TITU MAIORESCU - Spiritul polemic

TITU MAIORESCU - Spiritul polemic

Daca Logica si estetica reprezinta instanta sa transcendenta, ironia si polemismul constituie nota distincta, personala a criticismului maiorescian. Adevarul e ca toate studiile importante scrise de Maiorescu au fost concepute într-un context polemic, fie provocat de critic fie provocat de adversarii sai. Polemismul e starea de spirit obisnuita a textelor critice maioresciene. Nu întotdeauna acestea sunt explicit polemice, dar si atunci ele par sa fie o reactie sau un raspuns direct la un atac sau la o eventuala controversa. Criticul avea demonul polemicii si, în orice alte împrejurari, s-ar fi manifestat la fel. Dar nu e un resentimentar pur si simplu. În mod fericit, la Maiorescu, spiritul polemic se întâlneste cu spiritul critic. Gratuit în aparenta, spiritul polemic maiorescian nu se desfasoara în gol, ci se subordoneaza actiunii critice concrete: lupta de idei prin excelenta, în numele adevarului, chiar daca astazi noi gustam mai mult spectacolul polemic în sine si mai putin detaliile ori chestiunile de continut invocate de critic.

Anvergura si, nu în ultimul rând, consistenta polemicii maioresciene ies cel mai bine în evidenta în Observari polemice (1869) si Betia de cuvinte (1873), ultimul subintitulat 'studiu de patologie literara'.

Primul studiu vizeaza megalomania literara din acea vreme, a carei expresie criticul o gasea, în primul rând, în cele sase volume ale Lepturariului lui Aron Pumnul, o antologie scolara cu modele din literatura româna, în care un Ioan Pralea devenea 'barbat genial' sau 'un spirit ce tinea de universalitate' (fusese si croitor si cizmar), iar poetii erau recrutati dintre Dr. Vasile, Vasile Ivanovici, Aron Densusianu, Neofit Scriban etc. În alte lucrari similare, autoadmiratia atinge cote si mai ridicole: poeziile lui Sion, Baronzi, Tautu erau puse alaturi de poeziile lui Horatiu si Dante, iar V. A. Urechia, din comparatia unei poezii a lui Vacarescu imitata dupa Goethe, îl proclama pe Goethe un 'german practic', pe când Vacarescu era sublim. Un altul declara o poezie a lui Vasile Fabian (Bob) imitata dupa Ovidiu superioara originalului. În alta ordine de idei, D. Bratianu declara la 1866: 'Voi, nascuti de eri la viata libertatii, ati devenit învatatorii lumii civilizate', iar într-o publicatie a vremii se declara ca revolutia franceza este o continuare a revolutiei lui Horea, în timp ce Bismarck si Garibaldi (unificatorii Germaniei si Italiei) n-au facut decât sa se inspire din Unirea Moldovei cu Muntenia. Verva critica maioresciana e îndreptata împotriva acestui delir, care punea în pericol temelia însasi a unei culturi adevarate. Întregul studiu e o capodopera de polemica si strategie literara, bazata pe evidente si pe logica strânsa, înaintând pas cu pas, a demonstratiei prin exemple, încât da impresia ca falsul (toate aceste enormitati) se dezvaluie de la sine. Criticul nu adauga nimic în plus, ci doar pune niste accente, cu ironie însa, oferind o adevarata lectie de luciditate si bun simt. Aparent, el se mentine pe un teren pur defensiv si nici nu va raspunde numeroaselor reactii pe care le va provoca, mai ales în publicatiile din Ardeal.

