APARITIA SISTEMULUI NERVOS SI INCEPUTURILE VIETII PSIHICE

APARITIA SISTEMULUI NERVOS SI INCEPUTURILE VIETII PSIHICE

Aparitia sistemului nervos si inceputurile vietii psihice: 1.Premizele organice de aparitie si dezvoltare a sistemului nervos: Nivelul superior psihic de integrare adaptativa; Viata animala este diferita de cea vegetala; Viata animala are la baza miscarea; Evolutia sistemului nervos difuz; Evolutia sistemului nervos central. 2. Psihogeneza reflectarii psihice - iritabilitatea, excitabilitatea, sensibilitatea; de la motilitate; 3. Problema studierii sensibilitatii subliminare la om.

1. Premizele organice de aparitie si dezvoltare a sistemului nervos.

1.1. Nivelul superior psihic de integrare adaptativa.

Cu cat o fiinta animala se afla pe o treapta superioara a evolutiei filogenetice, cu atat comportamentul lui este mai complex; mai complex este si sistemul nervos postulat ca suport al acestei activitati. Evolutia vietii este considerata ca reprezentand evolutia organismelor; dar evolutia organsimelor a fost intotdeauna concomitenta si cu evolutia modului de a se comporta al acelor organisme. Totul se produce in raport cu mediul, de depasire a schimburilor initial nemijlocit anorganice, pentru ca celor organice sa le confere o desfasurare functionala spatio-temporala tot mai ampla si desfasurata, in care de asta data organismele sa se poata identifica ca entitati subiective individuale distincte. O alta viata astfel se suprapune peste cea organica, pentru ca insasi viata organica sa fie posibila, pentru ca aceasta sa se poata dezvolta si perfectiona.

1.2. Viata animala este diferita de cea vegetala.

Modul animalier de viata necesita sensibilitate si mobilitate crescuta, el presupune o constanta disponibilitate potentiala pentru actiune iar succesul acestuia depinde de abilitatea individuala de a manipula in mediul inconjurator. Este un mod de viata incomparabil mai hazardat decat il au plantele. Acest mod de existenta permite dobandirea unei stapaniri sensibile a mediului inconjurator, a obiectelor din jur.

Recentele descoperiri sugereaza ca, chiar de la nivel molecular mecanismele care asigura activitatea animativa a organismelor animale, sunt distincte in unele aspecte esentiale de cele care actioneaza la nivel vegetativ. De exemplu, fotosinteza de la nivelul plantelor reprezinta deja o transformare, pe cand fototropismul este doar o reactie la situatia stimulativa. In timp ce procesele metabolice vegetative sunt dependente in mare masura de evenimentele humorale gestionate de proteinele copusculare, la baza activitatilor animative ale animalelor se afla proteinele fibrilare. Ele sunt larg raspandite in tesuturi, incepand de la ciliate si flagelate, cu deosebire in tesutirile musculare si nervoase. Aceste proteine fibrilare fac posibila transformarea constituentilor fizico-chimici ai tesuturilor animalelor in lucru mecanic, prin aceasta dotand animalele cu capacitatea unor actiuni rapide si reversibile.

1.3. Viata animala are la baza miscarea

In ceea ce priveste evocarea dependentei realizarii activitatii de animare sau de miscare de transformarile metabolice celulare, primii pasi distincti pot fi identificati in cursul evolutiei filogenetice la protozoare si metazoarele primitive. Aici se constata lipsa sau inexistenta unor celule specializate de receptie, de conducere nervoasa sau motoare de deplasare. Totusi exista unele tesuturi primare - fie acesta reprezentat doar de lichidul gelatinos plasmatic al flagelatului, de cilii unor protocisti, sau de porii unor spongieri - capabile sa asigure proprietatea generala animativa a miscarii. Realizarea acestor miscari pe treptele superioare ale filogenezei va cadea in sarcina unor celule specializate proprii receptorilor, nervilor sau muschilor.

