gresivitatea si violenta ne tulbura viata destul de frecvent. Multi oameni sunt agresati fizic sau verbal, talhariti, violati ori abuzati de catre necunoscuti, "prieteni", parteneri, parinti sau rude. Si aproape toti suntem, macar din cand in cand sau in mod obisnuit, martorii unor acte de agresiune iar mediul social in care traim este invadat de urmele si simbolurile comportamentului agresiv: graffiti, bunuri private sau de utilitate publica vandalizate, certuri violente, arme sau tot felul de indivizi cu tinuta vestimentara belicoasa. Toti suntem in continuu bombardati de mass media cu stiri privind diferite acte de agresiune: violuri, talharii, jafuri, copii abuzati fizic si sexual, ciocniri violente intre demonstranti si fortele de ordine, incaierari intre bande sau razboaie. In multe situatii, victimele agresiunii sunt persoane lipsite de putere sau dezavantajate: femei, copii, batrani, bolnavi sau membri ai unor minoritati etnico-lingvistice. Cei mai multi dintre noi suntem din cand in cand agresivi, iar unii oameni sunt ahtiati dupa tot felul de "jocuri" violente precum vanatoarea, tirul, boxul, artele martiale sau video games. Nu este, de aceea, suprinzator faptul ca toti simtim constrangerile agresivitatii: ne este frica sa umblam la anumite ore prin anumite locuri, sa intram pe unele "teritorii" periculoase ori sa ne angajam in anumite activitati.

Agresivitatea face parte din conditia umana, insa multi oameni sunt apasati de sentimentul ca lumea devine, cu fiecare an, din ce in ce mai violenta. Sondajele de opinie scot constant in evidenta faptul ca una din problemele sociale care ii ingrijoreaza cel mai mult pe romani este criminalitatea si violenta. A devenit un leit motiv plictisitor o fraza pe care am auzit‑o pana la saturatie: "Inainte - adica sub dictatura comunista - puteam sa ies fara frica la orice ora noaptea pe strada sau in parc; acum e pericol." (Nu mi‑as fi inchipuit niciodata ca atat de multi oameni aparent cumsecade isi petreceau "inainte" noptile prin parcuri, regretand acum faptul ca nu mai pot face acelasi lucru!) Este corecta perceptia publica a cresterii infractionalitatii violente in ultimul deceniu? Intr‑o oarecare masura, da. Chiar daca pot fi suspectate ca nu reflecta fidel realitatea, statisticile oficiale si rapoartele politiei sau ale Ministerului de Justitie semnaleaza oricum agravarea fenomenelor antisociale, soldate cu victime ale violentei. Pe de alta parte, perceptia publica este deformata de un contrast major intre politicile mediatice de dinainte si de dupa 1990. Sub regimul dictaturii comuniste, mass media nu se referea decat extrem de rar si intotdeauna cu multa discretie la crime, violuri, talharii, scandaluri, agresiuni domestice etc., ceea ce facea ca publicul sa nu stie cat de des aveau loc astfel de fenomene infractionale. In prezent, alergand dupa senzationalul ieftin, ziarele si televiziunile se intrec in a prezenta cu lux de amanunte orice omor, scandal sau agresiune sexuala, ceea ce da impresia falsa ca principala ocupatie a romanilor este aceea de a se agresa din ce in ce mai feroce unii pe ceilalti.

Corectand aceasta nociva unilateralitate a canalelor mediatice, ramane faptul trist si ingrijorator al cresterii agresivitatii in societatea noastra, fenomen cu numeroase consecinte nefaste, a caror atenuare presupune o explicatie stiintifica a cauzelor si conditiilor care genereaza si amplifica violenta in relatiile interumane. Tara noastra nu face nota discordanta din acest punct de vedere. Escaladarea agresivitatii este un fenomen general, inregistrat de‑a lungul secolului trecut la cote nemaiintalnite vreodata. Istoricii vor retine fara indoiala progresele stiintifice si tehnice extraordinare din secolul XX, care au facut posibile transformari revolutionare ale vietii umane in ceea ce priveste comunicatiile, transporturile sau medicina. Dar in pofida acestor progrese spectaculoase, secolul trecut se remarca totodata prin violenta sa: doua razboaie mondiale nimicitoare, crearea si utilizarea armelor de distrugere in masa, razboiul biologic. La inceputul noului mileniu, omenirea este mai violenta ca niciodata. Atacul terorist din 11 septembrie 2001 si represaliile coalitiei conduse de americani impotriva fundamentalismului islamic inaugureaza o era tulburata de noi pericole si amenintari, diferite fata de razboaiele clasice. Cum se explica acest apetit pentru violenta? Desi reflectia asupra agresivitatii ne poate starni sentimente dezagreabile, cu cat intelegem mai bine acest aspect al comportamentului uman, cu atat vom fi mai bine pregatiti sa ne protejam pe noi insine, pe cei dragi si societatea din care facem parte de consecintele sale. Acest capitol examineaza cauzele si conditiile declansatoare ale agresivitatii, precum si factorii de natura sa ii diminueze intensitatea, concentrandu‑se mai ales asupra agresiunilor comise de catre indivizi; vor fi expuse insa si cateva consideratii privind actele de agresiune savarsite de catre grupuri, precum gloatele dezlantuite sau natiunile in stare de razboi.

Ce este agresivitatea?

Desi avem de‑a face cu un cuvant familiar, des intalnit in vocabularul vietii cotidiene, definirea conceptului de "agresiune" este surprinzator de dificila. In cele ce urmeaza ne vom referi la eforturile psihosociologilor de a elabora o definitie operationala a comportamentului agresiv si de a masura agresivitatea.

Definirea conceptului de agresiune

Definitiile psihosociologice sunt intr‑o oarecare masura determinate de perspectivele teoretice in cadrul carora sunt elaborate. Cele mai importante vor fi prezentate in continuare. Conceptul de agresiune pune insa anumite probleme dificile chiar pe terenul cercetarilor empirice. Fie ca se desfasoara in laborator sau in contexte reale, studiul comportamentului agresiv solicita un oarecare consens in ceea ce priveste descrierea si explicarea fenomenelor investigate. Or, aici lucrurile sunt ceva mai complicate decat ne‑am fi asteptat. Desi cei mai multi dintre noi folosim termenul "agresiune" cu sentimentul ca stim foarte bine la ce se refera si cu convingerea ca si ceilalti ne inteleg pe deplin, savantii care studiaza, din varii perspective teoretice si metodologice, fenomenul agresivitatii nu au in vedere cu totii aceiasi parametri. De exemplu, un cercetator poate sa defineasca agresiunea utilizand cu precadere termeni ce se refera la acte si gesturi fizice - a imbranci, a lovi, a scuipa - in timp ce un altul poate lua in considerare si alte manifestari, precum a ameninta, a insulta sau diferite expresii faciale de loc prietenesti. Intr‑o oarecare masura, ceea ce se considera agresivitate depinde de caracteristicile sociale si culturale ale observatorului. Exista culturi si subculturi in care violenta este privita drept ceva obisnuit si chiar necesar; prin contrast, exista si comunitati foarte pasnice, pentru care lumea occidentala apare ca inacceptabil de violenta.

Se poate vorbi de o adevarata inflatie de definitii psihosociologice ale agresiunii. In 1983, Harr si Lamb au contabilizat peste 250 de definitii diferite ale agresiunii in literatura psihosociologica. Iata cateva exemple (apud Hogg, Vaughan 1998, p. 402):

comportament ce se soldeaza cu ranirea unor persoane sau distrugerea proprietatii (Bandura, 1973)

comportament ce urmareste sa faca rau unui individ din aceeasi specie (Scherer et al. 1975)

comportament savarsit cu scopul de a de a rani sau de a face sa sufere o alta fiinta vie motivata sa evite un astfel de tratament (Baron 1977)

Provocarea intentionata a unei forme oarecare de suferinta a celorlalti (Baron si Byrne 1994).

Diferentele dintre aceste definitii sunt lesne de observat. Care dintre ele vi se pare mai cuprinzatoare si mai exacta? Reflectati asupra urmatoarelor acte. Pe care le considerati agresive?

ranirea cuiva din greseala - de exemplu, ma intorc brusc cu bratul ridicat spre a‑i arata cuiva incotro s‑o apuce si, fara sa vreau, lovesc in nas un trecator;

insistenta sacaitoare a unui vanzator in a‑l face pe un client sa cumpere un anumit produs;

lovirea cuiva cu pumnul dupa ceafa;

o chelfaneala trasa unui pusti;

aruncarea unei pietre spre cineva, fara a‑l lovi;

proferarea de insulte la adresa unei persoane sau a unui grup;

abtinerea deliberata de la ajutorarea unei persoane in dificultate;

comiterea unei crime pentru bani;

tocmirea unui ciomagar pentru a‑i rupe picioarele unui concurent;

lovirea celor din jur intr‑un acces de furie.

Nici una dintre definitiile propuse pana acum nu satisface pe deplin. Cu toate acestea, majoritatea definitiilor acceptate in prezent prezinta o serie de trasaturi comune. Insumandu‑le, in acord cu enuntul lui Baron, putem defini agresiunea drept un comportament ce urmareste sa provoace suferinta unei alte persoane, care nu doreste sa fie ranita.

Aceasta definitie scoate din discutie primul exemplu din lista de mai sus. Ranirea cuiva din greseala nu reprezinta un act agresiv, intrucat lipseste intentia de a face rau. Cel de‑al doilea exemplu este adeseori taxat drept comportament agresiv, dar psihosociologii prefera sa il considere mai degraba asertiv, din acelasi motiv: lipseste intentia de a‑l face pe celalalt sa sufere. A lovi pe cineva in ceafa este un act de agresiune daca cel atins nu doreste sa fie tratat in acest fel; un sadico-masochist poate cersi o lovitura zdravana, iar sotia care s‑a inecat cu un os de peste ar trebui sa‑i fie recunoascatoare sotului care, cu un pumn in ceafa, i‑a salvat poate viata. Un parinte care isi chelfaneste copilul nu comite neaparat o agresiune daca il atinge cu moderatie si fara intentia de a‑l rani, ci cu convingerea ca o pedeapsa mai severa din cand in cand are un rol educativ benefic. Actele bine intentionate, a caror finalizare provoaca insa si un grad inevitabil de suferinta, nu sunt agresive: un medic care aplica un tratament dureros cu scopul de a‑si vindeca pacientul nu se comporta agresiv. Dimpotriva, actele care nu fac rau, dar care au fost comise cu aceasta intentie sunt agresive: a zvarli cu pietre dupa cineva spre a‑i sparge capul este un act de agresiune, chiar daca cel tintit are norocul sa scape neatins.

Desigur, orice definitie care invoca intentiile agentului prezinta un neajuns considerabil. Intrucat nu sunt vizibile, de unde si cum putem sti care sunt intentiile cuiva? Si cui vom da dreptate atunci cand oamenii nu sunt de acord in ceea ce priveste intentiile cuiva? Atunci cand se defineste prin aspectul intentional, agresiunea ramane la latitudinea observatorului. Consecintele unui act care provoaca suferinta sunt vizibile pentru toata lumea, insa caracterizarea actului respectiv drept agresiv tine de judecata subiectiva a fiecaruia.

Comportamentele agresive sunt extrem de variate. Vorbele pot fi uneori la fel de agresive ca si faptele. Atunci cand schimba replici taioase, menite sa‑l raneasca pe celalalt, membrii unui cuplu se comporta agresiv. Pana si inactiunea poate fi, in context, agresiva. Daca stii ca seful este extrem de nervos, neavand chef sa vada pe nimeni in fata ochilor, si nu‑l avertizezi pe un coleg (nu prea simpatic) cand acesta e gata sa dea buzna peste boss‑ul infuriat, sperand sa aiba parte de o sapuneala pe cinste, inactiunea ta poate fi considerata drept agresiva.

Spre a fi deosebite de comportamentele ceva mai inofensive, actele extreme de agresiune poarta denumirea de violenta. Alti termeni din limbajul agresivitatii se refera la emotii si atitudini. Mania reprezinta un amestec de sentimente dezagreabile starnite de perceperea unor daune provocate de cineva; natura exacta a acestor sentimente (de exemplu, indignare, ura sau iritare) depinde de situatie. Ostilitatea este o atitudine dusmanoasa fata de anumite persoane sau grupuri. Mania si ostilitatea sunt frecvent asociate cu agresivitatea, dar nu intotdeauna. Putem fi suparati pe unii oameni si ii putem privi cu multa ostilitate, fara sa incercam totusi a le face vreun rau. Pe de alta parte, agresiunea se poate produce fara urma de manie sau ostilitate (de pilda, in cazul unui asasin platit, care ucide numai pentru bani).

Asasinatul comis de catre un ucigas profesionist este un exemplu de agresiune instrumentala, in care raul facut cuiva reprezinta un mijloc in vederea atingerii unui anumit scop. Fac parte din aceasta categorie agresiunile comise pentru a se obtine anumite castiguri, privilegii, atentii si avantaje sau in scopuri de autoaparare. Daca agresorul ar considera ca exista alte cai de a‑si atinge scopurile, agresiunea nu ar mai avea loc.

In agresiunea emotionala, scopul si mijloacele coincid. Raul este facut cuiva de dragul raului ca atare. Agresiunea emotionala este adesea impulsiva, avand loc sub imperiul unei tensiuni momentane. Indragostitul gelos loveste intr‑un acces de furie. Suporterii unor echipe rivale se ataca unii pe ceilalti, facand schimburi de pumni, picioare si ciomege. Cu toate acestea, si agresiunea emotionala poate fi rece si calculata uneori.

Fireste ca in unele cazuri e greu de facut distinctia intre agresiunea instrumentala si cea emotionala. De ce "Iron" Mike Tyson l‑a muscat de ureche pe Holyfield in timpul meciului de box dintre ei pentru titlul mondial la categoria grea din 1997? A fost o incercare deliberata de a evita sa fie batut pentru a doua oara de catre rivalul sau ori pur si simplu si‑a pierdut controlul, dand frau liber unei frustrari imense? Probabil ca nimeni afara de Tyson insusi nu poate raspunde la aceasta intrebare.

Definitiile analizate au o mare importanta pentru primii pasi in cercetarea agresivitatii, oferind un cadru conceptual teoriilor si experimentelor la care ne vom referi in continuare. Insa, dincolo de aspectele de ordin strict stiintific, agresivitatea ridica si anumite probleme de natura etica. Este orice forma de agresiune moralmente condamnabila? Iar daca nu, cand avem de‑a face cu agresiuni justificabile? In ce conditii agresiunea este preferabila altor actiuni si reactii? Pentru a raspunde la astfel de intrebari, fiecare dintre noi trebuie sa isi analizeze cu multa atentie propriile valori si principii morale. Unde socotiti ca trebuie trasa linia care desparte agresivitatea indreptatita de cea impardonabila?

