Eul in cognitia sociala

Eul in cognitia sociala

1. Abordarea social-cognitiva a eului

Mentionam initial ca exista doua directii de cercetare in cadrul acestei abordari: studierea componentelor eului, in calitatea sa de structura de cunostinte si cercetarea eului ca proces, cu rol in tratamentul informatiei relevante pentru sine. Perspectiva cognitiva pleaca de la premisa ca fiinta umana construieste activ o imagine a lumii, in raport cu care isi monitorizeaza comportamentul in multiplele tranzactii cu mediul. Aceasta constructie personala a fiecarui individ are la baza functia de reprezentare, ce asigura legatura dintre stimul si raspuns, si care se constituie "ca un model intern al unor parti din mediu, ca ceva in organism ce sta pentru un obiect sau eveniment"( Boncu, S., 1996, p.139). In plus, individul "cauta informatia in mediu, o proceseaza si desfasoara comportamente potrivit reprezentarii interne a acestei informatii" (Markus si Sentis, 1982, cit in Boncu, S.,1996, p.140). Totusi, nu toti stimulii din mediu sunt selectati si supusi procesarii, lucru imposibil daca ne gandim in primul rand la nivelul functionarii sistemului atentional, dar, pe langa acest fapt, in selectia stimulilor intervin si alte criterii, pe care tot abordarea cognitivista incearca sa le releve. In plus, va explica modalitatea in care informatia privitoare la acesti stimuli este organizata si pastrata in memorie, si accesata de cate ori este nevoie. Organizarea acestei informatii in memorie presupune actualizarea conceptului de schema, concept definit ca o "structura cognitiva care consista in reprezentarea unui domeniu de stimuli" (Boncu, S., 1996, p.139). Astfel, putem spune acum, ca tratamentul informatiei inseamna de fapt, formarea sau activarea schemei, integrarea noii informatii si revizuirea schemelor pentru a o include.

Avand la indemana aceste concepte de psihologie cognitivista, psihologii sociali au inteles imediat importanta felului in care individul isi reprezinta si organizeaza mental lumea exterioara asupra deciziilor pe care acesta le ia in viata de zi cu zi. . Daca avem in vedere afirmatia lui G. Allport, si anume ca, "psihologia sociala incearca sa explice cum gandurile, sentimentele si comportamentul indivizilor sunt influentate de prezenta reala, imaginara sau implicita a altora" (Allport, 1985, p. 3), vom remarca firescul acceptarii de catre psihologia sociala a abordarii cognitive. Se naste astfel aceasta cognitie sociala, care studiaza individul intr-un context social si cultural, si se focalizeaza pe maniera in care oamenii percep si interpreteaza informatia pe care o genereaza ei insisi (intrapersonal) sau provine de la altii (interpersonal) (Sternberg, 1994 cit in Boncu, S., 1996, p.139).

Vom defini in continuare conceptul de sine, o dimensiunea fundamentala in abordarea cognitivista a eului. Conceptul de sine este vazut "ca un sistem de cunostinte despre propriul eu, folosite pentru a recunoaste si interpreta stimuli relevanti pentru individ (Monteil si Martinot, 1991, cit in Boncu, S., 1996, p.139 )". Conceptul de sine este aspectul cognitiv al eului, referindu-se in general la "credintele, atitudinile si opiniile, pe care fiecare persoana le consider adevarate despre ea si despre existenta sa personala" (Purkey, 1988, cit in Boncu, S., 1996, p.140). Putem vorbi, dupa cum afirma Stefan Boncu, despre o structura a eului sau o ierarhie de cunostinte despre eu, care functioneaza ca o parte a sistemului de tratament a informatiei. Fiind conceput ca un subsistem al sistemului cognitiv, deducem ca va indeplini aceleasi functii in tratamentul informatiei ca si alte scheme sau structuri cognitive, deci va presupune organizarea, integrarea si elaborarea stimulilor sociali. Ceea ce pare diferit la nivelul conceptului de sine, este organizarea si stabilitatea superioara in raport cu alte subsisteme cognitive, deoarece este activat de mult mai multe ori in situatiile sociale ce presupun informatii insemnate pentru propria persoana.

Vom trece acum in revista cateva teorii centrate pe trasaturile structurale ale conceptului de sine, pentru a explica mai bine rolul eului in organizarea informatiilor personale.