În Betia de cuvinte, arta polemicii maioresciene atinge desavârsirea. Aici nu mai e vorba de problemele grave ale culturii române si nici de o lupta ideologica, de directie, ci de o polemica pe chestiuni de amanunt, mai mult formala, care atinge însa un viciu de fond numit de critic 'betia de cuvinte'. Pe un ton oarecum destins, dar caustic, textul ofera un spectacol de ironie si de finete de spirit, mergând direct la tinta, pe cea mai scurta cale posibila. Criticul nu-si permite nici de asta data paranteze ori insinuari, numai de dragul unui efect în plus. Totul pare un joc superior al inteligentei, nimic însa gratuit sau improvizat, ci argumentare la rece, cu sobrietate si cu o stapânire de sine impecabila. Nici nu era nevoie sa se complice în chip sofistic, din moment ce adversarii îi serveau singuri argumentele: academicianul G. Sion transforma trocheele din psaltirea lui Dosoftei în hexametre, 'junele Laurian' îl confunda pe Mozart cu Weber, Pantazi Ghica ofera copioase exemple de betie de cuvinte în romanele sale istorice, iar polihistorul bombastic V. A. Urechia îi situa pe Descartes si Leibniz printre istorici, pe pictorul Cimabue printre celebrii arhitecti ai Italiei, în vreme ce Ammianus Marcelinus era citat pentru epoca lui Attila, desi murise înainte de Attila, iar pe Voltaire îl gasim ca istoric al veacului al XVII-lea, desi la sfârsitul acestui secol Voltaire nu avea decât sase ani. Polemica, la fel de savuroasa, se continua la putin timp în Raspunsurile 'Revistei Contimporane'. Astazi acest 'al doilea studiu de patologie literara' ni se pare de un interes mai scazut. 'Raspunsurile' prolixe ale adversarilor îl obliga pe critic la analize semantice minutioase, de multe ori însa prea încarcate de nuante. Lui Maiorescu îi prieste cel mai bine concizia, atacul direct punând degetul pe rana, în cuvinte putine, aparent fara efort si mai ales fara 'stil' sau umoare pamfletara.

De altfel, esentiala pentru întelegerea exacta a specificului polemismului maiorescian e distinctia facuta de E. Lovinescu între 'spiritul polemic' si 'spiritul pamfletar':

'Confuzia dintre «spiritul polemic» si «spiritul pamfletar» este atât de raspândita la noi încât merita o disociere si o delimitare mai precisa. Desi contine în sine elementul vriril al initiativei personale, al luptei dure si necrutatoare, tocmai în vederea unor scopuri agresive, spiritul polemic presupune liniste, staopânire de sine, calcul si strategie, calitati care, daca nu sunt rezultatul unui temperament în adevar exceptional, se pot înca dobândi într-o masura apreciabila printr-o terapeutica speciala - aceea a lasarii unui spatiu de timp, bine chibzuit între momentul producerii atacului si cel al raspunsului. Spiritul polemic nu se cultiva la temperaturi înalte, ci numai la temperaturi medii si chiar la rece. (…)

În aceste conditii, spiritul polemic are nevoie de nerv, nu însa si de nervi.' (…)

Postulând prin definitie stapânirea de sine, lipsa oricarui element pasional, raceala chiar, spiritul polemic nu se consuma în larma inutila de cuvinte si în parada de jigniri. El are un scop precis: trezirea la cititor, în opinia publica, a unei convingeri, a convingerii lui. Pentru a si-l ajunge, îi trebuie sa opereze numai în sânul posibilului, al verosimilului, conditia credibilitatii este absolut necesara. Nu exista spirit polemic capabil de a se lupta cu evidenta; a voi sa o combati e casi cum ai voi sa rupi cu dintii o gratie de fier. Polemica nu poate duce, asadar, la distrugerea valorilor, a personalitatilor: câmpul ei de operatie trebuie limitat la anumite chestiuni, la anumite aspecte partiale, la anumite amanunte. (…)

Îi ramâne polemistului sarcina de a le descoperi punctele slabe ale platosei pentru a-si împlânta spada cu folos în carnea neaparata. Ca sa le descopere, trebuie, însa, cum spuneam de la început, stapânire de sine, raceala si arta detasarii. A te napusti asupra unor scriitori mari, nu pentru a-i slabi în amanunte si aspecte, ci pentru a-i tagadui global cu singura arma a vehementei verbale, e ca si cum te-ai izbi cu capul de ziduri pentru a le încerca rezistenta. Polemica nu e arma spiritelor totalitare, ce-si subestimeaza adversarii, nu e, cu alte cuvinte, o maciuca, ci o arma supla, o lama logica, care nu bâjbâie dezordonat pe toata suprafata trupului aparat de platosa, ci cauta doar micul spatiu de inaderenta a zalelor; respectând sau netinând seama de rest, se împlânta numai acolo într-o lovitura definitiva.

