Dezvoltarea psihomotrica - un factor important in evolutia vietii

Dezvoltarea psihomotrica - un factor important in evolutia vietii

In literatura de specialitate psihomotricitatea este considerata ca o functie complexa, o aptitudine care integreaza atat aspecte ale activitatii motorii, cat si manifestari ale functiilor perceptive.

Evolutia conduitelor psihomotorii ale fiecarui individ se dezvolta in functie de inzestrarea sa aptitudinala, de gradul de dezvoltare fizica si intelectuala si de influentele educative carora a fost supus pe tot parcursul copilariei. Psihomotricitatea, ca functie complexa ce determina reglarea comportamentului uman, include participarea diferitelor procese si functii psihice care asigura atat receptia informatiilor cat si executia adecvata a actelor de raspuns motric. Psihomotricitatea face posibila adaptarea pragmatica (invatarea tehnicilor profesionale, manuale, intelectuale), adaptarea sociala (modalitati de comunicare interpersonala), adaptarea estetica (tehnici de expresie corporala), adaptarea educativa, prin intermediul componentelor sale de baza.

DeMeur, referindu-se la psihomotricitate, a evidentiat existenta unor raporturi intre motricitate, intelect si afectivitate. Lapierre, considera ca notiunea de psihomotricitate este prea vasta pentru a se putea incadra intr-o definitie precisa. "Psihologia demonstreaza ca actul motor sta la baza organizarii cunoasterii si invatarii, determinand, intr-o proportie considerabila, organizarea mintala a persoanei. ", spune C. Paunescu.

In acest fel, studiul psihomotricitatii are un rol determinant in organizarea procesului instructiv-educativ-recuperator pentru toate varstele si tipurile de oameni. Educarea psihomotricitatii ocupa un loc important in terapeutica educationala, tinand cont de faptul ca deficienta mintala este asociata, in general, cu debilitatea motrica. In general, handicapul de intelect implica lipsa bagajului psihologic al primei copilarii, ceea ce necesita ca printr-o educatie algoritmica sa se reia si sa se completeze cunostintele privitoare la mecanismele motorii si psihomotrice care determina baza pentru toate mecanismele mentale, pregatind formele de activitate intelectuala superioara.

In conceptia lui Rene Zazzo educatia psihomotrica constituie o educatie de baza in scoala elementara deoarece ea determina intregul proces de invatare scolara. Acest proces de invatare nu poate fi eficient "daca copilul nu are constiinta corpului sau, nu cunoaste lateralitatea sa, nu se poate situa in spatiu, nu este stapan pe timp si nu a castigat o suficienta coordonare si stabilitate a gesturilor si miscarilor sale."

Inainte de initierea oricarui program de terapie educationala a psihomotricitatii trebuie sa se efectueze o evaluare initiuala a tuturor achizitiilor psiho-motrice de care dispune fiecare copil la un moment dat, facandu-se astfel o comparatie cu cele pe care ar trebui sa le aiba din punct de vedere fizic si psihic.

Miscarea este una din manifestarile esentiale ale vietii. Aceasta se realizeaza de catre sistemul locomotor in stransa legatura cu sistemul nervos central si sitemul nervos periferic. In acest mecanism complex analizatorii realizeaza efectiv adaptarea organismului la modificarile permanente ale mediului exterior si interior. Sistemul nervos, pe baza informatiei primite din mediul exterior si interior, proceseaza si apoi emite comenzi, care prin fibrele nervoase eferente si prin intermediul placilor motorii, ajung la muschi, producandu-se astfel actul motric.

Printre mijloacele de care dispune fiinta pentru a relationa cu mediul inconjurator, miscarea este aceea care a obtinut o deosebita eficacitate si preponderenta astfel incat efectele sale au putut fi etichetate ca disicplina exclusiva a psihologiei.

Intr-adevar, miscarea incepe chiar din perioada fetala. In ontogeneza functiile apar odata cu dezvoltarea tesuturilor si a organelor corespunzatoare, inainte de a putea sa se justifice prin functionare. Abia catre luna a IV-a a sarcinii, mama percepe primele deplasari active ale copilului. Dezvoltarea psihomotrica evolueaza dupa nastere progresiv, in stransa legatura cu maturizarea neuromotrica si cu formarea educationala.