Masurarea agresivitatii

In practica, psihosociologii au tendinta sa recurga la definitii conforme cu valorile lor sociale. Drept urmare, comportamentele studiate pot fi extrem de diferite de la un cercetator la altul sau de la un context cultural la altul, toate fiind denumite cu acelasi cuvant: "agresiune". Dar pot fi puse pe acelasi plan gesturile de manie fata de cineva si brutalizarea efectiva a persoanei vizate? Sunt protestele sindicale, care degenereaza in acte de vandalism, totuna cu actele teroriste? Ori se poate compara o scatoalca data unui copil obraznic cu ciopartirea victimelor de catre un criminal in serie?

Dificultatile cu care se confrunta psihosociologii in elaborarea unei definitii conceptuale a agresivitatii sunt dublate de dificultati si mai mari in ceea ce priveste operationalizarea definitiilor propuse. Am aratat in Capitolul 2 ca studiul stiintific al fenomenelor de psihologie sociala presupune definirea acestora in termeni care sa permita masurarea lor; altfel spus, cercetarea stiintifica opereaza cu definitii operationale. Nici sub acest aspect nu exista un consens minimal intre cercetatori. Iata cateva exemple care ilustreaza varietatea metodelor de operationalizare utilizate de catre psihosociologi in investigarea experimentala a comportamentelor agresive si a manifestarilor violente:

lovirea unei papusi gonflabile (Bandura);

apasarea unui buton presupus a declansa un soc electric suportat de catre un alt subiect participant la experiment (Buss);

evaluarea pe hartie, prin acordarea unui anumit punctaj, de catre profesori si colegi a gradului de agresivitate caracteristic unui anumit elev (Eron);

autoevaluarea de catre copii institutionalizati a comportamentului lor agresiv de dinaintea institutionalizarii (Leyens);

exprimarea verbala a dorintei participantilor de a se comporta violent in cadrul unor experimente de laborator (Green).

Fiecare dintre aceste tehnici de masurare a fost utilizata in studierea unor acte si comportamente de substitutie sau analoage cu violenta reala. Motivul principal pentru recurgerea la astfel de simulari analogice este de natura etica, intrucat nu se poate justifica, in contextul regulilor actualmente acceptate de protectie a integritatii fizice si psihice a participantilor, supunerea acestora la acte de violenta netrucata si cat se poate de reala. In consecinta, posibilitatile de generalizare a rezultatelor studiilor experimentale asupra unor categorii largi de populatie sunt limitate.

Sursele originare ale agresivitatii

De ce oamenii isi agreseaza semenii? Care sunt factorii ce ii determina pe oameni sa se comporte unii fata de ceilalti cu o brutalitate si o ferocitate nemaiintalnite la celelalte specii animale? Incercarile de a raspunde acestor intrebari au dat nastere la multe speculatii din Antichitate si pana astazi. Explicatiile oferite agresivitatii pot fi incadrate in doua tipuri principale: teorii biologice si teorii sociale - desi distinctia nu este foarte rigida. Cele doua clase de teorii privind originile agresivitatii umane se situeaza pe pozitii antagonice in cadrul unei ample controverse legate de rolul determinant al naturii sau al culturii (nature - nurture controversy): sunt actele si comportamentele umane determinate de mostenirea noastra genetica sau de mediul social? (Ne‑am intalnit cu aceasta dezbatere si in capitolul precedent, referitor la comportamentul prosocial.) Vom examina pe scurt in cele ce urmeaza argumentele fiecareia dintre cele doua pozitii teoretice privind sursele originare ale agresivitatii.

Este agresivitatea innascuta?

Postulatul fundamental al teoriilor biologice este acela ca agresivitatea reprezinta o tendinta innascuta. Desi accepta ca este posibila o modificare a comportamentului prin educatie, adeptii determinismului biologic nu renunta la ideea ca pornirile sau impulsurile noastre originare sunt invariabil agresive. Cu alte cuvinte, agresivitatea este un instinct - adica un model (pattern) de reactii la stimuli prefigurate genetic. Orice instinct are urmatoarele trasaturi caracteristice:

are o anumita finalitate si da nastere unor comportamente specifice (atac, fuga, abandon, simulare, camuflare etc.);

este benefic pentru individ si specie;

este adaptat unui mediu normal (nu insa si unor situatii anormale);

este comun majoritatii membrilor unei specii (chiar daca manifestarile sale pot cunoaste variatii individuale);

cunoaste o dezvoltare (o succesiune de etape evolutive) ce este parcursa de toti indivizii normali pe masura ce se maturizeaza;

nu este invatat sau deprins prin experienta individuala (chiar daca poate sa devina manifest in conexiune cu anumite elemente contextuale invatate).

Cele mai importante dintre explicatiile biologizante atribuie agresivitatii toate aceste atribute sau marea lor majoritate, considerand comportamentul agresiv drept inerent naturii umane: cu totii suntem din nastere programati sa actionam agresiv.

Teoria freudiana

In etapele tarzii ale articularii sale teoretice, Freud sustine ca agresivitatea umana este manifestarea unui "instinct al mortii", Thanatos, antagonic lui Eros, instinctul vietii. In dezvoltarea acestei idei, care contravine destul de flagrant cu teoria sa initiala, Freud a fost inspirat si influentat de experienta traumatizanta a primului razboi mondial, in care omenirea "civilizata" a dat dovada de o salbaticie greu de imaginat, ceea ce l‑a facut pe creatorul psihanalizei sa adopte o viziune extrem de pesimista asupra naturii umane. Intr‑o maniera speculativa si catusi de putin sustinuta cu argumente stiintifice si probe empirice, Freud postuleaza ca orice sistem tinde sa revina la starea sa originara, de echilibru si stabilitate initiala; or, pentru organismul viu starea originara este materia anorganica, lipsita de tensiunile si provocarile vietii. In conceptia freudiana tarzie, omul nu mai este dominat exclusiv de libido - pulsiunea sexuala, mereu in cautare de placere - ci este sfasiat de conflictul intre doua pulsiuni instinctuale antagonice: Eros mana organismul spre reproducere, dand nastere unor alte fiinte vii, pe cand Thanatos impinge individul spre moarte si regasirea incremenirii anorganice. In forma sa initiala, acest bizar "instinct al mortii" este orientat spre auto-distrugerea individului dar, sub presiunea instinctului vietii, in dezvoltarea sa ulterioara este redirectionat spre ceilalti. Altfel spus, cu totii avem un potential innascut de actiune auto-distructiva, pe care insa Eros, instinctul vietii, ne impiedica sa il indreptam asupra propriei noastre fiinte si ne face sa‑l redirectionam catre ceilalti. In mod destul de paradoxal, agresivitatea manifesta si lesne observabila in comportamentul oamenilor "normali" apare in explicatia freudiana ca o victorie temporara a lui Eros asupra lui Thanatos: pulsiunea vietii ne impiedica sa atentam la integritatea Sinelui, dar nevoia noastra de a ne descarca pulsiunile distructive ne face sa ii agresam pe ceilalti. Neo-freudienii au atenuat in oarecare masura simplismul acestei viziuni, dar nu au renuntat la ideea ca agresivitatea umana este innascuta, oferind o eliberare a instinctului primitiv de supravietuire, caracteristic tuturor speciilor animale.

Teorii etologice

Dupa 1960, trei carti au sustinut cu argumente puternice baza instinctuala a agresivitatii umane, pornind de la o serie de interesante si sugestive comparatii intre comportamentul uman si cel animal: On Aggression (Lorenz 1966), The Territorial Imperative (Ardrey 1966) si The Naked Ape (Morris 1967). Perspectiva care sta la baza acestui gen de explicatie este cunoscuta sub denumirea de etologie - o ramura a biologiei centrata pe studierea instinctelor, ca tipare fixe de comportament, comune tuturor membrilor unei specii traind in habitatul lor natural.

Ca si neo-freudienii, etologii pun accentul pe aspectele functionale, pozitive ale agresivitatii, insa admit faptul ca, desi este innascut, potentialul agresiv este activat de anumiti stimuli foarte specifici, numiti declansatori. Spre deosebire de Freud, Konrad Lorenz nu vede nici un contrast intre supravietuire si agresivitate; dimpotriva, el invoca principiile evolutioniste spre a sustine ca agresivitatea este un factor esential in lupta pentru supravietuire. Lorenz acorda o atentie deosebita agresivitatii intraspecifice, intrucat indivizii din aceeasi specie isi disputa resursele vitale precum hrana, teritoriul si, mai ales, partenerii sexuali. Cel mai adesea, agresiunea intraspecifica nu duce efectiv la ciocniri violente, deoarece un animal manifesta in mod instinctiv anumite gesturi, comportamente si posturi sau alt gen de semnale cu caracter amenintator pe care animalul rival le recunoaste tot instinctiv si, daca se simte inferior, poate sa evite lupta, indepartandu‑se si lasand prada in posesia celui mai tare. Chiar si atunci cand au loc efectiv, luptele dintre animalele din aceeasi specie se soldeaza rareori cu moartea unuia dintre adversari, fie datorita unor particularitati anatomice care impiedica ranirea grava a oponentului (de exemplu, coarnele lungi si ramuroase le permit cerbilor sa se impinga pana la epuizarea unuia dintre ei, dar nu si sa se impunga mortal), fie datorita faptului ca animalul inferior face, din instinct, anumite gesturi de abandon care inhiba dorinta invingatorului de a‑l ucide (de exemplu, cainii care se recunosc invinsi se intind pe spate, cu burta in sus, si isi expun beregata in semn de supunere).

Lorenz generalizeaza observatiile sale - extrem de interesante, de altminteri - si asupra oamenilor, la care identifica un instinct de lupta. Din pacate pentru teoria lui, valoarea de supravietuire a acestui presupus instinct este mult mai neclara in cazul umanitatii, in primul rand datorita faptului ca oamenii nu dispun, in constitutia lor anatomica, de "inzestrari" ucigatoare, precum gheare taioase si colti ascutiti, a caror simpla expunere sa intimideze adversarul, astfel incat la oameni nu intalnim gesturi instinctive de abandon, care sa inhibe pornirea ucigasa a celui mai tare. Din aceasta lipsa decurg doua consecinte: (1) atunci cand devin violenti, oamenii nu par sa stie cand sa se opreasca; (2) de regula, ca sa ucida, oamenii au nevoie de arme. Din nefericire, tehnologia avansata a vremurilor noastre a produs o mare varietate de arme teribile, care permit masacre in masa. In plus, utilizarea acestor arme se poate face de la mare distanta, astfel incat eventualele semnale de abandon ale victimelor sunt imperceptibile pentru agresor. Pe scurt, oamenii dispun de capacitatea de a se rani sau ucide unii pe altii cu mare usurinta, fara nici un efort. Din perspectiva etologiei, omul apare ca un animal bolnav, caracterizandu‑se printr‑o agresivitate fata de semenii lui nemaiintalnita la vreo alta specie, oricat de sangeroasa.

Sociobiologia

Wilson, Krebs si Miller au lansat in anii 1980 sociobiologia - un proiect ambitios de elucidare a temeiurilor biologice ale oricarei forme de comportament social. Ca si celelalte teorii biologizante, si sociobiologia postuleaza un fundament innascut al agresivitatii. Ca si etologii, adeptii sociobiologiei considera ca agresivitatea are un rol adaptativ; spre deosebire insa de Lorenz, care pune accentul pe rolul agresivitatii in lupta pentru supravietuire si conservare a individului, sub influenta geneticii Wilson este mai preocupat de efectele adaptative ale agresivitatii in procesul de propagare a genelor. Pornind de la datele teoriei neodarwiniste, sociobiologia emite un argument incitant: anumite comportamente specifice au evoluat prin selectie naturala deoarece permit individului sa supravietuiasca suficient de mult timp pentru a‑si transmite genele generatiei urmatoare. Agresivitatea este adaptativa intrucat asigura timpul necesar precreatiei, ceea ce este benefic atat pentru individ, cat si pentru specie. Este bine stiut faptul ca animalele si indeosebi femelele manifesta o agresivitate extrema atunci cand puii lor sunt in pericol, nu de putine ori riscandu‑si chiar viata, ripostand unor atacatori mult mai puternici. Ca si etologii, sociobiologii considera ca agresivitatea este adaptativa si intrucat sporeste sansele de acces la resursele vitale. In cazul oamenilor, comportamentul agresiv contribuie la adaptare in masura in care vizeaza posesia si conservarea unor avantaje economice si sociale ce sunt disputate de catre concurenti sau grupuri rivale.

Slabiciuni ale teoriilor biologice

In general, explicatiile biologice ale agresivitatii se bucura de o mare popularitate in societatea noastra, intrucat se sprijina pe credinta curenta ca violenta face parte din natura umana, putand sa justifice multe dintre manifestarile noastre agresive fata de ceilalti - care, din pacate, nu sunt de loc rare si nici pe deplin inofensive. Psihosociologii nu sunt insa catusi de putin convinsi de valabilitatea explicatiilor biologice ale agresivitatii numai pe baza unor factori innascuti, deoarece notiunea de instinct prezinta o serie de insuficiente teoretice:

invoca o energie necunoscuta, incognoscibila si nemasurabila;

se sprijina doar pe observatii empirice limitate si intrucatva tendentioase ale comportamentului uman;

are o utilitate extrem de redusa in prevenirea si controlul agresivitatii;

implica o circularitate logica evidenta: "De ce sunt oamenii agresivi? Pentru ca sunt manati de instinctul agresivitatii. De unde stim ca agresivitatea este instinctiva? Pentru ca oamenii se comporta agresiv."

in sfarsit, nu ofera o explicatie cat de cat satisfacatoare diferentelor culturale si de gen ale agresivitatii, decat prin recurs la alte rationamente circulare, nule in ceea ce priveste validitatea stiintifica; un "instinct" care se manifesta in mod diferentiat in functie de epoci istorice, contexte culturale, gen sau chiar difera considerabil de la un individ la altul este o contradictie in termeni (comparati cu foamea, setea sau impulsul sexual, care nu cunosc asemenea variatii).

Este agresivitatea invatata?

Oricat de importanta ar fi contributia factorilor biologici, experienta joaca, in mod evident, un rol esential, chiar decisiv, in articularea si manifestarea agresivitatii. Cu alte cuvinte, comportamentul agresiv este puternic afectat de ceea ce individul dobandeste prin invatare. Recompensele ce insotesc agresiunea de azi o amplifica pe cea de maine. Aceste recompense sunt de doua feluri: intarire pozitiva, atunci cand agresiunea este insotita de consecinte dezirabile, si intarire negativa, atunci cand o agresiune previne sau inlatura niste consecinte indezirabile. Un pusti care ia jucaria altui copil, dupa ce l‑a batut, va lovi probabil din nou. La fel, un pusti care poate scapa de sicanele altor copii imbrancindu‑i sau zvarlind cu pietre dupa ei a invatat lectia periculoasa ca recursul la violenta da rezultate. Copiii care vad ca agresivitatea atrage dupa sine mai multe consecinte favorabile decat nefavorabile sunt, de regula, mai agresivi decat alti copii.

