CONCEPTUL DE PERSOANA IN PSIHOLOGIA SOCIALA

CONCEPTUL DE PERSOANA IN PSIHOLOGIA SOCIALA

Persoana reprezinta o categorie foarte importanta pentru psihologia sociala, deoarece tocmai la nivelul persoanei viata psihica incepe sa se manifeste, intr-un mod particular, concret si sintetic. Psihologia sociala isi incepe actiunea de cercetare si interventie nu de la nivelul general uman, ci de la nivelul individual particular catre social.

Termenul de persoana provine de la persona care in latina a avut, pe rand, mai multe definitii. A insemnat mai intai masca pe care si-o pune actorul (aparenta exterioara), apoi rolul actorului s-a extins catre actorul care joaca rolul, dupa care a capatat un sens general insemnand un personaj cu sens de valoare sociala, economica, politica, juridica. In toate aceste cazuri, notiunea de persoana desemneaza elementele care-i permit omului sa se manifeste si sa se exprime in afara sa, cuprinzand infatisarea exterioara, rolul, functia sociala.

Persoana este redusa astfel la o categorie sociala, care personifica diferite tipuri de relatii si in care latura psihologica a fost omisa. Dar, din cate cunoastem, persoana dispune totodata de un continut intern propriu dat de totalitatea fenomenelor psihice si de conexiunile lor. Ea dispune de laturi, tendinte si stari care-i sunt proprii, o definesc si ii asigura identitatea si stabilitatea in timp.

Daca o abordam din acest punct de vedere, atribuim persoanei mai multe sensuri:

ansamblul dispozitiilor innascute sau dobandite de individ;

organizarea dispozitiilor individuale cu accent pe caracterul structural si integrativ al acestora;

o organizare ierarhica a dispozitiilor individuale;

o organizare adaptata care dispune de unicitate, originalitate si irepetabilitate.

Definita sintetic, persoana ar reprezenta o organizare dinamica a sistemelor psihofizice care, intr-un anume individ, determina adaptarea sa originala la mediu.

Omul, ca persoana, se caracterizeaza prin existenta anumitor sisteme interne de motive si scopuri, prin trasaturi temperamentale si de caracter care conditioneaza dinamica si natura faptelor si prin capacitatile si aptitudinile care-l fac apt pentru anumite forme de activitate utile din punct de vedere social si prin niveluri diferite la care aceste insusiri personale influenteaza conduita si activitatea, imprimand si proceselor psihice un aspect personal legat de biologie, fiziologie si conditii socio-istorice si culturale ale respectivului. De aici apare posibilitatea unor abordari multiple ale persoanei din punct de vedere biologic, experimental, social si psihometric.

Abordarea biologica studiaza personalitatea din punct de vedere al experientei capatate din copilarie, din punct de vedere al premiselor genetice si apoi al dezvoltarii evolutive. In acest tip de abordare se examineaza interactiunea aspectelor conduitei cu baza biologica.

Abordarea experimentala are la baza studiul persoanei cercetand procesele perceptiei, invatarii, activitatii nervoase superioare, in vederea intelegerii modului in care evenimentele curente influenteaza conduita prin intermediul actiunii directe asupra structurii persoanei.

Abordarea sociala cerceteaza ambianta sociala a individului si influenta ei asupra persoanei, influenta modelelor, a rolurilor sociale si a culturii in intregime.

Abordarea psihometrica cerceteaza indicii care reflecta structura ei interna, respectiv insusirile interne ale persoanei. Masurarea insusirilor si deosebirilor dintre persoane se bazeaza pe observatii asupra conduitei personale, pe autorelatari si pe autoevaluari indirecte de caracteristici. Din acest punct de vedere persoana este sinteza tuturor caracteristicilor individului intr-o structura unica care este predeterminata, dar se modifica in urma adaptarii la mediul constant schimbator.

Exista o independenta relativa, o anumita stabilitate a proceselor psihice care permit persoanei nu numai sa se adapteze, ci si sa se mentina aceeasi in fata unor diverse situatii. Aceasta independenta tine de componenta psihica interna a persoanei, care are mai multe laturi:

latura intelectuala include totalitatea proceselor de cunoastere;

latura dinamico-energetica include temperamentul, afectivitatea, motivatia;

latura proiectiva include trebuintele, tendintele, dorintele, aspiratiile, scopurile, idealurile;

latura efectoare (instrumentala) include deprinderile, capacitatile, aptitudinile

latura relationala include trasaturile de caracter.

