CRIMINOLOGIA PREVENTIVA

CRIMINOLOGIA PREVENTIVA

SECTIUNEA I

PREVENIREA CRIMINALITATII

1. Consideratii introductive

Criminalitatea mondiala, caracterizata prin coexistenta formelor clasice de inadaptare economica si culturala, a celor hiperadaptate ale criminalitatii organizate si a celei in 'gulere albe' si prin aparitia unor forme noi, de la o etapa la alta, preocupa tot mai mult forurile statale si suprastatale, institutiile specializate, oamenii de stiinta.

In contextul marilor schimbari sociale si politice contemporane, al dezechilibrelor cu cauzalitate multipla si al proceselor tensionate determinate de acestea, prevenirea si combaterea criminalitatii nu poate fi evitata, indiferent cate dificultati si inconveniente ar prezenta.

In Romania, recrudescenta criminalitatii este o realitate ingrijoratoare, consecinta a dificultatilor complexe pe care le antreneaza tranzitia la economia de piata, dar si a dificultatilor de adaptare la o societate civila in care structurile si mecanismele controlului social, specifice statului de drept nu sunt in totalitate constituite si nici nu functioneaza la parametrii doriti.

Identificand si studiind cauzele criminalitatii, stabilind starea si dinamica acesteia, anticipand schimbarile sale cantitative si calitative pe termen mediu si lung, criminologia isi propune sa evalueze masurile ce se impun si sa elaboreze programe convingatoare de prevenire a criminalitatii, de resocializare si reinsertie sociala a delincventilor.

Acest demers este in concordanta cu scopul general al criminologiei, respectiv fundamentarea unei politici penale eficiente, in masura sa produca efectele dorite. Oferind stiintei politicii penale propriile sale rezultate referitoare la starea, dinamica, esenta, cauzalitatea si legitatile criminalitatii ca fenomen socio-uman, precum si fundamentarea teoretica a strategiilor posibile, metodelor, procedeelor si mijloacelor practice de infaptuire a activitatilor de prevenire si combatere a criminalitatii, criminologia contribuie esential la particularizarea principiilor de politica penala ale oricarui stat.

Trebuie mentionat, totodata, ca solutiile nationale in problema luptei impotriva criminalitatii nu depind doar de acuratetea conceptiei teoretice, de structurile, programele si metodele prin care se infaptuieste strategia nationala de lupta impotriva criminalitatii, ci si de mijloacele materiale si financiare pe care statul poate sa le afecteze acestui scop. In consecinta, eficacitatea solutiilor adoptate pentru prevenirea si combaterea fenomenului infractional depinde de dezvoltarea social-economica a statului, de puterea reala a acestuia.

2. Definirea conceptelor

Desi prevenirea criminalitatii este considerata dintotdeauna drept obiectivul principal al politicii penale, ea a ramas, mai degraba, un concept vag, insuficient definit teoretic. A fost mai simplu sa se discute in termenii obiectivelor de realizat decat in termeni conceptuali. Aceasta situatie se datoreaza faptului ca acest concept vizeaza un domeniu atat de larg, incat, la un moment dat, el insusi devine difuz. De aceea, inainte de a defini conceptul de prevenire este necesar sa clarificam obiectivele, sfera de actiune si directiile efortului preventiv.

Prevenirea criminalitatii inseamna, in primul rand, preintampinarea savarsirii pentru prima data a acelor actiuni ori inactiuni umane pe care societatea le considera daunatoare pentru valorile sale, pentru evolutia sa normala catre progres, motiv pentru care aceste comportamente au fost sanctionate de legea penala.

In sens strict, prevenirea vizeaza mai ales acele comportamente care prezinta un grad de pericol social suficient de mare ca sa necesite o reactie prin mijloace de drept penal impotriva faptuitorilor.

In sens larg, prevenirea se indreapta impotriva tuturor comportamentelor deviante care, prin acumularea si adancirea unor procese socio-umane specifice, pot conduce la savarsirea de fapte antisociale sanctionate de legea penala. Trebuie sa mentionam ca, in aceasta viziune, conceptul de comportament deviant are o sfera de cuprindere mai larga decat acela de infractiune. Punctul de vedere juridico-penal trebuie, deci, completat cu punctul de vedere psiho-social, deoarece el permite atat o intelegere mai aprofundata a delincventei penale si a profilaxiei acesteia, cat si o abordare post-penala adecvata facilitarii reinsertiei sociale a celor care se fac vinovati de incalcarea legii.

