COMUNICAREA INTERPERSONALA

Desfasurarea oricarei activitati sau relatii sociale impune cu necesitate comuniarea. Intr-o definitie generala, comunicarea este procesul de transmisie si receptie de informatie intre doua unitati ale unui sistem, ambele capabile sa decoficie semnificatia mesajului.

Teoria matematica a informatiei defineste notiunea de informatie ca fiind strans legata de notiunea de entropie, ce desemneaza gradul de nedeterminare a unui sistem. Odata asimilata informatia de catre sistem, ea reduce acestuia gradul de nedeterminare.

In cazul sistemelor sociale, comunicarea se poate realiza intre persoane, grupuri, organizatii sau institutii, fiecare nivel avand particularitatile sale de forma si calitative, care impun o tratare diferentiata ca relatie si ca proces interpersonal.

Relatiile de comunicare reprezinta in primul rand interactiunile psihologice desfasurate pe fondul unui schimb de mesaje care mediaza si conditioneaza raporturile umane. Capacitatea de comunicare depinde de existenta functiei semiotice, prin care se realizeaza saltul de la real la posibil. Obiectele si actiunile reale sunt substituite cu sisteme de semnale, semne si simboluri, care permit o infinita combinatie mentala desprinsa de toate restrictiile impuse, de caracterul material al realitatii obiective. Functia semiotica este legata nemijlocit de existenta limbii, respectiv a limbajelor, considerate instrumente intelectuale prin care se informatia se codifica sub forma de mesaje.

Conceptiile teoretice capabile sa evidentieze dimensiunile multiple ale comunicarii, adica dimensiunile informationale, praxiologice, psihologice, sociologice, cultural, formale sau informale se trateaza conform unor orientari teoretice:

a) teoriile informationale abordeaza comunicarea interpersonala din perspectiva ciberneticii si a teoriei generale a sistemelor, fiind inteleasa ca un proces bilateral de transmitere si de receptie a informatiei, in care sunt implicate patru componente principale:

emitatorul, care codifica informatia sub forma unui mesaj:

receptorul, care primeste si decodifica mesajul;

limbajul, ca sistem de semne cu reguli de combinare si utilizare;

canalul de informatie, adica sistemul prin care circula informatia.

Fiecare componenta este caracterizata printr-o serie de parametri functionali, care vizeaza capacitatea de stocare si prelucrare a informatiei, viteza de transmitere, perturbatiile intervenite in sistem, fiabilitatea retelei de comunicare.

Structura generala a procesului de comunicare interpersonala are si o forma schematica:

Emitator Receptor

Mesaj Mesaj

Codificare EMISIE CANAL RECEPTIE Decodificare

PERTURBATII

Informatie Informatie

Pornind de la acest model general, studiul procesului de comunicare implica identificarea emitatorilor si receptorilor, determinarea naturii canalului de comunicare utilizat si relevarea caracteristicilor limbajului folosit pentru codificarea informatiilor.

Din analiza acestor elemente, rezulta cateva reguli de baza ale unei comunicatii eficiente:

codul receptorului si emitatorului trebuie sa fie comun, atat in ce priveste repertoriul de semne, cat si al regulilor de codificare a informatiilor;

mesajul trebuie sa fie o noutate informationala pentru receptor, astfel incat asimilarea sa sa duca la reducerea gradului de nedeterminare a situatiei problematice care se cere rezolvata;

costurile comunicarii trebuie sa fie cat mai reduse, fara insa ca acest lucru sa afecteze acuratetea procesului de comunicare;

sistemul trebuie sa aiba un mare grad de rezistenta la perturbatii, asigurandu-se fidelitatea informatiei vehiculate.

