Conditionarea operanta

Conditionarea operanta

Teoria conditionarii operante, asemenea teoriei lui Pavlov, se intemeiaza pe cercetari experimentale in conditii de laborator. Ea porneste de la ideea ca probabilitatea aparitiei unui raspuns depinde de consecintele sale. Modelul conditionarii operante utilizeaza patru proceduri de baza, doua care intaresc sau maresc rata comportamentelor, denumite prin termenul de intarire si doua care slabesc sau reduc frecventa comportamentelor, denumite prin termenul de pedeapsa. Fiecare poate fi pozitiva sau negativa, in functie de natura consecintelor.

Proceduri

Intarirea. Intarirea implica impactul evenimentelor stimulatoare, a consecintelor dezirabile care accentuata reactiile anterioare, le intensifica sau le maresc frecventa. Daca efectul placut al unei actiuni mareste probabilitatea aparitiei actiunii, are rol de intarire pozitiva. Unele intariri pozitive par sa-si exercite efectul, deoarece sunt legate de nevoi biologice de baza. Astfel de intariri primare ar putea fi hrana sau apa, daca simtim lipsa acestora. Alte intariri dobandesc capacitatea de a fi pozitive prin asociere cu intariri primare: banii, statusul social, premiile, efectuarea activitatii preferate etc.

Intarirea pozitiva, adesea folosita de parinti si educatori, reprezinta o unealta importanta a schimbarii comportamentului Ceea ce functioneaza ca intarire pozitiva intr-un context, nu are acelasi efect in alt context. Exista multe diferente individuale. Un stimul ce functioneaza cu rol de intarire pozitiva pentru o persoana, poate avea rezultate diferite pentru o alta.

Efectul intaririi negative este cresterea frecventei comportamentelor de evitare. Actiunile se desfasoara pentru a scapa de stimulii negativi primari - durerea, caldura intensa, frigul, socul electric - sau de stimulii cu aceeasi semnificatie, formata prin asociere cu cei dintai. Tendinta de a derula actiuni pentru a scapa sau pentru a evita consecintele negative, se remarca in acele activitati scolare de intensificare a studiului, pentru a nu se ajunge la corigenta, la restanta, la repetarea anului sau la pierderea bursei.

Pedeapsa. Pedeapsa, fata de intarire are rolul de a descreste frecventa conduitelor sau de a le anula comportamentele invatate.

Pedeapsa cu caracter pozitiv are loc atunci cand un comportament este urmat de evenimente stimulatoare aversive, numite pedepse. Invatam, astfel, sa nu ajungem la asemenea actiuni. Pedeapsa pozitiva nu se identifica cu intarirea negativa. Prima duce la diminuarea frecventei comportamentelor, cea de-a doua are ca efect cresterea acesteia. De exmeplu, elevul renunta la actele de bravura in fata profesorului, intrucat, acestea sunt urmate de sanctiuni explicite sau mascate.

Pedeapsa negativa are loc atunci cand scade rata comportamentului, datorita aversiunii fata de pierderea consecintelor pozitive, dezirabile. De exemplu, copilul nu mai injura acasa pentru a nu pierde dragostea mamei; soferul nu mai incalca regulile de circulatie pentru a nu-si pierde carnetul.

Principii de baza

Spre deosebire de conditionarea clasica, unde subiectul invata sa asocieze stimulii si raspunsurile, in cazul conditionarii operante, se invata asocieri intre comportament si consecintele acestuia. In plus, reactiile implicate au un caracter voluntar mai frecvent si sunt emise intr-un anumit mediu. Important este sa putem explica de ce sunt emise anumite reactii si de ce, odata ce un comportament apare, frecventa lui determinata de o serie de factori, va fi atat de fluctuanta.

Modelarea si asamblarea. Invatarea deprinderilor se bazeaza pe principiul modelarii si asamblarii. Deprinderile sunt actiuni automatizate prin exersare. Se efectueaza cu usurinta si precizie, fara efort prea mare, iar urmarirea derularii lor nu necesita atentie constanta.