Dezvoltarea psihomotricitatii la copil prezinta cateva caracteristici determinante pentru ca ele stau la baza testarii nivelului si calitatii dezvoltarii la un moment dat. Aceste caracteristici sunt urmatoarele:

dezvoltarea psihomotricitatii inregistreaza salturi calitative, pe baza unor acumulari cantitative; formele noi de comportament sunt intotdeauna superioare celor precedente;

noile calitati nu le desfiinteaza pe cele anterioare, ci le includ prin restructurari successive;

dezvoltarea psihomotricitatii se produce stadial, in etape distincte, cu caracteristici proprii fiecarei varste;

transformarile din domeniul psihomotricitatii sunt continue si imperceptibile la intervale mici de timp.

Deseori dezvoltarea psihomotorica nu este sincrona la nivelul diferitelor procese si insusiri, la diverse etape de varsta, unele avand ritmuri proprii de dezvoltare.

Pentru masuratea nivelului de dezvoltare psihomotrica, sunt folosite diferite metode si teste, ca: scara Brunet-Lezine, testul Buhler si Hetzer, scara Gessel, prima scara de dezvoltare psihomotrica, testul Scholl etc.

Avand in vedere dezvoltarea psihomotrica putem concluziona ca aceasta are loc pe parcurul intregii vieti, parcurgand o serie de stadii si etape pe care le vom prezenta succinct in randurile care urmeaza prin intermediul conceptiilor unor renumiti cercetatori ai domeniului.

Ciclurile vietii in conceptia lui E. Verza si U. Schiopu

1) Ciclul de crestere si dezvoltare din primii 20 / 24 ani de viata. Acest ciclu are 3 stadii:

a) copilaria cu urmatoarele substadii:

perioada de sugar de la 0-1 an;

perioada anteprescolara 1- 3 ani;

perioada prescolara 3 - 6 / 7 ani;

perioada scolara, mica 6 / 7 - 10 / 11 ani.

b) pubertatea sau perioada scolara mijlocie de la 10 / 11 -14 / 15 ani;

c) adolescenta cu doua substadii:

adolescenta propriu-zisa 14/15-20 ani;

adolescenta prelungita 20-24 ani.

2) Ciclul de adult care tine pana la 65 ani si are urmatoarele stadii:

a) tineretea 25-35 ani;

b) varsta adulta cu trei substadii:

varsta adulta precoce 35-44 ani;

varsta adulta mijlocie 45-55 ani;

varsta adulta tardiva 55-65 ani.

3) Ciclul batranetii, de la 65 ani pana la moarte, care are doua stadii:

a) perioada de trecere 66-70 ani;

b) batranetea cu trei substadii:

perioada primei batraneti 70-80 ani;

perioada celei de a doua batraneti 80-90 ani;

perioada marii batraneti, peste 90 ani.

Primul an de viata (perioada de sugar)

Dezvoltarea motricitatii este dependenta in mare masura de maturizarea sistemului nervos, osos si muscular. Succesiunea achizitiilor este programata ereditar. Dezvoltarea motorie se realizeaza in aceeasi ordine la toti copiii. Momentul aparitiei anumitor miscari depinde de conditiile externe: alimentatie, factorii care influenteaza sanatatea, relatia afectiva cu mama (copiii hospitalizati se dezvolta mai incet), posibilitatea de exersare (De exemplu, in unele zone copiii sunt infasati foarte strans si nu au posibilitatea sa isi miste picioarele. Ei se dezvolta motor mai incet).

In continuare vom aminti cele mai importante achizitii motorii si legatura lor cu dezvoltarea psihica.

Pozitia sezanda. Copilul la varsta de 3 - 4 luni sade rezemat numai aproximativ 1 minut. La 6 luni sade rezemat un timp mai indelungat. La 9 -10 luni sade bine singur, se joaca in aceasta pozitie. Pozitia sezanda influenteaza pozitiv dezvoltarea psihica deoarece in aceasta pozitie campul vizual se largeste, copilul are posibilitatea de a dobandi numeroase informatii despre mediu.

Tararea. Copilul se taraste bine la 8 luni. In acest fel el dobandeste o oarecare independenta motorie.

Mersul. La 10 luni copilul sta singur in picioare, sprijinindu-se de mobila; la 11 luni merge sustinut; la aproximativ 16 luni merge singur.

Prehensiunea (prinderea obiectelor). Copilul intinde mana sa prinda obiectele la 4-5 luni. El reuseste sa prinda obiectele corect, cu opozitia policelui la 10 luni. Prehensiunea are un rol esential pentru imbogatirea cunostintelor referitor la obiecte (Chiriac, Chitu, 1977).

