Casatoria ca relatie psihologica

Casatoria, ca relatie psihologica, este o constructie complicata, alcatuita dintr-o serie intreaga de date subiective si obiective, avand, indiscutabil, o natura eterogena.

Ori de cate ori vorbim de o relatie psihologica, presupunem existenta unui constient. O relatie psihologica intre doi oameni aflati amandoi intr-o stare inconstienta NU exista. Priviti din punct de vedere psihologic, ei sunt complet lipsiti de relatii, dar vazuti din punct de vedere fiziologic , ar putea fi totusi intr-o relatie, pe care NU o putem numi psihologica.

*La copil, constientul se iveste din adancurile vietii sufletesti inconstiente, la inceput sub forma unor insule disparate, care se unesc abia pe urma, intr-un constient coerent. Procesul progresiv de dezvoltare spirituala inseamna o extindere a constientului. Din clipa formarii unui constient coerent, exista posibilitatea unei relatii psihologice. Constientul este intotdeauna, in masura in care ne putem noi da seama, o constienta de sine. Spre a fi constient de mine insumi, trebuie sa ma pot distinge de ceilalti. Numai daca aceasta distinctie este facuta, se poate stabili o relatie. Chiar daca, in general, distinctia aceasta se face, ea ramane, in mod normal, intotdeauna lacunara, caci zone foarte extinse ale vietii sufletesti sunt, probabil, inconstiente. In ce  priveste   continuturile   inconstiente,   nu   exista   nicio distinctie si de aceea, in domeniul lor, nici nu se poate forma vreo relatie; in zona lor domneste inca starea originara, inconstienta, de identitate primitiva a eu-lui cu ceilalti, asadar, domneste o lipsa totala de relatii.*

Tanarul aflat la varsta insuratorii are o constienta de sine, dar nu a trecut inca prea multa vreme de cand a iesit din ceturile inconstientei originare. Are, de aceea, zone vaste aflate inca in umbra inconstientei si care, atat cat se extind, nu permit formarea unei relatii psihologice. El actioneaza, de regula, conform unor motivatii in mare parte inconstiente.Lui, subiectiv, i se pare ca ar fi constient, deoarece supraestimam intotdeauna continuturile noastre constiente. Cu cat mai extins este domeniul inconstientei, cu atat mai putin poate fi vorba, in cazul casatoriei, de o alegere libera - lucru ce se face simtit in mod subiectiv prin acea clar perceptibila forta a destinului de care te simti constrans cand esti indragostit. Iar daca nu este vorba de dragoste, te poti simtii totusi constrans, dar , intr-un mod mai putin placut.

