Pamfletul

Pamfletul

Este considerat un gen publicistic care foloseste ca principala modalitate critica ascutita, ce poate ajunge uneori la sarcasm sau chiar la o anumita "rautate."

Ca si foiletonul pamfletul trebuie sa aiba o idee clara careia ii sunt subordonate mijloacele artistice, stilul si limbajul dar in cazul lui violenta este mai acuta iar formularea mai directa. Intr-un articol din "Tablete de cronicar" Arghezi il defineste ca "un gen literar jumatate actual, jumatate etern, care traieste prin el ca romanul, epopeia sau satira si poate fi cultivat pentru frumusetea lui. E un gen iute si vioi, numai ca una din conditiile reusitei in pamflet, ca in orice alt gen literar, este datoria ca scriitorul sa-si domine subiectul. Pamfletul e tifla si acestui gen i se cuvine o mina curata, eleganta si chiar o bijuterie pe degetul mic. El trebuie sa fie frumos, animat si stropit cu lumina."

Pamfletul poate aborda teme diverse din viata sociala si politica, aceasta diferentiere a continutului determinand modalitati speciale de realizare a satirei:

Documentara (care are la baza situatii si fapte concrete).

Construita (care este "inventata" pentru o manifestare tipica).

In tara noastra pamfletul se evidentiaza cu pregnanta in perioada dintre cele doua razboaie mondiale si el are ca trasatura comuna lupta impotriva contradictiilor economice, social-politice din societate.

Luarile de pozitie pe arena luptelor politice si ideologice reprezentau nu numai un act de curaj ci si o mostra de responsabilitate cetateneasca. Unul din condeiele cele mai acide, poate cel mai virulent pamfletar care-si desfasoara acum activitatea este Tudor Arghezi. Noul in proza satirica argheziana, dupa parerea exegetilor sai, consta in abordarea unor noi procedee artistice. Daca in pamfletele din "Cronica" si "Flacara" atacurile sunt inversunate si nestapanite, si Arghezi, dupa cum singur marturiseste in confesiunea "Dintr-un foisor", urmarea "orbeste omenirea, val-vartej, cu granate aruncate indistinct in valmasagul ei", in perioada interbelica, pamfletele lui devin mai degajate, mai inversunate, mai bogate in ironie, fiind exprimate printr-o fraza mai eleganta, mai elaborata. La 2 februarie 1928, Arghezi a scos ziarul "Bilete de papagal" care a devenit o scoala a pamfletului. Aici grija pentru arta executiei capata un caracter precumpanitor. In conceptia lui pamfletul trebuie sa se invarteasca in jurul obiectului "cu oarecare frumusete de corb", care "intre doua zboruri circulare ciupeste, zgarie, inteapa, rupe". El se lucreaza "cu andreaua, cu peria de sarma, cu razatoarea sau cu fierastraul bijutierului si uneori in clipele supreme cu sculele macelariei". In "Bilete de papagal" Arghezi face o radiografie a maladiilor organismului social, de la Presedintia Consiliului de Ministri, la Camera, la Mitropolie, la Tribunal, la Universitate, la Calea ferata, la Posta. Iata cateva titluri care vorbesc de la sine: "Supremul unanim", "Colonelul cultural", "Seful de cabaret", "Talharul medical", "Staretul vanator", "Popa Pistol", "Domnul Moralescu". De subliniat ca seria pamfletelor scrise de Arghezi nu se limiteaza numai la publicatiile periodice, ci apar si in lucrarile editate in volum. Cartea "Icoane pe lemn", aparuta in 1929, este o colectie de tablete, majoritatea pamflete anticlericale creionate, dupa cum scrie autorul, intr-o epoca de ortodoxism politic. Apoi, volumul "Poarta neagra", este un mozaic de profiluri, pamflete si poeme inspirate din amintirile detentiunii in inchisoarea Vacaresti, in anii 1918-1919.

Ceea ce caracterizeaza pamfletul arghezian este faptul ca asa cum observa Dumitru Micu, scriitorul isi privea victimele de la mare inaltime, retinand de la fiecare doar acea trasatura dominanta in care se exprima natura morala a categoriei careia ii apartine. Pamfletul arghezian se abstractizeaza trecand din sfera publicistica in aceea a literaturii.