Recompensele sunt doar o parte din ecuatia invatarii; ce rol joaca pedepsele? De multe ori se sustine ca pedeapsa ofera un mijloc de descurajare a comportamentului violent. Pot oamenii sa invete cum sa se poarte non-agresiv? Studiile arata ca pedeapsa poate diminua agresivitatea daca satisface cateva conditii:

este aplicata imediat dupa comiterea unui act agresiv;

este destul de severa incat sa il descurajeze pe agresor;

este aplicata cu consecventa si este perceputa de catre agresor ca fiind corecta si legitima.

In realitate, aceste conditii sunt rareori pe deplin satisfacute. Cand tribunalele sunt arhipline de oameni trimisi in judecata si inchisorile suprapopulate, relatia dintre crima si pedeapsa pare mai degraba o loterie decat un sistem rational, in care sanctiunea este in deplin acord cu gravitatea fiecarei infractiuni.

Pedepsele pun si alte probleme. O sanctiune perceputa ca fiind nedreapta sau arbitrara poate provoca dorinta de razbunare a celui pedepsit, contribuind la escaladarea violentei. Cel mai ingrijorator este faptul ca, mai ales atunci cand este aplicata la manie sau cu multa ostilitate, pedepsirea ofera un model imitabil de agresivitate. In Romania, mai mult decat in societatea occidentala, un mare numar de copii sunt batuti, urechiati, chelfaniti sau trasi de urechi de catre parinti, rude, necunoscuti sau profesori, care isi legitimeaza comportamentul abuziv prin convingerea populara ca "bataia e rupta din rai". Multi oameni cumsecade cred ca pedepsele corporale care dor, fara sa raneasca insa, contribuie la disciplinarea copiilor, facandu‑i sa fie mai putin violenti. Numeroase studii arata insa ca exista o relatie pozitiva intre pedepsele corporale si probabilitatea unui comportament agresiv al celor pedepsiti.

Totusi, constatarile corelationale nu dovedesc existenta unor relatii de cauzale, iar chelfanirea sau urechierea experimentala a unor esantioane reprezentative de copii nu se pot face, din considerente etice, astfel incat problema ramane deschisa abordarilor deductiv-speculative. E foarte posibil ca agresivitatea copiilor chelfaniti sa duca la chelfanirea lor din ce in ce mai frecventa si mai severa, nu invers. Unele studii longitudinale - care au masurat recursul la pedepse corporale si gradul de agresivitate la un moment dat si, dupa un anumit timp, agresivitatea subiectilor "educati" cu cureaua - sugereaza ca pedepsele corporale sporesc cel mai adesea, in loc sa tempereze agresivitatea celor supusi unui tratament violent. Un studiu realizat de Eron in 1991 arata ca baietii (americani) pedepsiti cu asprime in jurul varstei de opt ani s‑au dovedit mult mai agresivi decat ceilalti dupa 22 de ani; au fost avuti in vedere parametri precum numarul de arestari, tendinta de a‑si lovi sotiile sau agresiunile majore pe care subiectii insisi au declarat ca le‑au comis. Un alt studiu, realizat de Strauss in 1997, conduce la constatari concordante: cu cat este mai mare numarul de chelfaneli primite de un copil intr‑o saptamana (avandu‑se in vedere ceea ce declara mama copilului), cu atat sporeste probabilitatea ca, peste doi ani, copilul sa manifeste un comportament antisocial si agresiv - chiar facand abstractie de educatia, genul si apartenenta etnica a copilului sau de statusul socio-economic al familiei sale.

Teoria invatarii sociale

Puterea modelelor de a produce modificari comportamentale este ideea centrala in teoria invatarii sociale, a carui principal exponent este Albert Bandura. El insista asupra ideii ca noi invatam din exemplele altora la fel de mult ca si din propria experienta, intarita de recompense si pedepse. Modelele influenteaza deopotriva comportamentul prosocial, despre care am vorbit in capitolul precedent, si comportamentul agresiv.

Desi recunoaste rolul factorilor biologici in fenomenul agresivitatii, Bandura subliniaza rolul decisiv al experientei, care poate fi directa sau vicarianta. In decursul socializarii, copilul invata sa fie agresiv fie pentru ca el insusi se alege cu un beneficiu comportandu‑se agresiv, fie vazand ca altii au de castigat de pe urma unei comportari agresive.

Ideea invatarii prin experienta directa se bazeaza pe principiile intarii, formulate de catre Skinner: un anumit comportament se pastreaza datorita recompenselor si pedepselor efectiv experimentate de catre copil. De exemplu, daca Nelutu ii ia cu forta prajitura Gabitei si nimeni nu intervine, punandu‑l la punct, atunci agresivitatea baietelului este intarita de faptul ca, purtandu‑se agresiv, a ramas cu prajitura. Teoria invatarii sociale dezvaluie rolul important pe care il joaca experienta vicarianta, care se produce ca imitatie a unor modele actionale. Pentru a dobandi valoare exemplara, comportamentul imitabil observat trebuie sa fie asociat in mod vizibil cu o recompensa oarecare. Cele mai influente modele sunt parintii, fratii si tovarasii de joaca.

Intr‑unul dintre studiile sale clasice, Bandura a pus mai multe grupe de copii sa se joace impreuna cu cate un adult. Dupa ce s‑au distrat cu niste masinute de tinichea, au inceput sa se joace cu o papusa gonflabila. In prima conditie, adultul s‑a comportat violent, trantind, lovind si azvarlind papusa sau chiar asezandu‑se pe ea; in grupul de control, adultul s‑a comportat non-violent. Dupa plecarea adultului, care a servit drept model, copiii din prima conditie s‑au comportat mult mai agresiv decat cei din grupul de control. Important este faptul ca modelul a determinat nu numai o crestere a gradului de agresivitate, ci si imitatia formelor de comportament agresiv. Studii ulterioare au demonstrat ca o mare varietate de modele agresive duc, prin imitatie, la manifestarea unei mari diversitati de comportamente violente. Pe de alta parte, modelele nu trebuie sa fie numaidecat prezente in carne si oase. Cresterea agresivitatii copiilor s‑a observat si dupa ce acestia au urmarit inregistrari video prezentand adulti cu comportament violent sau chiar filme de desene animate in care personajele s‑au purtat agresiv in varii modalitati.

Modelele agresive ne fac sa invatam mai mult decat anumite forme specifice de comportament agresiv. Ele ne inculca anumite atitudini si opinii despre agresivitate in general; sub influenta lor construim scenarii agresive, care ne ghideaza in solutionarea problemelor in relatiile cu ceilalti. Aceste scenarii pot fi activate automat in diferite situatii, provocand reactii agresive rapide si spontane.

Din fericire, schimbarea modelului poate modifica si consecintele imitatiei. Modelele non-agresive contribuie la temperarea agresivitatii. Observarea unui raspuns non-agresiv intr‑o situatie provocatoare ofera lectia unei alternative pasnice si intareste restrictiile deja invatate ale agresivitatii. In plus, prezenta unei persoane care da dovada de calm si de ratiune poate face pe un ins furios sa se linisteasca, in loc sa se dezlantuie. Agresivitatea se poate raspandi ca un incendiu. Dar si nonviolenta poate fi contagioasa.

Socializarea si diferentele intre sexe

Facand abstractie de variatiile culturale, un lucru este universal valabil: barbatii sunt mai violenti decat femeile. Acest fapt se inregistreaza in toate culturile lumii. Conform datelor furnizate de U.S. Department of Justice, 90% dintre crimele inregistrate in 1976 au fost comise de barbati, iar 77% dintre victimele actelor criminale au fost de asemenea de gen masculin. Datele furnizate de World Health Organization arata ca la suta de mii de locuitori, sunt omorati in fiecare an 15,9% barbati si 4,2% femei in SUA; 4,5% barbati si 2,4% femei in Finlanda; 24,9% barbati si 6,7% femei in Rusia; 31,5% barbati si 3,5% femei in Mexic. Cu toate diferentele semnificative intre aceste tari in ceea ce priveste nivelul general de violenta, diferenta intre cele doua sexe se dovedeste remarcabil de stabila in timp si spatiu: barbatii comit marea majoritate a omuciderilor si acopera majoritatea victimelor.

Dar ce putem spune despre agresivitate in general, in comparatie cu violenta? Chiar si in randul copiilor intre trei si sase ani, baietii prezinta o rata mai inalta de agresivitate decat fetele. Baietii prefera jocurile mai agresive (trante, hotii si vardistii) decat fetele, care prefera jocuri mai potolite. Copii de doi anisori prefera tipuri diferite de povesti si carti ilustrate: baietilor le plac povestile de groaza si violenta, pe cand fetelor le plac povestile romantice. Pana si sugarii sunt diferiti: baieteii manifesta mai multa furie si un control mai slab al starilor emotionale decat fetele.

Confirma toate aceste observatii stereotipul ca barbatii sunt mai agresivi decat femeile? Nu neaparat. Majoritatea studiilor s‑au concentrat asupra agresiunii tipice la barbati: violenta fizica. Sa ne reamintim insa definitia agresiunii, ca intentie de a face pe cineva sa sufere. Or, suferinta poate fi provocata nu numai prin agresiune fizica. Cercetari recente au demonstrat acest lucru, iar rezultatele lor dezmint ideea ca barbatii sunt mai agresivi decat femeile. Dupa cum remarca Britt Galen si Marion Underwood, "baietii dau cu pumnul cand se iau la harta, dar se potolesc repede; fetele dau din gura, si nu se opresc niciodata".

Chiar daca baietii tind sa fie in mod manifest mai agresivi decat fetele, acestea sunt frecvent mai agresive decat baietii in mod indirect sau relational. Aceste forme indirecte sau relationale de agresivitate implica manipularea sociala a celorlalti cu scopul de a face rau cuiva, recurgand la barfa, insinuari, minciuni sau aluzii rautacioase, menite sa discrediteze persoana tinta. Studii realizate in diferite tari, printre care Finlanda, Argentina, Australia sau SUA au aratat ca femeile recurg la agresiunea indirecta mai frecvent decat barbatii.

Fetitele de varsta prescolara tind sa fie agresive mai rational decat baietii. Diferenta de gen este clara in anii de scoala, mai ales in jurul varstei de 11 ani, dar scade treptat spre maturitate, in primul rand datorita faptului ca baietii manifesta o accentuata scadere a agresivitatii fizice intre 15 si 18 ani, corelata cu o crestere a recursului la agresiunea verbala si indirecta.

Pana si bine-stabilita opinie despre diferentele de gen in ceea ce priveste agresivitatea manifesta se dovedeste excesiv de simplificatoare. Ann Bettencourt si Norman Miller au ajuns la concluzia ca barbatii sunt considerabil mai agresivi decat femeile in conditii neutre, insa diferentele s‑au dovedit semnificativ mai reduse in conditiile unor provocari clare - atunci cand participantii au fost frustrati, insultati sau amenintati. In multe situatii obisnuite din viata reala, barbatii devin insa agresivi mai iute decat femeile deoarece sunt mai inclinati decat celalalt gen sa interpreteze situatiile ambigue ca fiind provocatoare.

Atunci cand isi pot ascunde agresivitatea manifesta, fetele si femeile prezinta o rata a agresivitatii comparabila cu cea a indivizilor de gen masculin. In 1995, Debra Pepler si Wendy Craig au filmat cu camera ascunsa comportamentul in recreatie al mai multor grupuri de elevi din Canada si au constatat aceeasi frecventa a incaierarilor dintre baieti si dintre fete; la interviuri insa, fetele au fost mult mai putin dispuse decat baietii sa recunoasca faptul ca s‑au incaierat cu colegele lor. In 1994, Jennifer Lightdale si Deborah Prentice au constatat experimental ca, atunci cand participantii de ambele sexe s‑au considerat anonimi, barbatii si femeile s‑au comportat la fel de agresiv. Atunci insa cand identitatea individuala a fost scoasa in evidenta, studentele au manifestat mult mai putina agresivitate decat studentii.

Teoria invatarii explica diferentele de agresivitate intre barbati si femei prin faptul ca fiecare dintre cele doua sexe invata lectii diferite, primind recompense si pedepse diferite atunci cand se comporta agresiv si imitand modele diferite. Indiferent daca deosebirile de gen in ceea ce priveste agresivitatea isi au originea in factori innascuti, ele sunt astazi pastrate si perpetuate prin transmiterea educationala de la o generatie la alta, care fixeaza tiparele sociale de acceptabilitate a unui gen de agresivitate sau altul.

Atunci cand normele sociale care le inhiba femeilor agresivitatea sunt mai putin ferme sau mai greu aplicabile in anumite situatii particulare, diferentele dintre sexe se reduc. De asemenea, ori de cate ori reactiile agresive sunt justificabile prin faptul de a fi fost provocate sau atunci cand indivizii se simt la adapostul anonimatului si intrucatva detasati de normele si valorile lor sociale prin deindividualizare, femeile manifesta tot atata agresivitate ca si barbatii. In plus, desi fetele si baietii sunt invatati (explicit sau implicit, prin recompense, pedepse si imitatia modelelor de roluri) ca agresivitatea fizica este ceva mai tolerabila la baieti decat la fete, nu se poate spune acelasi lucru in ceea ce priveste tipurile de agresiune indirecta sau relationala - la care fetele recurg mai des decat baietii.

Socializarea si diferentele culturale

Culturile difera considerabil in ceea ce priveste cum si cat de mult se agreseaza intre ei membrii lor. Variatiile pot fi constatate atat intre societati si grupuri sociale specifice, cat si intre subculturile din cadrul aceleiasi societati.

Chiar daca in sine rata criminalitatii violente este alarmant de ridicata in tarile cele mai dezvoltate, ea cunoaste o usoara scadere si este mult mai scazuta in comparatie cu majoritatea tarilor din Lumea a Treia - printre care Columbia, Jamaica, Bolivia sau Iraq sunt "campioanele" violentei. In randul tarilor dezvoltate, S.U.A. conduce in topul criminalitatii - mai ales in ceea ce priveste atacurile cu arme de foc. Cel mai adesea, actele de agresiune din lumea occidentala sunt comise de catre indivizi impotriva altor indivizi. Atacurile unor grupuri asupra altor grupuri, in cadrul unor conflicte politice, etnice sau tribale, au loc peste tot in lume, dar sunt caracteristice mai ales unor zone din Africa, Orientul Mijlociu sau Balcani. Unele din tarile vest-europene, indeosebi Anglia si Germania, se confrunta cu manifestari deosebit de violente ale unor grupuri turbulente - cum sunt bandele de suporteri bezmetici ai echipelor de fotbal (faimosii hooligans), protestatarii anarhisti impotriva globalizarii sau parazile ostentative ale minoritatilor homosexuale. Tinute tot mai bine in frau in partea occidentala a Europei, astfel de grupuri violente tind sa apara si sa se manifeste din ce in ce mai agresiv in Europa de Est, zona in care Rusia cunoaste de departe rata cea mai inalta a criminalitatii. Ultimii ani au fost zguduiti de escaladarea exploziva a terorismului islamic.

