stabilitate limbii, care, in timp, a contribuit la construirea acelei imagini de vechime, atat de caracteristica ideii subiective de natiune. Si in al treilea rand, aceeasi industrie a creat limbaje ale puterii foarte diferite de limbile vechi administrative.

Ultimul capitol al cartii, Memorie si uitare, aduce in prim plan straniul obicei al europenilor din secolul XVI de a numi locurile indepartate, mai intai din Americi si Africa, ca versiuni "noi" ale unor toponimne "vechi" din tinuturile lor de origine - New York, Nueva Leon, Nova Lisboa, Nieuw Amsterdam. Mai mult acest obicei s-a pastrat chiar si atunci cand astfel de locuri au trecut la stapani coloniali diferiti - Nouvelle Orleans a devenit New Orleans.

Ce este surprinzator in denumirile americane, din perioada secolelor XVI-XVIII, este ca "nou" si "vechi" erau intelese sincronic, coexistand intr-un timp omogen si vid. New London exista alaturi de Londra. Anderson precizeaza ca aici este vorba mai degraba de o competitie intre frati decat o mostenire si ca aceasta noutate sincronica a putut aparea in istorie numai cand grupuri substantiale de oameni s-au aflat in pozitia de a gandi despre sine ca traiesc vieti paralele cu acelea ale altor grupuri substantiale de oameni.

Acest tip de imaginatie era sustinut de acumularea de inovatii tehnologice din domeniul constructiilor de vase, al navigatiei, al orologeriei si cartografiei, mediate prin tipar.Pentru ca acest sentiment al paralelismului sa aiba vaste consecinte politice era necesara influenta unor factori ca: o distanta destul de mare intre grupurile paralele, o dimensiune substantiala a celor mai noi dintre aceste grupuri si o ferma subordonare a celor noi fata de cele mai vechi.

Caracterul dublu al Americilor, care indeplineau aceste conditii, si factorii care au generat acest fapt au contribuit la raspunsul intrebarii: de ce nationalismul a aparut mai intai in Lumea Noua, si nu in cea veche.Acestea reveleaza de asemenea doua trasaturi particulare ale razboaielor revolutionare dezlantuite in Lumea Noua, intre 1776 si 1825.

Pe de o parte, Anderson considera ca nici unul dintre revolutionarii creoli nu visa sa pastreze imperiul intact, ci sa rearanjeze distributia interna a puterii atat prin schimbarea relatiei anterioare de supunere, cat si prin transferul amplasamentului metropolei din Europa in America. Scopul nu era ca Noua Londra sa urmeze, sa rastoarne sau sa distruga Vechea Londra, ci mai degraba sa se asigure continuarea existentei lor in paralel. Pe de alta parte, mizele acestor razboaie erau destul de mici. Nici in America de Nord, nici in cea de Sud, creolii nu au avut a se teme de exterminare fizica sau sclavie in modul in care au suferit multe alte popoare ce au stat in alea fortei imperialismului european. Razboaiele revolutionare erau in conceptia lui Anderson linistitoare , deoarece erau razboaie intre oameni inruditi. El spune ca aceasta legatura de familie a facut posibila reinnodarea legaturilor culturale, economice si chiar politice, dintre fostele metropole si noile natiuni.

Daca pentru creolii din lumea Noua toponimele prezentate mai sus reprezentau figurat aparitia capacitatii lor de a se imagina drept comunitati paralele cu cele din Europa, evenimentele de la sfarsitul secolului XVIII au conferit brusc acestei noutati un sens complet nou.

Primul eveniment a fost Declaratia de Independenta a celor 13 colonii, din 1776. Aceasta independenta republicana era resimtita ca fiind un lucru cu totul fara precedent, dar perfect rezonabil. Astfel cand circumstantele istorice au permis revolutionarilor venezueleni, in 1811, sa redacteze pentru prima Republica Venezueleana o constitutie, acestia au imprumutat ad litteram din Constitutia Statelor Unite ale Americii.De ce au procedat astfel? Pentru ca Constitutia Americana nu era ceva specific nord american, ci era un adevar de valoare universala. Mai mult, Declaratia de Independenta din 1776 nu face nici o referire la Cristofor Columb, la colonia Roanoke sau la Parintii Pelerini si nici nu avanseaza motive pentru a justifica independenta

intr-un mod istoric, in sensul de a reliefa vechimea poporului american.

In 1973, prin decizia luata de La Convention Nationale s-a renuntat la calendarul crestin vechi de secole si s-a inaugurat o noua epoca mondiala cu Anul Unu, incepand cu momentul in care a fost abolit vechiul regim si s-a proclamat Republica franceza la 22 septembrie 1792.