Toate aceste laturi ne arata ca la nivelul persoanei avem de-a face cu o extraordinara bogatie de continut. Complexitatea persoanei cuprinde particularitati individuale, capacitati, valori, motive, emotii, temperamente, dispozitii si caractere tipice.

Premisele genetice, deosebite in stiluri alimentare, in privinta bolilor specifice, a conditiilor climatice, pot influenta functiile corpului, deci si conduita persoanei. Deosebirile culturale, incepand cu cele nationale si pana la cele specifice ambiantei imediate, confera conduitei umane nuante specifice. Dar, ceea ce e definitoriu pentru persoana nu este atat cantitatea componentelor, cat caracterul integral, unitatea si sinteza acestor componente. Din acest motiv putem considera ca notiunea de persoana intra intr-un grup de notiuni foarte generale, alaturi de notiunea de unitate, individualitate si distinctie.

In virtutea acestei constructii diversificarte si totusi unitare, persoana functioneaza ca un ansamblu de conditii interne ale reflectarii psihice si ale conduitei omului. Actiunea influentelor externe se refracta prin persoana. Efectul lor psihologic este imediat si conditionat de particularitatile persoanei, care se prezinta ca o prisma cu mai multe fatete, ce includ starea sau nivelul de vigilitate, starea de oboseala sau odihna, de boala sau sanatate, precum si istoria dezvoltarii individuale.

Aceste imprejurari lasa loc pentru manifestarea spontaneitatii persoanei in determinarea conduitei sale, precum si pentru posibilitatea cunoasterii, a explicarii, a prevederii, in imprejurari determinate persoana fiind cea care ne permite sa putem prevedea cine este si ce va face intr-o situatie data.

Exista cateva trasaturi de personalitate care au un caracter stabil, adica se manifesta de la nastere pe tot parcursul vietii. Opozabilitatea este una din caracteristici: mama stie intotdeauna cand copilul ei este un incapatanat de la nastere. Alte trasaturi se manifesta de timpuriu numai ca potentialitati, dezvoltandu-se treptat si capatand forma finala numai ca rezultat cu conditii favorizante ale mediului ambiant. Astfel, copilul nascut cu o receptivitate crescuta la stimuli externi poate dobandi in stare adulta o anume iritabilitate care duce la explozii in orice situatie critica, ori poate deveni deosebit de sensibil la orice noutate, manifestand curiozitate si spirit inventiv.

Daca dezvoltarea evolueaza curgator si continuu, totul este bine cel putin din punct de vedere al psihologului, pentru ca acesta poate sa examineze trasaturile de personalitate si evolutia lor in potentiale treptat marite. Dar intreruperile (perturbarile) continuitatii, pot duce la evoluari instabile, ducand la un adult instabil, care din punctul de vedere al psihologului pune probleme, pe de o parte referitoare la punctul de plecare al evolutiei caracteristicii si pe de alta parte la mecanismele de evolutie.

Putem face o descriere a persoanei in termeni de calitate sau de tipuri de baza. Calitatea este o caracteristica a persoanei care exista mult timp, manifestandu-se in conduita omului in diverse situatii. A descrie insusirile personalitatii inseamna a remarca, spre exemplu, inclinatia omului de a fi punctual la lucru, la scoala, la o intalnire, la plecarea trenului. Dar, numim pe cineva "punctual" nu pentru ca este intotdeauna exact in toate imprejurarile, ci luandu-l in comparatie cu altii, ceea ce inseamna ca vorbim despre o calitate de personalitate numai in corelatie cu granitele manifestarii acestei calitati la diferiti oameni.

Comparand oamenii intre ei, ne concentram asupra particularitatilor conduitei lor in care se observa cel mai bine deosebirile individuale. Procedand insa astfel, ignoram alte calitati dupa care membrii unui grup nu se prea disting unul de altul. Totusi, cele doua tipuri de calitati - cele care apartin grupurilor si cele care apartin individului - nu sunt unele mai importante decat altele. Ele sunt apreciate in functie si de cel care le apreciaza.

