POEZIA IUBIRII SI A NATURII IN OPERELE LUI MIHAI EMINESCU

POEZIA IUBIRII SI A NATURII IN OPERELE LUI

MIHAI EMINESCU

Setea arzatoare de a cuprinde, spiritual, intregul Univers, patima totalitatii, a absolutului, titanismul sau romantic, uimitoarea sensibilitate si fantezia lui cuceritoare, asociate reprezentarilor unei firi visatoare, meditative, determina imensul relief al operei lui Mihai Eminescu, in care vibreaza nelimitate corzi lirice, cu ecouri multiplicate pana in cele mai ascunse profunzimi ale fiintei noastre morale, si-l inalta in randul celor mai puternice personalitati creatoare ale Lumii.

Nici un scriitor roman n-a creat vreodata in opera sa, sau intr-o viata atat de scurta si in conditii atat de grele, o atat de vasta si de adanca sinteza de atitudini si de valori lirice si filozofice precum Eminescu.

Intre marile teme, proprii creatiei eminesciene, pe langa meditatia asupra artei, asupra vietii sociale sau asupra existentei in general, slavirea iubirii si a frumusetilor naturii ocupa un loc intru totul deosebit. Acestea se imbina constituind pentru Eminescu o tema unitara, care ii largeste si ii intregeste Universul liric, de o autenticitate uimitoare si de o permanenta si inalterabila actualitate estetica. Ele nu se izoleaza tematic, ci se constituie ca urmare a unei atitudini, a unor sentimente, cele doua convertindu-se intr-o stare cosmica ce urmareste, hotaraste si implineste destinul fiintei umane. Imbinand aceste doua teme, Eminescu devine, prin excelenta, un poet al iubirii si naturii, caci, prin poezia iubirii si naturii se produce un salt uluitor in dezvoltarea liricii noastre, largindu-i nemasurat orizontul si imbogatind-o pe toate laturile - de la sentimente, la idei, atitudini, chiar pana in domeniul limbii, al simbolurilor si muzicalitatii versurilor.

Natura si iubirea isi fac aparitia in creatia lui Eminescu inca de la intaia sa poezie publicata in "Familia" - "De-as avea." - dar, mai ales in Mortua est!, conceputa la varsta de 16 ani, unde intalnim primul pastel eminescian, tesut din lumini delicate, din straluciri fantastice si intruchipari de basm. Aici poetul isi slaveste cea dintai iubire, misterioasa muza a copilariei si adolescentei, "iubita de la Ipotesti", ingerul "cu fata pala", transfigurata prin moartea ei pretimpurie intr-o ".sfanta regina, / Cu par lung de raze, cu ochi de lumina, / In haina albastra stropita cu aur, / Pe fruntea ta pala cununa de laur."

Eminescu a scris Mortua est! inainte de plecarea sa la Viena si la o epoca in care nu intrase inca in contact cu filozofia sistematica a lui Schopenhauer. Chiar daca romantismul german ii era familiar inca din primele sale scrieri, Eminescu nu cunostea insa scrierile tuturor scriitorilor romantici. Adolescentul, meditand acum la capataiul primei iubiri pierdute, face cunostinta cu realitatea dura si se transforma in omul matur, care este gata sa se supuna viitorului.

Nu-i de mirare, asadar, ca imaginea fermecatoare a acestui "inger" din anii in care traia la Ipotesti il va urmari pe poet toata viata, chiar si in perioada iubirii sale pentru Veronica Micle.

In perioada iluziilor si visurilor tineretii, poetul cade intr-o latura sentimentala, asteptand cu ardoare o iubire desavarsita. Poeziile de dragoste din aceasta perioada, antume sau postume, traduc dorul si aspiratia intima a poetului in expresii si tonalitati lirice pline de farmec, in culori poetice vii, in lumini fara pata, in prezentarea unei naturi cu o vegetatie luxurianta, cu tulburatoare sclipiri si tremur de ape. Predilectia pentru codrul cu arbori seculari si verdeata bogata, pentru lacul din inima codrului, pentru framantarea domoala a ramurilor, pentru lumina lunii argintii, se transforma intr-o emblema eminesciana, poeziile sale de dragostea abundand in elemente ale naturii. Aceasta perioada in care sentimentul de iubire pune stapanire pe poeziile lui Eminescu dureaza doar pana in anii 1876-1877. Aceasta perioada este cunoscuta mai ales din poezii ca: O calarire in zori, Fat-Frumos din tei, Floare albastra, Craiasa din povesti, Povestea teiului, Lacul, Dorinta, Calin (file din poveste), O, ramai., Si daca., Sara pe deal etc. Natura, este in aceste poezii, singura care ii cunoaste secretele eului liric si singura care il intelege in momentele sale de tristete si de singuratate. Iubirea si natura se leaga, si ajung sa se determine una pe alta, ca si in inima poetului.