Motivatiile inca inconstiente sunt de natura personala sau generala. Este vorba, mai intai, de motive ce provin din influenta parintilor, in acest sens, tanarul este determinat de raportul cu mama, iar tanara fata de raportul cu tatal. Cel dintai factor care ii influenteaza in mod inconstient (le favorizeaza sau le complica alegerea), este gradul in care sunt legati de parinti. O iubire constienta fata de tata sau mama favorizeaza alegerea unui sot asemanator tatalui, respectiv a unei sotii asemanatoare mamei, in schimb, o legatura inconstienta (care nu se exteriorizeaza neaparat ca iubire) complica alegerea si constrange la anumite modificari specifice ale ei. Spre a le intelege, trebuie sa stim, in primul rand, de ce provenienta este legatura inconstienta si in ce conditii duce la modificari fortate sau la inhibari ale alegerii constiente. De regula, toata acea viata pe care parintii ar fi putut-o trai, dar si-au refuzat-o din motive artificiale, ramane mostenire, intr-o forma rasturnata, copiilor sau, cu alte cuvinte, acestia din urma sunt constransi in mod inconstient sa-si traiasca viata intr-un sens care sa compenseze neimplinirile din viata parintilor. Asa se face ca parintii hipermorali au copii asa-zis amorali, ca un tata iresponsabil si decazut are un fiu de o ambitie bolnava s.a.m.d. Urmarile cele mai nefaste le are inconstienta artificiala a parintilor. O mama care isi refuza in mod artificial constienta spre a pastra intacte aparentele unei casatorii reusite, isi leaga fiul de sine in mod inconstient, oarecum ca surogat al barbatului ei. Fiul, daca nu este impins astfel de-a dreptul la homosexualitate, este constrans, in schimb, la alte modificari ale alegerii, de fapt complet improprii lui insusi. Se insoara, de exemplu, cu o fata care este in mod evident inferioara mamei (mamei lui) si care nu o poate concura pe aceasta, sau se lasa prins in mrejele unei femei cu caracter tiranic si arogant, care sa-l poata smulge in oarecare masura mamei. In prezenta unui instinct sanatos, alegerea poate ramane independenta de astfel de influente, dar acestea se fac simtite totusi, mai devreme sau mai tarziu, sub forma unor inhibitii. O alegere mai mult sau mai putin pur instinctiva ar trebui sa fie cea mai buna din punctul de vedere al perpetuarii speciei, dar din punct de vedere psihologic, nu este totusi o alegere intotdeauna fericita, deoarece personalitatea pur instinctiva si cea individual diferentiata se afla adesea la o enorm de mare distanta. Intr-un atare caz, spita(neamului) poate fi imbunatatita sau improspatata prin alegerea pur instinctiva, dar cu pretul sacrificarii unei fericiri individuale. *(Notiunea de instinct nu inseamna, fireste, nimic altceva decit o insumare a tuturor factorilor organici si sufletesti cu putinta, a caror natura e in mare parte necunoscuta). *

Daca individul nu ar avea alta menire decat cea de instrument al perpetuarii speciei, atunci alegerea pur instinctiva a sotului sau a sotiei ar fi pe departe cea mai buna. Dar cum bazele unei asemenea alegeri sunt inconstiente, ea nu permite decat intemeierea unui raport impersonal, de felul celui ce poate fi observat foarte bine la primitivi. Daca intr-un asemenea caz am mai putea vorbi de o relatie, ar fi vorba doar de un raport sters si distant, de natura pronuntat impersonala, reglementat complet prin obiceiuri si prejudecati traditionale, prototip al oricarei casatorii conventionale.

In masura in care inteligenta sau siretenia sau asa-numita iubire prevenitoare a parintilor nu a aranjat casatoria copiilor si in masura in care la copii, instinctul primitiv nu a fost mutilat nici printr-o falsa educatie si nici prin influentele ascunse exercitate de complexele refulate si neglijate ale parintilor, alegerea sotului sau a sotiei se va face, in mod normal, conform unor motivatii instinctive inconstiente. Inconstienta implica nediferentiere, identitate primitiva. Rezultatul practic este ca fiecare presupune despre celalalt ca are o structura psihologica de acelasi fel cu a sa proprie. Sexualitatea normala, trairea comuna si indreptata in aparenta spre un tel comun, intareste sentimentul unitatii si identitatii. Aceasta stare va fi numita deplina armonie si va fi pretuita ca o mare fericire (un trup si un suflet), deoarece intoarcerea la acea stare originara de inconstienta si de unitate lipsita de constienta este ca o intoarcere in copilarie (de unde si gesturile copilaroase ale indragostitilor), ba mai mult, ca o intoarcere la viata prenatala. Este o autentica traire a divinului, a carui putere covarsitoare destrama si resoarbe absolut tot ce e individual. Este o adevarata comuniune cu viata insasi si cu destinul impersonal.

Vointa proprie, care te face sa ramai tu insuti, se frange, femeia devine mama, barbatul devine tata, amandoi fiind privati astfel de libertate si devenind unelte ale vietii ce-si urmeaza cursul. Relatia ramane limitata la telul biologic instinctiv, la perpetuarea speciei. Cum acest scop e de natura colectiva, relatia psihologica dintre cei doi soti este de natura de asemenea colectiva si, de aceea, nu poate fi privita, in sens psihologic, ca o relatie individuala. Despre o asemenea relatie putem vorbi abia atunci cand natura motivatiilor inconstiente este cunoscuta, iar identitatea originara - in mare parte inlaturata. Foarte rar,sau am putea spune - niciodata o casatorie nu evolueaza fara zguduiri  si  fara  crize  catre  o  relatie  individuala. 

