Alte teorii ale invatarii

Alte teorii ale invatarii

Psihologia invatarii consemneaza o serie de teorii alaturi de cele clasice, care reflecta puncte de vedere diferite:

Teoria neuro-fiziologica (Lashley, Hebb) care prezinta mecanismele neurologice ale invatarii din care retinem ipoteza recrutarii neuronilor pentru un anumit circuit si a legii 'primul venit, primul servit'.

Teoria asociatiilor verbale (H. Ebbinghauss, 1913) elaborata in legatura cu cercetarile asupra memoriei cand s-a demonstrat ca inregistrarea unei silabe este puternic influientata de prezenta altor silabe. Cercetarile ulterioare au scos in evidenta faptul ca invatarea unei singure asociatii dintr-o intreaga succesiune este puternic influientata de interferenta altor asociatii. Acesta este un argument pentru cele mai multe cazuri de invatare verbala ce intervin in viata individului, care trebuia sa fie profund marcata de sensul materialului invatat.

Teoria modelelor statistico-matematice a fost initiata de Hull si are ca reprezentanti pe Atkinson, Estess, Bush, Morteller, Miller, Frick, Zapan. Pentru acestia invatarea este o modificare sistematica a posibilitatii raspunsului.

Teoriile performantei prin care Nackworth, Adames isi conditioneaza performanta de nivelul vigilentei si detectarea semnalelor.

Teoria informatiei sau a comunicarii bazata pe ideile lui Shanon si Weaver, folosita mai mult in descrierea cantitativa a invatarii verbale in care apar notiunile de cantitate de informatie, capacitatea canalului, proces informational , discret si continuu etc.

Teoria cibernetica reprezentata de Skinner, Landa, Zapan- a mecanismelor comune in organism si masini, in care fundamental este conceptul de feed-back ca element a autocontrolului si autoreglarii.

Teoria instruirii a lui J. K. Brunner (1965) care apreciaza ca dezvoltarea intelectului este dependenta de instrumentele folosite, educatia necesitand sa asigure elaborarea proceselor si functiilor psihice prin activitati care le solicita specific. In acest sens, o buna instruire trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa realizeze predispozitia pentru invatare; sa structureze cunostintele astfel incat sa fie cat mai repede intelese, sa stabileasca ordinea cea mai eficienta a materialului de invatat; sa precizeze natura si ritmul recompenselor si pedepselor.

Dupa cum s-a putut remarca din trecerea in revista a acestor teorii asupra invatarii, fiecare este susceptibila de remarci critice.

Teoriile asociationiste sunt in mare masura explicative, se refera la tipurile simple de invatare, in timp de teoriile cognitive explica. cu deosebire, fenomenele de invatare mentala.

Retinem contributia asociationistilor la studiul comportamentului care a reusit sa degaje anumite zone ale cunoasterii rolului indicatiei si informatiei in organizarea actinii de invatare, precum si evidentierea importantei invatarii interioare, acea tendinta a subiectului de a aplica la o situatie noua metodele care i-au reusit in cazul altor probleme, ceea ce poate facilita solutia, prin transfer pozitiv, sau, dimpotriva poate influienta negativ, prin interferenta, rigiditatea intelectuala.

Pentru formele superioare de invatare teoriile cognitive au construit modele matematice, cuprinzand intr-o ecuatie algebrica elementele caracteristice ale strategiei invatarii. Dar aceasta teorie matematico-deductiva se concentreaza, mai ales, asupra relatiilor de contiguitate din procesul memoriei mecanice, oprindu-se departe de mult mai importantele legaturi logice. Axiomele acestor teorii nu reusesc sa exprime legaturile cu sens creator care se situeaza in prim plan in procesul invatarii umane.

Orice invatare presupune procese psihice de cunoastere si de reglare efectorie a comportamentului. Cel mai simplu model teoretic este dat de teoria S-R in care invatarea este un anumit tip de raspuns la o stimulare oarecare. Psihologia moderna a depasit acest gen de interpretare, scotand in evidenta, in mod deosebit, variabila intermediara, activitatile si particularitatile subiectului. Fiecare din aceste variabile - stimul, subiect, raspuns, in functie de conditii au pondere diferita in invatare.

A. Veriga cognitiva a invatarii are drept componente o veriga senzoriala si una logica.

1. Veriga senzoriala are la baza activitatea analitico-sintetica a scoartei cerebrale,    procesele senzoriale desfasurandu-se dupa mecanismul reflexelor conditionate. Planul senzorial al invatarii cuprinde atat orientarea in mediu cat si orientarea in situatii si detectarea informatiilor esentiale pentru dirijarea activitatii. Transmiterea si receptionarea informatiei depind de:

Ø     structura si calitatile analizatorilor, de finetea procesului de diferentiere la capatul central al acestora, acest proces fiind perfectibil prin invatare;

Ø     factori subiectivi: interese, atentie, obisnuinta de a detecta semnale, priceperea de a sesiza indicatori esentiali in perceperea unei situatii si anticiparea modului ulterior de evolutie.

Ø     experienta anterioara a subiectului, semnificatia pe care o are pentru el noua informatie receptata.

2. Veriga logica o gasim prezenta, in forma rudimentara si in invatarea specifica a animalelor superioare, dar ea este proprie omului, ca fiinta inzestrata cu limbaj. Acestei verigi ii revine sarcina de prelucrare, la nivel central, a datelor provenite atat de la ' intrarea' sistemului , cat si de la 'iesirea lui'. Ca moment central in reglarea comportamentului ea cuprinde procesul gandirii operationale, rezolvarea problemelor, luarea deciziilor, procesele mnemice si limbajul.

B. Veriga efectorie - motorie

Avand in vedere gradul de complexitate al organismului uman, reactia motorie nu va traduce direct stimularea din exterior, ci numai in dependenta de starea interna a organismului si in mod special, de subiectivitatea acestuia, care inseamna motivatie, vointa, ratiune, decizie, afect..

Actul motric este expresia exteriorizata, obiectivata a unei decizii mentale, condusa de un program sau o imagine. Rolul verigii efectorii nu se incheie sau nu poate fi redus la simpla executie exterioara a actului invatat, deoarece are rol si in reglarea inversa a verigilor care au precedat-o, facand posibila corectia imaginii ideo-motorii si chiar a procesului de dobandire a informatiei. Inca din 1935 P. K. Anohin a descris acest fenomen, numit al aferentatiei inverse.

Invatarea este conceputa de psihologia moderna ca o sinteza integratoare a verigilor cognitiva si efectorie, puse in functie de o situatie, de o relatie a omului cu ambianta si care necesita o adaptare cu caracter de relativa constanta. In acelasi timp, invatarea inseamna si restructurarea elementelor acestor verigi, deoarece orice adaptare este o modificare a comportamentului; in cazul invatarii modificarea este durabila, determina cresterea eficientei actului si, implicit, un grad superior de adaptare, el insusi susceptibil de progres pe calea unor noi restructurari a mecanismelor intime psiho-comportamentale.