Desi de esenta tot critica, spiritul pamfletar nu porneste din ratiune ci din sentiment; de substanta afesctiva, nu se adreseaza inteligentii ci emotivitatii; nu vrea sa convinga ci sa miste. pornit dintr-o stare sufleteasca de exaltare, nu cunoaste argumentarea logica, verosimilitatea, nuanta; ignorând spiritul de fineta, procedeaza prin afirmatii masive, globale, fara respectul adevarului si al propriei sale demnitati; pentru a provoca o distrugere materiala sau numai o panica morala, arunca cu orice-i vine la îndemâna. (…)

Pe cât de rar e la noi spiritul polemic, pe atât e de înfloritor spiritul pamfletar. Problema se impune atentiei oricui prin evidenta. (…) «Românul s-a nascut pamfletar» dupa cum s-a nascut si poet, ântrucât lisrismul si pamfletul au la radacina o stare identica de afectivitate tradusa, dupa împrejurari, în iubire sau în ura pentru obiecte diferite sau, succesiv, pentru acelasi obiect. Prin însasi natura lor, si unul si altul sunt eruptiunile spontane ale unei emotivitati brute, care, nemaitrecând prin zona refrigerenta a rationalului, se proiecteaza în libertate fara nici un corectiv, exalta eroi sau distruge monstri; înalta sau blestema; adora sau murdareste. În exercitiul lor n-au nevoie de masura, de logica, de bun simt; nimic nu-i stânjeneste si nu-i dezumfla; vad totul în volbura pasiunii ce transforma soarecul în elefant si elefantul în soarec. Însasi esenta întregii noastre culturi este de natura pamfletara; nu numai o forma a talentului, pamfletul este deci si o forma a unei faze de evolutie.'⁴⁷⁾

T. Maiorescu este primul polemist român adevarat si va ramâne înca pentru multa vreme un model greu de atins. El a întrunit aproape toate calitatile necesare unui polemist redutabil: 'logica strânsa de ordin pur intelectual, fara revarare afectiva, fara invectiva, fara nici un recurs la ura prin caricatura si deformare, ci directa, cu argumente, cu fapte indiscutabile, expuse cu claritate, preciziune, fara ostentatie de eruditie, ci redusa la atât cât este necesar pentru a produce convingerea si nimic altceva.'. Acelasi E. Lovinescu mai adauga 'eleganta si proprietatea stilistica'. Acestea 'înlatura de la sine invectiva, atacul laturalnic chestiunii, nu însa si incisivitatea, causticitatea tonului, armele personale ale polemicei maioresciene'.⁴⁸⁾

Tema “betiei de cuvinte”, care l-a urmarit pe critic toata viata, începând de la primele însemnari din jurnal, revine în ultimul mare studiu maiorescian, Oratori, retori si limbuti (1902), cu încercarea memorabila de a stabili o tipologie a retoricii parlamentare românesti: oratorul vorbeste pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, iar limbutul pentru a vorbi pur si simplu. În special ultima categorie face obiectul ironiei incisive a criticului. Ceea ce se poate lesne observa în cele mai multe din discursurile analizate este lipsa de substanta, adica absenta oricaror idei de fond si confuzia în argumentare. Uneori argumentarea logica lipseste cu totul. Discursul devine o însiruire fara noima de fraze goale, într-un limbaj pretios, strident si bombastic, având darul de a-l ameti în primul rând pe “oratorul” însusi. La acestea se adauga lipsa de sinceritate, care face din politica româneasca mai mult o “politica de vorbe”, întretinând la nesfârsit niste aparente fara nici o realitate. “Betia de cuvinte” era viciul fundamental al unei societati care înca nu se regasea în urma contactului grabit cu civilizatia moderna. Daca formele institutionale împrumutate încep sa prinda cu timpul consistenta, mentalitatea se schimba mai greu. Distorsionarea - devenita endemica - a raportului firesc dintre limba si gândire este una din maladiile profunde ale modernitatii românesti, mai mult mimate decât reale. Întregul discurs cultural românesc pare sprijinit înca pe niste baze subrede. Reactia polemica a criticului nu mai e la fel de violenta ca în primele articole. El pare acum mai detasat, vorbeste mai mult înteleptul din el decât îndrumatorul si mentorul “noii directii” de odinioara. Diagnosticul este însa exact. Nu numai o politica de vorbe, dar si o cultura de vorbe, si o literatura de vorbe goale pe masura, sufocata de o critica adeseori hipertrofica. Fantasma “betiei de cuvinte” ne va urmari înca multa vreme ca un blestem al modernitatii noastre mereu esuate.