Un alt mare pamfletar a fost N. D. Cocea. El abordeaza mai ales tematica politica, lupta antimonarhica constituind obiectul celor mai rasunatoare pamflete ale sale. Publicatiile in care apar aceste atacuri, sunt aceleasi: "Flacara", fondata in 1910, si "Chemarea" pe care el o scoate incepand cu 1918, ele reprezentand, mai ales prima, un loc unde s-au format multi creatori ai genului. La Cocea verva satirica se imbina cu indignarea, cu patosul violent, in adevarate pagini de antologie, asa cum reiese si din pamfletul "Traiasca regele": "dintr-un sentiment puternic de revolta descopar zilnic in mine o ura nestinsa impotriva tiranilor".

O nota personala a adus in publicistica romaneasca Ion Vinea. Trecand de la ironia taioasa la accentele de manie si revolta, pamfletele sale cuceresc prin sinceritate. Uneori in paginile revistelor el strecoara sub forma alegorica unele comentarii politice acide, invitand pe cititor sa citeasca printre randuri. In articolul "Pamflet si pamfletari", aparut in 1925 in "Contemporanul", Vinea defineste pamfletul ca o forma a poemului: "Cu toate ca e descriptiv si analitic, pamfletul tine de lirism. E partea concava a poeziei, e forma launtrica a elanului. Sufletul lui e iubirea la gradul pe care noi il numim ura, resortul lui e revolta. Conditia ca pamfletul sa se mentina in limitele lui de gen literar este echilibrul". Vinea da o inalta apreciere eficientei pamfletului: "Efectele pamfletului fata de obiectivele lui sunt dezastruoase. Pamfletul e propaganda esentiala, concentrata, exploziva. Proiecteaza o lumina orbitoare, biciueste atentiile, bruscheaza indiferenta, dezlantuie, raliindu-le, pasiunile. El este slujit de limba si sensibilitatea romaneasca, care au afinitate cu spiritul de pamfletar". Cu toate ca a invatat gazetaria la scoala lui Arghezi si Cocea, Vinea nu a suferit influenta stilului pamfletar al acestora. Ceea ce il defineste pe el este cerebralitatea artei sale, care implica glacialitatea expresiei. Tinta este infatisata ca o vietate dezgustatoare, tintuita de cercetator in varful pensetei, in dreptul ochiului microscopului si analizata in mod metodic, cu sange rece.

Pamfletar de seama a fost si Tudor Teodorescu-Braniste care spunea: "Pamfletul nu e lucru de rusine. Sunt la mahala cucosnite foarte pudice, care spun: aseara m-am spalat-pardon-pe picioare. Cand scrii un pamflet, nu esti obligat sa spui pardon. Este o operatie simpla si eminamente onorabila. Pamfletarii au raul obicei de a indispune lumea. Ei spun prostiei-prostie, sarlataniei-sarlatanie. Negustorului de hartie tiparita nu vor sa-i spuna secretar, iar pe declamatorul din piata publica nu vor sa-l numeasca om politic."

Printr-o violenta campanie de demascare a clicii lui Hitler si a regimului fascist instaurat in Germania, gazetarul cheama opinia publica, intr-o serie de articole ca: "Dictatura pederastilor", "Porcul de la Berlin", "Depozitia lui Adolf Hitler", la dimensionarea consecintelor pe care le-ar avea alinierea tarii la politica hitlerista care reprezenta un pericol pentru pacea si independenta popoarelor.

Si condeiul de neintrecut polemist al lui Nicolae Iorga a fost pus in slujba rezistentei fata de nazism si legionarism. Considerand dictatura fascista ca deosebit de periculoasa pentru poporul german si pentru cei care ar dori sa o imite, savantul o defineste ca pe "o dictatura fara minte, fara omenie si fara estetism, dictatura grosolana si brutala, lipsita de cugetare, caci actuala lor conceptie nu este un fruct al gandirii ci numai coaja vechii metafizici hegeliene, culeasa cu matura."