Actiunile animative diferentiate se disting prin trei principale aspecte: a) sunt capabile sa pastreze informatia; b). corespund unor actiuni coordonate si programate si c). au un segment distinct de executie. Ori, toate aceste trei aspecte ale activitatilor animative de miscare sunt proprii deja protozoarelor si metazoarelor inferioare, animale carora le sunt proprii structuri celulare nediferentiate. .

Din perspectiva filogentica, celulele musculare au fost probabil primele tipuri de celule diferentiate de animare. In anumite parti active ale corpului celenteratelor, celulele musculare sunt capabile la a se contracta ca raspuns direct la actiunea unor agenti stimulatori externi, animarea obtinuta fiind realizata fara interventia mediatoare a unor tipuri distincte de celule. Prioritatea evolutiva a celulelor musculare, cu elementele lor componente diferentiate, necesare realizarii animarii, evoca insemnatatea interventiei actiunilor biochimice in sistem.

Al doilea pas de diferentiere a actiunilor animative se raporteaza la un mecanism bicelular distinct, prezent la meduze sau in tentaculele unor polipi. Mecanismul consta dintr-o celula epiteliala de receptie si o alta motoare, cu importanta decisiva in asigurarea unei animari mai reusite..

Al treilea pas a constat din interpunerea intre celula receptoare si cea motoare a unei a treia celule de conducere intermediare. O asemenea forma constructiva se gaseste la celenterate, cum sunt meduzele, unde retele difuze de celule nervoase pot sa gestioneze actiunile impulsive primite din diferite parti ale corpului.

1.4. Evolutia sistemului nervos difuz.

In raport cu animalele existente actualmente in viata, nervii apar pentru prima data la celenterate. Ele sunt cunoscute in doua forme distincte ca mod de viata, ca polipi si ca meduze. Polipii duc dominant o viata sedentara, cu corpul atasat de substrat si cu tentaculele intinse sa caute hrana. Meduzele se misca liber prin miscari pulsatorii ritmice in masa apei. In ciuda diferentei aparente dintre ele, polipii si meduzele sunt foarte similare ca mod functional de a trai. Corpul lor este compus din doua relee de celule, ectodermul, un epiteliu de protectie echipat cu celule nervoase si celule musculare si endodermul, care se leaga de cavitatea digestiva. Ectodermul este separat de endoderm printr-o membrana fina, mucilaginoasa numita mesoglee.

In tentaculele polipilor sunt prezente celule nervoase rudimentare (protoneuroni), care au o dubla functie: de receptie si de conducere. Acesti protoneuroni sunt unificatorii celulelor nervoase diferentiate ce sunt intercalate intre receptori si efectori. Astfel de celule nervoase sunt ,de asemenea, prezente la celenterate, ele formand o retea subepidermala de celule difuze sub celulele ectodermului. Sunt celule de tip bipolar si multipolar cu structura relativ simpla, prelungirile nervilor asigura legatura intre ele. Rata conducerii impulsurilor, de exemplu, la anemona de mare variaza de la 0,146-0,211 m/s. Conducerea este autopropaganta, asemenea ca in cazul nervilor superior diferentiati, care pot sa strabata prin intregul organism.

Conducerea prin retelele de nervi este esentialmente difuza; impulsul initiat se propaga difuz. La meduzele cele mai active in jurul clopotului este prezent un inel nervos, spre care se concentreaza celule si procese nervoase. La echinoderme este prezent tot o retea inelara de nervi in jurul gurii, care asigura circuitul de impulsuri de o parte si de alta a corpului. Lipsesc orice fel de centrii de comutare sau ganglionari de selectie. Un sistem de retele difuze de propagare a impulsului propriu animalelor in general lenese, ceva asemanator la animalele superioare gasindu-se doar la nivelul sistemului gastro-intestinal.