In cadrul fiecarei societati exista diferente considerabile in ceea ce priveste intensitatea, frecventa si formele de manifestare ale agresivitatii, in functie de varsta, clasa sociala, rasa si religie. In lumea occidentala, rata cea mai inalta a criminalitatii si numarul cel mai mare de victime se inregistreaza in randurile populatiei cu varste cuprinse intre 14 si 24 de ani. Specialistii apreciaza ca relativa scadere din ultimele decenii a ratei criminalitatii violente din tarile apusene se datoreaza si fenomenului de imbatranire a populatiei, dupa boom-ul demografic de dupa cel de‑al doilea razboi mondial. Dar, in cazul Statelor Unite, de exemplu, aceiasi specialisti avertizeaza ca nu e decat calmul de dinaintea furtunii. In prezent exista in SUA mai multi copii sub zece ani decat au existat vreodata dupa 1950, iar numarul adolescentilor se asteapta sa creasca in fiecare an cu 1% pana in 2015, ceea ce - sustin criminalistii - va face ca violenta sa creasca din nou, la cote mai mari decat oricand. Din pacate, in cazul Romaniei rata natalitatii si imbatranirea populatiei sunt la cote alarmante, insa criminalitatea, inclusiv cea insotita de violenta, este in crestere.

Ce rol joaca in variatiile agresivitatii factorul rasial? In pofida stereotipurilor si a prejudecatilor curente, intarite de mass media, majoritatea crimelor sunt intra- si nu inter-rasiale. In randul incidentelor in care un singur agresor a facut o singura victima, 94% dintre victimele de culoare au fost ucise de catre agresori negri, iar 84% dintre albii ucisi au fost atacati de agresori albi. Cu toate acestea, negrii americani traiesc intr‑un mediu mult mai violent decat albii. Desi negrii sunt mult mai putin numerosi in comparatie cu albii, statisticile FBI arata ca in 1996 numarul victimelor de culoare a fost egal cu numarul albilor ucisi. Dintre criminalii prinsi si condamnati, 52% au fost negri si numai 45% albi. O situatie similara se constata si in tara noastra, daca facem o comparatie intre romani si tigani.

Socializarea agresivitatii variaza si ea de la o cultura la alta. De exemplu, Giovanna Tomada si Barry Schneider au constatat in 1997 ca italienii din satele traditionale ingaduie si chiar incurajeaza agresivitatea baietilor si adolescentilor, vazand in aceasta un indiciu de virtute sexuala si o pregatire pentru rolul viitor de soti autoritari. Din acest motiv, incaierarile dintre elevi sunt mult mai frecvente in scolile elementare din sudul si centrul Italiei decat la cele din Norvegia, Anglia, Spania sau Japonia. In mod similar, unii cercetatori considera ca machismo - care, in formele sale cele mai stereotipizate, prescrie ca provocarile, insultele sau chiar diferentele de opinie trebuie rezolvate cu pumnul sau cu arma in mana - contribuie la faptul ca rata violentei este mai inalta printre latino-americani decat in randurile americanilor de origine europeana.

Alura macho este reprezentativa pentru ceea ce antropologii numesc o cultura a onoarei, in care valorile centrale sunt onoarea si statusul social, indeosebi pentru barbati, si agresivitatea ca mod viril de aparare a onoarei. Dov Cohen si Richard Nisbett au realizat in 1996 o serie de studii privind cultura onoarei promovate de albii din sudul Statelor Unite. Ei au constatat ca rata violentei este substantial mai ridicata in Sud fata de celelalte regiuni ale SUA. Sudul a depasit restul tarii in ceea ce priveste rata omuciderilor de la inceputul inregistrarilor statistice si pana astazi. Cum a luat nastere aceasta cultura? Nisbett si Cohen considera ca in vreme ce orasele din nord au fost intemeiate cel mai adesea de fermieri, Sudul a fost colonizat de crescatori de vite, a caror "onoare virila" era necesara pentru a‑si apara cirezile, turmele si hergheliile. Colonistii din sud proveneau din culturi pastorale, lipsite de un aparat de justitie bine organizat si eficient, astfel incat crescatorii de vite erau nevoiti sa‑si apere singuri animalele de hoti. Un proverb din Carolina de Nord spune ca "fiecare barbat este serif pe pasunea lui".

Sunt insa si astazi sudistii mai inclinati decat americanii din alte parti ale SUA sa recurga la violenta spre a‑si apara onoarea? Nisbett si Cohen cred ca da. Datele culese de ei prin observatii si experimente de teren sau de laborator sugereaza ca acea "cultura a onoarei" persista pana in zilele noastre si ca ea promoveaza comportamentul violent. Sudistii sunt mai dispusi decat cei din nord sa admita ca un barbat are dreptul de a ucide spre a‑si apara familia si casa; totodata, ei accepta in mai mare masura decat locuitorii de prin alte parti ale Statelor Unite recursul la violenta pentru a‑si apara onoarea (nu insa si folosirea violentei in alte scopuri). In spiritul acestor observatii, Cohen a facut o serie de experimente in care si‑a propus sa testeze reactia la insulte a unor studenti albi, crescuti fie in Nord, fie in Sud. La o mare universitate americana din Vestul Mijlociu, un complice iesea in calea unui student pe un coridor foarte ingust. Complicele nu se dadea la o parte ci, dimpotriva, il brusca si il apostrofa zgomotos pe studentul care‑i statea in drum. Spre deosebire de nordisti, sudistii s‑au dovedit mai inclinati sa considere ca onoarea lor masculina avusese de suferit; au prezentat cu mai mare intensitate modificari fiziologice asociate cu iritarea si un nivel mai ridicat de testosteron; comportamentul lor ulterior a fost mai agresiv si mai dominant, astfel incat la intanirea cu un alt complice pe un coridor ingust n‑au mai cedat nici jumatate de pas.

Institutiile sustin si ele norme care legitimeaza violenta pusa in slujba onoarei. In 1997, Cohen si Nisbett au expediat la un mare numar de firme din SUA o cerere de angajare din partea unui solicitant fictiv, care marturisea ca a suferit o condamnare. In jumatate din numarul scrisorilor, solicitantul declara ca omorase in bataie un individ care avusese o relatie cu logodnica lui si care incercase sa‑l umileasca verbal si apoi fizic intr‑un bar aglomerat. In cealalta jumatate, solicitantul declara ca furase o masina pentru a‑si plati niste datorii. Angajatorii din Sud si Vest (unde se poate intalni o cultura a onoarei asemanatoare celei sudiste) s‑au aratat mult mai intelegatori decat cei din Nord fata de criminal, nu insa si fata de hot.

Natura contra cultura: o falsa disputa?

Tema surselor originare ale agresivitatii genereaza nu numai dezacorduri stiintifice, ci si controverse politice, intrucat strategiile si programele politice de combatere a criminalitatii difera semnificativ in functie de postulatele si tezele pe care se edifica - fie ca accentul se pune de catre unii oameni politici pe rolul decisiv al educatiei si al modelarii sociale a comportamentului, fie ca se porneste de la ideea unor predeterminari genetice innascute ale agresivitatii. Oricat de aprinse ar fi atat disputele stiintifice, cat si cele politice privind cauzele primare ale agresivitatii, nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca exista in abordarea acestei teme si numeroase puncte de convergenta. Efectele invatarii sunt indisputabile; cel putin intr‑o oarecare masura, agresivitatea este rezultatul experientei. Nu exista dubii nici asupra faptului ca in actele agresive, ca si in oricare alt tip de comportament uman, fondul biologic si contextul social interactioneaza. Abordarile evolutioniste scot in evidenta predispozitiile genetice si adaptarile indivizilor umani la anumite conditii specifice de mediu. Factorii biologici afecteaza si sunt, la randul lor afectati de interactiunile sociale. Este posibil ca normele socio-culturale sa se origineze in procesele evolutiei biologice, dar in prezent ele exercita o considerabila influenta directa asupra indivizilor, in mare masura independenta de orice semnificatie pur adaptativa sub aspect biologic. Disputa privind prioritatea factorilor naturali sau culturali poate oricand sa redevina incandescenta pe plan politic, insa din punct de vedere stiintific este limpede ca agresivitatea ia nastere ca rezultat al unei profunde interactiuni intre predispozitiile innascute si anumiti factori de mediu social.

Influente situationale asupra agresivitatii

Oricare ar fi cauzele primare ale agresivitatii, e clar ca actele de agresiune sunt influentate atat de anumite variabile de personalitate, definitorii pentru fiecare individ, cat mai ales de diversi factori situationali. Data fiind perspectiva ei specifica, psihosociologia acorda o atentie deosebita influentelor stimulative sau inhibitorii exercitate asupra agresivitatii de catre contextul situational (nemaipunand la socoteala faptul ca, la randul lor, cele mai multe trasaturi de personalitate prind contur si se definesc numai prin socializarea individului, chiar daca aceasta modeleaza anumite predispozitii native). In cele ce urmeaza vor fi analizate mai indeaproape cateva dintre aceste variabile situationale: frustrarea, afectele negative, excitatia si factori de natura sa influenteze gandirea si procesarea informatiei.

Frustrarea si impulsurile agresive

In 1939, anul in care a izbucnit cel de‑al doilea razboi mondial, John Dollard si colaboratorii sai publica Frustration and Aggression, una dintre cele mai influente carti scrise vreodata despre agresivitate. Lucrarea sustine doua enunturi principale care, luate impreuna, definesc ipoteza frustrare - agresiune: (1) frustrarea cauzata de impiedicarea cuiva de a‑si atinge un anumit scop ofera intotdeauna motivatia unor acte agresive; (2) orice agresiune este cauzata de frustrare.

Dollard sustine ca motivul agresivitatii este un impuls psihologic asemanator, de pilda, cu foamea sau setea. Potrivit teoriei sale, asa cum privarea de hrana face sa apara impulsul foamei, tot astfel frustrarea da nastere unui impuls agresiv. Si asa cum foamea determina cautarea hranei, tot astfel impulsurile agresive ii determina pe oameni sa caute a provoca suferinta celorlalti. Dar foamea nu duce intotdeauna la mancare. Cateodata nu se gaseste destula hrana, iar tentatia de a lua mancarea de la gura altuia este inhibata de teama unei pedepse aspre. La fel, un impuls agresiv poate fi blocat daca sursa frustrarii nu este de fata sau daca potentialului agresor ii este frica de sanctiunile pe care le‑ar atrage dupa sine un comportament agresiv.

In opinia lui Dollard, astfel de obstacole nu bareaza total calea impulsurilor agresive declansate de frustrare. Acestea izbucnesc in forme de substitutie, ori de cate ori inclinatiile agresive sunt deviate de la adevarata lor tinta si sunt indreptate in alte directii. Nu vi s‑a intamplat, dupa o zi proasta la serviciu sau la facultate, sa tipati la prima victima ce va iese in cale - barbat, femeie, copil sau animal? Daca ati avut astfel de experiente, cu ce efecte s‑au soldat? Ati simtit cumva ca zbierand la o persoana cu totul nevinovata se atenueaza inclinatia de a va razbuna pe acea persoana care v‑a scos din sarite?

Eficacitatea acestor actiuni substitutive este afirmata cu tarie de catre Dollard in legatura cu conceptul de catharsis. Asa cum foamea poate fi astamparata si cu icre negre, dar si cu paine cu ceapa, tot astfel orice act agresiv poate sa reduca motivatia comportarii agresive. Intrucat adopta o definitie larga a agresivitatii - in care include glumele intepatoare, povestile de groaza, blestemele, injuraturile sau chiar simpla asistenta la violentele comise de catre alte persoane, reale sau fictive - Dollard sustine ca prin comiterea unor agresiuni de substitutie relativ inofensive ar putea sa descarce macar o parte din potentialul energetic agresiv acumulat in urma unor frustrari.

Probleme si limite

Neindoielnic, exista o legatura evidenta intre frustrare si agresivitate. Intrati peste rand la o coada si va veti convinge imediat. Se poate spune insa ca frustrarea da nastere intotdeauna dorintei de a ne comporta agresiv? Si este orice agresiune efectul unor frustrari?

Criticii nu au intarziat sa‑i reproseze lui Dollard faptul de a‑si fi extins nepermis de mult concluziile unor cercetari partiale. Studii ulterioare au confirmat ca nu orice frustrare genereaza impulsuri agresive; de regula, reactiile agresive sunt provocate numai de acele situatii in care oamenii sunt impiedicati sa atinga niste scopuri importante pentru ei si pe care se considera indreptatiti sa le realizeze. Pe de alta parte, dupa cum se va vedea in paginile urmatoare, agresivitatea poate fi generata si amplificata nu numai de frustrare, ci si de numerosi alti factori.

Si conceptul de substitutie a fost supus unei analize scrupuloase. In 1940, Carl Hovland si Robert Sears au sugerat ca agresarea negrilor de catre albi reprezinta o redirectionare a tendintelor agresive cauzate de frustrari economice. Coroborand informatii despre 14 state din sudul SUA, acumulate intre 1882 si 1930, Hovland si Sears au constatat o puternica corelatie negativa intre indicatorii economici si numarul de linsari ale negrilor. Atunci cand economia sudista era in declin, linsarile erau mai numeroase.

Ervin Staub considera ca genocidul si exterminarea in masa, precum Holocaustul nazist sau epurarile etnice din fosta Yugoslavie, isi au radacinile in frustrari de natura economica si sociala. Aceste frustrari duc la cautarea unor "tapi ispasitori" - grupuri minoritare pe seama carora sunt puse toate relele care framanta societatea la un moment dat. Cand insa conditiile economice si sociale se amelioreaza, agresiunile slabesc in intensitate. Multi cred ca relativa reducere a criminalitatii in marile orase americane din ultimul deceniu se datoreaza, in buna masura, stabilitatii economice a SUA, in vreme ce majoritatea romanilor pun cresterea infractionalitatii in primul rand pe seama agravarii saraciei si implicit a frustrarilor economico-sociale din tara noastra.

Aceste corelatii nu dovedesc insa validitatea conceptului de substitutie, iar probele in favoarea redirectionarii agresivitatii catre tinte substitutive nu sunt pe deplin concludente. Dupa cum vom vedea in continuare, si alte procese pot sa explice de ce este posibil sa fim provocati de cineva si sa ne purtam agresiv fata de altcineva.

Deoarece parea sa ofere un mijloc eficient de control al agresivitatii, conceptul de catharsis s‑a bucurat de o atentie speciala. Dollard a descris un proces in doi pasi. In primul rand, agresiunea reduce nivelul de excitatie fiziologica. In al doilea rand, odata redusa excitatia, oamenii sunt mai putin maniosi si mai putin inclinati spre o noua agresiune. Suna destul de logic si multi oameni cred ca asa stau lucrurile. De exemplu, doua treimi dintre canadienii intervievati de Gordon Russell considera ca practicarea unor sporturi violente reprezinta o metoda excelenta de eliberare a indidului de impulsuri agresive. Catharsisul este deseori invocat de conducerile administrative ale liceelor si colegiilor nord-americane pentru mentinerea in programele de invatamant a sporturilor violente.