La randul sau ziaristul Camil Petrescu critica fara reticenta, nu ascunde nimic din ceea ce gandeste si stie, uzeaza de toate mijloacele care-i stau la indemana, e necrutator in atitudine. Spre deosebire de ceilalti pe care i-am amintit, Camil Petrescu este adeptul unui alt tip de pamflet. El recomanda o polemica subtila, se declara teoretic si practic impotriva polemicii pline de invective, foloseste ironia calma, rece, voit distantata. Ne-o demonstreaza articolul publicat in "Cuvantul liber" si care este si astazi de mare actualitate: "Daca ministrul de domenii ne va anunta ca pescariile statului nu vor mai fi pradate si asta se va realiza, hei ? Ce ziceti ? Daca ni se va anunta de catre "consilierii tehnici" ca vom avea un oras curat si maine, poimaine nu vor fi decat pe jumatate gropi pe bulevardele bucurestene ? Daca in sfarsit d-l Madgearu va anunta ca bugetul va fi echilibrat si aceasta neverosimila poveste se va sfarsi odata, unde vom ajunge ? Domnilor, luati-ne cu binisorul "

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, in perioada dictaturii comuniste, pamfletul este din ce in ce mai rar folosit in presa romaneasca. El abordeaza teme minore (gospodarirea localitatilor, calitatea serviciilor, rebuturile din fabrici etc.) si ia tot mai mult forma rudei sarace a pamfletului - nota critica. Cauzele sunt multiple:

incalcarea unui drept fundamental al omului - libertatea de expresie.

existenta cenzurii.

diminuarea spiritului polemic.

lipsa unor personalitati marcante.

Pamfletul se revigoreaza dupa decembrie 1989, societatea noastra, cu multele ei imperfectiuni, oferind numeroase subiecte pentru acest gen publicistic. Aproape ca nu este ziar care sa nu abordeze stilul polemic. In "Romania libera" (rubrica "Dus-intors"), in "Cuget liber" (rubrica "Un pamflet pe zi"), in "Academia Catavencu", in "Romania mare" si in multe alte publicatii intalnim pamfletul care imbraca diferite forme, de la ironia blanda si pana la calomnie. Lasand la o parte subproductia gazetarii de azi sunt constienti ca pamfletul este o arma de lupta, ca in pamflet fiecare cuvant capata o mai mare greutate specifica si ca in spatiul restrans oferit de ziar pamfletul trebuie sa loveasca cu maximum de eficienta, sa realizeze cat mai operativ, efectul realizator, propagandistic. Pentru aceasta insa este nevoie de curaj, cunoastere, talent si profesionalism. Dintre realizatorii nostri contemporani de pamflete se remarca in mod deosebit C. V. Tudor, Octavian Paler, Cristian Tudor Popescu, Paul Everac si inca vreo cativa. Iata un fragment din pamfletul ultimului, "Si stancutele trebuie sa manance, nu-i asa?", din volumul "Tablete vechi si noi", publicat in 1998: "Vine nenea si nu e prea debil, are calcatura voioasa, cam imprastiata, gandul mai zburatacit, dar privirea agera, iscoditoare, se descurca, merge inainte, e subtirel dar nu costeliv, mananca putin, iubeste spritul, viata, in fine, haladuieste". Folosind mijloace proprii genului, el ia pozitie fata de un fenomen des intalnit in societatea noastra: "Sictir inseamna in limba turca 'pleaca!', 'mars de-aici!', 'sterge-o!'. Adica nu-mi mai sta in cale. Adica da-te la o parte sa nu te mai vad. Adica desfiinteaza-te, fa-te pulbere, lipseste din fata mea, nevolnicule, ca sa pot eu sa trec, ca sa pot eu sa fiu, ca sa pot eu sa ma ingras, ca sa fiu tot mai mare iar tu, din cauza asta, sa fii tot mai putin. Nu mai incap de tine, nu vreau sa mai stiu de tine, de existenta ta, du-te-n neant, elibereaza locul, sictir! E filozofia saracului, a celui ce vrea sa traiasca inghitind restul, desconsiderand tot ce e de-o seama cu el, inversunandu-se intr-un 'nu' continuu, intr-un 'mars' instalat din capul locului, intr-un 'huo!' de desfiintare de dragul de a desfiinta. E functia vitala a bicisnicului, expansiunea lui. Hai sictir! zice acesta cand vede ca in lume se mai face cate ceva potrivnic anarhiei sale. Ori cand vede ca cineva se inalta unde ar fi vrut sa se cocoate el insusi. 'Pleaca', 'mars de-aici', 'sterge-o' spune el mereu si mereu, cu acelasi cuvant turcesc.

