FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI - SPECIFICUL CUNOASTERII PSIHOLOGICE. METODELE PSIHOLOGIEI

FUNDAMENTELE    PSIHOLOGIEI

OBIECTIVE

Fundamentele psihologiei este una dintre disciplinele care contri-buie, in mod esential, la dezvoltarea orizontului de cunostinte al studentilor, la orientarea lor in spatiul teoretic si, deopotriva, in cel al cercetarii stiintifice. Sinteza pe care o prezentam vizeaza urmatoarele obiective principale: sa releve cu pregnanta schema logica interna a psihologiei generale ca nucleu comun si cadru de referinta al tuturor celorlalte ramuri particulare ale cunoasterii psihologice; sa faciliteze insusirea, in spirit modern, a principalelor notiuni referitoare la natura si esenta psihicului, in general, a celui uman, in special, sa ofere elementele de baza ale metodologiei cunoasterii psihologice si sa capa-citeze studentii cu schemele logico-operationale necesare efectuarii independente a unei cercetari stiintifice in domeniu.

SEMESTRUL I

I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1. Psihologia, ca stiinta independenta, s-a constituit relativ tarziu, "certificatul ei de nastere" fiind semnat in 1879, prin infiintarea, la Leipzig, de catre savantul german Wilhelm Wundt, a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima data, fenomenele vietii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri si speculatii filosofice si incluse in programul cercetarii stiintifice sistematice, aplicandu-li-se operatiile masurarii, cuantificarii si criteriile obiectivitatii si cauzalitatii.

Foarte curand, insa, aveau sa apara divergente in legatura cu definirea si circumscrierea obiectului noii stiinte. Desi denumirea parea sa impuna de la sine identitatea acestui obiect - psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = stiinta despre psihic, s-a dovedit ca, in realitate, modul de intelegere a naturii si structurii interne a psihicului uman nu a fost catusi de putin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientari diferite si in mare masura opuse, si anume:

a) orientarea care reducea psihicul uman la constiinta si care sustinea ca obiectul psihologiei il reprezinta studiul constiintei (respectiv, al proceselor psihice constiente);

b) orientarea care sustinea ca elementul esential si determinant al vietii psihice a omului este inconstientul, acesta trebuind, chipurile, sa reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psihologia abisala sau psihanaliza elaborata de S. Freud);

c) orientarea care sustinea ca adevarata si autentica realitate psihologica o constituie reactiile externe de raspuns (secretorii si motorii) la actiunea diversilor stimuli din mediu si, ca atare, obiectul psihologiei trebuie sa fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913).

2. In prezent, au fost depasite limitarile si absolutizarile pe care se bazau orientarile mentionate . Astfel, se admite ca sfera notiunii de "psihic uman" este mai larga decat sfera notiunii de "constiinta", ea incluzand intr-o relationare de tip sistemic trei componente: inconstientul, subconstientul si constientul, toate impreuna formand domeniul de studiu al psihologiei.

Pe de alta parte, planul subiectiv (psihic) intern si planul obiectiv (comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celalalt si nu se mai opun ca entitati antagonice ireductibile; dimpotriva, se recunoaste si se afirma unitatea indisociabila a lor sub egida principiului unitatii "constiinta-activitate".

Finalmente, psihologia se defineste ca stiinta care studiaza, cu ajutorul unor metode obiective specifice, organizarea psihocompo-rtamentala sub aspectul determinismului, mecanismelor si legilor devenirii si functionarii ei, in plan animal si uman, in unitatea contradictorie a individualului, particularului si generalului, univer-salului. Aceasta definitie stabileste, in mod real, sfera de cuprindere a domeniului si justifica diferentierile si delimitarile existente in interiorul lui: a) psihologia animala si b) psihologia umana.

Psihologia umana are, la randul ei, o latura generala, care ne ofera tabloul global al organizarii psihocomportamentale a omului normal (mediu), facand abstractie de varsta, sex, context socio-cultural, ocupatie (profesie) etc., si o latura particular-diferentiala, care se centreaza pe studiul si explicarea ipostazelor concrete in care se poate afla organizarea psihocomportamentala functie de: varsta, sex, mediu socio-cultural, activitate profesionala, nivel de dezvoltare, natura deviatiilor si tulburarilor patologice: psihologia genetica si a dezvoltarii, psihologia varstelor, psihologia scolara, psihologia muncii, psihologia militara, psihologia creatiei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comerciala si economica, psihologia sociala, psihologia medicala, psihopatologia etc.

II. SPECIFICUL CUNOASTERII PSIHOLOGICE.

METODELE PSIHOLOGIEI

Specificul cunoasterii psihologice. Modelul traditional al cunoasterii stiintifice constituit sub autoritatea mecanicii si fizicii clasice formula cerinta ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, sa posede proprietati nemijlocit observabile si perceptibile, care sa poata fi masurate si cuantificate.

Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietati, el nu are nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nici gust. Singura dimensiune care se recunostea proceselor si trairilor psihice era durata; dar, numai pe baza ei, nu era posibila construirea unui sistem complet de coordonate si masuratori, care sa fie tratabil matematic.

Acesta era principalul argument invocat de marele filosof german, Immanuel Kant, pentru a respinge, in mod categoric, posibi-litatea desprinderii psihologiei de filosofie si constituirea ei intr-o stiinta independenta.

In aceste conditii, ca unica modalitate de obtinere a datelor necesare descrierii continuturilor si starilor psihice interne (ale constiintei) era considerata metoda introspectiei (privirea cu propriul ochi interior spre ceea ce se petrece in momentul dat pe scena constiintei si relatarea verbala a celor constatate). Psihologia bazata pe utilizarea exclusiva a acestei metode a primit denumirea de introspectionista si ea s-a afirmat puternic in ultimele doua decenii ale secolului XIX si in primele trei decenii ale secolului XX (Th. Lipps, N. Ach, O. Kűlpe, E.    Titchener).

Pentru a satisface cerinta observabilitatii nemijlocite, behavioris-mul a aruncat peste bord lumea subiectiva interna a constiintei, retinand ca obiect al cunoasterii psihologice reactiile de raspuns ale subiectului la stimulii obiectivi din afara. Dar, asa cum se va remarca ulterior, procedand astfel, behaviorismul a constituit o "psihologie fara suflet", o psihologie nu a "omului subiect", ci a "omului robot". Iesirea din acest impas metodologic este posibila numai in masura in care se admite ca o cunoastere stiintifica poate sa aiba nu numai un caracter nemijlocit, ci si unul mijlocit, observarea obiectului realizandu-se indirect prin intermediul unor efecte si fenomene prin care el se manifesta si se exprima.

Cunoasterea psihologica devine, prin excelenta, o cunoastere mijlocita: datele si informatia obiectiva despre natura, continutul si dinamica proceselor psihice particulare se obtin pe baza observarii, inregistrarii si analizei raspunsurilor si conduitelor subiectului in situatii obiective concrete.

Metodele psihologiei. Cunoasterea psihologica se realizeaza prin utilizarea unui larg repertoriu de metode si procedee. Dupa pozitia pe care o au fata de fenomenul studiat, metodele psihologiei se impart in doua grupe: pasive si active.

Pasive sunt considerate acele metode care se adreseaza fenome-nelor a caror declansare se produce spontan, in situatia concreta in care se afla subiectul in momentul dat. In randul lor includem: metoda observatiei si metoda biografica.

Active sunt metodele prin care cercetatorul actioneaza direct asupra subiectului si provoaca manifestarea procesului psihic, a trasaturii de personalitate sau a comportamentului propus pentru a fi studiat. Din aceasta categorie fac parte: experimentul de laborator, experimentul natural, ancheta, chestionarul, analiza produselor activitatii, testele sau probele psihometrice. Metoda centrala in cercetarea psihologica trebuie considerata experimentul de laborator. El depaseste toate celelalte metode in precizie, obiectivitate si grad de controlabilitate a variabilelor. Metoda experimentala permite cercetatorului: sa intervina activ si sa provoace fenomenul studiat; sa izoleze, sa dozeze si sa controleze variabilele - independente, dependente si intermediare; sa modifice si sa varieze conditiile de manifestare a fenomenului; sa compare rezultatele grupului experi-mental cu cele ale grupului de control care nu a fost supus regimului experimental; sa repete acelasi model experimental de mai multe ori, pe acelasi subiect sau grup de subiecti; sa releve conditionarea reciproca dintre variabile.

Ca limite ale experimentului de laborator se mentioneaza: caracterul relativ artificial al situatiei in care este plasat subiectul, izolarea acestuia de contextul natural al existentei si activitatii sale; nu poate fi folosit in mod universal, existand anumite fenomene psihocomportamentale care nu pot fi provocate sau nu se permite, din punct de vedere etic, sa se provoace experimental.