Testele au aratat insa ca ipoteza catharsisului nu se ridica la inaltimea asteptarilor. Majoritatea cercetatorilor se indoiesc de faptul ca acest proces ar fi panaceul dorit de catre Dollard si colaboratorii sai. Iata principalele motive:

E mai probabil ca agresiunile imaginare sau observarea unor modele agresive sa sporeasca excitatia si agresivitatea decat sa le diminueze. Cel putin aceasta este ideea centrala in teoria invatarii sociale.

Actele agresive pot face sa scada nivelul de excitatie. Cu toate acestea, daca intentiile agresive se pastreaza, agresiunile comise cu "sange rece" nu sunt de loc excluse. In plus, daca scaderea excitatiei in urma unor acte agresive este de natura sa‑i placa agresorului, atunci aceasta rasplata sporeste probabilitatea unor agresiuni ulterioare - o alta idee de baza in teoria invatarii sociale.

Chiar un nivel redus de agresivitate poate sa inlature restrictiile menite sa inhibe comportamentele mai violente.

Se prea poate ca un comportament agresiv sa reduca probabilitatea unor alte agresiuni in viitorul imediat. Pe termen lung insa, agresiunile incununate de succes pregatesc terenul unor mai brutale agresiuni viitoare. Pe scurt, catharsisul este un remediu periculos - capabil mai degraba sa inteteasca agresivitatea decat sa o elimine.

Teoria frustrare - agresivitate revizuita

Dupa ce a fost atat de sever criticata, ipoteza frustrare - agresivitate parea scoasa din uz si menita sa fie data uitarii. In 1989 insa, Leonard Berkowitz reformuleaza aceasta ipoteza intr‑o noua perspectiva. Potrivit lui Berkowitz, frustrarea nu este decat una dintre numeroasele experiente care pot duce la agresiune intrucat dau nastere unor stari emotionale negative, dezagreabile. Aceste sentimente negative si nu frustrarea ca atare pot declansa acte agresive. Dupa cum vom vedea, sentimentele negative exercita o influenta importanta asupra agresivitatii.

Afectele negative

Conceptul cheie de afect negativ deschide o multime de usi catre agresivitate. Pe langa experientele frustrante, o mare varietate de stimuli perturbatori pot genera sentimente negative, de natura sa accentueze agresivitatea: zgomotul, aglomeratia, durerea fizica, amenintarea respectului de sine, mirosurile neplacute, fumul de tigara sau infrangerea echipei de fotbal favorite. Unele reactii fata de un factor neplacut foarte comun cum este canicula intriga si nasc controverse.

Caldura si agresivitatea

Craig Anderson si colaboratorii sai au incercat sa raspunda la intrebarea daca temperaturile ridicate stimuleaza agresivitatea. Numeroase date culese din perioade si culturi diferite, cu diverse metodologii, sustin cu tarie ideea ca oamenii isi pierd cumpatul pe canicula si se comporta mai agresiv. Numarul crimelor violente este mai mare vara decat iarna, in anii caldurosi decat in cei racorosi, precum si in orasele incinse fata de cele reci, in orice perioada a anului. Numarul de agitatii politice, razmerite, omucideri, talharii, violuri si alte tipuri de violenta atinge plafonul maxim in perioada estivala. Si actele de agresiune indirecta sunt mai numeroase cand caldura creste. La temperaturi inconfortabile, participantii experimentelor de laborator sunt mai predispusi sa interpreteze situatiile ambigue in termeni ostili, iar soferii din masinile fara aer conditionat sunt mult mai agresivi fata de ceilalti participanti la traficul rutier.

Fireste ca sporirea agresivitatii o data cu cresterea temperaturii nu poate continua oricat. La un anumit nivel, agresivitatea descreste, pentru ca la o temperatura excesiv de ridicata puterile organismului slabesc. Baron si Richardson formuleaza negative affect escape model - modelul eliberarii de afectele negative, aratand ca, pe masura ce creste intensitatea stimulilor nocivi, se intensifica deopotriva afectele negative si agresivitatea, pana la un prag dincolo de care devin dominante reactiile nonagresive, precum oboseala sau abandonul, iar agresivitatea descreste. Totusi, probele privind determinarea acelui prag maximal si chiar existenta lui in limitele temperaturilor la care oamenii sunt in mod normali expusi sunt destul de contradictorii. In plus, si disconfortul termic provocat de temperaturile scazute poate spori agresivitatea, desi oamenii se apara de frig cu mai multa usurinta decat de canicula.

Afectele pozitive si temperarea dorintei de riposta

Ca si frustrarea sau stimulii nocivi, experienta dezagreabila a provocarii sporeste de asemenea agresivitatea. Majoritatea incidentelor violente au legatura directa cu un anumit gen de provocare. De ce provocarile declanseaza riposte agresive? Raspunsul pare a fi acelasi: afectele negative. Daca raspunsul este corect, atunci generarea unor reactii emotionale pozitive ar trebui sa anuleze sentimentele negative si, prin aceasta, sa tempereze ripostele violente. Asa se si intampla. Intr‑un studiu condus in 1974 de Baron si Ball, participantii au fost mai intai provocati si enervati de catre un complice. Ulterior, unii dintre participanti au urmarit niste desene animate amuzante, pe cand ceilalti au privit niste fotografii neutre. Avand apoi posibilitatea sa se razbune prin aplicarea de socuri electrice - prezentate ca parte a experimentului legat de invatare - participantii care urmarisera desenele animate au apasat mai rar pe butonul declansator. Starea de buna dispozitie pare a fi incompatibila cu mania si agresivitatea. Preocuparea fata de ceilalti are efecte similare. Miller si Eisenberg demonstreaza experimental ca un raspuns empatic fata de cineva reduce agresivitatea indreptata catre acea persoana.

Starile de excitatie

Cercetarile afectelor arata clar ca tipul de emotie (pozitiva sau negativa) influenteaza agresivitatea. Intensitatea excitatiei este la randul sau importanta. In Capitolul 8 ne‑am referit la procesul de transfer al excitatiei, in care excitatia produsa de un stimul poate sa intensifice raspunsul emotional al cuiva fata de un alt stimul. Spre exemplu, dupa exercitii fizice intense, barbatii simt o atractie erotica mai puternica fata de o femeie atragatoare decat cei care nu au depus efort. Exercitiul fizic este o experienta foarte excitanta, insa emotional neutra. Poate sa sporeasca agresivitatea in aceeasi masura ca si atractia erotica?

Se poate gasi un raspuns intr‑un studiu realizat in 1972 de catre Dolf Zillmann. Unii dintre participanti (numai barbati) au fost scosi din sarite de comportamentul enervant al unui complice; altii nu - dupa care unii au facut exercitii fizice intense, altii s‑au relaxat. Ulterior, toti participantii au avut ocazia sa aplice socuri electrice complicelui enervant, intr‑un pretins experiment de invatare. Confirmand predictiile experimentatorilor, participantii iritati care au facut si exercitii fizice au aplicat socuri mai intense decat cei care nu fusesera enervati sau care nu facusera efort.

Aria transferului de excitatie nu se limiteaza la exercitiul fizic. Zgomotul, filmele violente sau muzica dementiala amplifica de asemenea agresivitatea. Caldura are un efect interesant asupra excitabilitatii. Desi oamenii cred ca temperatura ridicata scade excitatia, in realitate se intampla invers. Aceasta perceptie eronata face din canicula un candidat excelent pentru transferul excitatiei, fiindca oamenii sunt tentati sa atribuie gresit excitatia provocata de caldura altor cauze, precum mania, care pot duce apoi la acte agresive.

Figura 10.1 Modelul excitatie - afect

Pana acum am tratat tipul de emotie si intensitatea excitatiei fiziologice ca pe niste domenii separate. Dar ele pot fi unificate. Concentrandu‑se indeosebi asupra ripostelor agresive, modelul excitatie - afect, elaborat de catre Zillman si Bryant in 1984, ofera o integrare sistematica ce insumeaza unele dintre descoperirile despre care am discutat pana acum. Dupa cum se vede in Figura 10.1, experientele generatoare de emotii negative amplifica agresivitatea; daca se adauga si o excitatie mare combinatia poate fi letala. Experientele emotional neutre au un impact redus asupra agresivitatii, dar numai daca nu sunt foarte excitante. Experientele care genereaza emotii pozitive si excitatie redusa tempereaza agresivitatea. Iata si partea cea mai dificila: experientele care genereaza emotii pozitive si excitatie intensa. Se reduce agresivitatea deoarece o experienta emotional pozitiva este incompatibila cu sentimentul de manie? Sau creste agresivitatea deoarece exista o mare cantitate de excitatie diponibila pentru transfer? Este o situatie cu dezvoltari imprevizibile; orice se poate intampla, in functie de individ, context si de gandurile care ii vin in minte.

Aspecte cognitive

Pana acum am facut cativa pasi importanti spre articularea unei teorii comprehensive a influentelor sociale si situationale asupra agresivitatii, insistand mai ales pe agresivitatea emotionala. Am trecut in revista mai multe genuri de experiente dezagreabile (frustrare, stimuli nocivi si provocari) ce dau nastere unor afecte negative. Am vazut si cum modificarea afectelor negative (temperarea lor de emotii pozitive, respectiv intensificarea lor printr‑o excitatie ridicata) determina schimbari corespunzatoare ale agresivitatii. Pasul urmator consta in considerarea factorilor de ordin cognitiv. Oamenii nu au numai sentimente; ei mai si gandesc. Ce rol joaca gandirea in comportamentul agresiv? Si ce fel de variabile situationale inflenteaza semnificativ cognitia care intervine in declansarea si desfasurarea comportamentelor agresive?

In analiza cognitiva neoasociationista a lui Leonard Berkowitz, gandirea joaca un rol de prim plan. Aceasta teorie sustine ca sentimentele si gandurile interactioneaza. Afectele negative stimuleaza automat diferite idei, amintiri si alte reactii ce sunt relevante pentru doua tendinte de baza: lupta si fuga. Aceste ganduri si reactii automate genereaza doua experiente emotionale de baza: mania si frica. Modul in care indivizii raspund in ultima instanta acestor ganduri si emotii automate este influentat ulterior de procesari cognitive de ordin superior. Oamenii interpreteaza situatia in care se afla ("Asta a fost o insulta sau o gluma?"), isi analizeaza sentimentele ("Cat sunt de nervos?"), fac atribuiri cauzale in legatura cu ceea ce i‑a facut sa simta intr‑un anume fel ("M-a iritat remarca de adineauri") si evalueaza consecintele reactiilor provocate de starile afective de moment ("Ce risc daca ripostez?"). Astfel de ganduri genereaza sentimente mai clar diferentiate de furie sau de frica, precum si intentii de actiune.

In cele ce urmeaza vom analiza doua tipuri majore de influente asupra proceselor cognitive: semnalele situationale (situational cues), care declanseaza acte de gandire automate, si mediatorii conitivi, care influenteaza actele de gandire deliberata, mai complexe si de ordin superior.

Cognitia automata: semnale situationale

Majoritatea crimelor din SUA sunt comise cu arme de foc. In unele state americane mai multi oameni mor impuscati decat in accidente de circulatie; aproape jumatate din populatia SUA detine arme de foc - iar cei care tin arme in casa sunt de trei ori mai expusi riscului de a fi ucisi la domiciliu decat restul. O ancheta la scara nationala pe un esantion de elevi americani intre clasele a sasea si a douasprezecea a aratat ca 59% dintre cei chestionati au declarat ca stiu de unde sa‑si procure o arma daca au nevoie de asa ceva; 15% au recunoscut ca au purtat o arma de foc asupra lor in ultimele 30 de zile; iar 11% au declarat ca s‑a tras asupra lor.

Confruntata cu aceste cifre infricosatoare, National Rifle Association (NRA) a replicat ca nu armele sunt de vina. Oamenii sunt aceia care apasa pe tragaci. Armele sunt instrumentele, nu cauzele violentei. Dar sunt armele intr‑adevar neutre? Sau prezenta armelor actioneaza ca un semnal situational, ce declanseaza automat idei si sentimente agresive, sporind astfel probabilitatea actelor de agresiune? Un studiu clasic, menit sa raspunda la aceasta intrebare, le apartine lui Berkowitz si LePage. Participantii (numai barbati) provocati de catre un complice i‑au aplicat acestuia mai multe socuri electrice in prezenta unui revolver si a unei carabine - aflate la vedere ca instrumente pretins necesare in desfasurarea unui alt experiment - decat au facut‑o cei care puteau vedea niste rachete de badmington sau undite de pescuit. Aceasta tendinta a prezentei pustilor si pistoalelor de a spori agresivitatea se numeste efectul armelor. Dupa cum spune Berkowitz, "degetul apasa pe tragaci, dar si tragaciul poate la randul lui sa apese pe deget".

Cercetari mai recente, intreprinse in 1996 de catre Craig Anderson si colaboratorii sai, sustin ideea ca simpla prezenta a armelor are acest efect. Participantii expusi unor fotografii reprezentand diferite arme au activat in mod automat idei si reprezentari cu continut violent. In comparatie cu participantii expusi unor imagini neutre, acestia au folosit mult mai frecvent termeni ostili, de genul bataie, macelar, pumn sau tortura.

In general, orice obiect sau caracteristica exterioara care sunt asociate fie cu o agresiune incununata de succes, fie cu afecte negative, precum durerea si dezgustul, pot servi drept semnale situationale de natura sa amplifice agresivitatea. Astfel de semnale pot avea efecte foarte puternice, sporind ostilitatea oamenilor si probabilitatea ca ei sa actioneze violent. In plus, anumiti stimuli care, pentru unii oameni nu ar juca rolul de semnale situationale de natura sa sporeasca agresivitatea, pot avea aceasta semnificatie pentru altii. Indivizii cu tendinte agresive au tendinta sa asocieze semnificativ mai multe semnale cu violenta si ostilitatea decat cei care nu sunt cronic agresivi; drept urmare, acesti indivizi sunt cu precadere predispusi sa activeze in mod automat idei si reprezentari cu continut agresiv.

Cognitia de ordin superior: controlul cognitiv

Semnalele situationale afecteaza o retea de asociatii automate. Mai multe informatii complexe despre situatia cuiva influenteaza insa o interpretare deliberata si atenta a faptelor, pe care o putem numi procesare cognitiva de ordin superior. De exemplu, un individ furios se poate abtine de la un act de agresiune, in cazul in care costurile potentiale ale comportamentului violent i se par prea ridicate. In acest caz, individul poate decide sa‑si ia talpasita in loc sa sara la bataie. In plus, oamenii ale caror credinte cognitive privind acceptabilitatea agresiunii conduc la ideea ca, intr‑o anumita situatie, agresivitatea nu este potrivita, sau cei ale caror valori si principii morale recomanda comportamentul nonviolent pot sesiza cu mai mare usurinta existenta unor alternative la reactiile agresive. Comportamentul celorlalti poate de asemenea sa influenteze aprecierile unui individ. Daca unul sau mai multi membrii ai grupului reactioneaza violent intr‑o anumita situatie, agresivitatea poate fi contagioasa.