Astfel, desi criminologia opereaza cu conceptul de infractor in sensul legii penale, obiectivul prevenirii este constituit dintr-un ansamblu de factori care determina sau favorizeaza savarsirea faptei ilicite. Acesti factori preceda incalcarea legii penale. Orice alta abordare ar fi nerealista intrucat ar semana iluzia ca prevenirea criminalitatii ar fi posibila si fara sa se actioneze asupra cauzelor criminalitatii . De aici, consecinta ca masurile concrete de prevenire nu pot fi orientate in mod just fara o conceptie clara asupra cauzelor care determina si a conditiilor care favorizeaza fenomenul infractional.

In raport de gravitatea si rolul factorilor cauzali se poate alcatui strategia combaterii cauzelor fenomenului, esalonarea eforturilor pe diferite etape, fiecare cu obiective apropiate sau mai departate. Nu s-ar putea renunta insa la cunoasterea cauzelor fenomenului si a cailor de eradicare a acestuia.

Actiunea preventiva nu va produce efectele scontate daca se va desfasura izolat, pe domenii sau tipologii infractionale. Prevenirea criminalitatii trebuie sa vizeze fenomenul in intregul sau, nu ca totalitate de infractiuni savarsite pe un anumit teritoriu, intr-o perioada de timp data, ci ca sistem, inteles ca ansamblu superior organizat de elemente aflate in relatii atat intre ele, cat si cu intregul caruia i se subsumeaza, ansamblu care este orientat catre realizarea unor efecte specifice, in conditii specifice.

In societate, interventia omului are un rol hotarator in procesul de transformare a posibilitatii in realitate. El actioneaza in cunostinta de cauza dupa ce a perceput informatiile provenite din mediul social, dupa ce le-a cercetat si evaluat in raport cu natura lor si necesitatile proprii, manifestand preferinta si asimiland pe acelea care ii satisfac interesele. In raport de conditionarile concrete, el isi manifesta libertatea optionala. Intrucat actul de decizie intervine intr-un context social guvernat de norme si valori general acceptate, responsabilitatea pe care o implica se constituie, la randul ei, intr-o ecuatie care exprima relatia dintre necesitatea sociala si liberul arbitru ca fundament al raspunderii.

In consecinta, masurile concrete de prevenire a criminalitatii trebuie sa reprezinte argumente suficient de puternice pentru ca, in balanta procesului individual de luare a deciziilor, sa constituie factori decisivi de impiedicare a trecerii la savarsirea actului infractional.

Aceste masuri trebuie sa vizeze acele domenii ale socialului, economicului, juridicului etc., in care apar si se manifesta cu mai multa forta cauzele care determina si conditiile care favorizeaza comportamentul delincvent.

Generalizand, apreciem ca prevenirea criminalitatii desemneaza un proces social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de masuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ si juridic destinate sa preintampine savarsirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea si inlaturarea cauzelor fenomenului infractional.

Totusi, prevenirea nu inseamna doar preintampinarea savarsirii pentru prima data a unei infractiuni, ci si impiedicarea repetarii faptei penale de catre acelasi autor. Acest tip de prevenire, in care subiectii sunt calitativ diferiti, se realizeaza prin masuri de resocializare si reintegrare sociala post-penala a persoanelor care au comis deja fapte infractionale si au fost condamnate pentru aceasta.

Considerand criminalitatea ca o maladie a 'societatii criminogene' moderne, caracterizata de o profunda deteriorare a valorilor fundamentale ale umanitatii, Jean Pinatel aprecia ca stiinta criminologiei nu poate opera facand abstractie de ipoteza determinista . In acest sens, desi conduita infractionala poate fi apreciata in termeni de probabilitate (datorita factorilor individuali aleatori), reactia sociala antiinfractionala trebuie abordata intr-o perspectiva determinista si interactionista intrucat este generata de un fenomen real, obiectiv - criminalitatea.

3. Modele de prevenire a criminalitatii

3.1. Modelul clasic

Dupa cum s-a aratat in analizele precedente , o lunga perioada de timp reactia sociala antiinfractionala a avut o esenta eminamente represiva, popoarele antice dezvoltand sisteme legislative si institutionale care raspundeau in buna masura, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fusesera create.