*Nu  exista constientizare fara suferinta.*

Caile ce duc la constientizare sunt multe, dar ele urmeaza, totusi, anumite legi. Prefacerile incep, in general, odata cu intrarea in a doua jumatate a vietii. Mijlocul vietii constituie o perioada de foarte mare importanta psihologica.

Copilul isi incepe viata psihologica intr-un cerc restrans, in jurul mamei si in familie. Odata cu maturizarea sa progresiva, i se largeste orizontul si sfera de influenta. Sperantele si intentiile i se indreapta spre largirea sferei puterii si posesiunilor sale, dorintele i se intind acaparatoare asupra lumii, pe zone tot mai largi. Vointa individului devine identica, in tot mai mare masura, cu scopurile naturale ale motivatiilor inconstiente. Astfel, omul insufla lucrurilor oarecum propria sa viata, pana cand, in cele din urma, acestea incep sa traiasca ele insele si sa se inmulteasca, iar omul este depasit, pe nesimtite, de ele. Mamele sunt intrecute de copiii lor, barbatii de propriile lor creatii, iar ceea ce a fost adus candva pe lume cu mari sacrificii, nu mai poate fi tinut in loc. A fost candva o pasiune, a devenit apoi indatorire si in cele din urma s-a transformat intr-o insuportabila povara, intr-un vampir ce-a supt viata propriului sau creator. Mijlocul vietii este momentul celei mai mari infloriri, omul aflandu-se inca la lucru cu intreaga sa forta si cu toata vointa sa. Dar tocmai in aceasta clipa se naste inserarea, incepe a doua jumatate a vietii. Pasiunea  isi  schimba  fata  si  se  numeste  de  acum  datorie,  orice vreau   devine   un  necrutator  trebuie,  iar  intorsaturile de drum, surprizele si descoperirile de altadata, devin obisnuinte. *Ploaia s-a oprit si apele incep sa se limpezeasca.*

Omul capata tendinte conservatoare, daca totul merge bine. Priveste adesea, fara sa vrea, indarat si nu inainte si incepe sa-si dea socoteala de felul cum i s-a scurs viata pana in momentul respectiv. Isi cauta adevaratele motivatii si face descoperiri. Privirea critica asupra sa insusi si asupra propriului destin ii ofera prilejul de a-si cunoaste felul de a fi. Dar cunoasterea acestor lucruri nu vine de la sine, ci dimpotriva,    aceasta cunoastere nu se obtine decat cu pretul unor mari zguduiri.

Cum in a doua jumatate a vietii obiectivele sunt altele decat in  prima, o mult prea larga asteptare in atitudinea juvenila duce la o lipsa de unitate a vointei. Constientul zoreste inca inainte, ascultand oarecum de propria sa inertie, inconstientul insa trage indarat, caci forta si vointa launtrica de extindere sunt epuizate. Aceasta lipsa de unitate cu sine insusi produce nemultumire, iar neconstientizarea propriei stari duce, de regula, la proiectarea motivelor asupra sotului sau a sotiei. Se instaleaza astfel o atmosfera critica, conditie indispensabila constientizarii. Bine-nteles ca aceasta stare nu se instaleaza la ambii soti simultan. Nici cea mai reusita casatorie nu poate sterge cu desavarsire particularitatile individuale, astfel ca starile sotilor sa fie absolut identice. De obicei, unul dintre soti isi gaseste locul in casatorie mai repede decit celalalt. Unul, bazat pe un raport pozitiv cu parintii, va avea putine dificultati sau nu va avea dificultati deloc in adaptarea sa la celalalt, pe cand celalalt se va impiedica, poate, de o profunda legatura inconstienta cu parintii. De aceea, va ajunge abia mai tarziu la o deplina adaptare si adaptarea aceasta, fiind obtinuta mai greu, se va mentine, poate, mai multa vreme.