Consecinta: Teoria informationala a comunicarii accentueaza aspectele formale ale procesului de comunicare, dar nu acorda o importanta similara semnificatiei si mecanismelor psihologice implicate in desfasurarea procesului. Analiza psihosociala a comunicarii este insa necesara si utila in cele mai multe imprejurari.

b) Teoriile constructiviste accentueaza procesele psihice prin care informatia structureaza sau modifica sistemul de reprezentari ale subiectului, intervenind direct in activitatea de construire a realitatii sociale. Din aceasta perspectiva, comunicarea este un proces de coelaborare a realitatii in care locutorii isi ajusteaza reciproc sistemele de reprezentari despre un sector al realitatii, constituind astfel chiar obiectul comunicarii interpersonale.

Legatura dintre reprezentarile sociale si comunicare este atat de stransa incat, in absenta comunicarii, aparitia si vechicularea reprezentarilor ar fi practic imposibila. De aici rezulta ca reprezentarea este cea mai importanta componenta psihologica a informatiei.

Conceptele principale cu care opereaza aceste teorii sunt:

contactul comunicativ;

situatia potential comunicativa;

interlocutorii;

validarea sau non-validarea mesajului;

influenta prin comunicare.

In acest context teoretic, cele mai importante aspecte ale procesului de comunicare sunt:

factorii personalizarii exprimarii - personalizarea depinde de o variabila numita gradul de libertate a locutorului. Acesta este conditionat de obiectivele urmarite, de raporturile dintre parteneri, de constrangerile normative ale sistemului, de distanta fata de referent si de canalul de comunicare utilizat;

modelul activ de codare-decodare

nivelurile de elaborare discursiva a mesajelor

c) Teoriile semiotice pun accentul pe structura si functiile limbajelor ca instrumente esentiale ale comunicarii.

Limba este un sistem complex de comunicare sociala, produs al evolutiei istorice si culturale a unei comunitati, respectiv grup etnic, popor, natiune, si este in acelasi timp un rezultat al coexistentei membrilor acestei comunitati. Limba acumuleaza in dinamica si structura sa experienta generatiilor istorice, fiind atat conditie cat si consecinta a oricarui proces progresiv social, cultural sau tehnologic.

Prin limba se fixeaza, se prelucreaza si se transmite experienta sociala a comunitatii sub forma de cunostinte, credinte, valori, norme si modele culturale.

In structura limbii intra doua elemente:

lexicul = ansamblul de semne organizate si combinate dupa anumite reguli si avand corespondente semantice determinale cu obiectele, fenomenele sau calitatile pe care le desemneaza. Deci, lexicul reprezinta totalitatea cuvintelor cuprinse in dictionarul general al unei limbi.

sintaxa = regulile de combinare a elementelor lexicale in procesul de folosire a limbii ca instrument de comunicare orala sau scrisa.

Lexicul impreuna cu sintaxa formeaza un cod prin care se asigura transferul informatiei in mesaj.

In raporturile umane, limba se particularizeaza sub forma de limbaje, dupa criterii profesionale, de grup sau individuale. Limbajele sunt sisteme naturale sau conventionale de semne, semnale sau simboluri, care mijlocesc fixarea, pastrarea, prelucrarea si transmiterea informatiei si exprimarea starilor, intentiilor, atitudinilor subiective.

Limbajele poarta amprenta caracteristicilor psihosociale ale persoanelor si grupurilor care le folosesc, fiind transparente in ce priveste natura grupurilor, profilul personalitatii colocutorilor, profesia, nivelul de instructie, statutul social s.a.

Structura limbajului evidentiaza trei dimensiuni principale:

dimensiunea semantica = raporturile de semnificare dintre semnele folosite si obiectele desemnate;

dimensiunea sintactica = ansamblul regulilor de structurare si combinare a semnelor in cadrul procesului de transmitere a mesajelor;

dimensiunea pragmatica = data de normele de utilizare si interpretare a sistemului lingvistic de catre persoanele implicate in actul comunicarii.