Strategii in cercetarea psihologica. Fiind subordonata unor obiective si finalitati cu semnificatie generala, cercetarea psihologica dobandeste un caracter continuu si sistematic. Ea nu se reduce la simple explorari secventiale, independente unele de altele, ci se realizeaza ca un demers integrat, intemeiat pe anumite principii si consideratii metodologice generale. Un asemenea demers il numim strategie de cercetare. Complexitatea si diversitatea fenomenelor psihocomporta-mentale au dus la structurarea mai multor tipuri de strategii, si anume:

a) strategii transversale, care constau in studiul nivelului de dezvoltare si functionare a organizarii psihocomportamentale la indivizi de aceeasi varsta;

b) strategii longitudinale, care rezida in studiul organizarii psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe parcursul mai multor etape de varsta, de exemplu: la varsta de 3 ani, la varsta de 5 ani, la varsta de 7 ani, la varsta de 11 ani etc; folosind asemenea strategii, se pot identifica si stabili particularitatile curbei evolutiei psihice, amplitudinea diferentelor dintre etapele de varsta;

c) strategii genetice, prin care se urmareste cunoasterea mecanis-melor, legitatilor si factorilor formarii si dezvoltarii proceselor psihice si comportamentelor - in plan istoric, filogenetic si in plan individual, ontogenetic;

d) strategii diferentiale, prin care se evidentiaza si se evalueaza deosebirile de ordin calitativ in organizarea psihocomportamentala intre: om si animal, copil si adult, barbat si femeie, normal si patologic, intre persoane de aceeasi varsta si acelasi sex etc;    studiul deosebirilor interindividuale si intergrupale este la fel de important pentru cunoasterea psihicului in toata complexitatea sa ca si studiul asemanarilor si aspectelor comune;

e) strategii clinice, care au ca scop studiul si explicarea abaterilor si tulburarilor patologice in sfera psihicului si comportamentului, cauzate de focare organice sau de dereglari functionale ale creierului.

III. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

Cunoasterea psihologica se cere a fi orientata si coordonata de un set de principii metodologice generale care sa asigure coordonatele de referinta ale analizei si interpretarii fenomenelor concrete. Esentiale sunt urmatoarele principii:

a) principiul determinismului (extern);

b)        principiul relationarii neuro-psihice;

c) principiul reflectarii si modelarii informationale;

d)        principiul actiunii si al unitatii constiinta-activitate;

e) principiul genetic si al istorismului;

f)  principiul sistemicitatii.

a) Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea analizei si explicarii psihicului pe baza unor conditii si cauze reale obiective. Aceste conditii si cauze rezida in actiunea asupra organelor de simt ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalitati si grade de complexitate.

In sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de-a face cu un determinism mijlocit. Aceasta inseamna ca actiunea oricarui stimul extern se refracta si se modifica in functie de starile si conditiile interne ale subiectului. Ca urmare, relatia dintre stimulul extern (S) si reactia de raspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip probabilist: stimulul extern dat nu duce in mod neconditionat si invariant la producerea uneia si aceleiasi reactii de raspuns, ci numai cu o anumita probabilitate, existand posibilitatea ca subiectul sa dea si o alta reactie sau chiar sa nu raspunda deloc, in functie de starea lui psihofiziologica interna la momentul respectiv. Astfel, conchidem ca procesele si actele psihocomportamentale ale omului se inscriu in sfera unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic.

Cat priveste natura substantial-calitativa a factorilor determina-tivi externi, pentru psihicul si comportamentul uman rolul principal revine factorilor socio-culturali, principiul determinismului luand forma specifica a principiului conditionarii social-istorice si istorico-culturale. Aceasta inseamna ca de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul socializat, care se naste, traieste si isi desfasoara activitatea intr-un anumit mediu social.

b) Principiul relationarii neuropsihice impune necesitatea ca psihicul in intregul sau, inclusiv forma lui superioara de manifestare - constiinta umana -, sa fie considerat si definit ca functie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii oricarui proces psihic, de la cel mai simplu, pana la cel mai complex, este de natura reflexa, fiind mediat de procese fiziologice nervoase (excitatie, inhibitie, modulari ale amplitudinii si frecventei influxului nervos etc.). Creierul insa nu genereaza perceptii, idei, trairi emotionale, atitudini etc. in virtutea simplei structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza receptionarii, prelucrarii si interpretarii stimulilor din afara sa. Din principiul relationarii neuro-psihice deriva mai departe principiul unitatii dialectice a psihologicului si fiziologicului.

Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu se poate realiza fara un anumit ansamblu de transformari si fenomene neurofiziologice specifice. Din punct de vedere genetic si cronologic, fiziologicul precede si conditioneaza psihologicul; psihologicul poseda insa caracteristici si determinatii calitative proprii, devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv si ideal sunt aplicabile numai proceselor psihice, nu si celor fiziologice, care apartin fenomenelor substantial-energetice obiective). Pe masura ce structura psihica a individului se maturizeaza si se consolideaza, ea capata o relativa autonomie fata de baza fiziologica initiala, exercitand o influenta activa asupra starii generale a organismului - influenta psihosomatica, care face posibile sugestia, autosugestia si psihoterapia.

c) Principiul reflectarii si modelarii informationale sta la baza intelegerii naturii existentiale sau a statutului ontologic al psihicului. El ne raspunde, asadar, la intrebarea: "In ce forma sau modalitate exista psihicul?". Si raspunsul va fi: psihicul exista ca o forma particulara de reflectare, respectiv, reflectare de speta subiectiva si ideala (nonsubstantiala) si ca informatie. Perceptiile, reprezentarile, notiunile care alcatuiesc scheletul intelectului, al constiintei sunt in sine modele informationale interne ale lucrurilor, fenomenelor si situatiilor obiective externe. Faptul ca psihicul este de natura reflectoriu-informationala il argumentam prin aceea ca el a aparut din necesitati de adaptare la un anumit mediu existential mai complex, caracteristic regnului animal, si indeplineste pretutindeni si in orice moment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca si informatia, psihicul exprima si ne da masura gradului de organizare la nivelul sistemelor animale si umane.

d) Principiul actiunii si al unitatii constiinta-activitate ne obliga sa recunoastem interdependenta legica dintre planul comporta-mental extern si planul subiectiv intern. Forma primordiala de manifestare a psihicului, in ontogeneza, o constituie actiunea directa a copilului cu obiectele si lucrurile din jurul sau. Prin interiorizare treptata, stadiala, schemele de organizare si desfasurare a actiunilor externe - de descompunere, de comparare (masurare), de grupare, de asamblare etc. - devin matrici ale structurarii operatiilor mentale, care dobandesc autonomie completa, putandu-se desfasura fara apelarea la suport obiectual sau imagistic, de-abia in jurul varstei de 14 ani.

Pe masura ce se formeaza si se consolideaza, structurile interne ale constiintei devin premisa si factor reglator al actiunii externe, conditionand calitatea si eficienta ei. Se inchide astfel circuitul actiune - constiinta - actiune.

e) Principiul genetic si al istorismului ne arata ca psihicul nu trebuie considerat ca un dat sau ceva predeterminat si imuabil, ci ca ceva devenit si evolutiv. Atat psihicul in ansamblul sau, cat si diferitele procese care-l compun au o geneza - in plan filogenetic, istoric si in plan individual, ontogenetic. Identificarea si descrierea stadiilor si formelor pe care le imbraca in fiecare stadiu trebuie sa constituie unul din obiectivele esentiale ale cercetarii psihologice. Traiectoria dinamicii psihicului in plan individual tinde sa se suprapuna traiectoriei dinamicii organismului, punand in evidenta trei mari segmente:

- segmentul ascendent antientropic, in interiorul caruia au loc procesele de dezvoltare, consolidare, maturizare;

- segmentul optimum-ului functional, in cadrul caruia toate componentele sistemului se mentin la valori ridicate;

- segmentul descendent entropic, in cadrul caruia se acumuleaza efectele entropice, de regresie si dezorganizare.

f) Principiul sistemicitatii reclama necesitatea de a aborda psihicul prin prisma exigentelor metodologiei cibernetico-sistemice. Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simpla suma aritmetica de elemente in sine independente, ci ca un sistem, ale carui componente (procese, stari, trasaturi) se afla intr-o relatie legica unele cu altele, conditionandu-se reciproc. Aceasta interconditionare este atat de puternica, incat genereaza acea calitate emergenta a unitatii supraordonate, gratie careia, in orice proces particular, se imprima pecetea intregului - stilul, tipul etc. - si efectul influentarii celorlalte. Abordarea sistemica se opune astfel abordarii atomare, bazata pe principiul descompunerii-recompunerii, dezvoltata de asociationism.