*Problema celui cuprins si a celui cuprinzator*

Deosebirile de ritm, pe de o parte, iar pe de alta parte amploarea personalitatii spirituale sunt cele doua conditii ce produc o dificultate tipica ce isi arata efectele in momentul critic.Vorbim aici de o natura spirituala intr-un anume sens complicata, comparabila cu o piatra cu multe fatete, contrapusa unui simplu cub. E vorba de naturi multilaterale, de regula problematice, marcate de unitati psihice ereditare mai mult sau mai putin incompatibile. Adaptarea la astfel de naturi sau adaptarea lor la personalitati mai simple este intotdeauna dificila. De regula, astfel de oameni, cu o structura intrucatva disociata, au totodata capacitatea de a renunta, pentru mai multa vreme, la anumite trasaturi de caracter incompatibile si de a-si compune astfel o aparenta de simplitate ori, bunaoara, multilateralitatea lor, caracterul lor sclipitor, le poate da un farmec cu totul deosebit, in astfel de naturi, oarecum labirintice, celalalt se poate pierde usor sau, cu alte cuvinte, poate gasi o asemenea bogatie de trairi posibile incat interesul sau personal isi gaseste cu prisosinta ocupatii nu intotdeauna placute, deoarece ocupatia sa consta in mare parte din a-l urmari pe cel dintai pe tot felul de cai laturalnice sau gresite. Oricum, personalitatea mai simpla are astfel la indemana posibilitatea atator trairi incat este complet invaluita sau chiar complet capturata de ele, mistuindu-se oarecum in personalitatea mai ampla si nemaivazand nimic dincolo de ea. Fenomenul acesta este aproape curent: o femeie complet cuprinsa spiritual de barbatul ei sau un barbat complet cuprins afectiv de nevasta lui. Am putea numi situatia asta problema celui cuprins si a celui cuprinzator.

Cel cuprins este, in esenta, intru totul inauntrul casatoriei. Se intoarce, nefragmentat, catre celalalt, in exterior nemaiexistand pentru el nicio indatorire importanta si nimic care sa-i captiveze interesul. Partea neplacuta a acestei stari, de altfel ideale, e dependenta nelinistitoare de o personalitate cam imprevizibila, care nu prezinta incredere sau nu e intru totul demna de crezare. Avantajul e propria stare de nefragmentare - un factor ce nu e de dispretuit in economia sufleteasca!

