O femeie in tara barbatilor - Model epic in romanul interbelic

O femeie in tara barbatilor

Romanul romanesc se sprijina pe Rebreanu, dar parcurge un drum deosebit, de care ne putem da seama urmarind opera unui scriitor al epocii din care toata lumea a vazut mai degraba un povestitor decat un romancier. Este vorba de Mihail Sadoveanu. In romanul sadovenian trei momente sunt pana la un punct, similare cu varstele acestui secol. Inainte de primul razboi mondial, romanele tanarului Sadoveanu sunt romantice, sentimentale si ideologice. Indata dupa aceea, Sadoveanu se lasa atras de realism si scrie cateva romane de acest tip pentru care nu are aptitudini, dar intre care trebuie sa numaram o capodopera: "Baltagul". Toata proza noastra din deceniul al treilea si o buna parte din aceea a deceniului urmator va merge pe linia acestui realism, teoretizat in 1933 de G. Calinescu impotriva lui Proust. Dar prin "Creanga de aur", "Ostrovul lupilor" si "Divanul persian", carti scrise dupa 1934, Sadoveanu este unul dintre primii autori romani de romane corintice, in care realismul este inlocuit de parabola morala sau de alegoria filosofica.

Ideologia romanului nostru de la 1900 e pur sentimentala. Critica civilizatia burgheza inainte de a fi cu adevarat o civilizatie burgheza si recomanda evadarea din infernul orasului inainte ca orasul sa fie cu adevarat de nelocuit.

Dupa 1920, conditiile pentru un realism adevarat par coapte. Apare "Ion", care are meritul de a scoate romanul taranesc din albia samanatorista. Se inmultesc romanele citadine. Sadoveanu insusi este cucerit de realism, si cu productivitatea-i recunoscuta, da in cativa ani cinci sau sase mici romane de moravuri, numite in epoca "bazalciene".

Contradictia realismului la Sadoveanu si la alti scriitori romani provine din figurarea burgheziei ca simpla negativitate, inconstienta, fantomatica;la fel de detestabila, dar moarta. Micul realism, care este caracteristic pentru romanul nostru din anii '20, se gaseste in urmatoarea contradictie: el e burghez, corespunde epocii noi, in masura in care se pliaza ca formula artistica gusturilor acestei epoci (economie, eficienta, claritate); dar merge ca spirit, uneori, impotriva aceleiasi burghezii, care-l cultiva, reactivand cu nostalgie institutii si moravuri stravechi. O contradictie asemanatoare ne izbeste in "Baltagul", singura capodopera a seriei realiste a lui Sadoveanu: aici, in centru, se afla pentru prima data un ins puternic, activ, victorios; acesta e femeie si taranca. Asistam la o stranie substitutie; eroii fiind oieri, apartinand lumii ancestrale a muntenilor, scoasa aparent din societatea capitalista, tema romanului e fundamental burgheza. Inspirandu-se dintr-o balada, cu aura ei mitica, scriitorul a scris romanul unei intrepiditati si al unei reusite ce nu se mai explica in orizontul mitului. Vitoria are stofa intreprinzatoare a burghezului, simtul lui practic, lipsa de prejudecati, e nereligioasa, vicleana, rea. Sadoveanu s-a inselat si ne-a inselat crezand ca vorbeste despre pastori asemeni acelora din "Miorita": Vitoria e un taran de un alt tip, imburghezit si cu o constiinta a actiunii si ordinei ce lipseau baciului din balada. Burghezia capata tocmai in acest roman pastoral si taranesc pozitivitatea care-i lipsea in celelalte: iar realismul devine o metoda artistic eficace.