Deci, prima modalitate de a preintampina savarsirea faptelor antisociale a fost constituita de efectul de inhibare psihica al normei penale si al pedepsei potentiale.

3.1.1. Prevenirea generala

Problema prevenirii criminalitatii a fost abordata in mod explicit de filosoful grec Platon (427-347 i.e.n.) care a propus inlocuirea ideii retributive cu ideea de utilitate sociala a pedepsei, conform careia scopul sanctiunii trebuie sa fie prevenirea generala (prin forta exemplului) si prevenirea speciala (ca efect intimidant al pedepsei). Platon afirma ca 'acela care vrea sa pedepseasca in mod judicios, nu pedepseste din pricina faptei rele care este un lucru trecut, caci nu s-ar putea face ca ceea ce s-a savarsit sa nu se fi savarsit, ci pedepseste in vederea viitorului, pentru ca vinovatul sa nu mai cada in greseala si pentru ca pedeapsa lui sa-i infraneze pe ceilalti' . Aceasta idee a fost preluata de filosoful Seneca intr-o formulare ramasa celebra: Naum, ut ait Plato, nemo prudens punit quia peccatum est, sed ne peccetur' (Caci, dupa cum a spus Platon, nici un om intelept nu pedepseste pentru ca s-a gresit, ci pentru ca sa nu se mai greseasca).

Discipol al lui Platon, marele ganditor antic Aristotel (384-322 i.e.n.), in lucrarea sa intitulata 'Politica', a analizat problematica efectelor saraciei, a mizeriei sociale. 'Astfel - spune autorul - dupa cum omul in perfectiunea sa este cea mai nobila dintre fiinte, in aceeasi masura lipsit de lege si dreptate este cea mai rea dintre toate' . De asemenea, in lucrarea 'Arta retorica si arta poetica', Aristotel a evaluat importanta rolului preventiv al pedepsei, afirmand ca o persoana comite o crima atunci cand nu se asteapta la nici o pedeapsa, ori atunci cand avantajele obtinute din fapta prohibita precumpanesc in fata pedepsei .

In secolul al XVIII-lea, aceasta conceptie a influentat in mod decisiv filosofia iluminista si, prin intermediul ei, teoria scolii clasice de drept penal, fondata de Cesare Beccaria. In lucrarea sa 'Dei delitti e delle pene', Beccaria sustine ca omul este o fiinta rationala care, traind sub imperiul liberului sau arbitru, trebuie sa suporte consecintele faptelor sale. Din acest motiv,

cu cat pedeapsa prevazuta de lege este mai severa, cu atat omul se va abtine sa comita actul incriminat;

cu cat aplicarea legii este mai certa si mai rapida, cu atat efectul preventiv va fi mai evident.

O data cu trecerea timpului, imaginea clasica a prevenirii criminalitatii prin efectul intimidant al pedepsei a inceput, pe de o parte, sa se estompeze, iar pe de alta parte, sa devina mai complexa.

Ea a fost subminata pentru prima data de teoriile doctrinei pozitiviste care considera ca trebuie inlaturata imaginea clasica a omului rezonabil, rational, stapan pe actele sale si intotdeauna liber sa aleaga intre bine si rau. In conceptia lui Enrico Ferri, pentru obtinerea prevenirii nu este suficienta o pedeapsa severa, sistemul sanctionator avand o importanta limitata. Modelul propus de doctrina pozitivista afirma necesitatea luarii unor masuri de ordin social si economic care sa elimine sau sa limiteze rolul factorilor care genereaza acest fenomen.

Mai tarziu, in perioada interbelica si dupa cel de-al doilea razboi mondial, doctrina Scolii Apararii Sociale a sustinut ca protejarea societatii impotriva crimei trebuie sa fie realizata prin masuri penale si extrapenale destinate sa neutralizeze delincventul, fie prin eliminare sau segregare, fie prin aplicarea de metode curative sau educative.

3.1.2. Prevenirea speciala

Prin prevenire speciala se intelege complexul de masuri destinate sa impiedice savarsirea unor fapte antisociale de catre persoanele care au savarsit, deja, o infractiune. Intrucat modelul clasic se bazeaza, in mod esential, pe efectul intimidant al pedepsei, prevenirea speciala se realizeaza prin impunerea unei pedepse mult mai aspre in cazul recidivistilor, in scopul neutralizarii ori incapacitarii acestora pe o perioada mai mare de timp.