Cel cuprinzator, cel care din pricina structurii sale cam disociate, ar avea o deosebita nevoie sa-si gaseasca unitatea intr-o iubire deplina, nefragmentata, fata de un altul, va fi intrecut in aceasta incercare chinuitoare a sa, de catre personalitatea mai simpla, in timp ce cauta in celalalt tot felul de subtilitati si complicatii care sa serveasca drept completare si drept contra-parte propriilor sale fatete, tulbura simplitatea acestuia. Iar cum in toate imprejurarile obisnuite, simplitatea e in avantaj fata de complicatii, va trebui sa renunte la incercarile sale de a-i provoca unei naturi simple reactii subtile si problematice. Oricum, celalalt, cel care potrivit naturii sale simple, cauta in el raspunsuri simple, ii va da in curand destul de furca, deoarece tocmai prin asteptarea unor raspunsuri simple consteleaza (cum spune termenul de specialitate) complicatiile celui dintai. Cel dintai va trebui, vrand nevrand, sa se retraga din fata puterii de convingere a simplitatii. Cele spirituale (procesele de constientizare, in general) presupun eforturi atit de mari din partea omului, incat el prefera in orice conditii simplul, chiar daca nici macar nu e adevarat. Iar daca e macar pe jumatate adevarat, ii cade prada. Natura simpla are asupra celei mai complicate efectul unei camere prea mici, care nu-i ofera spatiu indestulator. Natura complicata, in schimb, ofera celei mai simple prea multe camere cu prea mult spatiu, astfel incit acesta din urma nu stie niciodata prea bine unde-i e locul, de fapt. Asa se face ca, in mod foarte firesc, cel mai complicat il cuprinde pe cel mai simplu. Cel dintai nu se poate insa consuma in cel din urma, il inconjoara, dar el insusi nu e inconjurat. Dar cum are, poate, mult mai multa nevoie decat cel din urma sa fie inconjurat, se simte exterior casatoriei si, de aceea, joaca, de fiecare data, rolul problematic. Cu cat mai statornic este cel cuprins, cu atat mai expulzat se simte cel cuprinzator. Prin statornicia sa, cel dintai patrunde staruitor inauntru si cu cat mai mult patrunde, cu atat mai putin o poate face celalalt. De aceea, cel cuprinzator arunca mereu priviri mai mult sau mai putin iscoditoare pe fereastra, spre exterior - la inceput, fireste, inconstient. Dar cand ajunge la mijlocul vietii, se trezeste in el un dor si mai puternic de acea unitate si nefragmentare de care, din pricina naturii sale disociate, ar avea foarte mare nevoie si tocmai atunci se petrec, de obicei, lucruri care-l aduc in conflict cu constiinta sa. Devine constient ca isi doreste o intregire si starea de cuprindere, de nefragmentare, de care a dus lipsa mereu. Pentru cel cuprins, evenimentul acesta inseamna in primul rand o confirmare a dureroasei incertitudini pe care a resimtit-o mereu; descopera ca in camerele ce-i apartineau in aparenta, locuiesc si altii, oaspeti nepoftiti. Speranta unei certitudini viitoare piere si aceasta dezamagire il constrange sa revina asupra lui insusi, daca nu reuseste cumva, cu mari si inzecite eforturi, sa-l ingenuncheze pe celalalt, fortindu-l sa recunoasca si convingan-du-l ca dorul sau de unitate nu e decat o fantezie de copil sau de om bolnav. Daca acest tur de forta nu-i reuseste, acceptarea infrangerii ii va face un mare bine, deoarece ii va oferi prilejul sa afle ca acea certitudine pe care o cautase mereu in altii, nu poate fi gasita decit in el insusi. Se regaseste astfel pe sine insusi si descopera  totodata in natura sa  simpla  toate acele complicatii pe care cel cuprinzator le cautase zadarnic la el.

Daca cel cuprinzator nu va suferi o prabusire in fata acelui lucru pe care, in general, obisnuim sa-l numim o criza matrimoniala, ci va crede in indreptatirea launtrica a dorului sau de unitate, atunci va incepe prin a se "sfasia". O disociere nu se vindeca prin scindare, ci prin sfisiere. Toate fortele ce aspira spre unitate, intreaga dorinta sanatoasa de a se vrea pe sine insusi se vor razvrati impotriva acestei sfasieri si-l vor ajuta astfel sa constientizeze posibilitatea unei unificari interioare, pe care mai inainte o cautase mereu in exterior. Si isi va gasi, astfel, starea de nefragmentare in sine insusi, ca pe un bun al sau.

Iata ce se intimpla, extrem de frecvent, in aceasta faza a vietii si iata cum il constrange minunata natura pe om la trecerea din prima in a doua jumatate, la metamorfozarea dintr-o stare in care omul e doar unealta naturii sale instinctuale, intr-o alta stare, in care nu mai e unealta, ci el insusi, la prefacerea naturii in cultura si a instinctului in spirit.