Critic, toata problema "Baltagului", roman care si-a luat ca punct de plecare o balada populara, a fost urmatoarea: de a stabili ce parte din el continua sa se afle in sfera de influenta a mitului si a misterului lui fundamental, si ce parte s-a separat de ea, devenind bunul realismului. Critica a ramas impartita in aceasta privinta. Perpessicius este cel mai decis de a afirma ca "intaiul dintre merite si cel mai pretios al Baltagului consta in "a fi pastrat aceastei povestiri germinata in glastra de clestar a Mioritei toata puritatea de timbru a baladei si tot conturul ei astral" (Mentiuni critice). Parerea contrara o sustine I. Negoitescu: "In Baltagul, conceptia moral si liric metafizica din Miorita este sistematic elucidataPreluand datele strict epice ale baladei populare, Sadoveanu s-a indepartat mult de mitic (de misterul ei liric, de spiritualitatea ei enigmatic ancestrala)" (Analize si sinteze). O incercare de conciliere face Paul Georgescu: "Am observat ca Baltagul nu contine o singura structura, ci, deocamdata suficient, doua complementare: una monografica, epica, realista; cealalta simbolica, mitica. Un dat trece dintr-o structura intr-alta fara a se altera considerabil, dar manifestand valente noi" (Polivalenta necesara). Se observa usor care sunt dificultatile principale. Cea dintai provine din faptul ca societatea pastorala, arhaica, din balada, este confruntata in "Baltagul" cu o lume noua, bazata pe acumularea capitalului, care isi are institutiile si moravurile specifice. Putem, de exemplu, sa explicam uciderea lui Lipan numai prin invidia si lacomia primara a ciobanilor, asadar printr-o cauza compatibila cu mitul. In aceste conditii, mandatul Vitoriei are un sens transcendental si sacru, izvorat din realitatile mitului.

La inceputul capitolului al saselea, dupa ce e indrumata de prea sfintitul Visarion sa se adreseze autoritatilor, Vitoria incearca sa-si inchipuie, in noaptea fara somn petrecuta in camera de sub staretie, in ce consta aceasta ordine administrativa la care urmeaza a se duce si pe care n-o cunoaste. Imaginile care-i trec prin cap sub naive, caci obiceiurile de la ei au impiedicat-o sa vina in atingere cu acesta lume.

"Acolo vra sa zica e stapanirea imparateasca. S-asa in toate targurile sunt slujbasi, primari, prefecti si politai, pana la Bucuresti; si la Bucuresti sta pe tron regele si da porunci tuturora. Bun lucru neaparat, sa fie asemenea randuiala; toate sa se faca dupa porunca si sa se scrie ce s-a facut. Asa se cunoaste prin targuri cine cumpara vite si cine vinde si care incotro se duce. La Dorna de asemeni. Nu-i ca-n sus de Tarcau, unde oamenii traiesc cum au apucat si cum ii taie capul. Daca faptuieste unul o pozna, ori o moarte de om, se duce prin stancile muntilor si se hraneste cu zmeura ca ursii, pana ce-l alunga la vale iarna. Atuncea-l prind oamenii, il leaga si-l dau pe mana stapanirii devale.

Adevarat ca pana la nacazul acesta care s-a abatut asupra casei ei nici nu i-a pasat si n-a avut nevoie de nici un fel de slujbas al mariei sale. Si-a vazut de gospodarie si de oi; a vandut branza, a dat din mana preceptorului vama si birul - s-atat.Si chiar asta era mai mult treaba omului. Nechifor Lipan le cunostea pe toate si stia orisicand la ce usi sa bata si la ce slujbasi sa se infatiseze, caci el umbla din tinerete in tara cealalta devale; ea insa, ca o femeie, ramasese in salbaticie. O ajungea mintea ce are de facut, insa fata de o lume necunoscuta pasea cu oarecare sfiala.

Sa remarcam ca Vitoria vorbeste de doua "tari" - cea de sus, a muntenilor, crescatori de oi, si cea de jos, a targurilor si a capitalei.