Masuratoarea cosmica a timpului, ce a permis ca sincronizarile transoceanice sa fie inteligibile, dadea nastere unei viziuni in intregime lumesti a cauzalitatii sociale. Acest sentiment al lumii isi consolida acum rapid influenta asupra imaginatiilor occidentale. Astfel la mai putin de doua decenii dupa proclamarea Anului Unu a avut loc fondarea primelor catedre universitare de istorie - in 1810 la Universitatea din Berlin, in 1812 la Sorbona. Curand Anul Unu a facut loc anului 1792 d.H., iar rupturile revolutionare din 1776 si 1789 au ajuns sa fie reprezentate ca inscriindu-se in seria istorica, ca precedente si modele istorice.

In Europa, noile nationalisme au inceput sa se imagineze ca "desteptandu-se din somn", o expresie total straina Americilor.

Autorul precizeaza ca mai multe elemente au contribuit la uimitoarea popularitate a acestei expresii. In primul rand, expresia lua in considerare sentimentul de paralelism, din care s-au nascut nationalismele americane si pe care succesul revolutiilor din Lumea Noua il consolidase puternic in Europa. Expresia tinde sa explice de ce miscarile nationaliste se ivisera in mod straniu in Lumea Veche si cu atata intarziere in Lumea Noua. In al doilea rand, expresia oferea o cruciala legatura metaforica intre noile nationalisme europene si limba. Marile state din Europa secolului XIX erau vaste organizari politice poliglote, ale caror granite nu corespundeau aproape niciodata unor comunitati lingvistice. Mai tarziu limbile autohtone "necivilizate" au inceput sa functioneze politic, adica sa "separe" comunitatile nationale supuse de vechile monarhii dinastice.

Deoarece avangarda celor mai multe miscari nationaliste populare europene era formata din oameni cultivati, adesea neobisnuiti sa foloseasca limbile autohtone, aceasta "anomalie" necesita o explicatie. Nici una nu era mai potrivita decat "somnul".

Problema in Americi era diferita. Pe de o parte, independenta nationala fusese aproape peste tot recunoscuta international pana in 1830. Ea devenise deja o mostenire si trebuia sa intre intr-o serie genealogica. Limba nu a fost niciodata o problema in miscarile nationaliste americane, in timp ce in Europa engleza se pierde treptat in franceza normanda si anglo-saxona, franceza in latina si franca "germana".

Anderson considera ca toate schimbarile profunde de constiinta, prin natura lor, provoaca amnezii caracteristice. Din asemenea uitari, in anumite circumstante istorice, apar naratiunile.Acestea, la fel ca romanele si ziarele, sunt situate intr-un timp omogen si vid, avand un cadru istoric si o perspectiva sociologica. Nimic nu ofera o dovada mai vie a modernitatii acestei naratiuni decat inceputul evangheliei dupa Matei. Evanghelistul prezinta o lista de treizeci de barbati, ce formeaza un lant genealogic de la patriarhul Avraam la Iisus Hristos. Nu sunt oferite date cronologice pentru nici unul dintre stramosii lui Iisus, nici informatii sociologice, culturale sau politice despre ei. Acest stil narativ era perfect rezonabil pentru autorul genealogiei sacre deoarece el nu il concepea pe Hristos ca pe o "personalitate" istorica, ci numai ca pe adevaratul Fiu al Lui Dumnezeu.

Mai departe, Anderson spune ca natiunile sunt la fel ca persoanele moderne. Constiinta de a se incadra in timpul laic, serial, cu toate implicatiile sale de continuitate, dar de "uitare" a experientei acestei continuitati, genereaza nevoia pentru o naratiune a "identitatii". Totusi intre naratiunile persoanei si cele ale natiunii este o diferenta de utilizare. In povestea laica a persoanei exista un inceput si un sfarsit. Ea apare din genele parintilor si din circumstantele sociale si joaca un rol pana la moarte pe o scena istorica limitata. Dupa aceea, nu mai ramane decat penumbra faimei sau influentei pe care o mai poate inca exercita. Prin comparatie, natiunile nu au date de nastere ce pot fi clar stabilite, iar moartea lor, daca are loc vreodata, nu are niciodata cauze naturale. De ce? Pentru ca nu exista un Parinte al acesteia, iar biografia natiunii nu poate fi scrisa evanghelic, printr-un lung lant de procreatii. Singura alternativa este sa fie modelata contrar timpului. Insa aceasta modelare este marcata de fatalitati care, printr-o rasturnare a genealogiei conventionale, incep dintr-un prezent originar. Aceste fatalitati care structureaza biografia unei natiuni sunt de un tip special. Ele se refera la nenumarate evenimente anonime, care permit inregistrarea schimbarilor lente in conditiile de trai ale milioanelor de fiinte umane anonime. Ultima intrebare pe care o putem pune referitor la aceste fatalitati este aceea legata de nationalitatea lor.

Politologie generala

Prezentare de carte

"Comunitati imaginare" - Benedict Anderson

Bibliografie

Anderson, Benedict, (2000), cap. 1 Introducere, cap. 2 Origini culturale, cap. 3 Originile constiintei nationale si cap.11 Memorie si uitare, Ed. Integral, Bucuresti