2. Eul ca retea asociativa (algoritmul Human Associative Memory-HAM)

Modelul se refera la organizarea eului la nivelul memoriei si trateaza aceasta realitate ca pe o colectie de reprezentari mentale despre propria personalitate, care s-au constituit pe baza experientelor individului. Unele cercetari empirice au aratat ca eul ar putea fi chiar cea mai extinsa si mai elaborata structura din memoria umana. Dupa cum afirma domnul profesor Boncu, "o astfel de concluzie se bazeaza pe inraurirea puternica exercitata asupra proceselor cognitive ca si pe numarul mare de informatii despre sine"(Boncu, S. ,1996, p.141). Dar, in privinta manierei exacte in care conceptul despre sine se constituie ca o parte a sistemului memoriei individuale, exista inca divergente.

Din aceeasi lucrare a domnului Stefan Boncu, am extras cele trei alternative prezentate de Markus si Sentis (1982), din care doar una este compatibila cu functionarea eului ca structura cognitiva. O prima posibilitate ar fi ca eul sa nu fie reprezentat separat in memorie, ci orice cunostinta care il priveste sa fie distribuita altor structuri de cunoastere. O alta conceptie infatiseaza eul ca incluzand toata informatia din memorie si presupune ca orice informatie se codeaza in legatura cu el. In fine, conceptia care se bucura de o sustinere empirica suficienta, trateaza eul ca o structura reprezentata separat in memorie.

Kihlstrom si Cantor (1984) defineau eul ca fiind o reprezentare mentala a propriei persoane care nu difera, in principiu, de reprezentarile mentale ale altor obiecte, idei sau evenimente. In aceasta acceptie, eul este un concept care face parte din sistemul nostru mnezic si, la fel ca alte concepte, este reprezentat la nivelul memoriei sub forma de retea. Nu se stie daca reteaua eului este o componenta a retelei mnezice legata de alti factori cognitivi sau este o structura extinsa care include si rezuma de fapt toate informatiile din memorie. Ideea avansata de cei doi autori nu este insa noua. In modelul devenit clasic al lui Bower si Gilligan (1979), eul este vazut ca un nod in reteaua memoriei. El se afla in conexiune cu alte noduri ce contin diverse informatii semantice sau episodice. Exista concepte care nu se asociaza cu eul decat indirect, astfel incat informatia pe care o contin poate fi regasita numai prin inferenta. Trasaturile mai importante de personalitate sunt incadrate in noduri care se situeaza mai aproape de eu si au mai multe sanse sa fie activate cand individul se descrie pe sine. Pot aparea ulterior conexiuni intre noduri fara o legatura initiala cu eul, in urma noilor experiente ale individului. Legaturile intre nodurile retelei constituie propozitii de tip subiect-predicat. Unele propozitii, de natura semantica, sintetizeaza informatia categoriala de care dispune persoana, altele, episodice, se refera la contextul spatial si temporal in care s-au desfasurat comportamentele. O distinctie foarte utila acestui model priveste cunoasterea declarativa si cunoasterea procedurala. Prima, factuala, se refera la natura lumii fizice si sociale. Cea procedurala indica masura in care se utilizeaza cunoasterea declarativa si cuprinde, de exemplu, operatii matematice, reguli de sintaxa si inferenta (Kihlstrom si Cantor, 1984, cit in Boncu, S., 1996, p.142). Dupa cum concluzioneaza si domnul Boncu, "folosind aceasta distinctie, se poate spune ca trasaturile structurale ale personalitatii se identifica si cu un subset al cunoasterii declarative (ce include propozitii semantice si episodice), in vreme ce trasaturile dinamice ar constitui un subset al cunoasterii procedurale, sub egida careia se infaptuieste transformarea cunoasterii sociale in comportament interpersonal" (Boncu, S., 1996, p.142) .

Referindu-ne la memoria autobiografica, James Mill afirma ca fenomenul eului si cel al memoriei sunt, de fapt, doua fatete ale aceleasi realitati. Memoria autobiografica reprezinta amintirile cu privire la secvente de evenimente in care subiectul a fost direct implicat, amintiri fata de care eul nostru nu ar avea nici un sens. La randul sau, conceptul de sine da sens informatiilor pe care le conservam la nivelul memoriei.