Copilul anteprescolar (1-3 ani)

Mersul. La 12 luni copilul face primii pasi; la 15-16 luni merge fara sprijin; la 18-20 luni fuge; la 20-22 luni urca scarile.

Prehensiunea. Copilul prinde tot mai bine obiectele; el foloseste lingurita pentru a manca, construieste din cuburi. La 18 luni mazgaleste cu creionul; la 30 de luni face linii regulate; la 3 ani reuseste sa deseneze un cerc, o cruciulita, un omulet format din cap si picioare (Chiriac, Chitu, 1977).

Copilul prescolar (3 - 6 / 7 ani)

De la 3 pana la 6-7 ani se dezvolta foarte mult sistemul nervos, muscular si osos, ceea ce are ca rezultat imbunatatirea activitatii motorii. La 3 ani copilul are inca miscari neindemanatice, nesigure. Pana la 6-7 ani creste forta, precizia, coordonarea miscarilor.

In aceasta etapa se dezvolta mult functia perceptivo-motorie. Aceasta este o functie complexa, care imbina perceperea vizuala a unui model si reproducerea sa motorie (grafica, prin desen; motorie, la gimnastica etc.). Un copil sanatos de 3 ani reproduce dupa model un cerc si o cruciulita, cel de 4 ani un patrat, cel de 5 ani un triunghi, cel de 6 ani un romb. Aceasta functie are un rol foarte important in insusirea scrisului.

Perioada scolara mica (6/7 - 10/11 ani)

Pentru ca sa faca fata cerintelor scolii fara sa oboseasca, copilul trebuie sa fie sanatos si bine dezvoltat fizic. La aceasta varsta sistemul osos si muscular sunt in dezvoltare. Dezvoltarea musculaturii mainii are o mare importanta pentru formarea deprinderii de a scrie. Invatatoarea trebuie sa supravegheze pozitia copiilor in banca deoarece pozitiile incorecte (cu toracele apasat de banca sau spatele stramb) pot duce la deformari de torace sau deplasari de coloana (Verza, 1993, p. 70). Ghiozdanul prea incarcat poate avea aceleasi consecinte.

Copiii de 7-8 ani sunt sensibili, obosesc usor, se imbolnavesc destul de frecvent.

Activitatile caracteristice varstei. Pentru cei mai multi copii activitatea preferata ramane joaca. Activitatea cea mai importanta devine cea de invatare. Unii copii, mai ales cei care inca de la gradinita au manifestat interes pentru activitatile scolare, se adapteaza mai usor in noua situatie. Unii dintre cei care nu au frecventat gradinita se adapteaza foarte greu la scoala. Cercetarile de psihologie au aratat ca daca invatatorul insista exagerat pe disciplina copiii se adapteaza mai greu la scoala, devin nervosi si obosesc usor. (Verza, 1993, p. 71).

Foarte multi copii sunt foarte entuziasmati cand sunt inscrisi la scoala. In primele zile merg cu placere la scoala, vor sa invete cat mai repede sa scrie si sa citeasca. Sunt foarte fericiti si mandri cand primesc primele teme. Dar peste cateva saptamani entuziasmul a trecut si multi copii nu mai merg cu placere la scoala. In multe cazuri deteriorarea rapida a motivatiei se datoreaza faptului ca "elevul este cel ce trebuie sa se adapteze scolii, cand de fapt scoala ar trebui sa fie adaptata elevului. Aceasta situatie inversata traumatizeaza copilul de-a lungul intregii sale scolaritati si in special in cursul primului an de scoala". (H. I. Hass, dupa Stoiciu, 1983, p. 30).

Copilul de varsta scolara mijlocie (10 /11 - 14 /15 ani)

Intre 10 - 12 ani copilul se afla in perioada prepuberala, iar intre 12-14 ani in perioada pubertara propriu-zisa (Schiopu, Verza, 1995, p.203). In aceasta perioada au loc profunde transformari somatice, psihologice si sociale.

In aceasta etapa cresterea este rapida, dar nu este proportionala in toate segmentele corpului. Cresterea in inaltime este mai rapida. Membrele devin lungi si subtiri, gesturile si mersul devin stangace. La fete maturizarea sexuala incepe intre 10 - 11 ani iar la baieti pe la 12 ani.