De exemplu, psihologul care apartine unei anumite comunitati, nationalitati sau culturi, deabia va remarca suspiciunea ca trasatura caracteristica a personalitatii si asta pentru ca aceasta trasatura apartine aproape tuturor celor care fac parte din acea comunitate. Spre deosebire, psihologul care apartine unei culturi diferite va remarca mai degraba tocmai suspiciunea ca fiind particularitatea cea mai clara a personalitatii indivizilor, cu toate ca acestia nu se disting prea mult unul de altul dupa acest indice. Dar el va remarca acest lucru tocmai pentru ca are o perspectiva mai larga, exterioara, si pentru ca are posibilitatea sa compare cultura pe care o cerceteaza cu altele carora suspiciunea nu le este atat de clar caracteristica. Aceasta inseamna ca o cauza pentru care putem sa nu observam o insusire principala a omului se afla in limitele punctului de vedere al societatii si al propriei culturi.

Conform modelelor factoriale de personalitate, in structura intraindividuala a persoanei intra un complex de insusiri corelate ale organismului: sexuale si de varsta, neurodinamice (forta si mobilitate), constitutional bio-chimice (schimbul de substante, balans energetic etc.).

Diferiti indici ai acestor insusiri intra in corelatii pozitive sau negative cu alt factori fundamentali de personalitate, precum: echilibrul sau dezechilibrul emotional, factorul intuitiv senzorial-perceptiv, factorul intelectual verbal sau non-verbal, orientarea interna (introversiunea), orientarea externa (extroversiunea).

Dezvoltarea persoanei merge de la insusiri simple, disparate, spre formatiuni complexe integrale, care asigura reglarea superioara a conduitei si activitatii persoanei. Asemenea structuri sunt:

orientarea, in care intra sistemul trebuintelor, intereselor si idealurilor persoanei;

capacitatile, in care intra sistemele de insusiri intelectuale, voluntare si emotionale;

caracterul, in care intra sistemul relatiilor interiorizate si transformate in atitudini.

In procesul real al conduitei umane interactioneaza toate aceste functii, dar interactiunea nu este intamplatoare, ci este subordonata principiilor fundamentale ale constructiei persoanei, respectiv principiul ierarhic si principiul coordonarii.

Principiul ierarhic desemneaza faptul ca in contextul componentelor persoanei exista intotdeauna un nivel conducator si acesta este dat de insusirile psihosociale cele mai generale si mai complexe ale omului: atitudinea fata de grup, atitudinea fata de munca si atitudinea fata de sine. Acestea isi pun amprenta pe intreaga personalitate si isi subordoneaza insusirile elementare si particulare.

Principiul coordonarii exprima relativa autonomie a insusirilor corelate ale persoanei a caror interactiune se realizeaza pe picior de egalitate, incluzand o serie de grade de libertate.

Omul este nu numai suportul unui ansamblu de relatii sociale, ci si subiectul unui ansamblu de activitati sociale fundamentale prin intermediul carora se realizeaza atat interiorizarea influentelor externe, cat si exteriorizarea lumii interne a omului. Astfel de activitati sunt, de exemplu, cunoasterea, comunicarea si munca.

Interiorizarea incepe inca din primele momente ale insusirii cunostintelor si elementelor experientei sociale pe calea invatarii si a educatiei si ea constituie suportul exteriorizarii ulterioare.

Exteriorizarea inseamna nu numai obiectivarea si exprimarea interiorului catre exterior, ci inseamna si un proces de creatie, constructie, transpunere a proiectelor si idealurilor in realizari efective.

Exteriorizarea influenteaza procesele interiorizarii, reprezentand un mediator al cunostintelor si operatiilor insusite si, in acelasi timp, interiorizarea sprijina si intareste procesul exteriorizarii. Aceasta inseamna ca omul, in raport cu lumea naturala sau sociala, se manifesta ca un sistem deschis - ca un microcosmos care reflecta si reproduce macrocosmosul. In centrul acestui sistem se afla insusirile omului ca persoana cu nenumaratele ei legaturi sociale, precum si insusirile omului ca subiect al activitatii care contribuie la transformarea realitatii.