IV. PROBLEMA LEGILOR IN PSIHOLOGIE

Scopul principal al oricarei stiinte este acela de a descoperi si formula legi, prin care sa explice riguros si obiectiv modul de fiintare si manifestare (desfasurare) a fenomenelor pe care le studiaza. Legea este inteleasa ca o relatie de conditionare sau determinare mai mult sau mai putin stabila si repetabila intre doua sau mai multe fenomene. Cu cat cerinta stabilitatii si repetabilitatii este satisfacuta mai bine, cu atat legea este considerata mai valabila si mai veridica, si invers. Din acest punct de vedere, cele mai "tari" sunt considerate legile mecanicii si fizicii clasice.

Multa vreme, psihologia a mers pe linia descoperirii unor asemenea legi. S-a dovedit insa ca bilantul este mai mult decat nesatisfacator, intrucat doar legile psihofizice care descriu relatia dintre intensitatea stimulului si intensitatea reactiei (senzatiei) pot fi incadrate in categoria legilor tari (dinamice).

In rest, relatia dintre variabilele independente (stimulii, situatiile) si cele dependente (procesele psihice, comportamentele) se inscrie in sfera probabilitatii. Ca urmare, legea care o exprima devine una statistica. Aceasta inseamna ca ea se deduce si se formuleaza pe baza unui ansamblu mare de cazuri individuale sau de masuratori; de asemenea, ea nici nu poate fi verificata si confirmata pe cazuri individuale, ci numai la nivel de grup sau de "populatii".

Asadar, orice lege psihologica presupune si se bazeaza pe general, dar nu-l exprima in mod direct, ci numai indirect, prin intermediul unei tendinte centrale (o medie aritmetica, de pilda) si al unui indice de dispersie (abaterea standard, de pilda).

Cum continuumul probabilitatii se cuprinde intre 0 si 1, punand in evidenta grade diferite de nedeterminare (incertitudine), rezulta ca si legile statistice cu care opereaza psihologia vor avea grade de tarie diferite. Gradul cel mai slab de tarie il vor avea acelea care graviteaza in jurul probabilitatii de 0,50; corespunzator, cu cat relatia descrisa de lege se indeparteaza mai mult de 0,50 spre 1 sau spre 0, cu atat gradul de tarie creste.

Dupa sfera de cuprindere, legile psihologice se impart in: particulare, care se refera la anumite procese psihice (exemplu, legile senzatiei, legile perceptiei, legile memoriei etc.) si generale, care se refera la organizarea si functionarea sistemului psihic in ansamblu (exemplu,    legile dezvoltarii, legile asociatiei, legile organizarii ierarhice, legea motivatiei).

Dupa continut, legile psihologice au fost impartite in: legi de functionare, legi de compozitie, organizare sau structura si legi de dezvoltare. Din prima categorie fac parte: legile senzatiei, perceptiei, memoriei, gandirii; din a doua categorie pot fi mentionate: legea pregnantei, legea bunei forme, legea integrarii; din categoria a treia fac parte legea diferentierii-individualizarii, legea stadialitatii. Unul si acelasi proces, ca si psihicul in ansamblu, se subordoneaza concomitent tuturor celor trei categorii de legi.

V. PSIHICUL UMAN

Notiunea de psihic Probabil ca, in istoria stiintei, nu exista un alt concept a carui definire sa fi suscitat atatea dispute si controverse ca cel de psihic. Tocmai pe taramul lui s-a produs scindarea gandirii filosofice in materialista, care va subordona psihicul determinatiilor si insusirilor materiei, si idealista, care va lega psihicul de determinatiile pur spirituale, extramateriale, transcendente.

Psihologia stiintifica se intemeiaza esentialmente pe principii materialiste, considerand psihicul ca fenomen natural, care se individualizeaza prin atribute calitative specifice, ireductibile la atributele altor fenomene naturale. Definirea lui se realizeaza printr-o serie de raportari corelate, si anume:

a) raportarea la lumea externa, din care rezulta natura sa existentiala de forma subiectiva, ideala de reflectare si de forma particulara de informatie la nivelul organismelor animale, bazata pe semnalizare-designare-reprezentare;

b) raportarea la sistemul nervos, la creier, din care rezulta statutul lui de functie specifica a creierului, realizata in cadrul comunicarii informationale a individului cu lumea externa;

c) raportarea la serviciile de adaptare si de reglare ale organismului animal, din care decurg statutul sau de forma specifica, calitativ superioara, a vietii de relatie, si rolul instrumental-reglator in desfasurarea comportamentului.

Specificul psihicului uman Privit pe scara evolutiva, filogenetica, psihismul nu reprezinta un continuum plat, uniform, ci o succesiune de trepte, distantate unele de altele, dupa gradul de diferentiere si complexitate structural-functionala. Treapta cea mai de sus, care se distanteaza cel mai mult de cea imediat inferioara, o ocupa psihicul uman. Putem astfel afirma ca principala caracteristica a psihicului uman consta in aceea ca el este forma cea mai inalta de organizare si functionare, dintre toate formele de psihism cunoscute noua.

Superioritatea absoluta a psihicului uman in raport cu psihicul animal rezida in diferentierea si dezvoltarea exceptionala a proceselor informationale cognitive, a capacitatii de intelegere, explicare, interpretare, decizie, creatie (proiectie, planificare, anticipare etc.), precum si in aparitia si dezvoltarea comunicarii verbale, limbajul devenind cel mai perfectionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor (informatiei). La om, psihicul se realizeaza si in forma constiintei. Aceasta superioritate o punem pe seama a doi factori esentiali: a) complexitatea structural-functionala extraordinara a creierului uman si b)complexitatea si specificul influentelor mediului socio-cultural.

Psihicul uman ca sistem Psihologia contemporana abordeaza psihicul ca sistem, de pe pozitiile metodologiei sistemice. Prin natura componentelor sale, este un sistem informational-energetic, deci nonsubstantial. Se incadreaza in categoria sistemelor: dinamice (evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe si probabiliste. De asemenea, se include in clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de stabilizare - homeostazia psihica), feedback pozitiv antientropic (de optimizare si de dezvoltare), feed-thrtowght (de mediere si de transfer), feed-before (de prospectare-anticipare).

Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate intr-o permanenta interactiune si interconditionare: subsistemul inconstient, subsistemul subconstient sau preconstient si subsistemul constient.

Subsistemul inconstient cuprinde o componenta innascuta, ansamblul tendintelor, pulsiunilor, trebuintelor si instinctelor determinate biologic si legate de afirmarea si conservarea fiintei biologice a personalitatii umane, si o componenta dobandita, ansamblul experientelor timpurii si al preceptelor constiintei morale a societatii, asimilate si interiorizate in primii cinci ani de viata.

Subsistemul subconstient cuprinde, pe de o parte, continuturile informational-cognitive si actele care au fost candva constiente, dar care in prezent se realizeaza fara controlul constient, iar pe de alta parte, amintirile, cunostintele si schemele operatorii latente, care intra succesiv in fluxul actual al constiintei, in functie de solicitari si situatii. Tot in subconstient se includ si acele elemente care emerg din inconstient, asteptand sa intre in constiinta.

Subsistemul constient este nivelul superior, evolutiv cel mai inalt pe care il atinge organizarea psihicului, fiind propriu, in forma sa specifica, numai omului. Functionarea sa se bazeaza pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipata a scopurilor), al planificarii, al realitatii.

Structural, subsistemul constient cuprinde procese cognitive (senzatii, perceptii, reprezentari, gandire, imaginatie), trairi emotional-afective, structuri motivationale (trebuinte, interese, idealuri etc.), actiuni si acte voluntare despre care putem da seama si pe care le putem controla si justifica, explica. Intreaga dinamica a proceselor si actelor constiente este mediata de limbajul verbal, de analiza si deliberari mentale succesive.

Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic si istoric, subsistemul constient va fi componenta cea mai activa si dinamica a psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizeaza prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de alta parte, va inregistra grade de organizare-functionare diferite atat in succesiunea istorica a generatiilor, cat si in interiorul aceleiasi generatii, de la un individ la altul.

De aceea, in evaluarea dezvoltarii si organizarii psihocomporta-mentale a unei persoane, elementul de referinta esential trebuie sa fie subsistemul constient.