In secolele anterioare, neutralizarea se realiza prin pedeapsa cu moartea sau, mai tarziu, prin exilarea vinovatilor in colonii si chiar prin vanzarea lor ca sclavi. In secolul XX, neutralizarea se obtine atat prin pedepse privative de libertate mai severe - uneori, chiar inchisoarea pe viata -, fie prin masuri alternative de educare, reeducare si tratament medical sau psiho-social, care au drept scop resocializarea infractorului, in vederea reintegrarii sociale a acestuia.

3.1.3. Evaluare

In perioada moderna, modelul clasic de prevenire a evoluat atat catre modelul social, cat si in directia modelului situational (tehnologic). Astfel, prevenirea criminalitatii nu se mai realizeaza doar prin masuri de drept penal. Ea constituie domeniul de actiune al controlului social, atat formal (sistemul justitiei penale), cat si informal (organizatii non-guvernamentale, specialisti din diverse domenii, organizatii comunitare etc.).

Se pune accentul pe educarea cetatenilor prin popularizarea legislatiei in vigoare, prin relevarea efectelor nocive ale criminalitatii, prin consecintele acestui fenomen. Un rol important revine mijloacelor de informare in masa, care, prin modul de prezentare a acestei problematici, pot contribui efectiv la prevenirea criminalitatii.

Cea mai importanta parghie o constituie, insa, controlul social specializat, respectiv justitia, politia, curtea de conturi, garda financiara, controlul financiar intern, politia sanitara, politia de frontiera etc., - organisme ale statului care, prin lege, au obligatia sa intervina in timp util pentru anihilarea focarelor criminogene. De altfel, un control social strict este cea mai buna cale pentru ca legea sa fie respectata.

3.2. Modelul social

In ultimele doua decenii, cresterea exploziva a criminalitatii pe plan mondial a determinat o adevarata criza a sistemelor justitiei penale si a organismelor clasice de control social, mai ales in tarile vest-europene. Atat numarul infractorilor primari, cat si rata recidivismului au crescut de la an la an. Aceste efecte au fost resimtite si in tarile din Europa Centrala si de Est, dupa autodesfiintarea blocului comunist.

Aparitia noilor strategii nationale trebuie vazuta in contextul principalelor schimbari economice, culturale si sociale care au afectat tarile lumii in ultima perioada. Ca rezultat al acestor schimbari, politica penala din multe tari se indreapta catre utilizarea unor masuri cu caracter social anticipativ, despre care se crede ca ar avea mai mult succes in prevenirea fenomenului infractional.

Noul model presupune, in mod esential, implicarea comunitatii in efortul de prevenire a criminalitatii, fara a insemna, insa, o trecere a responsabilitatii din sarcina sistemului justitiei penale catre masele eterogene ale populatiei. Utilizand rezultatele stiintifice ale studiilor criminologice asupra cauzalitatii delincventei la nivel macrosocial si individual, modelul social de prevenire are meritul de a aborda frontal factorii criminogeni si de a incerca limitarea impactului acestora, prin masuri de asistenta comunitara acordata persoanelor aflate in conditii de stress economic, social ori psihologic. Principala carenta a modelului social se datoreaza faptului ca acest model presupune o foarte buna coeziune sociala, o serioasa integrare culturala si o constientizare comunitara care sa genereze un spirit civic pronuntat.

Din perspectiva modelului social, prevenirea criminalitatii urmeaza o clasificare de tip medical:

3.2.1. Prevenirea primara

Prevenirea primara este definita ca o strategie preventiva de baza care, prin masuri specifice in domeniile social, economic, cultural, educativ etc., incearca sa anihileze atat situatiile criminogene, cat si radacinile adanci ale criminalitatii. Primul si cel mai generos obiectiv consta in crearea conditiilor necesare socializarii pozitive a tuturor membrilor societatii. Domeniul interventiei predelictuale include programele de creare a locurilor de munca, a conditiilor civilizate de habitat, a scolilor, locurilor de odihna si recreere, institutiilor de asistenta medicala.