1.5. Evolutia sistemului nervos central.

Caracteristica de baza a sistemului nervos central consta dintr-o separare a liniilor de comunicare, unde tracturile de fibre nervoase efectueaza statii de conectare locale, delimitand centrii nervosi sau ganglionari, cu rol de a asigura conectarea coordonata a diferitelor parti ale corpului. Primul grup de animale unde are loc o asemenea centralizare a circuitelor neuronale sunt viermii plati, cunoscuti sub numele de viermi planarieni. Corpul acestor animale dispune de o structura care este deja caracteristica pentru formele superioare de animale, comparabile oricand cu insectele si vertebratele. Sunt animale ce dispun de simetrie bilaterala, unde se distinge o parte anterioara si o alta posterioara, o suprafata ventrala si o alta dorsala.

Celulele nervoase ale viemilor sunt distribuite pe intreaga suprafata a corpului, cu o concentratie crescuta la capatul frontal. Este locul unde se mediaza relatiile functionale chimice cu mediul; de asemenea si cele fotice.

Deplasarea viermilor plati este dependenta de functionarea cililor si de celulelor musculare. Viermii de marime mai mica se misca mai mult folosindu-se de cili, localizati in partea ventrala a corpului si care misca animalul inainte prin impingere.In caz de iritare, miscarile devin ondulatorii.

Comportamentul relativ complex al viemilor planarieni este controlat de un sistem nervos central, localizat in zona capului. La viermii primitivi (Polycladida), cefalizarea este mult mai rudimentara. In corpul acestor din urma viermi exista cateva trunchiuri nervoase separate; la planarii numarul nervilor longitudinali este deja mai redus si retelele difuze sunt putine; numarul celulelor in zona cefalica este crescuta. Controlul miscarilor este asigurat prin comanda centrala. Afectarea zonei de comanda centrala are efecte considerabil crescute la viermii superiori, decat la cei inferiori primitivi: cei superiori nu mai pot localiza hrana, desi sunt capabili s-o consume daca vin in contact direct cu ea.

2. Psihogeneza reflectarii psihice

2.1. Iritabilitatea

Asigurarea suportului organic doar suficient pentru realizarea reflectarii senzoriale, care nu reprezinta decat o premisa pentru ca aceasta sa se produca. Mai mult, deseori refectarea se poate produce fara ca aceata premisa organica sa fie suficient asigurata. Cum este posibil asa ceva? Aceasta este o situatie de natura sa creeze confuzie in randul cercetatorilor. Si atunci cand se produce, care-i sunt bazele materiale ? Este aceasta o propriu-zisa reflectare senzoriala ? Poate proprietatea sensibilitatii receptive de reflectare sa functioneze si fara a dispune de premisele acestui minim suport organic ? Sau poate este vorba de o reflectare de tip diferit.?

Studiul acestei probleme, de la ce nivel al evolutiei filogenetice devine posibila reflectarea senzoriala, i-a preocupat asiduu pe cercetatori, ea fiind abordata din diferite perspective investigative, cu diferite aparate conceptuale. S-au remarcat in acest sens cercetarile lui Bethe, Jenings de la inceputul secolului, care au rezolvat problema in termenii teoriei tropismelor; ale lui Pieron, pentru care problema este expresia unei conduite primare ritmice s.a. In psihologia umana ea a fost formulata in termenii unei proprietati a reflectarii, care din punct de vedere filogenetic se afla anterior reflectarii senzoriale. In acest sens, Leontiev vorbeste de proprietatea iritabilitatii. El spune ca sensibilitatea receptiva este o specializare a iritabilitatii, o proprietate care se manifesta anterior aparitiei celulei nervoase.

La inceput iritabilitatea se poate manifesta intr-o forma rudimentara si grosiera. Atunci ea este difuza, in sensul ca se intinde in toata citoplasma celulei. Ea este grosiera pentru ca se manifesta fara selectivitate fata de agentii stimulatori fizic si chimici; adica pentru diversi agenti stimulatori raspunsul este acelasi, de apropiere sau de departare. Poate fi intalnita la nivele inferioare ale filogenezei, la ameube sau la spongierii lipsiti de celule nervoase. Sistemul nervos al metazoarelor este format din celule superior iritabile. Ea este specializata in exercitiul tuturor functiilor dependente ale iritabilitatii protoplasmatice.