Transcriem in final cele doua critici majore aduse acestui model al eului ca retea asociativa, preluate din Boncu S. (1996, p. 142). Prima obiectie vizeaza faptul ca acest model presupune conceptul de sine ca fiind o unitate monolitica (Kihlstrom et al.,1988, Monteil si Martinot, 1990, cit in Boncu S., 1996, p.142). "Obiectia nu poate fi indepartata decat admitand o ierarhie a conceptelor de sine contextualizate", in sensul in care fiecare nivel ar corespunde cunoasterii de sine in diferite imprejurari. Pe o alta directie, o a doua critica fundamentala a modelului asociationist este aceea ca eul este conceput ca o structura cognitiva unica, mult mai extinsa decat orice alta retea asociativa de la nivelul memoriei, astfel incat faptul ca deciziile privind eul, cum ar fi aprecierea daca un adjectiv este sau nu auto-descriptiv, luandu-se foarte repede, intra in contradictie cu intinderea presupusa a retelei de memorie care este eul. S-ar produce ceea ce numim efectul de evantai (fanning), si anume, faptul ca timpul de acces la o informatie din memorie creste proportional cu cantitatea de informatie continuta de un concept. In aceste conditii, judecatile despre sine ar trebui sa se realizeze mai lent decat alte judecati, dar acest lucru nu se intampla in cazul eului. Desi eul a fost considerat o retea asociativa extinsa, accesul la informatiile despre sine este mai facil decat accesul la alte informatii din memorie.

3. Eul ca prototip si efectul de referinta la sine

Ideea de prototip a fost introdusa de Rosch in 1973 pentru a desemna o abstractie cognitiva ce reuneste atributele caracteristice pentru o categorie sau pe acel membru care poseda cele mai multe atribute specifice clasei din care face parte. In aceste conditii, un exemplar concret va fi considerat membru al unei categorii, numai daca atributele sale se potrivesc cu cele ale prototipului. In plus, raportarea la un prototip are ca urmare maximizarea asemanarilor intracategoriale si a diferentelor intercategoriale. Utilizarea prototipului ca standard in categorizarea sociala a fost pusa in evidenta de Cantor si Mischel (1979, cit in Sanitioso, Brown si Lungu, 1999). O categorie sociala este reprezentata de un membru ideal al acesteia. S-a constatat ca prezenta prototipului influenteaza procesarea informatiei.

Pornind de la ideea ca eul este o structura cognitiva activa, care intervine in prelucrarea informatiei, T. Rogers si colaboratorii (Rogers, Kuiper si Kirker 1977; Rogers, 1981; Kuiper si Derry, 1981; cit in Boncu, S., 1996, p.142) au pus in evidenta efectul de referire la sine. "Activat in situatii ce implica informatie cu relevanta personala, eul tinde sa interpreteze informatia raportand-o la conceptia despre sine. Ca atare, el ar functiona ca un standard, perpetuu comparat cu noua informatie"(Boncu, S., 1996, p.142). Altfel spus, informatia este tratata diferential in functie de relevanta personala, prin raportate la sine. In urma unor experimente constituite dupa modelul deja clasic in cercetarea cognitiva a memoriei (prezentarea unor liste de cuvinte, in diferite conditii experimentale, create mai ales prin manipularea consemnului, urmata de cerinta de reamintirea unui numar cat mai mare de cuvinte), s-a dovedit ca informatia care este relevanta pentru sine este prelucrata mai profund. Efectul de referinta la sine se poate explica prin nevoia de a adecva informatia primita la prototipul pe care persoana il are despre sine, prototip cognitiv constituit la nivelul conceptului de sine, ce contine o serie de trasaturi pe care persoana le percepe ca descriind-o. De exemplu, atributele care sunt puternic autodescriptive provoaca ceea ce Rogers si colaboratorii sai au denumit "efectul de alarma falsa": recunoasterea falsa a unor termeni autodescriptivi prezentati pentru prima data, impresia de deja-vu. Astfel, intr-o sarcina de recunoastere a unor atribute, probabilitatea de alarma falsa creste in functie de similitudinea dintre un item prezentat pentru prima data si prototipul existent. Rezultate experimentale au aratat ca adjectivele care au fost apreciate ca autodescriptive au fost retinute mai bine decat cele care nu erau considerate autodefinitorii de subiecti. Acesta este inca un argument in plus evocat de sustinatorii eului - prototip.