In conformitate cu ideile de baza ale modelului social, prevenirea trebuie sa se adreseze mai ales infractorilor potentiali, atat la nivel individual, cat si al microgrupurilor. Astfel, materialele de specialitate prezinta un important numar de programe de prevenire care functioneaza in tarile occidentale si se adreseaza cu prioritate familiei, scolii si, in general, tinerilor.

In privinta familiilor se actioneaza prin masuri comunitare pentru:

- furnizarea de ajutor celor aflati in stare de stress economic si psihologic;

- educarea si orientarea parintilor tineri;

- educarea prescolarilor proveniti din familii dezorganizate, ori 'de socializare negativa'.

Scoala se bucura de o atentie reala, datorita rolului sau formativ pronuntat. Ea poate oferi cunostinte privind rolul si importanta valorilor sociale, a respectului fata de lege si morala, implicatiile crimei, modul in care functioneaza sistemul justitiei penale, caile de evitare a comportamentului delincvent. Comparativ cu familia, scoala utilizeaza o gama mai larga de modalitati si mijloace formative, prin dezvoltarea si fundamentarea unor convingeri morale durabile care faciliteaza integrarea tinerilor in societate.

Constatandu-se ca orientarea spre tratamentul individual al scolarilor ori abordarea unui aspect educational singular s-au dovedit a fi contraproductive , eforturile s-au indreptat in doua directii:

catre supravegherea scolarilor in vederea reducerii violentei; in acest scop sunt angajati tinerii absolventi aflati in somaj;

organizarea unor cursuri speciale, in afara orelor de program, pentru copiii care au probleme de asimilare a notiunilor ori de adaptare la mediul scolar.

Un alt domeniu important al prevenirii il constituie angajarea in munca a tinerilor, care este considerata ca fiind esentiala pentru dezvoltarea acestora prin educatie sociala, vizand incurajarea lor pentru asumarea responsabilitatii propriilor destine. Lipsa ori pierderea locului de munca si imposibilitatea de reincadrare in timp rezonabil determina modificarea serioasa a structurii de personalitate a tinerilor, dezvolta sentimente revansarde, stari depresive, manifestari deviante si chiar recurgerea la acte infractionale. De aceea, programele de prevenire se orienteaza in trei directii:

identificarea si chiar crearea de noi locuri de munca pentru tineri, prioritate absoluta avand cei cu responsabilitati sporite (cu familie proprie, copii, parinti batrani si bolnavi etc.);

organizarea timpului liber pentru tinerii ramasi fara loc de munca; acest tip de actiune preventiva ia in considerare atat activitatile distractive, cat si cele de reconversie si recalificare a tinerilor.

crearea de facilitati de tratament pentru cei cu probleme deosebite (tineri care se drogheaza, alcoolici etc.).

Programele de prevenire sociala a criminalitatii mai iau in considerare politica de sanatate, de planificare urbana si, in general, toate domeniile care se pot constitui in factori generatori de criminalitate potentiala.

3.2.2. Prevenirea secundara

Prevenirea secundara are ca obiect adoptarea unei politici penale adecvate si transpunerea in practica a acesteia. Aceasta este aria preventiva care se confrunta in mod concret cu fenomenul infractional, asigurand prevenirea prin identificarea timpurie si anihilarea factorilor criminogeni. Activitatile prevenirii secundare sunt desfasurate de organele legislative (in ceea ce priveste adoptarea legislatiei penale) si executive (care au datoria aplicarii legii).

3.2.3. Prevenirea tertiara

Prevenirea tertiara include activitatile destinate evitarii riscului de recidiva la persoanele care au mai savarsit infractiuni. In aceasta zona a prevenirii, se actioneaza pentru tratamentul, reeducarea, resocializarea si reinsertia sociala a infractorilor. Totusi, datorita anvergurii limitate a sanctiunilor orientate spre tratament, prevenirea tertiara este redusa adesea la represiune si neutralizare.