De unde acest reflex, te intrebi, si de ce s-a raspandit el acum la noi atat de feroce? Caci nu e vorba de critica. E vorba de opunerea neconditionata ca celalalt sa scoata capul si sa fiinteze. E vorba de dorinta rea de a nu vedea nimic intemeindu-se. Si in loc sa apuci fapta si sa-i pui in fata fapta, iei omul si-l sictiresti, aratandu-i toate ponoasele, cateva din cele pe care le are, foarte multe din cele pe care nu le are, pe care i le pui in carca cu dinadinsul, ca sa-l mototolesti pe el si sa intri tu peste el, sa iesi tu la liman mocirlindu-l." (Tablete vechi si noi, 1998, pp.9-10)

Clemanceau ii spunea unui debutant: "a scrie este cum nu se poate mai usor: pui un subiect, un predicat, cate un adverb". Apoi dupa o pauza: "dar cand vrei sa adaugi un adjectiv, vii sa te consulti cu mine". Este ceea ce se intampla si cu pamfletul unde cuvintele trebuie bine alese si folosite.

Recunoscandu-i rolul deosebit in presa acestui gen publicistic Geo Bogza afirma: "Pamflet, reportaj, informatie. Ele singure fac gazetaria fierbinte si pasionanta, ele sunt seva care strabate coloanele, dandu-le viata. Acolo unde nu se afla nici o picatura din apa vie a acestor izvoare, acolo pagina e moarta si ochiul ii simte uscaciunea de maracine. Ce mai poate ramane dintr-o pagina de gazeta in care nu se gaseste sarcasmul unui pamflet ?".

Opinia sa vine sa intareasca spusele lui Tudor Arghezi, dupa care "Pamfletul ar fi ceva asa ca un hoit, in ultima lui descompunere de care, daca te apropii, risti sa-ti murdaresti trupul tau, pur si sacru, cu drojdiile si posircile purulente. El se strecoara in afacerile private; se leaga de chestiunile politice; nu-i convine azi una, maine alta, tine condica dregatoriilor; vorbeste cu statul fara rusine. In rezumat pamfletul se ocupa de ceea ce nu-l priveste, si cu cat l-o privi mai putin, cu atat staruie mai mult." ("Pamfletul", in "Lumea", nr. 11/18 ianuarie 1925). Si mai departe: "Pamfletul reprezinta un gen literar. El e un fel de a slobozi condeiul in raspar Orice personagiu care poate deveni subiect de pamflet este intr-o masura oarecare, ridicul prin diferenta dintre calitatea lui sociala, dintre asteptari si calitatea reala. Tot pamfletul se inspira din aceasta singura diferenta: condeiul se vara aici si scobeste largind: poteca sufletului este deschisa. Subiectul cedeaza, gadilat in punctul convenabil. Ca sa-si atinga scopul, pamfletul trebuie neaparat sa concretizeze vizual si sa corespunda egal cu subiectul; el lucreaza in adancime, cu intuitia si cu imaginea. Un pamflet isi atinge scopul cand izbuteste sa strecoare otrava indoielii in visul insusi al celui pamfletizat".

In Cronica, nr. 64, 1 mai 1916 ("Pamfletul") Tudor Arghezi afirma ca: "Inainte de toate pamfletul traieste prin sinesi, ca romanul, epopeea sau satira - si poate fi cultivat pentru frumusetea lui, ca un ficat intr-un bocal. E un gen literar jumatate actual, jumatate etern. Incape in el actualitatea, atat cat Margarita incape in Faust. E un gen iute si viu. Apar o mie de poeme frumoase si abia se citeaza un pamflet suportabil". Iar in "Adevarul literar si artistic", nr. 781, 24 noiembrie, 1935, in "Definirea elogiului", el adauga: "Fara o mare raspandire nu am putea cunoaste nestanjenita revarsare de valori, de capacitati, de caracter, de omenie si de talente". Si o ultima opinie: "Polemica e proza frumoasa si pamfletul ei opera de arta. Lucrul care poate sa identifice maestria si sa-i controleze substanta si tinuta - modelul alaturi cu interpretarea - e polemica penei de scris" ("Un raspuns" - "Bilete de papagal", nr. 7 (484), 1937).

In pamfletul arghezian, ipoteza narativa comica acopera un registru mult mai larg si mai variat decat ipoteza narativa sarcastica, intalnita la multi autori. Analizand cu atentie opera lui Arghezii vom observa ca prezumtiile pamfletarului oscileaza in desfasurarea lantului ipotetic intre sarcasm si comic, vehementa si umor.