Tocmai in cazul acestui subsistem se diferentiaza si ating valorile cele mai ridicate functiile: cognitiva, proiectiva (modele si proiecte mentale de transformare a realitatii imediate, de creare a unei realitati noi - vezi inventiile), de planificare si anticipare - predictie si de reglare prin analiza critica si comparatie criteriala.

Interactiunea dintre cele trei subsisteme care alcatuiesc sistemul psihic uman are un caracter circular (realizandu-se atat in sens ascendent - influenta inconstientului asupra subconstientului si constientului, cat si in sens descendent - influenta constientului asupra subconstientului si inconstientului) si dialectic (incluzand atat compatibilitate si sinergie finalista, cat si contradictie, antagonism finalist - ceea ce "cere", de pilda, inconstientul la momentul dat poate sa fie respins de constient si viceversa). De aici, deriva dramatismul si imprevizibilitatea comportamentelor umane.

SEMESTRUL II

VI. PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE
A INFORMATIILOR

Adaptarea la conditiile mediului extern este imposibila fara un minimum de "date" si "informatii" despre insusirile lucrurilor si situatiilor concrete, despre relatiile dintre acestea, despre legitatile care le guverneaza. Captarea si prelucrarea informatiilor din lumea externa si utilizarea lor in reglarea si optimizarea reactiilor de raspuns, a actiunilor instrumentale reprezinta functiile esentiale ale sistemului psihic. La nivelul omului, aceasta functie se va realiza prin intermediul unor procese inalt diferentiate si specializate: senzatia, perceptia, reprezentarea, imaginatia, gandirea, memoria.

. Senzatia Aceasta este procesul psihic de captare si prelucrare a informatiilor despre proprietati (insusiri) singulare ale stimulilor externi specifici si ale propriului organism. La baza ei sta sensibilitatea - functie de receptie-semnalizare, care deriva din excitabilitatea sau iritabilitatea primara si se realizeaza de mecanisme structurale specia-lizate denumite analizatori.

Atat dupa natura mecanismului, cat si dupa natura insusirilor pe care le reflecta, senzatia se realizeaza intr-o mare diversitate de modalitati (tipuri). Distingem: a) categoria senzatiilor care ne furnizeaza informatii despre lumea externa (exteroceptia): senzatiile cutano-tactile, senzatiile vizuale, senzatiile auditive, senzatiile olfactive, senzatiile gustative; b) categoria senzatiilor care ne furnizeaza informatii despre pozitiile posturale si actele motorii ale membrelor, capului si trunchiului (proprioceptia); c) categoria senzatiilor care ne furnizeaza informatii despre modificarile si variatiile mediului intern al organismului (interoceptia).

Conditiile principale pentru a se produce o senzatie sunt: integritatea structural-functionala a analizatorului si actiunea stimulului specific la intensitatea corespunzatoare (sa fie cel putin egala cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilitatii respective).

Senzatiile se caracterizeaza prin urmatoarele proprietati principale: modalitatea (calitatea), intensitatea, durata si tonul afectiv.

a. Modalitatea este proprietatea unei senzatii de a reflecta selectiv anumite insusiri ale stimulului specific (de pilda, in cazul senzatiilor vizuale: lungimea de unda care da tonul cromatic; in cazul senzatiilor tactile: duritatea, asperitatea, intinderea sau lungimea etc.).

b. Intensitatea este proprietatea senzatiei de a reflecta si aprecia incarcatura energetica sau forta de actiune a stimulului specific.

c. Durata este proprietatea senzatiei de a reflecta si de a se manifesta pe durata de actiune a stimulului. Nici o senzatie nu se produce concomitent cu declansarea actiunii stimulului specific, ci cu o anumita intarziere pe care o numim latenta; de asemenea, ea nici nu dispare imediat cu incetarea actiunii stimulului, continuand cateva miimi de secunda si dupa aceea - efectul de urma sau imaginea consecutiva.

d. Tonul afectiv este proprietatea senzatiei de a se asocia cu o anumita traire emotionala - placuta sau neplacuta, agreabila sau dezagreabila.

Legile sensibilitatii Sensibilitatea este o functie dinamica evolutiva. Dinamica ei este surprinsa intr-o serie de legi generale:
1) legi evolutive (legea diferentierii, legea specializarii, legea complexi-ficarii); 2) legi psihofizice (legea raportului invers proportional intre valoarea pragului absolut si nivelul sensibilitatii E = 1/I, unde E = nivelul sensibilitatii, I = intensitatea stimulului; legea raportului constant al pragurilor diferentiale dx/x = constant, unde dx = fractiunea de intensitate a stimulului specific ce trebuie adaugata la stimulul initial pentru a determina o modificare abia constientizabila a intensitatii senzatiei; legea progresiei: in timp ce intensitatea stimulului creste in progresie geometrica, intensitatea senzatiei creste in progresie aritmetica E = K log. X + C, unde E = intensitatea senzatiei, X = intensitatea stimulului, K si C = constante; aceste legi au fost formulate de francezul Bouguer si germanii Weber si Fechner (purtandu-le numele); 3) legi psihofiziologice (legea adaptarii, legea sensibilizarii, legea depresiei, legea contrastului, legea sinesteziei); 4) legi socioculturale (legea invatarii-optimizarii, legea estetizarii, legea profesionalizarii).

Perceptia Perceptia reprezinta un nivel calitativ superior al procesarii informatiei extrase din interactiunea actuala a subiectului cu obiectul. Ea are la baza senzatia si se constituie prin articularea si integrarea senzatiilor, dar nu este reductibila la acestea, asa cum sustinea Scoala asociationista. Imaginea perceptiva sau perceptul este un model informational complex, care ne raporteaza la obiect ca intreg, in identitatea lui individuala sau categoriala specifica. A percepe inseamna a putea da raspunsuri corecte la intrebarea "Ce este acesta?"

Spre deosebire de senzatie, care se produce oarecum spontan si pasiv de indata ce stimulul specific actioneaza asupra organului de simt corespunzator, perceptia presupune o implicare mai activa a subiectului, care recurge la operatii si strategii speciale de explorare, cautare, selectie, evaluare, comparare. De aceea, definirea perceptiei ca reflectare nemijlocita sau imediata este improprie, ea fiind mediata in realitate de operatiile succesive ale subiectului. Astfel, desfasurarea perceptiei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existenta urmatoarelor faze: a) detectia, care consta in sesizarea actiunii stimu-lului si incadrarea lui in spatiu si timp; b) discriminarea, care rezida in desprinderea stimulului din contextul celorlalti; c) identificarea, care se concretizeaza in integrarea finala a modelului informational al stimulu-lui si in elaborarea raspunsului "este x"; d) interpretarea, in cadrul careia se desprinde semnificatia stimulului identificat si se pune in relatie cu scopul activitatii subiectului.

Dupa continut si mecanism, distingem: perceptii monomodale (exemplu, perceptia vizuala, perceptia auditiva, perceptia tactila) si perceptii plurimodale, care au la baza interactiunea intre doi sau mai multi analizatori si care integreaza informatii despre mai multe genuri de insusiri ale obiectului.

In seria formelor complexe ale perceptiei umane se includ: perceptia spatiului (forma, volum, distanta, pozitie), perceptia timpului (durate, intervale vide, succesiuni), perceptia miscarii (directie, viteza), perceptia limbajului (oral, scris), si perceptia muzicii (raporturi de inaltime, linie melodica, structura armonica).

Legile perceptiei Aspectele esentiale ale perceptiei sunt exprimate de un ansamblu de legi, pe care le impartim in urmatoarele grupe: a) legi ale asociatiei (asemanare, contrast, contiguitate spatio-temporala), care actioneaza in etapele initiale ale formarii mecanismelor si schemelor perceptive in raport cu o clasa sau alta de obiecte); b) legi de structura (legea bunei forme, legea pregnantei, legea bunei continuitati, legea destinului comun, legea unum-duo etc), care exprima functionarea mecanismelor si schemelor perceptive consolidate si atesta ireductibilitatea perceptiei la o simpla suma de senzatii); c) legi generale, supraordonate (legea integralitatii, legea selectivitatii, legea semnificatiei, legea constantei, legea obiectualitatii).

Reprezentarea Daca senzatia si perceptia ne ofera informatii despre obiectele care actioneaza hic et nunc asupra organelor noastre de simt, reprezentarea reflecta si ne ofera informatii despre un obiect sau altul in absenta acestuia. Astfel, ea devine prima treapta in organizarea si functionarea activitatii mentale autonome (operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte si fenomene percepute candva in trecut si ale caror modele informationale au fost stocate si pastrate in memoria de scurta si lunga durata).

Termenul de reprezentare desemneaza doua realitati: a) procesul de ecforare-reactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect in absenta lui si b) produsul, respectiv, imaginea constientizata.