La inceput, actiunile iau forma unor aproximatii succesive, destul de indepartate de model. Fiecare este urmata de recompensa. Treptat, aproximatiile devin tot mai apropiate de tinta finala. Prin modelare, pe baza principiului pasilor mici recompensati si orientati spre un scop final, invatarea actiunilor automatizate se poate infaptui si la om si la animal, pe tot parcursul vietii.

Inlantuirea sau asamblarea se refera la un sir de secvente sau la un lant de reactii, ultima veriga ducand la recompensa.

Invatarea deprinderilor sau formarea abilitatilor pe baza celor doua principii are implicatii importante pentru comportamentul uman. Vorbirea, mersul, manuirea obiectelor, abilitatile sportive, abilitatile compensatorii ale persoanelor cu diferite deficiente, se insusesc pe baza principiilor modelarii si asamblarii.

Intarzierea recompensei

Cercetarile au stabilit ca procesul conditionarii operante avanseaza in functie de administrarea recompensei. Eficacitatea recompenselor poate fi afectata de intarzieri semnificative. Efectele intarzierii la copii se observa atunci cand aleg recompense mai mici, dar imediate si nu opteaza pentru recompense de valoare mai mare, pentru care trebuie sa astepte. Aceasta tendinta numita impulsivitate, este specifica copilariei, varsta centrata pe prezent. Adultii insisi se angajeaza in comportamente impulsive, chiar cu consecinte nefaste. Ei opteaza pentru placeri imediate si ignora consecintele negative indepartate ale actiunilor lor.

Cercetarile asupra efectelor intarzierii recompensei, arata ca atunci cand recompensa mica este disponibila inaintea celei mari, ea va fi preferata, dar cand ambele sunt relativ departe in viitor, oamenii o vor alege pe cea mare. Daca recompensa mica apare mai devreme, inaintea celei mari, creste impulsivitatea, se schimba preferinta, in favoarea celei disponibile. De asemenea, s-a constat ca atunci cand exista posibilitatea amanarii unei actiuni, chiar daca aceasta este asociata cu anticiparea unui efort mai mare, oamenii prefera amanarea, chiar daca ar putea derula actiunea in prezent, cu efort mai mic.

Programe de intarire

In conditii naturale, existenta intaririi nu este intotdeauna sigura. Uneori, un comportament produce o recompensa, alteori nu, deci, aparitia intaririi este aleatoare. In conditii de laborator, intarirea este dominata de reguli precise care s-au constituit in programe de mai multe tipuri: programe de intarire cu caracter continuu, programe cu intarire partiala, programe de intarire cu interval fix sau cu interval variabil, programe cu intarire proportionala si programe cu proportii variabile.

Unii cercetatori afirma ca modelele stabilite in cadrele teoriei invatarii operante nu sunt intotdeauna relevante pentru explicarea formelor complexe ale comportamentului uman. De asemenea, ei remarca existenta unor diferente individuale, existenta mai multor variante de actiuni concurente, a unor motive concurente, fiecare presupunand un program specific de intarire. Optiunea pentru un anumit comportament este ghidata de principiul maximizarii intaririi. Acesta ar putea explica de ce anumite comportamente sunt intarite la anumite evenimente, in conditii specifice sau in diferite perioade.

Oamenii evalueaza eficacitatea unei intariri prin raportare la altele si isi elaboreaza astfel, comportamente mai adecvate. Se evalueaza de asemenea, gradul de atractivitate, utilitatea sau ineficienta semnalelor comportamentale.

Rolul evaluarilor, al perceptiei si credintelor, rolul expectantelor in modelul conditionarii operante este subliniat mai ales din interiorul psihologiei cognitive. Conform acesteia, credintele influenteaza mai puternic comportamentul decat intarirea efectiva realizata prin programe cu proportii variabile, despre care se crede ca au o rata inalta de eficienta. Comportamentul poate fi mai bine anticipat din credintele oamenilor, decat din consecintele reactiilor efective.

