Problemele culturii. Pietro Bembo

Problemele culturii. Pietro Bembo

Cu opera lui Pietro Bembo (1470 - 1547), ne aflam in fata problemelor speciale ale culturii. Pentru Castiglione, diplomat si calator in multe tari, problema timpului sau era indeosebi, de ordin politic si toate insusirile "curteanului" erau astfel dozate incat ele sa alcatuiasca la un loc virtutile omului politic in imprejurarile date ale Italiei contemporane. Pentru Bembo, literat prin excelenta, ierarhia problemelor este alta. Tatal sau cunoscuse cercul platonicienilor florentini si ii transmisese interesul pentru problemele respective; el insusi se afla la curtea din Ferarra si din Urbino, intre literatii cei mai straluciti ai timpului, apoi devine la Venetia, istoriograf al Republicii; titlul de cardinal, pe care-l primeste mai tarziu incoroneaza asadar o cariera literara mai mult decat ecleziastica, iar problemele pe care le trateaza in opera sa sunt de ordinul culturii in primul rand.

Opera lui Bembo serveste si in alt fel societatea vremii lui. Poet liric, autor al Rimelor publicate pentru prima oara in 1530, el este cel mai reprezentativ dintre petrarchizanti, cunoscand si manuind cu talent motivele si cliseele respective, carora le da o larga circulatie si pe care le imbogateste cu elementele noi ale tematicii neoplatonismul.

Practica poeziei unita cu viata de societate impun atentiei lui Bembo si problema limbii literare, contributia sa la "chestiunea limbii" este hotaratoare pentru mai multe secole de aici inainte.

Dialogul lui Machiavelli "cu privire la limba noastra"- Dialoghi intorno alla nostra lingua - cerea ca limba scriitorilor sa se intemeieze pe dialectul florentin, si amintea ca Dante scrisese el insusi o florentina culta, nu mai putin specifica totusi, in unele elemente de vocabular foarte local. Machiavelli raspundea astfel in mod indirect lui Gian Giorgio Trissino care, aflat in 1513 la Florenta, isi expusese ideile diferite in aceeasi chestiune: pe urmele lui Dante, al carui mic tratat despre "vorbirea in limba poporului"(De vulgari eloquentia) avea sa-l publice pentru prima oara, Trissino, care nu era florentin, ci nobil din Vicenza, sustine ca limba scriitorilor trebuie sa aiba o baza pluridialectala, corespunzand in acest fel teoriei lui Dante insusi despre limba "aulica, cardinala si curiala". In Curteanul lui Castiglione, se sustinea acelasi lucru, cu adaosul ca limba scriitorilor trebuie sa corespunda celei vorbite a timpului contemporan, imbogatindu-se constant prin asimilarea unor cuvinte noi atat din dialecte cat si din limbile straine apropiate: insusirea "gratiei", impotriva oricarei afectari, presupune tocmai folosirea limbii uzuale. Opera lui Castiglione apare in 1528, dar, scrisa in primul deceniu al secolului, ideile ei circulau cu mult inaintea aparitiei Curteanului; tot astfel, Trissino isi publica dialogul despre limba, Il Castellano ("Castelanul"), in 1529, dar ideile lui, cunoscute mult inainte, prilejuisera raspunsul lui Machiavelli. Se opuneau asadar intre ele cele doua teze: a bazei monodialectale, in speta florentina, sustinuta de florentinul Machiavelli, si a bazei pluridialectale, sustinuta de Castiglione si de Trissino, ambii straini Florentei. Li se alatura, expunand o teza mai completa, Pietro Bembo, si el nascut in provinciile de nord ale Peninsulei si format, prin cariera lui, in diferitele centre de politica si de cultura ale Italiei. In cartea I din dialogul intitulat Prose della volgar lingua ("Scrieri despre limba italiana"), aparut in 1525, Bembo sustine ca limba italiana scrisa trebuie sa fie limba folosita de marii scriitori ai secolului XIV-lea, asa cum ea apare mai ales in operele lui Petrarca si Boccacio. Purismul arhaizant va deveni astfel, timp de mai multe secole, norma lingvistica a scriitorilor italieni. La data formularii lui de catre Bembo, el rezolva disputele privind latina si "vulgara".

Scurta istorie a limbii italiene, cuprinsa in aceeasi carte I a Prozelor, diferentiaza "vulgara" de latina si defineste istoric individualitatea celei dintai; expunerea notiunilor de gramatica a limbii vulgare, cuprinsa in Cartea a - III- a, si care, in afara Micii gramatici atribuite lui Leon Battista Alberti, este intre cele dintai pe care le intalnim in istoria culturii italiene, ridica vulgara la rangul latinei, dupa ce aceasta avusese singura monopolul nobletei, pentru ca numai ea se conforma unor reguli gramaticale ( scrivere in grammatica insemnand " a scrie in latineste"). Ridicand la rangul de exemplu limba in operele marilor Trencetisti, Bembo fixeaza normele limbii italiene literare. Impotriva varietatii scrisului regional sau individual, el impune ca norma lingvistica, conformarea la modelele scriitorilor vechi ai Florentei; si daca, pana la aparitia Prozelor, acestia fusesera alesi in mod spontan drept exemplu al scrisului frumos, criteriul florentinitatii devine acum absolut si obligatoriu, excluzand asadar orice initiativa individuala. Prin toate aceste aspecte, purismul arhaizant al lui Bembo are meritul de a introduce o norma in chestiunea atat de controversata a limbii italiene literare. Codificat la sfarsitul secolului, prin statutele Academiei "della Crusca", si preconizat prin normele prezente in Vocabularul alcatuit de acesta, consecintele lui negative nu vor intarzia sa apara.