Relatia de comunicare presupune punerea in legatura a doua universuri semantice - universul lingvistic si universul existential. Din punct de vedere psihologic, distinctia dintre aceste universuri este utila pentru relevarea factorilor care influenteaza comunicarea interpersonala. Universul existential inseamna continutul evenimentelor traite direct sau indirect, constientizate sau nu, cu efect in plan individual. Universul semantic inseamna evenimentele universului existential ce au semnificatie in campul constiintei individuale. Universul lingvistic reprezinta zona evenimentelor care pot constitui obiectul unor mesaje in urma codificarii lor prin limbaj natural sau artificial.

d) Teoria comportamentala pune semnul egalitatii intre comunicare, mesaj si comportament. Orice comportament capata valoare de mesaj, transmitand informatii pe cale verbala, paraverbala sau non-verbala. Mesajul rezultat din integrarea dinamica a acestor componente capata sens numai in context relational, reprezentand simultan o informatie si o relatie.

e) Teoria psihosociala integreaza dintr-o perspectiva sistemica aspecte teoretice si experimentale ale teoriilor anterioare. Comunicarea implica comportamente efective, de influentare, de coactiune, fiecare influentandu-se reciproc si dand situatiilor sociale caracter de unicitate si irepetabilitate. In aceasta teorie, limbajul indeplineste o serie de functii psihosociale suplimentare:

functie de facilitare cognitiva;

functie comunicativa;

functie expresiva, in special limbajul para si non-verbal (de exteriorizare a starilor emotionale);

functie persuasiva (de influentare mai mult sau mai putin constientizata a celor aflati in contact psihologic printr-o anumita structurare a limbajului si printr-o utilizare abila a diferitelor forme de limbaj. Influentarea poate merge de la simpla sugestie pana la persuasiunea care, la limita, poate capata caracteristicile manipularii);

functie reglatorie, de autoreglaj comportamental prin formularea de scopuri si etape de activitate, prin elaborarea strategiilor de actiune si a criteriilor de evaluare;

functie axiologic-existentiala, de valorizare culturala a existentei umane.

Concluzie: Din punct de vedere psihosocial, actul comunicarii semnifica racordarea a doua universuri existentiale si spirituale, care capata astfel consistenta, forma si valoare.

FORMELE COMUNICARII

Dupa modul de implicare activa a interlocutorilor in actul de comunicare se deosebesc trei forme:

comunicarea unilaterala (univoca) caracterizata precum un monolog;

comunicarea bilaterala (biunivoca) in care participa activ ambii locutori;

comunicarea poliinteractiva (multiunivoca) in care participa activ mai multe persoane precum in dezbaterile de grup.

In functie de mijloacele folosite pentru codificarea si transmiterea mesajelor se deosebesc trei forme de comunicare:

1) comunicarea verbala realizata prin limbaj. Ea realizeaza si autovalorizarea partenerilor, focalizarea atentiei locutorilor, structurarea si reglarea relatiilor interpersonale intr-un context dat, precum si obiectivarea unor evenimente particulare in plan social. Acest tip de comunicare presupune utilizarea riguroasa a codurilor verbale in forme omologate social, precum conversatia, discursul, proclamatia s.a.

2) comunicarea paraverbala realizata prin intermediul unor elemente prozodice si vocale: tonalitate, intensitate, intonatie, debit, pauze, pronuntii particulare functie de mesaj. Aceste componente completeaza continutul informational al mesajelor verbale, dar sunt de mare relevanta in planul expresiv-estetic al relatiilor interpersonale.

3) comunicarea nonverbala care implica semnale corpo-vizuale ce ofera informatii despre persoane si despre modul de participare al acestora la actul interpersonal. Aceste semnale pot fi:

statice, cu referire expresa la infatisare: fizionomie, tipul morfologic, riduri, cicatrici, machiaj, vestimentatie. Semnalele statice pot fi:

o               naturale

o               dobandite

o               supraadaugate

cinetice cu referire la posturi generale ale corpului, gestica, mimica, orientarea privirii;

senzitive: olfactive, termice, tactile, implicate mai puternic in relatiile intime.