Comportamentul este influentat de evaluarile asupra recompensei, mai mult decat de recompensa in sine. In functie de aprecierea recompenselor precedente, schimbarea recompensei anticipata ca fiind redusa cu una efectiva sau reala mai mare, are ca efect, cresterea performantei. Se vorbeste in acest caz, de un contrast pozitiv. Contrastul negativ, promisiunea unei recompense mari, careia ii urmeaza una mai mica, are ca efect reducerea nivelului performantei. Aceste efecte se remarca adeseori in relatiile dintre parinti si copii, in procesul de evaluare ti notare, in decalajul dintre oferta educationala si realitatea situatiilor scolare.

Neajutorarea invatata

Rolul proceselor cognitive in invatarea prin conditionare operanta a fost demonstrat de cercetarile efectuate de Seligman. S-a constatat ca expunerea la conditii negative si imposibilitatea controlului mediul, a evitarii stimulilor aversivi, duc la pasivitate, delasare, la abandonarea efortului, la neajutorare invatata. Chiar daca situatia se schimba, subiectul ramane pasiv, deoarece a invatat expectanta neajutorarii pe care o generalizeaza si o transfera la alte situatii de viata. Achizitionarea si extinderea neajutorarii constituie factori etiologici ai unor tulburari mentale, cum ar fi depresia sau anxietatea.

Neajutorarea invatata se explica prin relatiile contingente dintre reactiile individuale si consecintele pe care le produc. Cand percepem imposibilitatea controlarii mediului si a evenimentelor de viata, nu mai facem eforturi de a ameliora situatia. Neajutorarea functioneaza chiar si atunci cand devine posibil controlul mediului.

Cresterea numarului de evenimente necontrolabile are ca efect marirea probabilitatii aparitiei neajutorarii, pentru ca alimenteaza mai frecvent, perceptia imposibilitatii controlului asupra mediului.

Modelul reformulat al neajutorarii sustine ca perceperea incontrolabilitatii mediului nu este suficienta pentru a provoca sentimente si comportamente de neajutorare. Importanta este atribuirea sau explicarea cauzelor ce determina imposibilitatea controlului. Cauzele au fost grupate in trei categorii dihotomice: stabile - instabile, generale - specifice, interne-externe.

Persoanele care fac atribuiri stabile si globale pentru evenimentele necontrolabile, au tendinta de a anticipa lipsa de control asupra viitoarelor evenimente. Expectanta incontrolabilitatii sta la baza pasivitatii, a neputintei, a ineficientei in situatii noi. Cei care fac atribuiri interne vor ajunge la scaderea stimei de sine. Impreuna, cele trei tipuri de atribuiri -stabile, generale, interne - pentru evenimentele necontrolabile, explica aparitia reactiilor depresive.

In societatea noastra, neajutorarea invatata este adesea prezenta. Copiii invata ca nu au sanse de scapare si de influentare a mediului scolar. Nu li se spune cand vor fi evaluati, din ce continuturi ale materiei, cum vor fi evaluati, ce anume trebuie sa stie sau sa faca pentru a obtine o anumita nota. Aceasta impredictibilitate ii transforma in fiinte pasive, resemnate. Ei se abandoneaza situatiei si nu depun eforturi pentru a o depasi. De multe ori, nu sunt in stare sa-si modifice comportamentul, chiar daca mediul s-a schimbat. Stabilitatea reactiei de neajutorare este mai accentuata in cazurile in care perceptia incontrolabilitatii mediului scolar se suprapune expectantei neajutorarii, invatate in mediul familial.

Neajutorarea invatata nu se manifesta in aceeasi masura la toti indivizii. Unii sunt mai rezistenti la efectele unui mediu imprevizibil. In imprejurari dificile, subiectii cu flexibilitate psiho-comportamentala ridicata, pot invata cu usurinta, neajutorarea.

Predictia neajutorarii invatate se face pe baza unei trasaturi numita in literatura de specialitate, neofobie. Aceasta constituie tendinta de evitare si de retragere din orice mediu nefamiliar. Neofobia este un important factor de diferentiere a indivizilor.

Intrebari de verificare

1. Ce efecte are evaluarea recompensei asupra comportamentului?

2. Care sunt conditiile care stau la baza neajutorarii invatate?