Vitoria nu traieste realitatile mitului; existenta ei a secularizat misterul, sacralitatea. Merge la preot si la vrajitoare dintr-o superstitie. Daca nu se adreseaza autoritatilor civile din prima clipa si isi urmeaza apoi ancheta proprie, este pentru ca, femeie fiind, n-are experienta acestor relatii. Aici intalnim aspectul esential. Ca in orice societate de acest tip, in aceea "de sus" atributiile sunt perfect separate. Femeia reprezinta elementul stabil, conservator si formalist al colectivitatii, iar barbatul, pe acela mobil si pliabil la schimbare. Toate miturile cunosc aceasta specializare: femeia tese panza asteptarii. Tot ceea ce faptuieste Vitoria inainte de a parasi satul, este simplu, direct si clar. Ea nu cunoaste insa "tara de jos": ceea ce-i explica sfiala. Nechifor n-ar fi avut-o, caci umblase pretutindeni. Dar ea este femeie si-si iese provizoriu din rol. Aceasta iesire din rol complica oarecum lucrurile si creeaza impresia ca sunt la mijloc doua lumi si ca romanul conserva in prima cel putin tot atata cat descopera din a doua. In fond, e o singura lume, a unor pastori deveniti negustori de oi prinsa in miscarea epocii noi, indeajuns de cruda si de lipsita de poezie, din care sacralitatea a disparut demult. O femeie pleaca in cautare in lumea barbatilor.

In punctul de pornire este, deci, o cautare. Acest motiv nu-l intalnim in balada, fiind in schimb caracteristic romanului si cantecelor de gesta din care specia a fost trasa de unii, unde eroul cauta necontenit si se afla intr-o permanenta miscare. G.Calinescu se inseala cand limiteaza "Baltagul" la transhumanta: "Pastori, turme, caini migreaza in virtutea transhumantei in cursul anului, in cautare de pasune si adapost, intorcandu-se in munti, la date intru vesnicie fixate.In privinta disparitiei oierului, oamenii fac fel de fel de presupuneri, dar Vitoria, care cunoaste calendarul pastoral, le respinge. Lipan nu poate face in cutare luna decat asta si asta. Miscarea este milenara, neprevazutul este exclus, ca si in migratia pastorilor. In stilul sau unic, Mihail Sadoveanu zugraveste toate aceste ritmuri ale vietii primitive, determinate numai de revolutiunea pamantului si in care initiativa individuala este minima." Motivul iesirii din spatiul con-sacrat si acela al cautarii sunt caracteristice romanului, cu atat mai mult cu cat scopul acestui act il constituie aflarea adevarului. Cautarea adevarului pune in miscare numeroase alte motive, cum ar fi acelea ale dezvaluirii si chiar demistificarii. Ciobanul din "Miorita" nu cauta adevarul si de aceea rugamintea adresata oii contine un intreg program de invaluire si mistificare. El conserva mitul si se mentine in el ca intr-un fundamental mister. Depistarea motivelor prozaice ale asasinatului ii rapeste caracterul originar si sacru (in "Miorita" metafora mortii-nunta e o dovada ca moartea nu e resimtita ca un asasinat odios, ci ca un soi de cosmica fatalitate sau, dupa unii specialisti, ca un sacrificiu ritual). Suntem intr-un domeniu uman si psihologic, unde durerea, rusinea, ura sau iubirea au intelesul cel mai banal. Cea care cauta este o femeie ca toate femeile.

Modul cautarii trebuie, apoi, relevat. Vitoria culege informatii, le innoada cu abilitate si iata un fir care o duce mereu mai departe. Inteligenta, vie, trage de limba pe unul si pe altul. Trece de la agresivitate la dulceata, e vaicareata din ipocrizie, intrigata din calcul, stapana pe nervii ei si neobosita. Felul cum se foloseste de argumentul ca muntenii fac intotdeauna tranzactii de fata cu martori, sugestiile pe care i le strecoara anchetatorului fara a-i jigni orgoliul, relatiile cu nevestele celor doi banuiti si cu acestia insisi - totul denota intuitia cea mai sigura a firii oamenilor. Treptat, din aceste investigatii rezulta un scenariu al crimei comise care spulbera ultima indoiala a Vitoriei. Ea aduna atunci pe protagonisti la praznic si se foloseste de acest scenariu ca sa smulga mastile. Dupa motivele cautarii adevarului si iesirii din spatiul con-sacrat, scenariu reprezinta un alt lucru fundamental pentru natura romanului.