Procesul poate avea o desfasurare spontana, involuntara, luand aspectul unui flux de reactualizari (amintiri) mai mult sau mai putin haotice, amalgamate sau una intentionata, voluntara, imaginile succedandu-se intr-o ordine logica si fiind subordonate unui scop. Produsul poate fi caracterizat dupa urmatoarele calitati (proprietati): a) claritatea sau pregnanta, in functie de care distingem reprezentari intense sau vii si reprezentari pasive sau sterse; b) completitudinea, pe baza careia delimitam reprezentari bogate, care tind sa se suprapuna imaginilor perceptive, si reprezentari sarace sau lacunare (in principiu, imaginea-reprezentare este mai saraca, mai rezumativa decat imaginea-perceptiva); c) relevanta sau semnificatia, care permite delimitarea reprezentarilor relevante, in care se selecteaza si se retin notele cele mai caracteristice si semnificative ale obiectului, si a reprezentarilor derizorii, care contin note accidentale, nesemnificative (de regula, reprezentarea reflecta in mai mare masura semnificativul, relevantul, caracteristicul decat perceptia); d) gradul de generalitate, dupa care distingem reprezentari individuale, care reflecta obiecte concrete singulare (o anumita persoana, o anumita casa, un anumit obiect etc.), si reprezentari generale, care reflecta prototipul unei clase de obiecte asemanatoare (reprezentarea de casa in general, de om, in general, de copac, in general); de regula, imaginea-reprezentare are un grad de generalitate mai inalt decat perceptul; e) caracterul mijlocit, care consta in aceea ca elementele informationale constitutive ale imaginii-reprezentare sunt furnizate de senzatii si perceptii; f) caracterul panoramic, care rezida in transformarea seriilor si succesiunilor de dimensiuni (insusiri) care se etaleaza in perceptie in configuratii simultane.

Gandirea Gandirea este procesul psihic de cunoastere cel mai complex si calitativ cel mai inalt. Ea permite omului reflectarea si luarea in stapanire mintala a generalului, esentialului si necesarului din realitatea externa.

Spre deosebire de perceptie, care este legata strict de prezent, hic et nunc, gandirea se organizeaza ca activitate intelectuala multifazica, intinzandu-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizeaza o permanenta corelare intre diverse momente si stari ale "obiectului": foloseste informatia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui; integreaza informatia despre trecutul si prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui in viitor.

Gandirea confera activitatii de cunoastere atributele abstracti-zarii, predictiei, anticiparii, teoretizarii.

Fiind un proces si o structura multidimensionala de maxima complexitate, gandirea poate fi descrisa si definita din unghiuri diferite: cognitiv-procesual, structural-operational, structural-informational.

Din punct de vedere cognitiv-procesual, gandirea este activitatea intelectuala discursiva de prelucrare criterial-logica a informatiilor furnizate de perceptie sau memorie, in vederea intelegerii, explicarii si interpretarii fenomenelor din univers (natura si societate), a rezolvarii diferitelor tipuri de situatii problematice, a elaborarii diferitelor proiecte si planuri de activitate creatoare, a elaborarii si adoptarii deciziilor optime de actiune.

Din punct de vedere structural-operational, gandirea este un sistem ordonat de operatii sau de transformari care se aplica unei situatii initiale (A₀) pentru aducerea ei intr-o stare finala (scop) (A^*), ce reprezinta un raspuns, un rezultat sau o solutie.

In lumina acestei definitii, gandirea ne dezvaluie o anumita organizare dinamica interna, in cadrul careia vom identifica doua tipuri mari de operatii: generale si particulare (specifice).

Un nivel superior de integrare a continuturilor informationale (respectiv, a notiunilor) este judecata. Aceasta afirma sau neaga ceva despre altceva, suportand testul adevarului. Orice judecata este adevarata sau falsa, dupa cum continutul ei corespunde sau nu realitatii.

La randul lor, constructele informationale ale judecatilor se integreaza in structuri informationale si mai complexe de tipul rationamentelor. In rationament sunt surprinse discursivitatea gandirii, miscarea ei de la anumite date sau judecati initiale catre un anumit rezultat final (o concluzie) in care sa apara informatii sau adevaruri noi.

Rationamentul se realizeaza in trei forme principale: inductiva, in care, pornindu-se de la judecati individuale, particulare, se ajunge la o concluzie generala, deductiva, in care se porneste de la general, particular si se merge spre particular, individual, si analogica, in care se compara doua obiecte pentru a li se pune in evidenta asemanarile, ceea ce au in comun.

Formele gandirii Gandirea se diferentiaza pe plan operational si informational, imbracand mai multe forme:

a) In plan operational distingem: 1) gandirea algoritmica si
2) gandirea euristica si, de asemenea: 1) gandirea convergenta si
2) gandirea divergenta. Gandirea algoritmica se caracterizeaza prin aceea ca aplicarea unei anumite succesiuni de operatii (transformari) duce in mod necesar la rezultatul scontat; gandirea euristica are un caracter explorator, se desfasoara dupa principiul incercare-eroare, succesiunea de operatii nu duce in mod necesar la gasirea solutiei corecte; gandirea convergenta porneste de la un numar mare de elemente, de date pentru a ajunge in final la un numar mic de elemente sau date (ea comprima campul informational); gandirea divergenta porneste de la un numar mic de elemente sau date si ajunge in final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifica si largeste campul informational).

b) In plan informational, se diferentiaza: 1) gandirea intuitiv-concreta si 2) gandirea simbolic-abstracta. Gandirea intuitiv-concreta se caracterizeaza prin predominarea codificarii figural-imagistice a continu-turilor informationale si prin dependenta de suportul perceptiv; gandirea simbolic-abstracta se caracterizeaza prin predominarea codificarii informationale si prin detasarea de suportul perceptiv.

Imaginatia Desi nu intotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine, imaginatia este un proces distinct de prelucrare si utilizare a informatiei.

Pe de o parte, ea vine in continuarea reprezentarii, bazandu-se pe memorie, pe de alta parte, ea deviaza printr-o bucla traiectoria care incepe spre gandire, ocupand astfel o pozitie aparte pe continuumul activitatii cognitive a omului.

Specificul imaginatiei ni se dezvaluie in urmatoarele elemente:

a) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date in experienta anterioara, fie de la crearea prin mecanisme proprii de imagini "pure", fara legatura aparenta cu realul;

b) operarea cu imagini exclusiv in limitele imageriei secundare si ale fanteziei, realizandu-se combinari, amplificari, reordonari etc.;

c) o minima originalitate a modului de operare cu datele initiale si a produsului final;

d) caracterul conventional, figurativ si simbolistic al functiei designative a imaginilor elaborate. Imaginatia este elementul central in structura creativitatii, ca dimensiune globala a personalitatii.

Formele imaginatiei. Imaginatia se manifesta sub mai multe forme, diferentierea facandu-se dupa natura produsului si dupa dome-niul de aplicatie. Dupa primul criteriu, se delimiteaza: 1) imaginatia reproductiva si 2) imaginatia creatoare. Dupa cel de-al doilea criteriu, distingem: 1) imaginatia artistica (literara, muzicala, plastica);
2) imaginatia tehnica, exprimata in inovatii si inventii; 3) imaginatia stiintifica, exprimata in conceperea strategiilor si proiectelor de cerce-tare, in elaborarea modelelor explicative etc.; 4) imaginatia arhitectu-ral-constructiva, exprimata in crearea unor forme si stiluri noi de constructii; 5) imaginatia manageriala, care consta in elaborarea celor mai ingenioase si eficiente moduri de conducere si administrare etc.

Procedeele imaginatiei Ca activitate intelectuala finalista, imaginatia se sprijina pe o serie de procedee specifice, precum:

a) Schimbarea proportiilor lucrurilor prin diminuarea sau amplifi-carea lor (exemplu, "Guliver in tara piticilor", "Flamanzila", "Setila" etc.).

b) Amalgamarea - combinarea de elemente si trasaturi esentiale luate de la lucruri diferite (exemplu, Ducipalul lui Al. Macedon).

c) Schimbarea raporturilor cauzale (exemplu, un piepten aruncat de Fat-Frumos duce la aparitia unei paduri).

d) Substitutia (inlocuirea unor elemente cu altele, a unor obiecte cu altele).

e) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese relatii printr-o schema).

f) Tipizarea (redarea unei trasaturi generale printr-un prototip individual: avaritia intruchipata de Hagi Tudose).