In acea perioada, Eminescu vedea in iubire si in natura singurele cadre in care isi putea exprima patosul vietii si aspiratiile personalitatii sale.

Teiul este pomul prin excelenta odorifer, al carui miros imbata, aromeste, adoarme si provoaca vise fericite. In postumele din prima tinerete, teiul isi afirma sporadic frecventa in poeziile de maturitate ale lui Eminescu. Balada lirica Fat-Frumos din tei, publicata in Convorbiri literare in februarie 1875, este inainte de toate un poem de inspiratie populara. Blanca, fugind ca sa scape de calugarie, ajunge in codru, la teiul cel "nalt si vechi". Aici il intalneste pe Fat-Frumos de care se indragosteste iremediabil. Dragostea ii este impartasita de tanar, care o privea cu ochii mari si duiosi.

Teiul este pomul iubirilor norocoase, florile lui au darul unor amulete-magice, pentru implinirea dorintelor inimii.

Trei ani mai tarziu, Eminescu trateaza aceeasi tema a dragostei la prima vedere. Aceeasi Blanca patrunde in codru, de data aceasta "cel vechi si sfant", unde il intalneste pe Fat-Frumos, care locuia in codru si care ii umple inima de un "farmec dureros", care o face sa-si implineasca visurile.

Eminescu traieste si el acest "farmec dureros" al iubirii adevarate, asociind expresia voluptatii si durerii intr-o categorie sentimental romantica pe care o adanceste si o interpreteaza.

Eminescu este totodata un stralucit pictor al luminii si al umbrelor, nu numai cantaretul unei naturi plina de murmur si soapte. In idila romantica Lacul, apar nuferi galbeni, glasul de ape si fosnetul de trestii care ii asista pe indragostiti care asteapta sa-si dea intalnire aici, ademeniti de minunile padurii fermecate. Lacul nu este o creatie dintre cele mai mari si tulburatoare adancimi, dar este una dintre acelea in care limbajul poetic se dovedeste a fi un element de esenta in structura poeziei. Iubirea se impleteste aici, in mod desavarsit cu sentimentul unei naturi pline de lumina si miscare, dorinta cu regretul, amintirea cu nostalgia, posibilul cu nesiguranta.

Putem observa tot aici ca tabloul este alcatuit din doua culori complementare: albastru si galben ("lacul albastru", "nuferi galbeni"). De altfel, reintoarcerea, in finalul poemului, a imaginii lacului albastru acoperit de nuferi nu mai are acum sustinere imaginara, ci devine pur si simplu o metafora a spatiului launtric. Nuferii, reprezentati de culoarea galben, simbolizeaza probabil intalnirea celor doi indragostiti, pe fondul albastru, complementar, cel care simbolizeaza fuga in oniric, indepartarea in infinit a iubitei. Albastrul poate reflecta, deasemenea, inima albastra, dragostea platonica sau absenta fiintei dragi.

Uneori dulce si impetuoasa, iubirea lui Eminescu este atat de adanc ancorata in inima naturii, ca in O, ramai., unde padurea ii ofera eului liric intimitatea de care are nevoie, precum si intelegere, liniste si caldura. Intors in intimitatea padurii, unde si-a construit odinioara timpul si sufletul cel mai frumos, mai luminos, copilaria, padurea il atrage din nou, daruindu-i iarasi intelegere. Intensitatea iubirii, frenezia chemarii sunt puse in evidenta prin prezenta interjectiilor, prin repetitii, prin constructii si inversiuni. Totul pare straniu, ca in povestile copilariei, totul sta sub zodia clar-obscurului, a tainei, a nedeslusitului, ideea fiind sugerata prin miscarea intunericul umbrei si prin vuietul valurilor.

Universul cunoasterii copilului se imbogateste, deoarece incepe sa inteleaga glasul naturii si chiar sa vibreze in ritmul ei: "Eu te vad rapit de farmec, / Cum ingani cu glas domol, / In a apei stralucire, / Intinzand piciorul gol." Urmeaza spre sfarsitul poeziei, raspunsul poetului fata de chemarea padurii o data cu trecerea copilariei. Pentru inceput este o atitudine de indiferenta, tipica varstei. Acela este momentul in care natura, mai precis padurea se identifica cu copilaria, aceasta simbolizand copilaria pierduta. Aceasta poezie care da glas regretului pentru trecerea copilariei, exprima durerea pentru zadarnicia vietii, pentru iubirea neimplinita, dar numai in varsta de aur a copilariei omul se bucura de privilegiul trairii in taramurile magice ale naturii, ale codrului.