Dar omul functioneaza nu numai ca un sistem deschis, ci si ca un sistem inchis - ca individualitate care rezulta din legaturile interne dintre insusirile individului, dispunand de o anumita forma si de stabilitate.

Insusirile de sistem inchis se imbina cu cele de sistem deschis si din acest motiv constiinta omului apare simultan ca reflectare subiectiva a lumii obiective si ca lume interna a persoanei. Lumea interna nu este insa inerta, imobila, ci este activa, intr-o permanenta transformare, intr-o permanenta cautare de sine si intr-un efort continuu de autodefinire. Devenirea omului capata forma definirii de sine, respectiv a autodefinirii.

Filosofii spun ca, caracteristica centrala a fiittei umane o constituie antinomia dintre caracterul vremelnic al existentei si faptelor umane si apartenenta sa la eternitate. Se spune ca eternitatea este parte integranta a omului si reprezinta un factor important al constiintei de sine. Dar, ca fiinta biologica, omul este finit, ceea ce inseamna ca realizarile lui se desfasoara cu necesitate in timp si spatiu. De aici apare insatisfactia constanta de pe urma acestei realizari.

Intre temporalitate si extra-temporalitate, exista nu numai opozitie, ci si o legatura. La nivelul fiintei umane, nelimitatul apare in forma limitatului, infinitul si atemporalul se transforma in vremelnic, iar extra-temporalul poarta sensul si modelul de interpretare a temporalului. Aceasta inseamna ca dezvoltarea persoanei poate fi inteleasa ca o realizare de catre individ a infinitatii sale potentiale, ori ca devenire a omului ca specie in fiecare individ.

Corelarea aspectelor spatio-temporale ale existentei, conduce cu necesitate la problema autodefinirii care presupune obligatoriu examinarea viitorului. Viitorul inseamna pentru om o proiectare a sinelui in perspectiva si, in acelasi timp, un domeniu care motiveaza valoric dezvoltarea persoanei.

Dobandirea de catre om a unitatii sale valorice formeaza continutul autodefinirii orientate spre viitor. Cercetarea psihologica concreta are ca subiect un individ muritor care se realizeaza in ordinea spatio-temporala a vietii sale. Spatiul este orizontul posibil al omului muritor, iar timpul capata valente valorice, el reprezentand trecerea si apropierea vietii de capat.

Psihologia sociala in speta utilizeaza notiunea de "spatiu de viata" (sau "camp de viata") al persoanei, care poate fi definit ca fiind totalitatea valorilor individuale, a resurselor si spatiilor actiunii reale, actuale si potentiale care cuprind: trecutul, prezentul si viitorul psihologic al persoanei.

Din punct de vedere psihologic, trecutul este o experienta, viitorul exista ca proiect, perspectiva, iar prezentul ca actiune, autodezvoltare si autorealizare. Fiecare din aceste dimensiuni au functii diferite, dar se afla in interactiune si se include in campul de viata al personalittaii. Astfel:

1. in raport cu prezentul, trecutul psihologic furnizeaza granitele si caracterul autodezvoltarii si conditioneaza succesul sau insuccesul, eficienta sau ineficienta actiunii. Pe baza experientei trecute se formeaza reprezentarile despre reusita sau nereusita actiunii intr-un anumit domeniu, iar in raport cu viitorul, trecutul psihologic aduce incredere sau neincredere. Pe baza experientei anterioare, a succeselor sau esecurilor in anumite sarcini, se formeaza la om expectatiile in raport cu viitorul, se prefigureaza succesele sau esecurile viitoare.

2. in raport cu trecutul, prezentul psihologic realizeaza bilantul realizarilor trecute, intervine corectiv si terapeutic si poate compensa nereusitele. Aceasta inseamna ca dobandirea unor experiente noi poate largi granitele reprezentarilor omului cu privire la propriile posibilitati si poate indeparta limitarile. In raport cu viitorul, prezentul, in functie de eficienta sau ineficienta dezvoltarii de sine, aduce viitorului sens sau non-sens, structura sau nestructura, caracter activ, planificabil, ori pasiv, intamplator. Autodezvoltarea pozitiva da viitorului un sens, il structureaza. il planifica si transforma omul in subiect al propriei deveniri. Cand, din anumite motive, autodezvoltarea nu se realizeaza sau este denaturata, viitorul este preceput ca lipsit de sens, iar omul se transforma in obiect pasiv al actiunii factorilor externi.