Suntem asadar la masa de praznic, dupa ce oasele lui Lipan au fost scoase din rapa si autoritatiile isi continua ancheta fara spor. Exista banuieli dar nu si dovezi. Vitoria singura stie si incearca sa obtina prin soc, marturisirea. Aparent bine dispusa, invita pe Bogza sa bea, apoi ii cere baltagul, chipurile ca sa-l compare cu al lui Gheorghita. A azvarlit in treacat cateva vorbe ("Mi-a spus Lipan, cat am stat cu dansul, atatea nopti in rapa") care au starnit curiozitatea.

Povestirea faptelor, asa cum femeia le-a reconstituit, este izbitoare prin lipsa de ezitari. Bogza e inca ironic si indraznet inainte de-a o asculta: "Dumneata stii si eu nu stiu, zise el cu indrazneala. Daca stii spune." Totusi Bogza pare convins ca Vitoria doar se lauda ca stie. In ce o priveste, Vitoria n-are indoieli: ea stie mai bine ca omul ei, cand a fost ucis, se ducea la deal, desi unii ar putea zice contrariul; ea are stiinta ca fapta s-a petrecut ziua, desi unii cred ca asemenea lucruri se petrec la adapostul intunericului. Felul cum infatiseaza imprejurarile crimei este de o precizie uimitoare. Cel dintai uimit va fi Bogza care nu intelege de unde a aflat straina amanunte pe care nici Cutui, nici chiar el insusi, nu le stiau. Povestirea nu reproduce pur si simplu intamplarile: le completeaza, dandu-le o coerenta care le lipsea in realitate, obturata de sentimentele ce se amestecau in momentul faptei; totdeauna viata insasi este mai confuza decat realitatea ei. Acest raport dintre real si povestire mai apare o data, in chip explicit, in roman, in capitolul al treilea, cand Vitoria dicteaza parintelui Danila o scrisoare catre Gheorghita prea plina de emotie, adica de viata, ca sa poata fi asternuta tocmai pe hartie. Viata e, intr-un fel, mai bogata, iar, intr-altul, mai saraca decat povestirea ei: transcrisa, pierde tumultul confuz al fiintei, accidentalul, brutul; castiga in schimb un sens unificator. Aici se ascunde o estetica a acestui tip de roman care urmareste sa economiseasca realul. Aici romanescul e o stapanire perfecta a faptelor, o ordine si o economie: nu ne mai aflam in imperiul coplesitor al epopeii naturaliste, ci pe domeniul, restrans dar bine gospodarit, al povestirii realiste.

Dupa relatarea Vitoriei, gandurile lui Bogza au acelasi caracter minimal si eficient: ele refac, pe durata celor cateva minute de uluiala intreaga istorie de la venirea in sat a strainei.Deliberarea insasi a celui care gandeste este scurta: el isi aminteste cum "a venit asupra lui" Vitoria, la inceput, cu vorbe si intrigi; se mira de usurinta cu care ea a descoperit oasele lui Lipan "intr-o rapa asa de prapastioasa si de singuratica"; "si acuma povestea intamplarii": atat de precisa incat, de n-ar fi barbat umblat prin lume, ar incepe sa creada in vraji. O data consumat acest proces interior, mirarea face loc furiei, si Bogza izbucneste; povestirea Vitoriei isi atinge scopul: scenariul ei, contine, pe langa reproducerea intamplarilor anterioare, acest moment al scoaterii adevarului la iveala.

Relatia dintre acest scenariu si realitatea este esentiala pentru intelegerea "Baltagului". Vitoria citeste in felul ei lumea: ceea ce inseamna insa ca lumea poate fi citita, ca manifesta, cu alte cuvinte, un sens, este asa zicand o epifanie. Eroina culege esantioane si construieste un model prin care expica intregul: numai intrucat este coerenta si omogena, lumea se lasa explicata de catre acest model. Nu este nici o magie in procedarea Vitoriei: suntem, de la un cap la altul al romanului, in plin natural si in plin uman. Nu putem sa nu ne intrebam inca o data care este aceasta lume pe care o descifreaza Vitoria si daca nu cumva eficacitatea scenariului ei se datoreaza faptului ca o cunoaste foarte bine. Femeia n-a iesit niciodata inainte din gineceu: si, iata, se orienteaza ca si cum ar fi la ea acasa. E sfioasa la inceput, dar nu derutata. Vitoria se afla in fond la contactul dintre doua lumi, intre care granita ferma s-a sters demult, chiar daca subzista elemente specifice.