Ar trebui, de fapt, sa ne ferim sa intrerupem aceasta evolutie necesara, prin morale fortate, deoarece obtinerea unei atitudini spirituale prin inlaturarea si reprimarea instinctului este, indiscutabil, o falsificare. Nimic nu e mai dezgustator decat o spiritualitate intr-ascuns sexualizata; e ceva la fel de necurat ca o senzualitate tinuta la prea mare cinste. Calea trecerii e insa lunga si cei mai multi raman impotmoliti pe aceasta cale. Daca toata aceasta evolutie sufleteasca in si prin casatorie ar putea fi lasata inconstienta, asa cum se intampla la primitivi, prefacerile acestea ar putea avea loc fara prea mari conflicte si probabil, fara consecinte prea mari. Printre asa-numitii primitivi, pot fi intalnite personalitati spirituale in fata carora nu poti simtii decat un adanc respect, ca in fata lucrarii desavarsit maturizate a unui destin nestirbit. Am fi prea optimisti sa credem ca se mai gasesc asemenea figuri nemutilate de niciun fel, de aceste morale fortate! Mai suntem inca indeajuns de barbari ca sa credem in asceza si in contrariul ei, dar nu putem merge decat inainte, cu aspiratie spre acea atitudine care sa ne permita sa traim asa cum o cere, de fapt, destinul nestirbit al omului primitiv. Numai asa vom fi in stare sa nu ne pervertim spiritul in senzualitate si senzualitatea in spirit, caci trebuie sa traiasca amandoua, ele tragandu-si seva una din cealalta.

/// Anima si animus

Fiecare  barbat  poarta in  sine  imaginea  eternului feminin,  nu imaginea unei femei anume, ci a unei femei in genere(anima). Aceasta imagine este, in fond, o insusire ereditara transmisa din vremuri stravechi si inscrisa in sistemul organic, un tip (un arhetip) al tuturor experientelor liniei ancestrale privind natura feminina, un sediment al tuturor impresiilor privind femeia, un sistem de adaptare mostenit. Daca nu ar mai exista femei pe lume, din aceasta imagine inconstienta s-ar putea oricand deduce cum ar trebui sa fie alcatuita sufleteste o femeie. Acelasi lucru e valabil si in ce priveste femeia, ea are o imagine innascuta a barbatului(animus). "Experienta ne invata ca mai corect ar fi sa spunem: o imagine a barbatilor, pe cand in cazul barbatului e vorba mai degraba de o imagine a femeii". Aceasta imagine, fiind inconstienta, e proiectata intotdeauna, in mod inconstient, asupra  fiintei iubite  si constituie unul din temeiurile esentiale ale atractiei pasionale sau  ale  contrariului ei.  Anima are un caracter erotic-emotional, in timp ce animus-ul cauta sa rationeze si de aceea, aproape tot ce stiu sa spuna barbatii despre erotica feminina si despre viata afectiva feminina in genere, se bazeaza pe proiectia propriei lor anima si este, in consecinta, o aiureala totala. Uluitoarele fantezii si ipoteze ale femeilor in ce priveste barbatii se bazeaza pe inraurirea animus-ului lor, care constituie o inepuizabila sursa de judecati ilogice si de false cauzalitati.

Atat anima, cat si animus-ul se caracterizeaza printr-o extraordinara multilateralitate, intr-o casatorie, intotdeauna cel cuprins proiecteaza asupra celui cuprinzator aceasta imagine, in timp ce acestuia din urma nu-i reuseste decat partial sa-si proiecteze imaginea asupra celuilalt, in acest caz, imaginea aceasta, extrem de fascinanta, atarna in gol, asteptand parca sa fie implinita de un om real. Dar exista tipuri de femeie parca anume facute de natura sa ia asupra lor proiectii de anima. S-ar putea vorbi chiar de un tip anume. Este indispensabil asa-numitul caracter de sfinx, cu doua sau mai multe intelesuri, dar nu de un echivoc nebulos de care sa nu poti lega nimic, ci de un echivoc incitant, avand tacerea graitoare a unei Mona Lisa - batrana si tanara, mama si fiica, de o castitate indoielnica, infantila si cu o inteligenta naiva dezarmanta pentru barbati. Nu orice barbat de mare spirit poate fi animus, deoarece trebuie sa exceleze mai putin in idei bune si mai mult in cuvinte potrivite, sa aiba cuvinte pline de intelesuri, care sa para a spune mai multe decat spun. Mai trebuie sa fie si oarecum neinteles sau macar intr-un fel oarecare certat cu lumea, pentru ca ideea jertfirii de sine sa poata interveni.