Memoria este procesul prin care se realizeaza gestionarea informatiilor si experientelor cotidiene prin: fixare sau engramare, pastrare, reorganizare si reactualizare. Ea confera Eului nostru identitate si continuitate in timp si asigura transformarea necunoscu-tului in cunoscut.

Evaluarea functionarii si eficientei memoriei o realizam dupa urmatorii parametri:

a. Durata engramarii materialului considerat (cu cat mai scurta, cu atat mai bine).

b. Volumul materialului retinut si reprodus dupa o singura per-cepere (prezentare).

c. Trainicia pastrarii materialului memorat.

d. Fidelitatea recunoasterii si reproducerii.

e. Completitudinea reproducerii.

f. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modala: cu cat mai intinsa, cu atat mai bine).

Valorile acestor parametri depind atat de factori subiectivi (particularitatile individuale si starile subiective de moment), cat si de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de prezentare, gradul lui de organizare, sistematizare). Actionand in mod adecvat asupra acestor factori, memoria poate fi imbunatatita.

Formele memoriei Ca si alte procese psihice, memoria se poate realiza la niveluri integrative diferite si in forme diferite. Dupa prezenta intentiei si contextului voluntar, se disting: 1) memoria involuntara (absenta intentiei si a scopului de a retine, pastra si reactualiza un fapt, o informatie etc.) si 2) memoria voluntara (prezenta intentiei si a scopului). Dupa gradul de intelegere a celor memorate, se diferentiaza: 1) memoria mecanica si 2) memoria logica. Dupa durata pastrarii celor achizitionate, au fost identificate: 1) memoria de scurta durata, pentru care limita superioara a pastrarii este de trei minute, si 2) memoria de lunga durata, pentru care limita superioara a pastrarii echivaleaza cu durata vietii individului. Dupa continut, se delimiteaza: 1) memoria informational-cognitiva, prin care se achizitioneaza, se pastreaza si se actualizeaza toate cunostintele noastre despre lume si despre noi insine, 2) memoria afectiva, care realizeaza pastrarea si evocarea intregii experiente emotionale, placute sau neplacute, si care se integreaza in dispozitia generala de fond, 3) memoria motivationala, legata de pastrarea trebuintelor primare innascute si a celor secundare, dobandite; 4) memoria motorie, care asigura pastrarea si actualizarea schemelor miscarilor obiectuale si instrumentale care alcatuiesc praxia. Dupa canalele senzoriale implicate in receptionarea si integrarea informatiei, se diferentiaza: 1) memoria vizuala, 2) memoria auditiva, 3) memoria tactila, 4) memoria olfactiva, 5) memoria gustativa si 6) memoria kinestezica. In sfarsit, pe langa o memorie evocativa, prin care aducem trecutul in actualitate si-l integram in activitatea si comportamentul cotidian, trebuie admisa existenta si a unei memorii prospective, de fixare, pastrare si conectare la prezent a evenimentelor si actiunilor ce urmeaza sa se produca in viitor. Aceasta forma de memorie maxim dezvoltata la om face posibile programarea, planificarea si anticiparea in reglarea comportamentului.

Uitarea este un fenomen opus memoriei si consta in stergerea sau scaderea sub pragul de actualizare a informatiilor, experientelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atat o latura pozitiva, cat si una negativa. Latura pozitiva rezida in aceea ca ne ajuta sa ne debarasam de informatii si date nesemnificative si inutile, lasand locul liber pentru achizitionarea altora mai importante; latura negativa consta in blocarea sau eliminarea din fluxul actual al constiintei a unor informatii si date importante si necesare pentru finalizarea optima a unei activitati.

Dinamica ei depinde de natura si caracterul materialului memorat. Astfel, uitarea se produce mai rapid si in ratii mai mari in cazul unui material fara sens (exemplu, silabe, cuvinte fara inteles) decat in cazul materialului cu sens; se produce mai repede si mai intens in cazul unui material neorganizat, fragmentat, decat in cazul unui material bine sistematizat si organizat logic; se produce mai repede si mai intens in cazul unui material lipsit de semnificatie pentru noi, decat in cazul unui material cu semnificatie mare. Uitarea nu actioneaza ca o fatalitte decat in cazuri patologice, de amnezie totala. In mod normal, ea poate fi tinuta sub control, determinand-o sa actioneze selectiv. Cerinta principala pentru stabilirea efectului negativ al uitarii consta in activarea si intarirea (consolidarea) periodica a celor pe care le apreciem ca fiind importante si necesare in activitatea noastra viitoare.

VII. PROCESELE DE ENERGIZARE, POTENTARE, DIRECTIONARE A COMPORTAMENTULUI

Daca, din procesele cognitive, omul reuseste sa diferentieze, sa identifice, sa interpreteze, sa inteleaga si sa explice ceea ce se afla si se intampla in jurul sau, prin procesele de energizare, potentare si directionare, el devine capabil sa ia o anumita atitudine si sa se exprime activ si selectiv prin comportamente specifice. In categoria acestor procese includem motivatia si afectivitatea.

Motivatia Prin termenul de motivatie se desemneaza un intreg ansamblu de "entitati" psihice care reflecta oscilatiile, disonantele si deficitele ce apar in cadrul diferitelor componente ale sistemului personalitatii, determinand subiectul sa actioneze in directia inlaturarii lor si restabilirii echilibrului. Luata global, motivatia reprezinta, asadar, forta motrice interna a comportamentului si activitatii, conferindu-ne caracterul de fiinte active si relativ autonome.

Orice act comportamental integrat are o anumita baza motivationala, iar motivatia devine o lege generala de organizare a comportamentului.

Elementul central al structurii motivationale este trebuinta. Aceasta exprima nevoia puternic consolidata de ceva anume: hrana, apa, aer, odihna, miscare, adapost, informatie, frumos etc. Nesatisfacerea indelungata a unei trebuinte duce la perturbari majore ale echilibrului psihic al personalitatii. De aceea, trebuintele, prin actualizare, genereaza cele mai puternice motive sau mobiluri de actiune. Genetic, trebuintele umane se impart in doua grupe mari: primare sau innascute (aici intrand, in primul rand, trebuintele biologice si fiziologice) si secundare sau dobandite (aici intrand trebuintele de cunoastere, trebuintele estetice, trebuintele religioase, trebuintele morale).

Luand drept criteriu urgenta si ordinea de satisfacere, A. Maslow a construit "piramida trebuintelor", larg acceptata in psihologie. In forma ei finala, piramida cuprinde 8 clase, care, in ordine, de jos in sus, sunt urmatoarele:

I - trebuinte biologice II-trebuinte de securitate III - trebuinte de afiliere sociala IV - trebuintele Eului V - trebuinte de autorealizare VI - trebuinte de cunoastere VII - trebuinte estetice VIII - trebuinte de concordanta.

Din analiza acestei piramide se degaja urmatoarele aspecte si relatii: 1) o trebuinta este cu atat mai improbabila, cu cat este mai continuu satisfacuta; 2) o trebuinta nu apare ca motiv decat daca cea anterioara ei a fost satisfacuta; 3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a unei trebuinte este cu atat mai mare, cu cat trebuinta respectiva se situeaza mai aproape de baza piramidei; 4) activarea si satisfacerea trebuintelor se subordoneaza legii alternantei - o trebuinta odata satisfacuta se retrage, lasand locul alteia.

Pe langa trebuinte, in alcatuirea sferei motivationale a omului intra alte doua componente: interesele si idealurile. Interesele realizeaza legatura noastra selectiva si relativ stabila cu diferite aspecte ale realitatii si domenii de activitate; idealurile reprezinta forta de proiectie si propulsie a etaloanelor si modelelor de devenire a propriei personalitati.

Dupa efectul in timp pe care il are satisfacerea lor, trebuintele pot fi impartite in pozitive, care contribuie la mentinerea echilibrului personalitatii sau la stimularea si mentinerea proceselor de dezvoltare, si negative, care determina degradari si tulburari serioase ale tabloului psihocomportamental (exemplu, trebuinta de alcool, trebuinta de droguri etc.).

Raportata la performanta activitatii, motivatia pune in evidenta o anumita intensitate optima - optimum motivational. In principiu, activitatile usoare si mai putin atragatoare prin continutul lor reclama o motivatie mai puternica, iar cele dificile si atractive prin continut reclama o stare de motivatie mai slaba.

Afectivitatea Sub denumirea de afectivitate se reuneste un ansamblu de structuri specifice, raportul de concordanta sau discordanta dintre dinamica evenimentelor interne (starile proprii de motivatie) si dinamica evenimentelor externe (situatiile, obiectele, persoanele din jur).