Nonverbalul realizeaza marcajul social si definirea contextului situatiei de comunicare, oferind informatii generale despre rasa, varsta, sex, apartenenta socioculturala si socioprofesionala, nivel de instructie, stare de spirit, intentii sau despre efectul informatiei primite. Aceste informatii creeaza fondul pe care se va desfasura comunicarea paraverbala si verbala, constituind si un feedback eficient de reglare a parametrilor comunicarii verbale.

In raport cu finalitatea explicita sau implicita se pot deosebi urmatoarele forme de comunicare:

1) comunicarea de consum, care este modalitatea spontana de mentinere si exprimare a contactelor sociale, lipsita de obiectiv si fara o valoare informationala deosebita, ce mentine si promoveaza coeziuni sociale pe fond de relaxare, putand constitui terenul pentru dezvoltarea unor relatii interpersonale mai profunde;

2) comunicarea de influenta, prin care se realizeaza schimbarea opiniilor si atitudinilor colocutorilor in concordanta cu cele ale persoanei care controleaza relatia. Influenta verbala poate fi de sugestie, ordin, dispozitie normativa sau persuasiune;

3) comunicare instrumentala, utilizata in special in dezbateri sau coactiuni, in contextul unei situatii problematice. Ea poate capata forma de informare, dezbatere, coordonare sau control interpersonal. Eficienta comunicarii instrumentale determina performanta grupului in desfasurarea activitatii personale.

4) comunicare de sustinere psihologica care poate imbraca forme de la simpla aprobare sau incurajare, pana la constructii demonstrative complexe care sa justifice atitudinea adoptata.

STRATEGII DE OPTIMIZARE A COMUNICARII INTERPERSONALE

Studiile experimentale dovedesc ca disfunctionalitatile si conflictele ce apar in relatiile interpersonale de grup sau organizationale se datoreaza in proportie considerabila deficientelor de comunicare.

Identificarea factorilor care conditioneaza desfasurarea procesului de comunicare permite si elaborarea strategiilor de optimizare a acestuia, cu efecte pozitive in toate planurile existentei sociale.

Exista mai multe categorii de factori aflati in interdependenta:

1. factorii psihoindividuali, ce se refera la capacitatile si caracteristicile cognitive, lingvistice, afective, motivationale si temperamental-caracteriale ale subiectului, ce intervin nemijlocit in structurarea continutului si formei mesajelor transmise. Conteaza nivelul dezvoltarii intelectuale, flexibilitatea si gradul de adecvare a limbajului, componenta afectiva ce insoteste mesajul, motivatiile ce sustin conduita comunicatorului, trasaturile de personalitate (timiditatea, sociabilitatea, egocentrismul, eventualele complexe, temperamentul, stilul cognitiv si relational);

2. factorii socioculturali tin de normele si modelele care reglementeaza raporturile interpersonale intr-un spatiu istoric si cultural. Acestea au o valoare normativa la care persoanele se raporteaza constient, dar si o valoare structuranta, legata de socializarea si integrarea sociala a membrilor comunitatii, aspect care de regula nu este constientizat de cei implicati. Diferentele sunt mari de la o cultura la alta, in special in ce priveste relatia dintre sexe, categorii de varsta, categorii de statut socioeconomic.

3. factorii psihosociali, cu doua surse de origine:

statutul social si profesional, ca si caracteristicile grupurilor sau organizatiilor din care fac parte in mod real sau virtual;

profilul situatiei sociale care se construieste progresiv, ca urmare a desfasurarii actului interpersonal. Sunt importante in acest context natura si caracteristicile statutului, prestigiul, functiile afective si experienta acumulata in exercitarea statutului, precum si caracteristicile constructului psihosocial al individului.