Gandurile cuiva despre intentiile altora pot sa influenteze probabilitatea unor reactii agresive. De exemplu, ce se intampla daca un ins care v‑a taiat, zgariat sau invinetit sustine ca n‑a facut‑o cu intentie? Trebuie sa analizati si sa decideti daca ii dati crezare sau nu. Daca va lasati convinsi, persoana care v‑a ranit poate fi scuzata si e putin probabil sa reactionati in mod agresiv. Intrucat reduc perceptia intentiei, scuzele tempereaza tendinta victimei de a se razbuna. Informatiile ce ofera circumstante atenuante, indicand ca un ins nu a comis cu buna-stiinta un act agresiv, pot la randul lor sa diminueze perceptia intentiei de a face rau. In fata legii, acuzatii sunt iertati daca exista dovezi concludente ca acestia au comis agresiuni nefiind in deplinatatea facultatilor mintale ori sub amenintare, din ignoranta sau in scopuri de autoaparare. Si in viata cotidiana se intampla ca oamenii sa se ierte unii pe ceilalti. Trecem cu vederea anumite iesiri nervoase ale unui amic a carui casnicie tocmai s‑a destramat sau ale unui coleg amenintat sa‑si piarda slujba. Daca suntem sau nu intelegatori poate depinde insa de cunoasterea sau necunoasterea situatiei stresante in care se afla "agresorul". Intr‑un studiu din 1976, condus de Zillmann si Cantor, participantii care erau la curent cu starea de stress a persoanei care i‑a agresat si‑au pastrat calmul si nu au reactionat agresiv. Cei care au fost informati asupra starii de tensiune in care se afla atacatorul dupa ce au fost provocati, au prezentat o stare de excitatie fiziologica redusa, dar au reactionat agresiv. Receptia informatiilor care ofera circumstante atenuante poate sa contracareze gandurile noastre negative; dar afectul negativ care a fost starnit persista, sporind probabilitatea comportamentului agresiv.

Modul de percepere a intentionalitatii si reactia fata de scuze si circumstante atenuante variaza si in functie de anumite diferente individuale. Copiii neadaptati social, care sunt cronic agresivi si respinsi de ceilalti de seama de lor, vad intentii ostile acolo unde copiii integrati nu percep asa ceva. Perceptiile lor eronate le sporesc agresivitatea, la care ceilalti copii raspund printr‑o respingere si mai hotarata, inchizand pe acesti minori cu probleme de adaptare sociala intr‑un cerc vicios al escaladarii agresivitatii. Si adultii cronic agresivi percep in acelasi mod ostilitate in motivele si comportamentele celorlalti. Indivizii difera si prin modul in care isi exprima si isi controleaza mania. Unii oameni au tendinta sa reactioneze la manie in mod constructiv, initiind procese de comunicare menite sa stinga conflictele. Altii reactioneaza mai distructiv, napustindu‑se asupra celor din jur. Indivizii care isi descarca mania in modalitati distructive, neadaptate social, sunt predispusi la sentimente de ostilitate indreptate atat inspre ceilalti, cat si spre ei insisi, ceea ce ii face sa fie mai vulnerabili fata de ciclurile autoperpetuante de afecte negative, cognitii ostile si comportament agresiv.

Anumite conditii perturba procesele cognitive de ordin superior. O excitatie intensa, de exemplu, tulbura controlul cognitiv al agresivitatii. La fel si alcoolul. Consumul de alcool face parte din majoritatea crimelor violente, a sinuciderilor si accidentelor de circulatie. Nu exista dubii asupra faptului ca bautura stimuleaza comportamentul agresiv. Chiar si in cazul indivizilor care nu sunt de obicei agresivi si care nu sunt provocati, cei care beau mai mult sunt si mai agresivi. In plus, o viata cumpatata in trecut nu ofera o protectie suficienta. Oamenii care de obicei nu beau decat rar si foarte putin sunt mai susceptibili fata de efectele stimulatoare ale alcoolului in ceea ce priveste agresivitatea decat bautorii "cu experienta".

Cum stimuleaza alcoolul agresivitatea? Majoritatea cercetatorilor cred ca bautura perturba modul de procesare a informatiei. In 1990 Claude Steele si Robert Josephs au sugerat ca intoxicatia etilica provoaca ceea ce ei numesc miopia alcoolica: atunci cand exista multe elemente de avut in atentie - asa cum se intampla in majoritatea situatiilor interpersonale - oamenii beti reactioneaza in functie de informatiile primare, evidente privind situatia, dar le scapa indiciile secundare si ceva mai subtile. Ei se concentreaza asupra provocarilor percepute, dar nu si asupra circumstantelor atenuante sau asupra posibilelor costuri ale reactiei violente. Un mare numar de studii demonstreaza fara dubii ca alcoolul diminueaza capacitatea de sesizare a semnalelor multiple. Un alt motiv pentru care alcoolul sporeste agresivitatea este acela ca bautura reduce anxietatea, ceea ce, la randul sau, slabeste inhibitiile care controleaza agresivitatea.

Influentele situationale: cauze multiple, remedii variate

Am vazut ca afectele negative, excitatia si gandurile cu continut agresiv pot duce la comportamente agresive. Si influenta mai multor factori poate face ca unii oameni sa aiba sentimente negative, stari de excitatie sau ganduri ostile: experiente ce provoaca aversiune (frustrare, aglomeratie, canicula, provocari), semnale situationale (arme, filme violente) sau diferente individuale si culturale (ostilitate cronica sau modele culturale care exalta onoarea virila). Figura 10.2 schematizeaza modul in care acesti diferiti factori interactioneaza, ducand la agresiuni emotionale.

Dupa cum se poate vedea in figura, numeroase intamplari si conditii influenteaza agresivitatea. In plus, impactul fiecarei situatii date implica cel mai adesea o intreaga varietate de factori psihologici. Temperaturile ridicate, de exemplu, influenteaza atat nivelul de excitatie si actele cognitive, cat si starile afective. Iata de ce nu ne putem astepta ca agresivitatea si violenta sa poata fi eliminate sau cel putin atenuate printr‑un singur remediu. Nu exista o solutie universala si miraculoasa la care sa putem apela pentru a face ca lumea in care traim sa fie mai putin violenta, mai umana si mai sigura, "cumintindu‑i" pe toti aceia care, in varii situatii, se comporta ostil fata de semenii lor. Din fericire, actiunea unor cauze multiple face posibile si multiple modalitati de reducere a agresivitatii.

Figura 10.2 Influente situationale asupra agresiunii emotionale

Intr-adevar, unul dintre cele mai reusite programe de tratament al delincventilor juvenili violenti se numeste terapie multisistematica. Acest tip de abordare tinteste problemele indivizilor la diferite niveluri, incluse fiind nevoile adolescentilor si numeroasele contexte in care acestia sunt inserati, precum familia, anturajul, scoala si vecinii.

Care pot fi masurile de temperare a agresivitatii in general? Tabelul 10.1 prezinta cativa posibili pasi in aceasta directie, sugerati de cercetarile la care ne‑am referit. S‑ar putea sa nu fiti personal de acord ca toate aceste tipuri de actiune sunt dezirabile, gandindu‑va ca altele, care nu sunt mentionate aici, ar fi de preferat in locul lor. Important este sa intelegem ca fiecare dintre noi poate face ceva pentru diminuarea agresivitatii. Sunt multe cai spre aceasta tinta comuna. In primul rand, fireste, trebuie sa ne preocupe temperarea si controlul propriei noastre agresivitati, prin autoeducatie si prin exersarea perseverenta a tuturor mijloacelor de inhibare a impulsurilor si automatismelor agresive, respectiv de potentare a rolului coordonator al proceselor cognitive de ordin superior. Conteaza apoi foarte mult si modul in care ii privim si ii tratam pe ceilalti, evitand provocarile unor reactii ostile.

Tabelul 10. 1    Cateva masuri de diminuare a agresivitatii

Mass media si efectele sale asupra agresivitatii

Dupa ce am discutat despre sursele originare ale agresivitatii, precum si despre anumiti factori care contribuie la declansarea actelor agresive, ne vom referi in cele ce urmeaza la un subiect care ii preocupa de multi ani incoace deopotriva pe politicieni, educatori, cercetatori sau oameni obisnuiti: violenta prezenta in filme, la televiziune sau pe alte canale mediatice. Vom avea in vedere doua tipuri de distributie mediatica - violenta nonsexuala si pornografia - in care prezentarea scenelor de agresiune poate stimula apetitul de si mai multa violenta.

Scenele de violenta nonsexuala

Audiat de un subcomitet al Senatului american, psihosociologul Leonard Eron i‑a socat pe auditori prezentand cateva cifre uluitoare. Presupunand ca un copil american sta in fata televizorului intre doua si patru ore, Eron estima ca pana la sfarsitul scolii elementare copilul apuca sa vada pe ecran 8000 de crime si peste 100.000 de acte de violenta. Situatia nu este foarte diferita in Romania de astazi, daca avem in vedere faptul ca si copiii din tara noastra petrec foarte mult timp in fata televizorului, la care pot urmari din abundenta filme si seriale aproape exclusiv americane si, din pacate, aproape exclusiv cu multa, foarte multa violenta gratuita, artificiala si uneori de‑a dreptul morbida. Este posibil ca toate aceste omoruri si incaierari sangeroase de pe micul ecran sa invadeze viata reala? Multi dintre senatori au fost de parere ca da; sub o crescanda presiune politica, marile retele de televiziune au fost de acord sa insereze un avertisment inainte de difuzarea programelor violente la ore de maxima audienta. Ceea ce s‑a intamplat si la noi, mai putin datorita presiunilor venite din partea societatii civile si a factorilor politici responsabili, cat mai ales din cauza dorintei guvernantilor nostri de a mima standardele europene. Nici americanii, nici romanii nu sunt insa foarte convinsi de eficienta acestor avertismente in diminuarea efectelor novice ale expunerii copiilor la scene si modele violente. Mai degraba, semnele de avertizare sporesc gradul de atractie al programelor "interzise" minorilor, sporind dulceata fructului oprit.

Violenta este omniprezenta pe toate canalele audiovizuale, inclusiv in programele de stiri, in reclame si chiar in filmele de desene animate realizate special pentru copii. Sa mai punem la socoteala si modelele de violenta prezente in filmele din cinematografe, in ziare si reviste, in jocurile video sau in textele pieselor muzicale ascultate de copii si adolescenti. Toate aceste prezentari de acte violente pot spori probabilitatea comportamentului agresiv al receptorilor.

Efecte imediate

Se poate spune ca viata imita arta? Cateodata se pare ca da. Brad Bushman a inceput sa fie preocupat de cercetarea violentei mediatice dupa ce proprietarul unui mic magazin pe care il cunostea personal a fost victima unui asasinat hidos. Doi barbati inarmati au patruns in magazin, i‑au obligat pe patron si pe cumparatorii aflati inauntru sa coboare la subsol, unde i‑au fortat pe toti sa bea Drano (un lichid coroziv, extrem de toxic, folosit la curatarea tevilor de canalizare), dupa care le‑au lipit peste gura benzi adezive. Totul s-a intamplat a doua zi dupa ce agresorii pretind ca vizionasera de trei ori filmul lui Clint Eastwood Magnum Force, in care este inserata aceasta scena de maxima brutalitate. Peste douazeci de ani, in decembrie 1997, un elev de 14 ani pe nume Michael Carneal, de la un liceu din Kentucky, si‑a impuscat mortal trei colegi de clasa si a ranit grav alti cinci. Dupa ce vazuse in 1995 filmul The Basketball Diaries - care incepe cu o scena in care personajul interpretat de Leonardo DiCaprio trage cu arma in cativa colegi de scoala, in vreme ce altii il ovationeaza - Carneal le‑a spus in repetate randuri amicilor sai ca ar putea face si el acelasi lucru. Tabelul 10.2 prezinta cateva incidente violente care s‑ar fi putut inspira din filme de mare succes.

Nimeni nu poate dovedi ca o anumita fictiune violenta ar fi fost cauza prima a unui act de agresiune reala. Intotdeauna exista si alte posibilitati. Dar, dupa cum am aratat mai devreme, cercetarile efectuate in conditii controlate de laborator au sustinut cu probe solide ideea ca modelele agresive, filmate sau pe viu, amplifica in mod considerabil agresivitatea la copii si la adulti.

Atunci cand expunerea unor imagini violente este manipulata experimental, efectul cauzal este evident. Controlul introduce insa o nota de artificialitate, astfel incat s‑au conturat unele dubii in privinta corespondentei dintre ceea ce se petrece in laborator si ceea ce se intampla in viata.

Experimentele de teren, desfasurate in contexte reale, ofera un mijloc de abordare a acestei probleme. Dupa ce au comparat o serie de experimente cu copii si adolescenti, efectuate atat in laborator, cat si pe teren in 1991, Wendy Wood si colaboratorii sai au constatat ca vizionarea filmelor violente a sporit agresivitatea in laborator, in clasa, la cantina, in spatiul de joaca sau pe terenul de sport. Chiar daca experimentele de laborator au dat rezultate intrucatva mai puternice decat acelea de teren, efectul de inductie a comportamentului agresiv de catre modelele filmate s‑a putut constata in ambele tipuri de contexte. Dar ce se poate spune despre adevarata lume "reala", unde nu are loc nici un fel de experiment? Aici trebuie sa ne bazam pe cercetarile corelationale, care nu pot dovedi cauzalitatea. Cu toate acestea, corelatia pozitiva dintre cantitatea de violenta televizata si comportamentul agresiv este cat se poate de solida.

Tabelul 10.2    Fictiune violenta si realitate

Cercetatorii au studiat si efectele imaginilor violente evocate in textele unor solisti si grupuri muzicale. Multe videoclipuri si versuri invoca explicit violenta si agresiunea sexuala, promovand atitudini negative, ostile fata de femei (sau, intr‑o mai mica masura, fata de barbati). Muzica rap (mai ales gangsta rap) si heavy metal s‑au bucurat de o atentie deosebita. In 1995, James Johnson si colaboratorii sai au constatat ca tinerii americani de culoare manifesta o atitudine mai ferma de aprobare a violentei in general si fata de agresarea sexuala a femeilor in special - crescand probabilitatea ca ei sa se angajeze in astfel de acte violente - imediat dupa ce au urmarit videoclipuri rap, ceea ce nu s‑a constatat la cei care nu au facut acest lucru. Multe alte studii au evidentiat acest efect de stimulare a agresivitatii de catre unele curente ale muzicii rock.