Floare albastra se constituie ca un ecou liric al unei oscilatii a poetului intre ideea de viata si ideea de moarte si consemneaza framantarile si atitudinile lui, fie sub forma neincrederii in lumea care il inconjoara, insa care nu-i poate oferi implinirea visurilor, fie sub forma unei izolari in lumea visurilor si a aspiratiilor abstracte, sau sub forma unei evadari, unei retrageri in singuratate.

Tanara fata, prezentata de poet printr-o metafora profunda, aceea de "floare albastra", isi cheama iubitul in poiana ascunsa din codru, unde raman impreuna pana tarziu. Mai intai iubita protesteaza impotriva izolarii poetului intr-o lume abstracta, reprosandu-i toate acestea cu glasul cald, iubitor, spunandu-i ca aceasta lume ar putea sa-l faca sa o uite, indemnandu-l sa inceteze cautarea fericirii intr-o astfel de lume. In locul acestei lumi pline de visare, de "stele" si de "campuri asire", ea ii propune sa se refugieze in natura, in "codrul de verdeata", sa priveasca "bolta senina a cerului".

Cele doua chemari, a tinerei, la viata si iubire, si cea a visurilor himerice, ii ridica poetului o mare nedumerire, el autoironizandu-se: "Inc-o gura si dispare. / Ca un stalp eu stam in luna!", desi iubirea si chipul iubitei il coplesesc: " Ce frumoasa, ce nebuna / E albastra-mi, dulce floare!" Totusi, iubita se duce ca o " dulce minune", iar iubirea lor se stinge inainte de a se implini. Regretul poetului nu mai cunoaste limite si-si striga iubita: "Floare-albastra! Floare-albastra!". Degeaba, pentru ca poemul se termina cu concluzia poetului, ramas acum singur    : "Totusi este trist in lume!"

Acest ultim vers a starnit multe discutii si dezbateri in randul celor care l-au studiat pe Eminescu. Unii dintre ei declarau ca ar fi fost "totul este trist" si nu "totusi este trist". Acesta nu este insa decat raspunsul lui tardiv la chemarea ei in lumea de care a fost tentat si a carei aparenta frumusete a fost acceptata ca un adevar de el. Insa aceasta plecare brusca a tinerei care era profund indragostita de el creeaza indoieli. De ce a plecat ea, de ce tocmai ea si de ce nu a ales el celalalt drum? De ce se stinge acea dragoste enorma pe care i-o purta tanara? Oare nu cumva se stinge odata cu ea? Altfel, de ce nu s-ar intoarce atunci cand este strigata? Oricum, bucuriile trecatoare ale chemarii in codru nu fac sa fie uitate durerile, iar durerile au intotdeauna o mai mare durata si un mai mare impact decat bucuriile.

Poemul Sara pe deal, ca un cantec de dragoste, comunica emotia puternica a poetului, care asteapta seara pentru a-si intalni iubita, pe deal, sub un salcam. Poet al amurgului si al noptii, ca oricare mare romantic, ca unul dintre marii contemplativi ai lumii, Eminescu este, in acelasi timp, si un poet al luminii. Lumina evocata de Eminescu in Sara pe deal nu vine doar dintr-un cadru extern, ci si din interiorul lui, ca o expresie a unei dispozitii sufletesti, morale, ca o identificare a poetului cu lumea, cu viata atator nenumarate generatii anterioare, puse in miscare de aceeasi dorinta de a trai. Cu toate elementele ei rustice de viata, scaldate in vapaia lunii, Sara pe deal aprinde mai tare focul iubirii in sufletul poetului, care se apropie de intalnirea cu iubita sa sub "inaltul, vechiul salcam".

Prin accentul ei sufletesc, prin armonia ei interioara, Sara pe deal este unica, deopotriva, prin realizarea ei artistica, precum si prin forma ei metrica.

Intre elementele feerice ale naturii si puritatea iubirii, intre ordinea sau armonia fireasca a naturii si conceptia poetului despre iubire exista o legatura indisolubila. Dar si in acest plan al existentei, Eminescu este dominat inca de tanar de framantari si de cautari arzatoare. In sufletul poetului au loc confruntari de idei, zbateri, contradictii, dar totodata dezamagiri profunde.

A devenit aproape firesc faptul ca un poet de geniu sa nu fie suficient sau bine inteles in epoca sa. Eminescu nu a fost apreciat de toti. A avut suficienti detractori dar, murind, a creat o adevarata "scoala", sau un curent "Eminescu", cum spune Alexandru Vlahuta.