Este momentul sa examinam putin acesta lume de contact, caci este "lumea" lui Sadoveanu. Ea nu mai e aceea pastorala arhaica, inchisa, producatoare autarhica de bunuri, desi n-a devenit pe de-a-ntregul capitalista. Fenomenele de viata conteaza doar intrucat sunt inzestrate cu semnificatii. Ceea ce nu este semn nu exista.

In "Baltagul" interpretul este mai vechi decat lumea: Vitoria Lipan vine dinspre mit spre istorie.

Reusita Vitoriei este o performanta de natura sintetica caci consta in a lega ceea ce a descoperit. Caracterul semantic al lucurilor este limpede pentru toti: ceea ce inventeaza Vitoria este insa o sinteza. Scenariul ei are efectul scontat tocmai deoarece pune la un loc, in chip coerent, elementele disperate culese: deoarece transforma cuvintele intr-un limbaj. Ciobanul din "Miorita" procedeaza invers: el nu explica nimic, dar incearca sa atribuie uciderii un sens ritualic si cosmic. Lumea baladei este compusa din semne care nu se inlantuie logic: nu exista evenimente sau accidente acolo ci o metamorfoza a mortii in nunta care tine de un sens fundamental si secret al ritualului mitic, in care moartea apare drept cosmic necesara. Lumea mitului este lumea legii. Ar fi insa gresit sa consideram ca Vitoria , la randul ei, descoperind eventualul accident (crima), restabileste legea. In fond ea cauta cauzele: nu legea semnelor, ci originea evenimentelor. Ea explica, fara a mai atribui sensuri. Cel mult, putem spune ca recunoaste coerenta realului, caci cunoaste lumea. Nu ne aflam intr-o balada mitica, ci intr-un roman realist.

"Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam". "Baltagul" incepe cu o povestire pe care Nechifor Lipan o spunea uneori pe la cumetrii si nunti si asupra careia merita sa ne oprim o clipa.

Observam aici o anumita conceptie despre creatie, care seamana mai bine cu o randuiala gospodareasca decat cu facerea biblica a lumii. Domnul Dumnezeu e un mester priceput, care alege din ce are la indemana ca sa dea fiecaruia ce i se cuvine. Daca e lipsita de maretie, creatia astfel inteleasa e simpatica si familiara, caci orice tata sau socru isi imparte in acest chip averea intre copii. Relatiile sunt umane si pragmatice. Un Dumnezeu care nu merge cu jalba este unul accesibil ce poate fi consultat ca un factor de reglare. In al doilea rand, spiritul popular care se reflecta in povestirea lui Lipan vrea ca neamurile sa fie deosebite din prima clipa, nu ca rezultat al istoriei lor diferite. In al treilea rand, un echilibru cosmic asigura armonia lumii, si fara sa fie inlaturat, tragicul se vede totusi redus prin impacarea in necesitate. Muntenii duc o viata grea, dar Dumnezeu le-a sortit o inima usoara: nu iau lucrurile in tragic. A nu lua in tragic inseamna a cunoaste lumea, intelepciunea lor seamana cu o resemnare.

Povestirea lui Lipan poate fi raportata la intregul roman nu numai in asa zicand continutul, dar si in forma ei. In "Baltagul", la inceput este o povestire: romanul insusi va fi o povestire. Sadoveanu nu mai are in vedere un model al lumii, ci unul al povestirii: bine inchegata si plina de miez. Acest caracter rezumativ este principala insusire artistica a "Baltagului".

