Comportamentul agresiv

"Una dintre contradictiile mintii umane: cand ti-e teama,cea mai buna cale sa te aperi este sa fii agresiv. Agresivitatea lor este simbolul celei mai ascunse temeri".[1]

Agresivitatea sau comportamentul agresiv poate fi definit ca fiind acea forma de comportament orientate in sens distructiv, in vederea producerii unor daune, care pot fi materiale, psihologice, morale sau mixte. Formele cele mai frecvente si mai cunoscute ale comportamentului agresiv sunt delincventa si infractionalitatea.O definitie mai completa a agresivitatii ar fi aceea ca agresivitatea este orice forma e conduita orientata catre obiecte, persoane sau catre sine, in vederea producerii unor prejudicii, a unor raniri, distrugeri sau daune.

Multitudinea de teorii, de incercari de explicare a agresivitatii, de analiza si interpretare demonstreaza faptul ca nu exista inca un consens intre psihologii sociali cu privire la comportamentul agresiv, si la definirea agresivitatii. Nu doar atat, dar se pare ca in cazul agresivitatii, fenomenul de pluriperspectivism este chiar mai mare decat in cazul altor fenomene psihologice.

Agresivitatea isi are originea in 'mediul familial, social, rezulta din conditiile de mediu anormale, este o urmare a esecului frecvent in viata, precum si a faptului ca, in general, acesti indivizi nu au ce pierde'.[2] In opinia lui Andrei Cosmovici (1996), agresivitatea se refera la toate actiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, ce are drept scop producerea intr-o forma directa sau simbolica a unei pagube, jigniri sau dureri. Pornind de la intentionalitatea agresivitatii, Baron (1987), defineste agresivitatea ca fiind orice act care are ca intentie producerea unui prejudiciu tintei vizate. Exista mai multe teorii si tipuri de modele explicative ale conduitei agresive:

1. Modele teoretico-explicative ale conduitei agresive

Modelul biologic - Freud sustine ca agresiunea are la baza un instinct innascut. Un alt autor, Lorenz, in lucrarea sa, 'On agression', (V. Dinu, 2000; apud Lorenz 1966) accentueaza natura biologic-instinctuala a agresivitatii care ofera sansa de supravietuire si reproducere pentru ca asigura un acces mai mare la hrana, teritoriu mai mare si implicit posibilitatea de a controla noi resurse. Exista la oamenii bolnavi mintal o agresivitate maligna cu tulburari instinctuale. E. Fromm (1953), stabileste o corelatie intre aceasta forma de agresivitate si sadism, cu manifestarea placerii de a lovi, de a cauza suferinte, deformare ce-si are originea in tulburarile instinctului sexual. La individul uman, agresivitatea apare ca referinta la o nevoie vitala: foamea, apararea, sexualitatea, ceea ce permite o crestere considerabila a rolului proceselor cognitive care fac posibil exercitiul mental (judecata, rationamentele), posibilitatea de a prevedea consecintele unui act si de a elabora si realiza proiecte.

- Modelul psihologic - fenomenul de frustrare

Fenomenul frustrarii consta intr-o stare de contrarietate creata prin interferarea in planul unei actiuni dezirabile subiectului, orientata spre o finalitate insusita , a unei actiuni distorsionate in raport cu actiunea dorita si finalitatea acesteia. In literatura de specialitate se precizeaza ca frustrarea, prin ea insasi, nu declanseaza un comportament agresiv. Ea suscita o anxietate, ca variabila intermediara si se poate considera ca tensiunea creata de aceasta anxietate declanseaza reactia agresiva. Nu toate frustrarile conduc Ia o stare anxioasa si de aici la un comportament agresiv. Teoria frustrare-agresivitate, formulata de John Dollard [3] cauta sa explice mecanismul agresiunilor prin aparitia unor frustrari (stari de tensiune nervoasa, create prin aparitia unui obstacol in calea realizarii dorintelor unei persoane). In lucrarea sa, Frustrarea si agresivitatea, J. Dollard considera ca cele doua directii fundamentale sunt: agresivitatea este intotdeauna o consecinta a frustrari; frustrarea conduce intotdeauna catre o anumita forma de agresivitate.

- Modelul socio-cultural - Bandura (1968) lanseaza teoria invatarii sociale a agresivitatii demonstrand rolul adultului ca model in insusirea agresivitatii la copii. Chiar daca copiii nu sunt expusi direct la agresiuni ei invata prin reintarirea sau imitarea persoanelor semnificative sau cu statut de autoritate. Acest fapt se explica prin teoria transferului de agresivitate si teoria modelului agresiv. Modelele de conduita agresiva pot fi intalnite in familie, mediul social, mass-media (in special televiziunea).

2. Trasaturile de personalitate - surse ale agresivitatii

Trasaturile de personalitate se afla intr-o stransa corelatie cu agresivitatea in trasarea profilului de personalitate ale agresorilor. Astfel, intre factorii psihologici implicati in etiologia infractiunilor cu violenta, P. Banciu si D. Radulescu (1991), mentioneaza: trasaturi de ordin egocentric; diminuarea sentimentului de responsabilitate si culpabilitate; instabilitatea emotionala; slabiciunea mecanismelor voluntare de autocontrol. R. Mucchielli (1981), intr-o lucrare referitoare la devenirea delincventa a unor tineri cu manifestari violente enumera printre caracteristicile ce definesc portretul personalitatilor urmatoarele trasaturi:

- placerea de a domina - izvorand din forta exagerata a trebuintelor polarizate care implica trasaturi de caracter negative. La delincvent afirmarea de sine comporta negarea celuilalt, iar prin agresivitate depaseste nivelul obisnuit al 'afirmarii puterii' ajungandu-se adesea la violenta;

- etica egocentrica - axata pe fundalul unui egocentrism pronuntat gradual, persistent, antrenand ca sursa valorile negative, izvorate din dezangajarea morala si valorizarea in sens delictogen a fortei eului;

- circuite de autoalimentare a agresivitatii delincventilor vin sa intregeasca, la Mucchielli (1981), participarea cumulata a tuturor trasaturilor de personalitate in actul agresivitatii.

Orice comportament se invata printr-un proces de comunicare si invatare, prin interactiuni cu alte persoane de la care isi insuseste inclusiv prin imitatie, o serie de motivatii si atitudini congruente cu incalcarea legii. Comportamentul heteroagresiv este de fapt un scenariu interrelational implicand doi actori  (agresorul si victima) precum si caracteristicile situationale (fizice, sociale, etc.) adiacente. W. Moser (1997), arata ca nu exista teste care masoara agresivitatea in general, ci doar teste care masoara anumite forme de agresivitate ce nu presupune neaparat trecerea la actiune. Afectivitatea negativa este o alternativa a stresului, ea fiind definita de W. Moser (1997), ca un summum de stari dispozitionale diferite (iritare, culpabilizare, depresie, anxietate, neuroticism) ce poate culmina cu actiuni agresive, deschise, manifeste. Alte trasaturi de personalitate, puse in relatie cu comportamentul agresiv sunt extroversiunea, neuroticismul si psihoticismul, din prisma cercetarilor lui Eysenck.

O analiza realizata de C. Perez-Diaz (1988), a scos in evidenta concluzii interesante. Astfel, comparandu-se criminalii violenti cu grupuri de control, s-a gasit o corelatie pozitiva intre extraversiune si crima, in 32,6% din studii, intre neuroticism si actul criminal in 78% din studii, iar intre psihoticism si violenta in 85,4% din studii.