Efecte pe termen lung

De o atentie cu totul speciala s‑a bucurat intrebarea daca vizionarea programelor violente la o varsta frageda este sau nu asociata cu un comportament agresiv in etapele ulterioare ale vietii. Majoritatea cercetatorilor care au incercat sa raspunda acestei intrebari si‑au concentrat atentia asupra televiziunii. Rezultatele unui studiu desfasurat timp de 22 de ani, cunoscut sub numele de Rip Van Winkle Project, au aratat ca vizionarea programelor violente de catre baieti de opt ani s‑a aflat in corelatie cu o agresivitate crescuta mai tarziu, avandu‑se in vedere actele violente pe care le‑au declarat participantii si gravitatea infractiunilor pentru care subiectii au fost arestati pana la varsta de 30 de ani. Efectul s‑a dovedit a fi independent fata de unele variabile precum clasa sociala, nivelul de inteligenta sau contextul familial. Efectul nu a fost insa observat in randurile persoanelor de gen feminin.

Intr‑un studiu intercultural din 1986, Rowell Huesmann si Leonard Eron au colaborat cu cercetatori din toata lumea, urmarind sa examineze relatia dintre violenta televizata si agresivitatea copiilor din cinci tari: Australia, Finlanda, Israel, Polonia si Statele Unite. Studiul a probat existenta unei conexiuni intre vizionarea la varste fragede a programelor violente si agresivitatea ulterioara la copiii din Finlanda, Polonia si SUA, precum si la copiii din zonele urbane din Israel. Nu s‑a constatat o astfel de corelatie la copiii din Australia si nici la cei crescuti in kibbutzuri israeliene. Autorii studiului cred ca explicatia slabei corelari constatate in cazul copiilor crescuti in kibbutz sta in faptul ca acesti copii urmaresc foarte rar programe violente la TV. Iar cand o fac totusi, parintii si educatorii discuta cu ei despre consecintele nocive ale violentei - ceea ce ar trebui sa fie o lectie pentru noi toti.

Dincolo de imitatie

Cum poate vizionarea programelor violente in copilarie sa aiba efecte pe termen lung asupra agresiunilor comise de catre adulti? In primul rand, ne poate influenta valorile si atitudinile fata de agresivitate, facand ca aceasta sa para legitima si chiar necesara in interactiunea sociala si in transarea conflictelor sociale. Atitudinile pot fi afectate si de puterea obisnuintei. Un stimul nou ne atrage atentia si, daca este destul de interesant, provoaca o stare de excitatie. Dar atunci cand ne obisnuim cu un anumit gen de stimuli, reactiile noastre isi pierd din intensitate. Familiaritatea cu violenta reduce excitabilitatea fata de noi acte de violenta. Desensibilizati fata de violenta, suntem inclinati sa o acceptam ca atare. De exemplu, intr‑un studiu baieti si fete de clasa a cincea si a sasea au vizionat fie o versiune prescurtata a filmului The Karate Kid, in care nu apareau decat scene de lupte brutale, fie imagini non-violente de la Jocurile Olimpice. Ulterior, copiii au vazut pe un monitor TV doi baieti luindu‑se la bataie intr‑o camera alaturata (in realitate, vedeau o inregistrare video). Elevii care vazusera The Karate Kid nu s‑au grabit sa intervina ori sa ceara ajutor din partea educatorilor, ci au aratat mai multa toleranta fata de violenta decat ceilalti copii, care vazusera scene de la Olimpiade.

O alta modalitate in care scenele de violenta pot modifica valorile si atitudinile este ceea ce George Gerbner numeste cultivation: capacitatea mijloacelor mediatice de a construi o realitate sociala pe care oamenii o percep ca fiind autentica, desi nu este. Mass media manifesta tendinta de a infatisa lumea ca fiind mult mai violenta decat este in realitate, ceea ce ii poate face pe oameni sa fie mai tematori si mai neincrezatori, indemnandu‑i sa se inarmeze si sa se comporte mai agresiv in situatii pe care le percep eronat ca posibile amenintari. Cultivarea mediatica mai poate de asemenea sa influenteze acceptabilitatea comportamentului agresiv. Intrucat cei care castiga bataliile violente din filme si seriale sunt, de regula, "baietii buni", agresivitatea lor apare ca justificata, chiar daca agresorii initiali ("baietii rai") au de suferit. Cercetarile pe aceasta tema au aratat ca spectatorii, indeosebi cei iritabili, sunt mai agresivi dupa vizionarea unor scene de violenta justificata.

Ce putem face?

Intr‑unul din rapoartele sale recente privind influenta nociva a violentei difuzate prin mass media, Asociatia Psihologilor Americani sustine urmatoarea concluzie: "probe clare arata ca violenta televizata poate induce comportamente violente si poate sa cultive valori ce favorizeaza agresiunea ca mijloc de solutionare a conflictelor". Comisia pentru Violenta asupra Tinerilor, instituita de catre APA, sustine la randul ei ca "expunerea copiilor violentei din mass media, indeosebi la varste fragede, poate avea consecinte daunatoare pentru tot restul vietii". Cu toate acestea, cele doua rapoarte recunosc faptul ca mass media nu opereaza intr‑un vid. Oamenii sunt influentati de mediul familial, de anturaj, valori sociale sau oportunitati educationale si profesionale. Si nu toti indivizii sunt identici; diferentele individuale de personalitate amplifica sau tempereaza efectele expunerii la violenta mediatica. Aceste efecte tind sa fie puternice in primul rand asupra persoanelor caracterizate prin agresivitate, iritabilitate, ostilitate si lipsa de empatie. Totusi, violenta difuzata prin canalele mediatice are de ce sa ne preocupe.

Ce se poate face? Cenzura administrativa ofera o solutie - dar una foarte nepopulara, din mai multe motive. Din 1996, televizoarele din SUA sunt dotate cu un "V chip", care permite parintilor sa blocheze programele catalogate drept nerecomandate copiilor, datorita continutului lor nociv. Cine face selectia si catalogarea programelor si in functie de ce criterii nu este clar. In plus, este putin probabil sa fie blocate canalele care difuzeaza desene animate, desi in multe privinte acestea se numara printre cele mai violente. O solutie alternativa este autocenzura difuzorilor mediatici, sub presiunea publicului. Cea mai eficienta metoda de presiune este, fara indoiala, boicotul comercial. Daca violenta nu s‑ar mai vinde bine, mass media ar inceta sa o mai produca. Din nefericire insa, violenta continua sa fie extrem de profitabila.

Educatia pare a fi solutia cea mai buna. In acest sens, au fost deja elaborate o serie de programe educationale, menite sa diminueze reactiile indezirabile ale copiilor fata de programele televizate. Aceste programe recomanda parintilor sa selecteze emisiunile care ofera copiilor modele prosociale. Dupa cum s‑a aratat in capitolul precedent, studiile realizate de catre Susan Hearold arata ca programele TV cu continut prosocial au efecte mai puternice asupra comportamentului decat cele cu continut antisocial. Parintilor li se mai recomanda sa priveasca la televizor impreuna cu copiii lor si sa le explice micutilor diferenta dintre film si realitate, consecintele nefaste ale imitarii in viata a personajelor vazute pe ecran si modul in care anumite programe TV le poate dauna copiilor. Fireste ca un astfel de program educativ cere timp si eforturi sustinute. Data fiind insa amploarea violentei difuzate prin mass media in societatea noastra, intarirea discernamantului critic al copiilor reprezinta o investitie inteleapta.

Pornografie si violenta

Opinia publica, cercurile stiintifice si grupurile politice nu sunt alarmate numai de proliferarea mediatica a violentei nonsexuale, ci privesc cu aceeasi acuta ingrijorare abundenta materialelor cu continut sexual. Astfel de materiale sunt vizibil expuse si usor de procurat. Carti, reviste, inregistrari video si situri de Internet se intrec in a satisface o varietate infinita de fantezii sexuale. Anumite genuri muzicale, cu mare priza la adolescenti, precum heavy metal, electronic sau rap, se straduiesc sa capteze atentia si printr‑o avalansa de obscenitati. Liniile telefonice erotice (dial-a-porn) cistiga milioane de dolari. Pe de alta parte, si opozitia fata de proliferarea pornografiei se inteteste. Parinti, lideri religiosi, cercuri feministe, reprezentanti ai legislativului si administratiei incearca sa legifereze ori sa obtina in instantele de judecata restrictionarea cat mai severa a difuzarii materialelor cu continut sexual explicit.

De cele mai multe ori insa definirea unor termeni precum obscenitate, erotism sau pornografie este foarte subiectiva. In Statele Unite, de exemplu, unele cercuri au cerut interzicerea romanului Ulysses de James Joyce, din cauza expresiilor si a scenelor licentioase pe care le contine, in vreme ce multi dintre putinii oameni care au citit pana la capat aceasta dificila constructie literara considera ca Ulysses este o adevarata capodopera. La fel se intampla si cu alte monumente ale literaturii universale, precum Decameronul lui Boccaccio, Povestirile din Canterbury ale lui Chaucer sau Aventurile soldatului Svejk de Hasek. Dezbateri aprinse starnesc si o multime de picturi, filme sau fotografii mai mult sau mai putin celebre, pe care unii le‑ar dori trecute la Index, intrucat sunt, in opinia lor, necuviincioase, pe cand altii le admira ca pe niste modele de reusita artistica. Data fiind incarcatura subiectiva a definirii acestor termeni, vom folosi in continuare termenul pornografie pentru a ne referi la orice material cu continut sexual explicit, abstractie facand de calitatile sale morale sau estetice. In contextul discutiei noastre despre agresivitate este esentiala distinctia dintre pornografia nonviolenta si cea violenta.

Pornografia nonviolenta

Intr‑una din sectiunile anterioare, am descris modelul excitatie-afect, potrivit caruia atat tipul de emotie, cat si intensitatea excitatiei produse de un stimul influenteaza agresivitatea. Rezultatele cercetarilor asupra pornografiei nonviolente confirma importanta acestor doi factori. Sunt multi oameni carora vederea unor nuduri frumoase le provoaca reactii emotionale agreabile si un nivel scazut de excitatie sexuala. In cazul lor, expunerea nuditatii reduce agresivitatea reactiva fata de un complice de acelasi sex. Insa majoritatea oamenilor sunt mai degraba tulburati de vizionarea unor activitati sexuale redate naturalist. Reactia lor emotionala este negativa, iar nivelul lor de excitatie este ridicat. De regula, acest gen de materiale pornografice sporesc agresivitatea subiectilor fata de un complice de acelasi sex.

Ce se intampla in cazul agresivitatii fata de sexul opus? Intrucat majoritatea productiilor pornografice sunt destinate barbatilor heterosexuali, cercetatorii si‑au focalizat atentia indeosebi asupra modului in care materialele pornografice influenteaza agresivitatea barbatilor fata de femei. S‑a constatat existenta unor efecte de stimulare a agresivitatii, dar numai atunci cand inhibitiile obisnuite ale agresivitatii masculine fata de femei sunt slabite din varii motive.

Majoritatea cercetarilor asupra efectelor pornografiei le inoculeaza participantilor la experimente cate o singura "doza" de materiale pornografice. Dar ce se intampla atunci cand consumul de materiale pornografice se intinde pe o perioada de timp mai lunga? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, Dolf Zillmann si Jennings Bryant au pus mai multe grupuri de studenti si studente sa vizioneze fie 18, fie 36 de filme pornografice fara violenta sexuala, timp de sase saptamani. Participantii din grupurile de control au vizionat filme neutre ori nu au vizionat nimic. Dupa ce s‑a incheiat perioada de vizionari, toti participantii s‑au reintors in laborator pentru doua sedinte experimentale, proiectate sa evalueze (1) nivelul de excitatie fiziologica inregistrat ca reactie fata de vizionarea unui material pornografic nemaivazut anterior, (2) agresivitatea fata de un complice de acelasi sex si (3) atitudinile.

Acest studiu a demonstrat un foarte clar efect de habituare. Vizionarea repetata de materiale pornografice in perioada anterioara a facut sa se diminueze reactia de excitatie fiziologica fata de un nou material pornografic, indeosebi in cazul participantilor care consumasera cantitatea maxima de filme licentioase. In masura in care excitatia era mai scazuta, scadea si forta pornografiei de a stimula un comportament surescitat. Dupa vizionarea materialului pornografic "proaspat", participantii care urmarisera un mare numar de filme licentioase s‑au dovedit mai putin agresivi fata de un complice de acelasi sex decat subiectii din grupurile de control. Aceasta este partea buna a lucrurilor.

Exista insa si o parte mai putin buna. In cea de‑a doua sesiune experimentala, participantii au citit un material despre un proces de viol; totodata, si‑au exprimat opinia despre miscarea de emancipare a femeilor. Cei care vizionasera mai multe filme pronografice au recomandat o condamnare mai blanda pentru violator si s‑au declarat mai putin entuziasmati de emanciparea femeilor, in comparatie cu grupurile de control. Rezultatele au fost similare la participantii de ambele sexe. In plus, studentii care consumasera mai multa pornografie si‑au declarat atitudini mai negative fata de femei decat ceilalti. Inca o data, vedem ca obisnuinta afecteaza deopotriva excitabilitatea si atitudinile. Expunerea anterioara la mari cantitati de pornografie poate reduce agresivitatea pe fond de excitatie crescuta, dar intareste insensibilitatea atitudinala care poate sa incurajeze acceptarea unor agresiuni ulterioare.

Unele materiale pornografice nonviolente se disting prin faptul ca banalizeaza violul si depersonalizeaza femeile, ce sunt reduse la statutul unor simple obiecte de satisfactie sexuala, neavand decat atribute fizic atragatoare. Comparand participanti barbati care nu au consumat materiale pornografice cu altii care au luat o portie zdravana de pornografie dezumanizanta, James Check si Ted Guloien au constatat ca expunerea la pornografie sporeste numarul celor care declara ca ar sili o femeie sa faca ceva de natura sexuala impotriva vointei sale si ca nu s‑ar da in laturi de la viol daca ar fi siguri de faptul ca nu pot fi prinsi si pedepsiti.

Pornografia violenta

Combinatia de violenta si pornografie sporeste posibilitatea unor efecte extrem de nocive. Pornografia violenta reprezinta o tripla amenintare, deoarece asociaza un nivel ridicat de excitatie, reactii emotionale negative (soc, rusine, dezgust) si idei negative. Numeroase studii atesta ca pornografia violenta produce efectele cele mai puternice. S‑au acumulat suficiente probe care sustin ca aceste efecte au o clara conotatie gender. Agresivitatea intermasculina nu este mai mare dupa consumul de pornografie violenta in comparatie cu expunerea la pornografia nonviolenta. In schimb agresivitatea barbatilor fata de femei sporeste considerabil.