In incercarea de a explica functionarea eului - prototip in situatii foarte diverse, Rogers a facut distinctie intre termenii generali, similari cu trasaturile de personalitate si cei specifici, ce ar desemna aspecte ale comportamentului mai putin independente in raport cu situatiile sociale (Boncu, S., 1996, p.143). Avand in vedere aceasta nuantare, hotararea de a ne atribui sau nu o trasatura, se face in urma unui proces de confruntare cu prototipul, in cadrul caruia comparam trasaturile conceptului despre sine cu cele ale prototipului caracterizat de trasatura respectiva. Aceste caracteristici pot fi trasaturi de personalitate, valori, dar si evenimente in care individul a fost implicat in trecut. Trebuie sa subliniem totusi, ca ideea prototipului, asa cum a fost preluata din psihologia cognitiva pentru a explica functionarea eului, sufera o serie de modificari si nuantari. Astfel, prototipul nu mai este atat de rigid ca cel care sta la baza categorizarii stimulilor non-sociali, in sensul in care nu mai contine toate caracteristicile necesare si suficiente in functie de care un atribut va fi sau nu autoatribuit, ci este mult mai flexibil, indeplinind diverse roluri: de facilitare a memorarii si reactualizarii informatiei referitoare la sine, de sistem de referinta in evaluarea celorlalti, de proiectare a propriilor caracteristici asupra celorlalti (Rogers, 1992).

Nu ne vom referi la criticile adresate acestei abordari a eului ca prototip, pentru ca ele nu fac obiectul de interes al lucrarii de fata. Vom retine totusi ca, in urma numeroaselor incercari de clarificare a mecanismelor care determina prelucrarea mai rapida si mai profunda a informatiei autorelevante, s-a ajuns la concluzia ca efectul de referinta la sine apare doar atunci cand este vorba de prelucrarea mnezica a informatiilor evaluative (cu impact afectiv asupra persoanei). Pentru a sintetiza rezultatele experimentelor realizate asupra efectului evidentiat de Rogers si colaboratorii sai, am putea spune ca memorarea mai buna a informatiilor relevante pentru sine se datoreaza faptului ca acestea sunt constituite in structuri de cunostinte bine organizate si familiare, dar si faptului ca aceste informatii produc un impact afectiv asupra individului. Relevanta afectiva a informatiilor de la nivelul memoriei ar putea explica ideea avansata de Bower si Gilligan (cit in Boncu S., 1996, p.143), si anume, ca prelucrarea informatiilor despre propria mama este la fel de profunda ca si cea despre sine.

4.Eul ca schema

In sensul cel mai larg, schema a fost definita ca o structura care contine informatii generale despre lume (despre oameni, evenimente, comportamente specifice unor situatii, roluri sociale), achizitionate prin experienta si socializare. Preluand definitia lui U. Neisser din Stefan Boncu (1996, p.140), intelegem schemele ca unitati cognitive centrale in sistemul uman de procesare a informatiei, care sunt activate si corespund unor situatii complexe din realitate. Constituite ca structuri de memorie ale conceptelor interconectate, schemele contin cunostinte generale despre clasa de stimuli, instante reprezentative ale clasei, in raport cu care se desfasoara ulterior procesarea de sus in jos a informatiilor in etapele finale ale perceptiei.