Atat pentru barbat, cat si pentru femeie, in masura in care sunt cuprinzatori, implinirea acestei imagini constituie o traire plina de consecinte, deoarece apare aici posibilitatea de a gasi o replica a propriilor complicatii in fiinta multiforma a celuilalt. Aici par sa se deschida acele spatii largi de care te poti simti inconjurat si cuprins. Dupa cum proiectia animus-ului femeii poate avea flerul sa descopere un barbat de valoare, necunoscut celor multi si, mai mult decat atat, il poate chiar ajuta sa-si gaseasca adevarata vocatie, sustinandu-l moral, barbatul poate,  de  asemenea,  sa-si  formeze, prin proiectia  animei,  o femeie ideala , dar de cele mai multe ori, este vorba doar de o iluzie cu urmari nefaste. Un insucces, deoarece credinta nu a fost suficient de puternica.

Pesimistii ar trebui sa stie ca in aceste imagini sufletesti primordiale se ascund valori pozitive extraordinare, iar optimistii, in schimb, trebuie avertizati ca fantezia i-ar putea orbi si duce la cele mai absurde rataciri.

  Nu se poate vorbi despre relatia psihologica din casatorie, fara sa amintesti macar in treacat, chiar cu riscul de a fi gresit inteles, de natura trecerii critice. Dupa cum bine se stie, in ce priveste psihologia, nimic nu poate fi inteles fara s-o fi trait tu insuti. Si totusi, faptul acesta nu clinteste pe nimeni din convingerea ca numai judecata sa proprie e completa si adevarata. Aceasta stranie situatie provine din inevitabila supra-estimare a continuturilor constiente momentane. (Fara aceasta concentrare a atentiei, omul nici nu ar putea fi constient.) Fiecare varsta isi are propriile adevaruri psihologice, adevarurile sale programatice - am putea spune - si tot asa se intampla cu fiecare nivel al evolutiei psihice. Exista chiar nivele la care numai putini ajung - o chestiune de rasa, familie, educatie, dotare si pasiune. Natura este aristocratica. Omul normal e o fictiune, chiar daca exista anumite legitati general valabile. Viata sufleteasca este o evolutie ce se poate opri chiar la nivele inferioare. E ca si cum fiecare om ar avea o greutate specifica, conform careia urca sau ramane la acel nivel la care isi atinge limitele, iar ideile si convingerile si le formeaza in conformitate cu acest nivel. De aceea, nu e de mirare ca marea majoritate a casatoriilor isi ating limita superioara in menirea lor biologica, fara vreun prejudiciu pentru sanatatea spirituala sau morala. Relativ putini ajung intr-o mai adanca dezbinare cu ei insisi. Acolo unde nevoile exterioare sunt multe, conflictul nu poate ajunge la o tensiune dramatica, din lipsa de energie, dar proportional cu siguranta sociala, creste nesiguranta psihologica, la inceput inconstient, provocand nevroze si apoi constient, ducand la despartiri, certuri, divorturi si alte crize matrimoniale. La un nivel si mai inalt, se cunosc alte posibilitati ale evolutiei psihice, care ating sfera religiosului, sfera in care judecata critica nu-si mai are locul.

La oricare din nivelele acestea se poate instala o stagnare, insotita de o deplina inconstienta a celor ce ar putea urma la un nivel superior al evolutiei. De regula, accesul la nivelul urmator este chiar baricadat complet de prejudecati aparate cu indarjire si de frici superstitioase, lucru, desigur, deosebit de oportun, deoarece un om caruia i s-ar permite, din intamplare, sa traiasca la un nivel prea inalt pentru el, ar deveni un nebun periculos.

"Natura nu e numai aristocratica, ci si ezoterica, dar nici un om inteligent nu se va lasa ispitit sa tina secrete, deoarece isi va da seama foarte bine ca secretele evolutiei psihice nu pot fi niciodata tradate, pur si simplu pentru ca evolutia tine de aptitudinile fiecaruia".