4. factorii circumstantionali (situationali) deriva din climatul relational, generat de evenimente intamplatoare, nelegate de situatia in desfasurare, privind spatiul fizic de desfasurare a relatiei, ambianta fizica si sociala si dispozitia participantilor.

Desi par neimportante, aceste amanunte influenteaza considerabil, motiv pentru care analiza si programarea conditiilor de desfasurare a unor intalniri constituie elemente de debut, in pregatirea conditiilor optime in vederea obtinerii rezultatelor scontate. Elaborarea unor strategii de optimizare a comunicarii porneste de la analiza corelativa a tuturor acestor factori pe fondul unei bune cunoasteri a situatiei concrete in care se desfasoara intalnirea.

In primul rand se fixeaz obiectivele intalnirii, ceea ce presupune cunoasterea si evaluarea partenerilor, de unde rezulta alegerea si proiectarea conditiilor ambientale. De aici, crearea atmosferei favorabile discutiilor in debutul carora apar inevitabil generalitatile pregatitoare. Urmeaza desfasurarea discutiilor cu centrarea atentiei asupra mesajelor, persoanelor sau situatiei in desfasurare, laolalta cu elaborarea si emiterea mesajelor, in functie de obiectivele urmarite si de reactiile interlocutorilor. Aceste reactii (verbale, nonverbale, paraverbale) sunt luate in vedere in scopul obtinerii rezultatelor dorite.

Practica sociala emite o serie de REGULI care, odata respectate, asigura succesul actelor de comunicare interpersonala si calitatea actelor interpersonale in general:

discutiile trebuie sa inceapa cu referiri generale la situatia data sau la persoana interlocutorului, evitandu-se formularea de asertiuni categorice, de intrebari inchise sau dificile, de intrebari care sugereaza raspunsul si evitandu-se manifestarea dezacordului fata de unele aspecte ce urmeaza a fi discutate;

in continuare se stimuleaza conversatia prin oferirea de informatii nesolicitate, consideratie pozitiva fata de interlocutor, cu alternarea temelor, evitarea stereotipurilor si manifestarilor plictiselii;

se formuleaza apoi intrebarile deschise, alternand cu intrebari inchise, care sa fixeze coordonatele problemelor in discutie;

se mentine concentrarea activa pe continutul mesajului, cu confirmarea periodica a receptarii acestuia, prin sublinierea sau reluarea unei idei avansate de interlocutor si solicitarea de informatii suplimentare;

se mentin discutiile la nivelul sferei motivationale a interlocutorului, incercandu-se motivarea acestuia pentru posibilele rezultate ale intalnirii;

se manifesta discret sentimente pozitive fata de interlocutor si de situatia in desfasurare, cu evitarea evocarii unor sentimente sau evenimente neplacute;

se folosesc mesaje complexe la nivelul para- si nonverbal in deplin acord cu capacitatea de intelegere a interlocutorului;

se evoca periodic numele interlocutorului, ca si titlurile acestuia ca forma de respect si de readucere a discutiei la tema dorita. Daca pozitia interlocutorului este foarte inalta, nementionarea acesteia este de regula interpretata nefavorabil;

se evita gesturile care sugereaza plictiseala sau dezinteresul, stereotipurile verbale, rasfoitul hartiilor, jocul cu obiecte de pe birou, discutiile paralele cu alte persoane pe teme terte sau fixarea insistenta cu privirea a unor obiecte din camera. Privirea se centreaza pe interlocutor, nu jenant sau insistent si fara a sugera intentia de a domina partenerul;

se mentine permanent un feedback privind continutul si forma mesajului, modul de abordare al problemei, stilul relational, atitudinea fata de interlocutor si durata intrevederii.

Pe baza cunoasteriii si respectarii acestor principii generale se formeaza un stil relational eficient ca si componenta a personalitatii, ce contribuie la mentinerea relatiilor interpersonale si a unui climat social optim.