Modificarile corporale se asociaza cu tulburari fiziologice de care educatorii trebuie sa tina seama. Din cauza modificarilor fiziologice la aceasta varsta copiii obosesc usor atat fizic cat si psihic. Uneori au dureri de cap. In situatii emotionale transpira, rosesc sau palesc. Modificarile corporale influenteaza si dispozitia afectiva. Unii copii devin labili afectiv, oscileaza intre momente de vioiciune, exuberanta infantila, respectiv oboseala, apatie, neatentie sau neliniste, nesiguranta, iritabilitate. Multi copii sunt foarte preocupati de modificarile corporale: obezitate, acnee, stangacia in miscari, modificarile vocii, tendinta de a rosi. Din cauza acestor modificari ei pot deveni tensionati sau pot avea sentimente de inferioritate.

La inceputul perioadei pubertare activitatea preferata este jocul: jocurile cu reguli (carti de joc, sah), jocurile pe calculator. Aceste jocuri dezvolta atentia, gandirea, imaginatia. Jocurile sportive, pe langa efectele lor benefice asupra dezvoltarii fizice, dezvolta vointa sociabilitatea, cooperarea cu partenerii de joaca. La aceasta varsta creste foarte mult interesul fata de activitatile distractive: filmele, dansul, muzica, excursiile.

Scolarul mare (adolescentul) (14 / 15 - 18 / 19 ani)

Sfarsitul adolescentei si inceputul etapei adulte este marcat:

Ø      din punct de vedere biologic, de atingerea dimensiunilor corporale caracteristice pentru varsta adulta si dezvoltarea completa a organelor sexuale;

Ø      din punct de vedere psihologic, de formarea personalitatii (la sfarsitul adolescentei insusirile de personalitate devin mai stabile);

Ø      din punct de vedere social, de ocuparea unui loc de munca si intemeierea propriei familii.

Tineretea (20 / 25 - 35 ani)

Adolescenta se termina si etapa tineretii incepe intre 20-25 ani. Freud si Erikson considera ca tineretea incepe atunci cand o persoana devine capabila sa isi asume responsabilitatile care rezulta din viata familiala si activitatea profesionala (dupa Seamon si Kenrick, 1992, p. 433).

Etapa tineretii a atras mai putin atentia psihologilor decat copilaria, adolescenta si batranetea din mai multe motive:

Ø      modificarile fizice, cognitive, afective nu sunt asa de rapide ca in perioadele mentionate anterior;

Ø      forta fizica, functiile psihice senzoriale si cognitive, capacitatea de invatare sunt la nivelul lor maxim de dezvoltare si de regula nu ridica probleme;

Ø      pana la inceputul secolului XX, datorita tendintei de a respecta traditiile, integrarea profesionala si familiala a tinerilor se producea relativ simplu (in multe familii baietii invatau meseria tatalui si continuau activitatea acestuia, fetele se casatoreau si isi indeplineau indatoririle de sotie si mama).

In prezent integrarea sociala a tinerilor creeaza mai multe probleme deoarece importanta traditiilor a scazut (fara sa dispara), tinerii sunt mai independenti si trebuie sa isi asume responsabilitatea unor decizii importante privind alegerea sotului / sotiei si a profesiunii.

Cele doua probleme fundamentale ale acestei etape sunt deci intemeierea propriei familii si integrarea profesionala.

Imbatranirea - aspecte biologice, patologice si psihosociale ale imbatranirii

Termenul de senescenta inseamna atat "batranete" ca stare, cat si "imbatranire" ca proces. Termenul de senilitate are doua sensuri. Unii il folosesc pentru a desemna ultima faza a senescentei sau batranetii (dupa 85 - 90 de ani), altii pentru a desemna batranetea patologica, insotita de boli fizice sau / si psihice (Nica-Udangiu, 1983, p.18, Enachescu, 1996, p.118).

Procesul de imbatranire nu se produce in acelasi ritm din punct de vedere biologic, psihologic si social. Unii oameni din punct de vedere biologic sunt deja batrani, dar social sunt "tineri", adica sunt sociabili, au multi prieteni, sunt interesati de ceea ce se intampla in jur, sau invers.

Din punct de vedere psihomotor miscarile devin greoaie, mai putin precise, timpul de reactie scade. Activitatea devine mai lenta, se fac mai multe greseli, sunt necesare mai multe pauze. La multi batrani se modifica scrisul.