3.2.4. Evaluare

Modelul social vizeaza mai ales prevenirea criminalitatii prin reducerea necesitatii de a savarsi fapte penale. El este un model generos, dar care presupune mari eforturi materiale si umane, deci o anumita bunastare a societatii in care se aplica. Modelul social necesita, in plus, atragerea comunitatii in procesele specifice si in actiunile concrete de prevenire, presupunand o buna coeziune sociala. Alaturi de costurile ridicate, aceasta cerinta reprezinta un serios handicap, deoarece:

- stratificarea sociala excesiva genereaza interese diferite ale indivizilor, precum si opinii diferite cu privire la prioritatile prevenirii;

- interesul comun este relativ restrans si vizeaza mai ales prevenirea criminalitatii violente, a celei stradale si a delincventei juvenile, a infractiunilor care lovesc in interesele tuturor grupurilor sociale. In consecinta, modelul social de prevenire poate avea o incidenta si rezultate relevante in societatile cu o dezvoltare echilibrata, care pun accentul pe interesele comune (tarile nordice), si aplicabilitate discutabila in tarile a caror politica se bazeaza pe un liberalism excesiv, ori in tarile sarace.

3.3. Modelul situational (tehnologic)

Modelul situational de prevenire reprezinta o cale pragmatica de reducere a oportunitatilor de savarsire a faptelor antisociale, prin masuri realiste, relativ simple si cu costuri reduse. Daca modelul social de prevenire se adreseaza infractorilor potentiali, urmarind reducerea disponibilitatii acestora la savarsirea de fapte antisociale, modelul situational are in vedere potentialele victime, incercand sa le determine sa utilizeze variate precautiuni care reduc riscul victimizarii. Fara indoiala ca anumite aspecte ale acestui model de prevenire a criminalitatii se adreseaza infractorilor, in ideea producerii unui anumit impact psihologic asupra acestora (prin cresterea riscurilor la care se expun) si a-i determina sa renunte la 'trecerea la act'.

Exista doua categorii principale de masuri de prevenire situationala:

masuri de securitate care fac dificila comiterea infractiunilor;

masuri care influenteaza costurile si beneficiile celor care savarsesc infractiuni.

In ultima perioada, proiectele de prevenire a criminalitatii combina cele doua tipuri.

3.3.1. Masuri de securitate

Au fost identificate trei modalitati prin care ocaziile de savarsire a infractiunilor se restrang in mod drastic:

a) masuri prin care tintele (obiectivele vizate de infractori) devin mai dificile. In acest scop se utilizeaza materiale care nu pot fi sparte, dispozitive de alarma si imobilizare, seifuri. Aceste masuri sunt indreptate mai ales impotriva spargatorilor. Valoarea lor creste prin conectarea dispozitivelor de alarma la unitati specializate de politie, agentii de prevenire comunitara a crimei, companii de asigurare etc.;

b) masuri prin care se inlatura tintele; de exemplu, pentru a se evita spargerea unui autoturism, acesta nu va fi parcat la intamplare, ci in locurile special amenajate, cu paza asigurata;

c) masuri de inlaturare a mijloacelor de comitere a infractiunilor; de exemplu, verificarea pasagerilor la aeroport reduce riscul deturnarilor de aeronave.

3.3.2. Masuri care influenteaza costurile si beneficiile infractorilor

a) marcarea proprietatii; de exemplu, poansonarea autoturismelor, a bicicletelor, marcarea bunurilor din locuinte. Aceasta masura face lucrurile respective usor de recunoscut si, in consecinta, greu vandabile.

b) supravegherea tehnica; presupune utilizarea unor dispozitive de control al accesului in locuinte (interfoane, televiziune cu circuit inchis etc.), de supraveghere a cladirilor si a spatiilor inconjuratoare. Aceste dispozitive creeaza riscuri suplimentare pentru infractori, care, in cazul in care decid sa actioneze, vor trebui sa faca eforturi si cheltuieli suplimentare pentru a le evita ori anihila.

c) asigurarea supravegherii zonale; se refera la activitatile specifice de patrulare si control antiinfractional desfasurate de organele de politie, agentii specializate si chiar de cetatenii organizati in echipe de prevenire in zonele in care locuiesc.

3.3.3. Evaluare

Modelul situational de prevenire nu reprezinta o noutate practica. Utilizarea sa, inclusiv in cadru teoretic, conduce la concluzia ca celelalte modele de prevenire dau rezultate nesatisfacatoare, conform celebrei expresii americane 'nothing works' (nimic nu merge) . In consecinta, se considera ca este corect sa se prezinte cetatenilor situatia cat mai exact cu putinta, pentru ca ei sa-si ia masuri suplimentare de autoprotectie.