La fel ca si majoritatea experientelor care intensifica excitatia (cum este efortul fizic), pornografia nonviolenta stimuleaza agresivitatea numai in cazul indivizilor care sunt provocati. Dar, ca si alcoolul sau armele, anumite genuri de pronografie violenta pot stimula agresivitatea chiar si in absenta oricarei provocari. Elementul principal din aceste materiale pornografice este infatisarea femeilor ca participante benevole, carora "le place" sa fie victimizate. Intr‑un studiu din 1981, realizat de Donnerstein si Berkowitz, pornografia violenta care scotea in evidenta suferintele victimei a crescut agresivitatea numai in cazul barbatilor care fusesera provocati. Dar filmele care puneau accentul pe "placerea" sexuala a victimei au intensificat agresivitatea tuturor participantilor, fie acestia procati sau nu.

Ne‑ar placea sa credem ca imaginile pornografice violente sunt destul de rare, gasindu‑se numai in cele mai extreme productii de hard-core porn. Nu este adevarat. De exemplu, o ancheta efectuata in randurile studentilor americani a aratat ca 36% dintre subiecti au declarat ca vizionasera in ultimul an materiale prezentand acte sexuale fortate; 25% au spus ca au vizionat scene de viol. Filmele cotate drept sexy sau soft porno contin foarte adesea scene de violenta sexuala, care pot afecta atitudinile si opiniile fata de sex ale consumatorilor. Acest fapt a fost demonstrat printr‑un studiu de teren, in care 115 studenti au vizionat diferite filme la cinematografele din campusurile lor. Jumatate dintre participanti au urmarit Swept Away si The Getaway - pelicule de succes comercial, ambele prezentand femei excitate de experienta brutalizarii sexuale si care se indragostesc de agresorul lor. Cealalta jumatate au urmarit niste filme fara continut sexual agresiv. Dupa cateva zile, toti participantii au completat in clasa un chestionar, impreuna cu restul colegilor lor. Acest chestionar a masurat atitudinile privind violenta fata de femei si opiniile despre viol (vezi Tabelul 10.3).

Tabelul 10.3    Atitudini fata de sex si agresivitate

In comparatie cu participantii care nu au vizionat scene de viol, studentii care au urmarit filme cu asemenea scene au declarat o acceptare sporita a violentei interpersonale fata de femei si, intr‑o oarecare masura, o atitudine mai toleranta fata de miturile asociate violului. Dimpotriva, acceptarea de catre studente a violentei fata de femei si a mitologiei violului tinde sa scada dupa vizionarea unor scene de violenta sexuala (vezi Figura 10.3).

Unele cercetari examineaza efectele combinatiei dintre consumul de pornografie violenta si atitudinile negative fata de femei. Neil Malamuth a elaborat ceea ce el numeste "profilul psihologic al violatorului". Barbatii care corespund profilului prezinta niveluri ridicate de excitatie sexuala ca reactie fata de pornografia violenta si exprima totodata opinii care indica acceptarea violentei fata de femei. Acesti indivizi declara ca au avut in trecut mai multe comportari sexuale coercitive fata de femei si intentioneaza sa le repete si in viitor. Intr‑un alt studiu ce ilustreaza cat de volatil este amestecul de atitudini negative si pornografie violenta, Dano Demar si colaboratorii sai au constatat, in 1993, ca atat atitudinile negative fata de femei ale studentilor americani, cat si consumul lor frecvent de pornografie violenta permit, fiecare in parte, o predictie destul de corecta a intentiilor declarate de a fi agresivi in raporturile sexuale. Dar cele mai corecte predictii au fost obtinute atunci cand au intrat in ecuatie deopotriva consumul de pornografie violenta si atitudinile negative fata de femei.

Figura 10.3 Efecte ale pornografiei violente combinate cu atitudini negative

apud Brehm, Kassin, Fein (1999)

Putem spune fara dubii ca accesibilitatea pornografiei mareste posibilitatea agresiunilor sexuale? Probele corelationale privind raportul dintre pornografie si criminalitatea sexuala sunt greu de interpretat. Investigarea declaratiilor retrospective ale violatorilor in ceea ce priveste consumul de pornografie furnizeaza rezultate contradictorii. Nici comparatiile interculturale nu conduc la evidentierea unei relatii clare. Pornografia de extrema violenta se gaseste din abundenta in Japonia, insa incidenta violului este foarte scazuta. Dimpotriva, in India imaginile si scenele de sex explicit (chiar si sarutul) sunt interzise in filmele comerciale, insa incidenta violului este foarte ridicata.

In laborator, lantul probelor concludente are cateva verigi lipsa. Din considerente etice, nu au putut fi studiate decat niveluri reduse de agresivitate reala, si nu de natura sexuala. Chiar daca pornografia, indeosebi cea violenta, sporeste agresivitatea nonsexuala in laborator, nu este sigur ca acelasi lucru se intampla neaparat si in comportamentele reale. Studiile privind agresivitatea sexuala masoara atitudini si declaratii ale subiectilor, care pot reflecta sau influenta comportamentul actual, dar care nu sunt identice cu acesta. In pofida acestor limite, cercetarile de pana acum sustin cu probe concludente ca este posibil ca pornografia sa contribuie la stimularea agresivitatii sexuale fata de femei.

Aceleasi mijloace de actiune care si‑au dovedit eficienta (din pacate, destul de limitata pana acum) in diminuarea efectelor novice ale violentei mediatice in general pot fi utilizate si atunci cand vine vorba despre contracararea influentei negative a materialelor pornografice: ferirea copiilor de expunerea la astfel de materiale si, mai ales, educatia, dezvoltarea discernamantului lor critic.

Violenta domestica

Orice fel de violenta este socanta, insa agresarea persoanelor apropiate este cea mai tulburatoare. Cu totii dorim sa ne simtim in siguranta alaturi de cei pe care ii iubim si (credem ca) ii cunoastem bine. Si totusi, mult prea adesea, acest sentiment de siguranta este distrus de violenta. Statistici din toata lumea atesta ca un mare numar de omucideri, violuri si abuzuri sexuale sunt comise de catre agresori cunoscuti si mai mult sau mai putin apropiati de victimele lor.

Desi problema violentei domestice preocupa in cel mai inalt grad societatea civila, factorii de decizie politica si cercetatorii din diferitele domenii ale stiintelor sociale, estimarile statistice pe care ne putem baza sunt cel putin aproximative, daca nu chiar irelevante, intrucat oamenii se feresc adeseori sa declare agresiunile la care au fost supusi de catre persoane apropiate. Motivele acestei retineri pot fi variate: mandrie; teama de represalii - indreptate fie asupra victimei, fie asupra altor membri ai familiei; teama de ridicol si de blam social; sentimentul si credinta ca institutiile statului nu pot oferi cu adevarat protectie si sprijin. Datorita acestor motive, un mare numar de agresiuni domestice nu sunt reclamate niciodata si, prin urmare, nu pot fi luate in calculele statistice, pentru a estima in mod realist amploarea si dinamica fenomenului. In cele ce urmeaza, vom privi ceva mai atent doua din tipurile majore de violenta domestica: conflictele dintre parteneri familiali si supunerea copiilor la diferite abuzuri.

Agresiunea fizica in cadrul cuplurilor

In Statele Unite, aproximativ o treime dintre femeile ucise au fost omorate de catre soti sau prieteni. In 1996 s‑au inregistrat peste o mie de crime interparteneriale si apropate patru sute de barbati au fost ucisi de catre sotii sau amante. Fireste ca astfel de crime si tot felul de alte abuzuri nu se petrec numai in SUA, ci reprezinta un fenomen intalnit pretutindeni in lumea de azi; si nu numai in cea de azi, ci parca de cand lumea. Noua este numai preocuparea institutionala de monitorizare cat mai atenta a violentei din cadrul cuplurilor.

Un rezultat surprinzator al anchetelor efectuate in SUA la scara nationala, in 1975 si 1985, este nivelul ridicat al agresivitatii sotiilor fata de soti. In termeni de violenta severa (cum ar fi lovirea cu pumnii sau cu picioarele, bataia, amenintarea cu o arma sau atacul armat), numarul abuzurilor comise de catre sotii asupra sotilor s‑a dovedit sensibil mai mare decat numarul agresiunilor comise de catre soti asupra sotiilor. Cercetarile prospective privind agresivitatea in primii ani de mariaj au constatat de asemenea rate mai ridicate ale abuzarii sotilor de catre sotii. E greu de crezut ca statisticile romanesti ar evidentia tendinte similare. Suntem inca o lume pronuntat patriarhala, in care modelele sociale si principiile educationale au tendinta sa inhibe in mare masura agresivitatea feminina in cadrul cuplului, ceea ce nu inseamna ca astfel de fenomene de inversare a rolurilor traditionale intre sexe nu s‑ar produce si la noi din ce in ce mai frecvent. Ceea ce rezultatele statistice nu scot in evidenta este faptul ca femeile recurg cel mai adesea la violenta aflandu‑se pe pozitii defensive, in scopuri de autoaparare si nu ca sa intimideze. Statisticile nu arata nici consecintele abuzului intre soti. De regula, acestea se soldeaza cu daune mult mai mari pentru femei, care sunt mai frecvent ucise, grav ranite sau fortate sexual de catre parteneri decat se intampla cu acestia din urma. Daca ii dam crezare Barbarei Morse, femeile sunt mai des victimele unor atacuri cu consecinte severe "nu pentru ca barbatii lovesc mai des, ci pentru ca acestia dau mai tare".

Constatari similare s‑au facut in urma studiilor asupra violentei in cadrul unor cupluri de parteneri necasatoriti. Dar gradul de violenta difera in functie de forma de asociere a cuplurilor. Nivelul mediu de violenta fizica este cel mai scazut in cuplurile care nu locuiesc impreuna (dating partners), are valori medii in cuplurile casatorite si este maxim in cadrul cuplurilor care traiesc in concubinaj. Cauzele asocierii dintre violenta fizica extrema si concubinaj nu sunt stabilite cu precizie, dar se poate presupune ca este un rezultat al stressului si tensiunii pe care le genereaza convietuirea ce nu se bazeaza pe un angajament solid.

Ca mai toate actele de agresiune, si violenta intre partenerii de cuplu este multiplu determinata. Intre factorii asociati cu o agresivitate interparteneriala ridicata se numara unele caracteristici individuale (varsta, atitudinea fata de violenta, abuzul de alcool si droguri, tip de personalitate), statusul socioeconomic (care include veniturile si educatia), conflictele interpersonale, stressul, izolarea sociala si, nu in ultimul rand, experienta dobandita in copilarie in cazul indivizilor care au crescut in sanul unor familii violente.

Copii abuzati

Copiii crescuti in familii violente sunt nu numai martori, ci si victime ale agresiunilor domestice. Din nefericire, supunerea copiilor la diferite abuzuri se intampla destul de frecvent. Se estimeaza ca anual in Statele Unite sunt abuzati fizic peste un milion de copii si peste 150.000 sunt supusi abuzurilor sexuale. Peste 60% dintre victimele violate sunt minori. Cel putin 2.000 de copii anual - adica in medie cinci pe zi - mor de mana parintilor sau a celor care au grija de ei. Toate datele disponibile indica faptul ca minorii sunt victimizati mai des decat adultii.

Copiii sunt abuzati atat de catre straini, cat si de membrii de familie, dar cele mai severe abuzuri, indeosebi in cazul copiilor mici, sunt comise de catre parinti si persoanele care ii au in ingrijire. Baietii sufera mai multe abuzuri fizice decat fetele iar mamele sunt mai inclinate decat tatii sa abuzeze fizic de copiii lor. Dimpotriva, fetele sunt supuse mai frecvent decat baietii abuzurilor sexuale, iar tatii sunt mai inclinati decat mamele sa abuzeze sexual de copiii lor.

Ca si agresiunile interparteneriale, abuzarea copiilor este multiplu determinata. Printre factorii asociati cu incidenta crescuta a supunerii copiilor la tot felul de abuzuri trebuie mentionate caracteristicile individuale ale parintelui abuziv si cele ale copilului abuzat; statusul socioeconomic al familiei; experiente stresante; izolarea sociala; conflicte conjugale. Un rol aparte revine experientei infantile a parintilor - mai exact conteaza foarte mult daca acestia au fost sau nu la randul lor supusi unor abuzuri in copilarie.

Ciclul violentei familiale

Conexiunea repetabila dintre violenta din copilarie si cea din viata adulta constituie un pattern, cunoscut sub numele de ciclu al violentei familiale. Copiii care au fost martorii unor scene de violenta sau care au fost ei insisi supusi abuzurilor sunt mai inclinati sa abuzeze, ca adulti, de membrii de familie ori, dimpotriva, sa fie victime predilecte ale abuzurilor comise de catre persoanele apropiate. Si este mai probabil ca ei sa abuzeze de proprii lor copii. La randul lor, acestia sunt mai predispusi sa interactioneze violent intre ei si fata de parinti. Cu toate acestea, transmiterea din generatie in generatie a violentei domestice nu este inevitabila. Multi oameni care au asistat la scene de violenta sau care au fost abuzati in copilarie nu isi brutalizeaza la randul lor partenerii de viata sau progeniturile. Ciclul violentei familiale descrie o tendinta, nu insa o trista fatalitate.

Reducerea violentei in familie

Violenta domestica este o grava problema sociala care, fiind determinata de multi factori, trebuie abordata conform unor strategii variate. De exemplu, in unele tari au fost adoptate legi speciale, care obliga anumite categorii profesionale, cum sunt medicii, sa raporteze cazurile suspecte de abuz asupra copiilor. Dupa 1900, multe state au adoptat legi care interzic hartuirea, amenintarea sau urmarirea persoanelor, comportamente care frecvent constituie preludiul manifestarilor violente fata de un fost partener (sot / sotie). Desi controversat, in multe tari a fost legiferat si arestul preventiv al celor care comit acte de violenta domestica. Au fost amenajate adaposturi pentru femeile batute de soti si pentru copiii lor, care le ofera protectie, precum si anumite servicii sociale: consultanta juridica, asistenta psihologica, oferte de serviciu etc. Familiile in care a fost abuzat un copil pot fi silite prin hotarare judecatoreasca sa participe la sedinte de terapie familiala. In cazuri extreme, parintii care isi brutalizeaza copiii pot fi decazuti din drepturile parentale.

Dezvoltarea unor programe specifice de protectie a victimelor si de reducere a probabilitatii ca acestea sa fie supuse abuzurilor in mod repetat sunt extrem de importante. Dar violenta domestica are loc intr‑un context mai larg. Saracia este, fara indoiala, un mediu propice pentru atitudini neglijente si abuzive ale parintilor fata de copiii lor. Prin urmare, protectia familiilor de riscul violentei necesita ca membrii acestora sa beneficieze de sanse reale de acces la educatie si locuri de munca. Pe de alta parte, dupa cum am subliniat de mai multe ori in acest capitol, atitudinile exercita o influenta puternica asupra comportamentului agresiv. Daca societatea legitimeaza si glorifica violenta, cu totii suntem in pericol.