Ne vom referi in continuare la cercetarile lui Hazel Markus in legatura cu natura schematica a cunoasterii despre sine si modul cum aceasta organizare schematica influenteaza tratamentul informatiei. Preluand viziunea acestei cercetatoare, intelegem conceptul de sine ca un sistem de scheme despre eu, scheme care se formeaza prin organizarea cunostintelor despre propria persoana, despre manierele de comportament in diverse situatii. In general, ne referim la aspecte ale comportamentelor care au relevanta pentru individ, extrase pe baza observatiei propriei persoane in diferite situatii si a scrutarii introspective. Schemele despre sine au relativ acelasi rol ca si celelalte scheme cognitive, si anume, sa faciliteze accesul individului la aceste informatii incluse in scheme, pentru a tria si selecta mai usor stimulii noi prezentati. Ele permit individului structurarea experientelor trecute, iar odata cristalizate, aceste scheme devin mecanisme de selectie a noii informatii. Pe masura ce individul observa anumite regularitati in manifestarea propriului comportament pe o anumita dimensiune, (de exemplu, regularitate in manifestarea independentei), el poate deveni schematic pe acea dimensiune. Daca in experientele ulterioare, individul se confrunta cu situatii care sa-i certifice schematicitatea fata de o anumita dimensiune, schemele de sine constituite devin tot mai stabile si rezistente la schimbare. Existenta unei scheme de sine pe o anumita dimensiune a personalitatii influenteaza procesele de evaluare, decizie si inferentele facute in raport cu acea dimensiune. S-a concluzionat ca numarul de scheme pe care le poseda o persoana este determinat de complexitatea personalitatii acelui individ, de experienta si maturitatea sa. Schematicitatea unei persoane fata de o anumita dimensiune este verificata prin analiza a doua conditii: daca persoana este extrema pe dimensiunea respectiva si daca trasatura desemnata este importanta pentru conceptul de sine. Astfel, pot exista persoane schematice sau aschematice pe o dimensiune data. Ceea ce s-a aratat in urma experimentelor este faptul ca schematicii isi atribuie mai multe adjective asociate cu dimensiunea fata de care sunt schematici, prelucreaza mai repede informatia referitoare la aceasta dimensiune si apreciaza cu o mai mare probabilitate ca vor adopta in viitor comportamente ilustrative pentru schema (Ross, J. A. 2002, p.69). Intr-o alta cercetare, s-a pus in evidenta faptul ca subiectii schematici sunt mai rezistenti la influenta unor informatii disonante cu schema, in timp ce subiectii aschematici le acorda mai mult credit. Remarcam ca rezultatele obtinute pledeaza pentru existenta si functionarea schemelor de sine. Persoanele schematice pe o anumita dimensiune au o imagine de sine bine structurata in aceasta directie, dispunand de o mai mare stabilitate in adoptarea comportamentelor corespunzatoare. In plus, la aceste persoane apare o concordanta mai mare intre autodescrieri si comportamentele adoptate, in timp ce subiectii care nu dispun de scheme de sine bine definite sunt mai inconsistenti in conduita lor de la o situatie la alta. Avand in vedere aceste rezultate verificate, putem reinterpreta teoriile autoperceptiei si autoatribuirii ale lui Bem (1972), care afirmau ca noi inferam starile si dispozitiile noastre interne pornind de la observarea propriului comportament. Ceea ce putem remarca insa din experienta personala de viata, este faptul ca nu intotdeauna o schimbare in comportament va atrage ulterior si o reconsiderare a imaginii de sine. Explicam acest lucru prin rezultatul mentionat mai sus, si anume, ca atunci cand avem o schema de sine stabila pe o anumita dimensiune psihica, cateva informatii contradictorii observate in comportamentul nostru nu vor reusi sa modifice schema. In acest context, am putea reconsidera teoria autoperceptiei, afirmand ca, in definirea caracteristicilor de personalitate, oamenii fac inferente pornind de la propriile comportamente numai daca acestea sunt in consonanta cu schemele de sine pe care ei le au deja constituite (Swanky, O. H., 2006, p.3)

Schematicitatea influenteaza si maniera in care ii percepem pe ceilalti, nu numai autoperceptia. Acest lucru se intampla deoarece persoanele schematice fata de o anumita dimensiune se iau pe sine drept standard cand ii judeca pe ceilalti din jur. In urma unui experiment realizat de Markus si Sentis (1986), s-a aratat ca schematicii sunt mult mai flexibili atunci cand impart comportamentul in unitati comportamentale, decat aschematicii, iar in plus, atunci cand isi formeaza o impresie despre un actor social schematici folosesc unitati mai mari de comportament decat aschematicii (Sanitioso, R.B., Brown, M.M. & Lungu, O., 1999). Explicam aceasta prin faptul ca schematicitatea fata de o anumita dimensiune a unor indivizi ii face experti pe dimensiunea respectiva, astfel ca au deja informatia foarte bine organizata, accesand-o la un nivel mai global.

Intrebarile care apar totusi in legatura cu aceasta abordarea a eului ca un sistem de scheme despre sine vizeaza modul in care ne formam aceste scheme, sau altfel spus, cum devenim schematici, "experti" pe anumite dimensiuni de personalitate. Sunt inaintate doua ipoteze: devenim experti intr-un domeniu pentru ca avem deja o schema de sine si implicit cunostinte integrate in aceasta schema, sau intai dezvoltam o schema de sine, sub aspectul unui interes spre un domeniu, schema care va determina acumularea ulterioara de cunostinte? Si daca avem in vedere acest interes, de cine este el declansat? Ne putem gandi la implicarea unei dezirabilitati sociale in cazul anumitor domenii, dimensiuni de personalitate ( ca de exemplu, dimensiunea independenta, pentru societatile occidentale