3. in raport cu prezentul, viitorul psihologic motiveaza si confera valoare, dar, in acelasi timp, poate sa lipseasca de sens si sa devalorizeze. Modul in care reprezentarile despre viitor actioneaza asupra conduitei umane prezente, poate modifica asteptarile cu privire la viitor si confera o anume valoare prezentului. Asteptarile pozitive dau prezentului valoare, pe cand cele negative lipsesc prezentul de valoare. In raport cu trecutul, viitorul psihologic poate sa apara fie ca o continuare si o dezvoltare a trecutului, fie ca o negare si o intrerupere a acestuia. Asta inseamna ca omul isi poate imagina viata fie ca o linie neintrerupta a dezvoltarii, proiectand aceasta dezvoltare in viitor, fie isi poate planifica viata prin schimbare, mergand catre polul opus fata de trecut si imaginand viitorul pe baza unor puncte de plecare diferite, noi.

Identitatea umana in raport cu trecutul, prezentul si viitorul psihologic releva mai multe functii legate de aceste planuri.

Functia prezentului este autodezvoltarea care include autocunoasterea si autorealizarea. Autocunoasterea se refera la latura in sens valoric spatio-temporal. Ea alimenteaza autorealizarea. Autorealizarea poate avea un spectru larg sau mai restrans si se poate distinge prin caracter creativ sau reproductiv.

Functia viitorului consta in a asigura perspectiva de sens si temporala a personalitatii. Modul in care omul se vede pe sine in viitor presupune reprezentarea despre ceea ce el va aprecia in viitor si despre ceea ce va da sens vietii sale, ceea ce inseamna proiectia valorica a viitorului. Aceasta proiectie se poate distinge prin:

saturatie valorica, adica existenta unui spectru larg de valori pozitive si semnificative sau prin vid valoric, ce inseamna absenta acestor valori semnificative;

coloratura emotionala intrucat viitorul are sens numai in sens subiectiv;

activismul sau pasivismul persoanei in raport cu viitorul, adica daca pentru viitor persoana se bazeaza pe fortele proprii, ori pe imprejurarile externe, respectiv daca se vede dependent sau independent.

Toate aceste caracteristici constituie un parametru al viitorului, numit valenta.

Din punct de vedere al viitorului este importanta:

indoiala la varsta tanara, respectiv indoiala in alegerea profesiunii, pentru ca alegerea profesiunii inseamna faptic proiectarea in viitor a unei anumite pozitii sociale. Ea face ca viitorul sa apara ca determinat, predestinat;

stabilitatea in alegerea profesionala si modul de proiectare a persoanei in cadrul acelei activitati;

cerintele fata de profesiune, respectiv ceea ce omul asteapta de la profesiune.

Aceste caracteristici constituie un indicator al viitorului care se numeste determinare. Determinarea are in timp valente diferite pe termen lung si pe termen scurt. Ea poate conduce la o perspectiva mai lunga sau mai scurta, in functie de posibilitatile omului de a realiza cei trei parametri.

Legatura dintre trecutul, prezentul si viitorul psihologic face parte integranta din conceptul de persoana si conduce la cateva concluzii:

punctul de vedere social al omului ca persoana este absolut necesar in studiile de psihologie diferentiata, deoarece structurarea progresiva a omului ca persoana porneste de la imprejurarile de viata, de la situatii si norme sociale, de la relatii interpersonale si de grup, astfel ca modelarea persoanei apare ca o lege a dezvoltarii vietii psihice a omului;

cercetarea diferentiata este absolut necesara in abordarea psihosociala a persoanei, deoarece toate functiile si rolurile umane individuale sau de grup isi au punctul de plecare in persoana, in structurile cognitive, afective, motivationale si atitudinale prin care persoana se autorealizeaza.