Orice forma de reflectare superioara se raporteaza cu obligativitate la mobilitate, la miscare. Perfectionarea mobilitatii inseamna implicit si perfectionarea receptiei, care este asigurata de centrii nervosi ce se organizeaza de o parte si alta a sistemlor de coordonare. Reflectarea ,in aceasta situatie, se raporteaza de asta data la o stare distincta de excitabilitate a acestor centrii nervosi, cu functie integrativa si de transmitere a mesajelor senzoriale receptionate, reprezentate si transmise prin nervi.

Dar iritabilitatea se pastreaza ca o proprietate elementara si primara a oricarei celule si articulatii ale sistemului nervos chiar si dupa aparitia unei proprietati distincte si superioare, a excitabilitatii sistemului nervos; dar rretul celulelor orgaanismului raman in continuare iritabile; iritabile sunt si celulele nervoase ca si centrii nervosi de/la impulsurile primite de la nervii centripeti; iritabili sunt si efectorii de diferite feluri de impulsurile "nespecifice" ce pot actiona asupra nervilor. Proprietatea iritabilitatii se pastreaza si in cazul dezvoltarii superioare a sistemului nervos central, a dezvoltarii unor forme de reflectare superioare, unde functiile iritabilitatii se intrepatrund psihogenetic cu cele ale excitabilitatii si sensibilitatii. La om ea devine chiar o trasatura caracteriala, manifestandu-se chiar ca o propensie la reactii colerice.

2.2. Excitabilitatea

Este o proprietate reactiva, proprie unor organisme, tesuturi sau elemente de tesuturi, de a putea raspunde intr-o maniera distincta si tranzitorie caracteristica la actiunea unor agenti stimulatori externi sau interni, unii naturali, altii artificiali etc. Este expresia unui nivel superior al schimburilor functionale iritabilitatii, ceea ce astfel se reflecta se raporteaza la un anume obiect generalmente accesibil, adica un proces fiziologic, care se manifesta prin activitatea functionala a unei celule, a unui tesut, a unui organ, la actiunea unui factor exterior sau interior organismului.

La nivelul sistemului nervos se deosebeste o excitabilitate directa, de o alta indirecta. Cand agentul stimulator actioneaza nemijlocit asupra receptorilor, obiectul reflectat va cauza la nivelul sistemului nervos o excitabilitate directa - ceea ce este pus in joc prin actiunea nemijlocita a agentilor stimulatori ai obiectului; cand obiectul reflectat va fi produsul interventiei unor agenti stimulatori ce actioneaza pe cai somestezice indirecte, se vorbeste de o excitabilitate indirecta - o excitabilitate rezultata prin consecintele proceelor de conducere a impulsului nervos generat sau pe cale hormonala.

Se vorbeste de veritabile sisteme de excitatie la nivelul ansamblului organismlelor superioare, excitabilitate care cuprinde in acest caz ansamblul de organe si tesuturi, capabile ca sub influenta unui agent stimulator natural sau accidental, sa genereze o activitate expresa, diferita de cea anterioara, cu un suport biochimic diferit. Se produc astfel diferente de nivel de activitate biochimica la nivelul retinei ochilor, a bastonaselor de cea a conilor; diferente inregistrate la nivelul neuronilor, a segmentelor de axon si a butoanelor sinaptice; altele de la nivelul inimii, a miofibrilelor sau a muculaturii cardiace etc. Ca o activitate functionala, excitabilitatea este reprezentativa chiar daca procesul este rezultatul doar unei sumari efectelor actiunii agentilor stimulatori.