Arta "Baltagului" e o biruinta a functionalului. Autorul poseda tehnica eliminarii timpilor morti si pe aceea a distribuirii informatiilor strict necesare. La inceputul romanului, Vitoria sta pe prispa si toarce, amintindu-si de povestea spusa de sotul ei. "Fusul se invartea harnic, dar singur." Romanul insusi se deruleaza harnic, dar nu fara ajutor. Aflam imediat care este cauza nelinistii eroinei: "Nechifor Lipan plecase de-acasa dupa niste oi, la Dorna, s-acu Sfantu Andrei era aproape si el inca nu se intorsese. In singuratatea ei, femeia cerca sa patrunda pana la el". Vorbele la trecut din paragraful citat nu indica vreo actualizare psihologica. Desi acestea par a fi gandurile Vitoriei, ce toarce pe prispa, cuvintele sunt ale povestitorului. La Sadoveanu, cineva povesteste: rezuma, scurteaza, avertizeaza. Dupa ce ne pune in tema, cum am vazut, in exact doua fraze, ne informeaza la fel de direct asupra vietii muntenilor si asupra firii lui Lipan, ca sa intelegem framantarile Vitoriei. O data efectuat acest tur de orizont, iata-ne in prezent. Aceeasi voce ferma, care pana atunci, isi luase sarcina de a ne tine la curent cu cele petrecute, ne informeaza acum despre evenimentele acelei zile sfarsit de toamna din gospodaria Lipanilor. Trezita din visarea care a purtat-o in trecut (un trecut restituit de narator, nu trait de personaj), Vitoria isi cheama fata la treaba, sta de vorba despre vreme cu argatul intors pe neasteptate cu vitele, ii porunceste sa-si ia cele de trebuinta pentru iarna. Psihologia nu este nici de acesta data desfasurata. Cand se intoarce acasa Gheorghita, Vitoria e cuprinsa de idei sumbre, insa criza nu dureaza mult. Nu e vorba aici doar de stapanirea de sine a personajului si de cuviinta ce stie s-o pastreze in orice imprejurare, ci si de interpretarea de catre autor a analizei psihologice ca o inutilitate. Nu exista nici un roman sadovenian in care psihologia sa fie direct redata, ca traire nemijlocita: ea este rezumata sau eludata.

"Parintele Daniil Milies deschide larg usa, ca pentru sfintia-sa. Isi desfacu bratele si-si flutura barba pe deasupra pantecului. Era un om mare si plin, cu ochii mititei foarte patrunzatori. Parul carunt ii era strans pieptanat si impletit in coada la ceafa. Dintii ii straluceau sub tufele de par ale mustatiilor." Vitoria nu-l vede prima oara pe preot si e de presupus ca nu mai ia aminte la infatisarea lui. Autorul introduce in acest punct portretul, fiindca e prima intrare in scena a personajului sau. Criteriul e deci unul de economie a subiectului. Intereseza prea putin pe romancier modul sistematic in care preotul e portretizat. Aceste portrete au, cel putin in ochiul cititorului de astazi, dezavantajul de a ramane generale, adica nesituate intr-o perspectiva subiectiva, a personajelor insesi.

La Sadoveanu, unde naratorul este impersonal, elipsa frecventa si cenzura permanenta a realului ne pun in fata unei alte functii a comentatorului si anume aceea de a controla actiunea ca si psihologica. Naratorul nu ni se revela altfel decat prin aceasta supraveghere. Se intampla ca in scrisoare pe care preotul o alcatuieste dupa spusele Vitoriei, epurandu-le, reducandu-le. Naratorul joaca in definitiv un rol asemanator: alcatuieste romanul dupa viata, epurand-o, reducand-o. Pana si descrierile de natura, atat de abundente in restul literaturii sadoveniene, sunt fara ezitare functionalizate aici. Nu numai faptele, psihologia, aspectul fizic al oamenilor, dar chiar si natura este confiscata de catre povestitor, transformata in instrument si pusa in serviciul zeului tutelar al acestui tip de roman (economic realist) care este Subiectul.