La nivelul comportamentului global al omului se vorbeste ,de asemenea, de acea stare de excitabilitate psihica in cursul careia are loc o accelerare a proceselor psihice, care se traduce in mod obisnuit prin cresterea debitului verbal, a mobilitatii mimicii, prin asociatii artificale de cuvinte. Atunci este insotita de insomnie

2.3. Sensibilitatea

Ceea ce se reflecta in cazul senzatiilor are un continut substantial subiectiv mult mai bogat, cu influenta profunda si complexa asupra comportamentului, de plasare a activitatii pe trasee spatio-temporale de complexitate crescuta. Senzatiile implica stimulatii reflexogene de diferite feluri, conteaza pe interatiunea dintre excitatiile diferitelor zone reflexogene din creier, dintre zonele de proiectie receptiva a agentilor stimulatori externi si cei interni, dintre centrii reflexogeni constituiti recent in cursul evolutiei ontogenetice , ca zone de asociatie, cu cei deja constituiti care-si transmit insemnatatea (experienta) functionala peste generatii.

De aceea interpretarea posibilului suport organic nervos al senzatiilor este intodeauna mai dificila. Ea implica incontestabil structuri si retele neural reflexogene de excitatie bine determinate anatomic; dar ele de fiecare data mai presupun unele structuri de suport functionale, mai greu identificabile in acest fel. In cazul elaborarii reflexelor conditionate, Pablov a putut numi cu precizie zonele de excitatie si de proiectie corticala sau subcorticala intre care se stabilesc legaturile temporale; cand insa a venit vorba de elaborarea unor raspunsuri la unele proprietati generalizate ale excitantilor, a agentilor stimulatori, el n-a mai putut decat sa postuleze pentru un ipotetic proces nervos de iradiatie a excitatiei. Astazi sunt invocate procese neuronale mult mai complexe, cum sunt activarea si dezactivarea unor intregi retele neuronale.

Cu nimic diferit decat excitatia sau iritabilitatea, senzatiile si sensibilitatea se raporteaza in mod egal si au ca suport o activitate organica; cu nimic diferit decat in cazul excitabilitatii ori iritabilitatii, in completarea activitptii sistemului nervos central sau periferic mai poate fi invocat deseori si sistemul endocrin, cel morfologic, organe si tesuturi. Cu deosebirea doar ca procesele psihice proprii sensibilitatii corespund totusi unui nivel de reflectare superioara, sunt expresia unui nivel adaptativ ce depaseste nemijlocitul raport organism-mediu, pentru a cuprinde ansamblul raporturilor functionale cognitiv-conative subiect- obiect.

De altfel, nimic din ceea ce se poate identifica natural sau experimental ca homomorf pentru producerea senzatilor sau sensibilitatii la animalele aflate pe treptele inferioare ale filogenezei nu le este strain si de nereprodus pe treptele superioare ale filogenezei. Dimpotriva, cunoasterea a cum se constituie aceste structuri, pe treptele inferioare ale filogenezei devine interesanta si indispensabila cunoasterii elaborarii proceselor proprii unor nivele superioare de integrare adaptativa, celor proprii proceselor senzoriale ale senzatiei, perceptiei, etc. Faptul ca pentru ele existenta unui suport organic in acelasi fel ca in cazul iritabilitatii si excitabilitatii este ceva mai dificila, aceasta nu inseamna ca ele sunt mai putin reale sau substantiale, ca actiunile de la acest nivel superior de integrare adaptativa ar fi mai "oarbe" etc. Explicarii suportului structural al sensibilitatii ii este indispensabila cunoasterea mecanismului prin care gelul protoplasmatic al ameubei permite asigurarea unui schimb functional organism-mediu. Este un inceput primar al relatiilor semnificative, care, desi asculta inca de legi proprii nivelului biologic de integrare, ulterior va ajunge sa se subordoneze unora diferite, proprii relatiilor semnificative subiect-obiect.

De aceea, accesul la problemele pe care si le revendica neuropsihologia nu este posibila fara explicarea unor categorii conceptuale precum sunt cel de iritabilitate, de excitabilitate, de sensibilitate. Fara a face acest lucru multe cercetari neuropsihologice risca sa pacatuiasca metodologic.