Orice traire si componenta emotionala se caracterizeaza prin urmatoarele proprietati:

a) polaritatea (semn pozitiv - placere, relaxare, satisfactie, bucurie, sau semn negativ - tensiune, insatisfactie, repulsie, suferinta);

b) intensitatea (incarcatura energetica pe care o antreneaza cu sine trairea emotionala; aceasta poate fi slaba, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele);

c) durata sau stabilitatea (scurta, medie, lunga; emotiile sunt de durata scurta, sentimentele sunt de durata lunga);

d) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-si modifica semnul in timp: iubirea poate trece in ura, iar ura poate trece in iubire);

e) ambivalenta (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trairi de semn opus, pozitiv si negativ, exemplu: gelozia).

Genetic, se delimiteaza emotii primare, innascute (teama, frica, placerea, bucuria) si emotii secundare, dobandite (emotiile estetice, sentimentele morale).

Dupa gradul de complexitate, se diferentiaza emotiile simple (tonul emotional care acompaniaza procesele cognitive, trairile de esenta organica, starile de afect), emotiile complexe (emotiile situationale curente, emotiile integrate activitatii - de joc, de invatare etc.) si structurile afective superioare (sentimentele).

Afectivitatea trebuie considerata o componenta indispensabila, necesara a vietii noastre psihice; ea confera relatiilor omului cu lumea un caracter activ si selectiv. In functie de semnul dominant al organizarii afectivitatii, tindem sa ne apropiem si sa ne integram in lume, sa stabilim si sa mentinem raporturi de comunicare si cooperare cu cei din jur sau, dimpotriva, sa ne retragem si sa ne izolam de lume. Fara emotii, fara sentimente, existenta umana ar deveni cenusie, omul ar fi un simplu robot, care nu ar face decat sa reactioneze mecanic la stimulii externi. Afectivitatea ne raporteaza nu numai la lumea externa, la celelalte persoane din jur, ci si la propria persoana, fiecare din noi dezvoltand fata de propriul Eu trairi pozitive, de satisfactie, de stima, de acceptare, de mandrie de sine etc. Modul in care ne autopercepem si ne autotraim conditioneaza modul in care ne relationam cu ceilalti.

Afectivitatea joaca un rol esential in activitate, sustinand si orientand, ca si motivatia, desfasurarea ei. Pe fond de indiferenta afectiva, performanta in orice activitate este scazuta; la fel se intampla si in cazul unor emotii prea puternice (afecte); devine astfel justificata introducerea notiunii de optimum emotional. Aceasta exprima intensitatea pe care trebuie s-o posede o traire emotionala pentru a facilita finalizarea eficienta a activitatii.

De aici decurge necesitatea dezvoltarii controlului voluntar asupra intensitatii trairilor emotionale, pentru a nu le permite sa ne dezorganizeze gandirea si actiunea.

Modul de structurare si functionare a afectivitatii depinde nu numai de firea omului, de individualitatea lui, ci si de regimul educational, de imprejurarile de viata. Astfel, o persoana emotiva din fire, prin exercitii de vointa si suport adecvat din afara poate sa ajunga sa-si controleze foarte bine emotiile situationale, prevenind instalarea timiditatii, dupa cum si invers, o persoana din fire putin sau deloc emotiva, intr-un climat educational represiv si in imprejurari de viata dure, dramatice, poate deveni timorata, cu rezistenta scazuta la actiunea factorilor afectogeni.

VIII. COMUNICARE SI LIMBAJ

Una din capacitatile esentiale ale omului ca fiinta sociala este aceea de a comunica, adica, de a emite catre cei din jur anumite mesaje cu diferite continuturi si semnificatii si de a receptiona de la acestia mesajele lor. Aceasta capacitate are premise si mecanisme naturale, neurofiziologice, si este modelata si structurata socio-cultural.

Desi termenul de comunicare a intrat in uzul cotidian ca sino-nim cu termenul de schimb in general, sub influenta teoriei informatiei si a teoriei organizarii, cel putin in lingvistica si psihologie, sfera lui se limiteaza la procesele de emitere, transmitere si receptare a mesajelor informationale in cadrul relatiei dintre: doua persoane umane, o persoana umana si computer sau alta masina, o persoana umana si un animal.

Dupa suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interuma-na este de doua feluri: nonverbala si verbala.

Comunicarea nonverbala se realizeaza sub mai multe forme: comunicarea prin corp (tinuta, imbracaminte, machiaje, gestica, mimica), comunicarea prin spatiu si teritorii (modul de organizare a ambiantei, distante fizice interpersonale si intergrupale in diferite situatii), comunicarea prin imagini (afise, fotografii, benzi desenate, ilustratii, cinema).

Comunicarea verbala se realizeaza cu ajutorul mijloacelor lingvistice - alfabete, reguli gramaticale, elementul principal de codificare a mesajului fiind cuvantul.

Limbajul verbal este modul de functionare a limbii la nivel individual; limba este o categorie socio-istorica, fiind produsul comunicarii in decursul timpului in cadrul unei colectivitati. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet (pentru codificarea mesajelor scrise) si dintr-un ansamblu de reguli gramaticale (morfologice, semantice si sintactice). In raport cu indivizii concreti, luati separat, limba se prezinta ca un dat obiectiv, pe care acestia trebuie sa si-l insuseasca si sa si-l interiorizeze ca instrument de comunicare interpersonala. Ceea ce rezulta este limbajul verbal individual, si organizarea lui va prezenta diferente mai mari sau mai mici de la o persoana la alta.

Structura psihologica a limbajului include trei componente principale: componenta fizica, componenta formal-gramaticala si componenta semantica.

Componenta fizica reprezinta ansamblul sunetelor articulare (vocale si consoane) care formeaza cuvintele (unitati fonetice de baza ale limbii) si literele care se pun in corespondenta sunetele articulate, obtinandu-se codifcarea grafica a mesajelor. In masura in care limbajul realizeaza transmiterea informatiilor, componenta fizica devine suportul substantial-energetic indispensabil de obiectivare si codificare a lor.

Componenta formal-gramaticala consta din ansamblul normelor si regulilor de formare a cuvintelor si propozitiilor, astfel incat ele sa fie inteligibile, adica incarcatura informationala pe care o poarta sa poate fi usor si corect decodificata.

Componenta semantica este alcatuita din ansamblul legaturilor de designare dintre cuvinte - ca semne - si multimea obiectelor, lucrurilor, fiintelor, fenomenelor, relatiilor etc. din jurul nostru. Legatura designativa este mediata de o imagine, o schema sau un construct conceptual si formarea ei in ontogeneza are la baza un act de invatare conditionata. Rodandu-se si consolidandu-se treptat in procesul comunicarii, o asemenea legatura devine atat de puternica, incat cele doua entitati initial separate si exterioare una in raport cu cealalta devin organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.

In plan intern, componenta semantica are o organizare in forma unei retele ierarhizate, cu conexiuni atat pe verticala, cat si pe orizontala. Se pot pune in evidenta cel putin trei zone concentrice ale sistemului conexiunilor semantice intre cuvintele vocabularului nostru individual: a) zona centrala sau nucleu, in care se situeaza cuvintele cele mai familiare, cu frecventa cea mai mare in procesul comunicarii noastre cotidiene; b) zona secundara, in care se integreaza cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus si cu frecventa mai mica in procesul comunicarii curente; c) zona tertiara, in care se includ cuvintele mai putin cunoscute si rar folosite in comunicarea obisnuita.

Raportul de pondere dintre cele trei zone defineste in mare masura competenta lingvistica sau verbala a unei persoane, capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cat zona centrala are o arie mai intinsa, iar celelalte doua - una mai redusa, cu atat nivelul de competenta verbala este mai inalt, si invers.

Probele de vocabular si de intelegere verbala ocupa un loc important in diagnosticul inteligentei si al profilului personalitatii.

In psihologie se face in prezent o distinctie intre competenta verbala si performanta verbala: prima este o capacitate virtuala, latenta, cea de-a doua este o capacitate in act. In legatura cu cea dintai sunt inca dispute intre reprezentantii conceptiei imanentiste, sustinuta de
N. Chomsky, si reprezentantii conceptiei determinist-genetiste, dezvoltata de J. Piaget. O solutie corecta nu poate fi gasita decat adoptand principiul interactiunii ereditate - mediu si al dublei conditionari. Nu se poate merge atat de departe cu ipoteza ereditatii incat sa se afirme ca structurile verbale si gramaticale sunt integral innascute, conditiile de mediu si stimularea din afara neavand nici o importanta, dupa cum, nici invers, nu se poate merge atat de departe cu ipoteza genetista, incat sa se afirme ca limbajul se dobandeste printr-un act mecanic de implantare, indiferent si independent de conditiile interne ale copilului.

Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic de obiectivare si codificare a informatiei, ci si un mod de conduita - conduita verbala, limbajul se structureaza si functioneaza in mai multe forme. O prima diferentiere se produce dupa natura componentei fizice, rezultand limbajul oral si limbajul scris. O a doua diferentiere se face dupa planul in care se realizeaza, rezultand: limbajul extern, utilizat in principiu, in comunicarea cu cei din jur, si limbajul intern, utilizat in activitatea mintala (de gandire) si in comunicarea cu sine insusi.

O a treia diferentiere se produce in sfera limbajului oral (extern), delimitandu-se: monologul, comunicarea se desfasoara intr-un singur sens - de la emitator la receptor (auditoriu), si dialogul, comunicarea se desfasoara in dublu sens, emitatorul si receptorul schimbandu-si succesiv locurile.

Functiile limbajului Se recunoaste unanim ca limbajul verbal indeplineste mai multe functii in viata individuala si sociala. Exista insa deosebiri mai mult sau mai putin esentiale intre autori in clasificarea acestor functii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptam, vom regasi urmatoarele functii principale: a) de comunicare; b) de cunoastere (cuvantul este un instrument de extragere, organizare si prelucrare a informatiilor lor); c) de reglare (cuvantul influenteaza desfasurarea atat a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cat si a comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludica (jocuri de cuvinte cu caracter distractiv).

IX. PROCESELE DE REGLARE: ATENTIA SI VOINTA

Atentia Pozitia atentiei in structura psihologiei generale a fost puternic controversata: din element central in psihologia introspec-tionista devine lipsita de consistenta in behaviorism. De asemenea, s-a discutat mult daca trebuie considerata un proces, o stare, o activitate sau o conditie facilitatoare.

Prima constatare de care trebuie sa tinem seama in definirea atentiei trebuie sa fie aceea ca ea nu poseda un continut informational propriu; cea de-a doua constatare trebuie sa fie aceea ca atentia caracterizeaza toate procesele psihice de cunoastere si toate actele comportamentale finaliste, constiente. Din cele doua constatari se des-prinde concluzia ca termenul cel mai adecvat pentru definirea atentiei este cel de mecanism psihic de reglare. Astfel, atentia este mecanismul psihic prin intermediul caruia se potenteaza si se orienteaza selectiv activitatea perceptiva, activitatea mintala (de gandire) si activitatea motorie externa, creandu-se conditii psihofiziologice optime de finalizare.

Atentia pune in evidenta o serie de trasaturi sau calitati, care au valori diferite la diferite persoane, ceea ce face necesara testarea si evaluarea ei.

Cele mai importante calitati care se cer a fi determinate si masurate sunt: 1) concentrarea, care exprima gradul de activare si intensitatea focalizarii constiintei si controlului voluntar in cadrul perceptiei, gandirii si actiunii; 2) distributivitatea, care consta in concentrarea simultana a constiintei si controlului voluntar asupra a doua sau mai multor obiecte sau activitati; 3) stabilitatea, proprietate a atentiei de a se mentine la nivel optim de concentrare pe toata durata desfasurarii unei activitati; opusa ei este instabilitatea, care are influenta puternic perturbatoare atat asupra invatarii, cat si asupra activitatii profesionale; 4) mobilitatea, proprietatea atentiei de a-si deplasa punctul optimei concentrari in concordanta cu succesiunea evenimentelor si secventelor activitatii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea - stagnarea atentiei intr-un punct.

In explicarea atentiei se confrunta doua tipuri de modele: fiziologice si psihofiziologice. Primele pun accentul pe rolul sistemului reticulat activator ascendent si pe raporturile de inductie reciproca dintre excitatie si inhibitia centrala de care se leaga in plan comportamental reflexul de orientare si mozaicul cortical cu crearea succesiva si selectiva a dominantelor functionale. Celelalte (psihofiziologice) pun accentul pe interactiunea dintre mecanismele neuronale si factorii psihici, cum ar fi: motivatia, valoarea scopului, dependenta sau independenta de camp, respectiv, introversia si    extraversia, forta vointei, autocomanda si autostimularea verbala.

Vointa Vointa este modalitatea superioara de autoreglare a sistemului psihocomportamental, care, in forma sa completa, este proprie omului si se impleteste strans cu dezvoltarea functiilor constiintei.

Stimulii specifici care determina constituirea blocului functional al reglajului voluntar sunt obstacolul si dificultatea sarcinilor carora individul uman trebuie sa le faca fata inca din primele zile dupa nastere. Ca factori interni favorizanti se mentioneaza forta proceselor nervoase fundamentale - excitatia si inhibitia -, echilibrul acestor procese, motivatia, rezistenta la tentatii.

Rezulta ca vointa nu se reduce la un simplu impuls spre actiune si nu este nici o forta spirituala pura, ci o constructie psiho-fiziologica complexa, care se dezvolta treptat in ontogeneza in contextul activitatii fizice si intelectuale - in "lupta" cu obstacole de diferite grade de dificultate.

O astfel de intelegere a naturii si rolului vointei ne permite sa depasim atat teoria liberului arbitru, potrivit careia vointa este o forta primordiala, situata in afara oricarui determinism, cat si teoria fatalista, a destinului implacabil, care considera actiunile voluntare ale omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca in psihanaliza, sau ambiental, ca in behaviorism.

Prezenta mecanismelor reglajului voluntar confera subiectului uman atributul autodeterminarii, dar aceasta inteleasa nu in sensul sustragerii actiunii unor factori extravolitionali, ci in sensul libertatii de a face optiuni si de a elabora decizii care sa concorde cu principiul necesitatii obiective.

Actul voluntar are o structura psihologica multifazica, el punand in evidenta cateva verigi, si anume: 1) aparitia impulsului spre actiune si formularea scopului, 2) analiza si lupta motivelor (atunci cand subiectul este confruntat cu mai multe cerinte sau solicitari, care trebuie supuse evaluarii comparative); 3) elaborarea si adoptarea deciziei de actiune si instalarea starii subiective de autodeterminare: "Vreau acest lucru", "Vreau sa actionez asa"; 4) executia (trecerea efectiva la atingerea scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care pot apare pe traiectoria actiunii); 5) analiza rezultatului si generarea informatiei feedback de validare sau de corectie.

Ca mecanism reglator cu sfera de actiune la nivelul sistemului supraordonat al personalitatii, vointa se concretizeaza printr-un set de trasaturi generale, precum: 1) forta sau taria, care exprima gradul de efort pe care o persoana poate sa-l sustina pentru invingerea obstacolelor interne sau externe; 2) perseverenta, care consta in mentinerea sau repetarea efortului voluntar pana la finalizarea actiunii; 3) consecventa, care reprezinta rezistenta liniei de conduita adoptate la influenta perturbatoare, precum si concordanta dintre vorbe si fapte;
4) fermitatea, care exprima capacitatea subiectului de a-si mentine hotararea luata, in pofida diverselor presiuni ce se exercita din afara asupra lui; 5) independenta, care reprezinta capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu adoptarea deciziei si hotararii de actiune, fara a apela la sprijin extern; 6) initiativa, care exprima gradul de activism intern al subiectului, promptitudinea de implicare in actiune intr-o situatie sau alta.

X. PERSONALITATEA

Precizari terminologice In psihologie, ca, de altfel, si in cele-lalte stiinte socioumane, circula, de cele mai multe ori ca sinonime, trei termeni: individ, persoana, personalitate. La o analiza mai atenta, cei trei termeni exprima continuturi diferite.

Termenul de individ desemneaza acea entitate indivizibila care este determinata biologic. El este aplicabil in descrierea si analiza nu numai a omului, ci si a oricarui organism viu - planta sau animal.

Termenul de persoana este corespondentul, in plan social, al individului in plan biologic. El desemneaza individul uman ca entitate concreta intr-un cadru relational dat, asa cum este perceput de cei din jur.

Termenul de personalitate este legat in sociologie, istorie, etica, filosofie de atributul valorii; in psihologie, el se ia intr-o acceptiune diferita, ca desemnand modul si gradul de integrare si ierarhizare sistemica a componentelor biologice, psihice si socioculturale la omul normal, considerat intr-un mediu social concret.

Astfel, din punct de vedere semantic si operational, persona-litatea este un concept integrator supraordonat, care subordoneaza toate celelalte concepte ale psihologiei, inclusiv pe cele de psihic, constiinta, comportament.

Din punct de vedere ontologic, personalitatea reprezinta o realitate complexa, care constituie obiect de studiu pentru biologia umana, pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etica si filosofie.

Psihologia se ocupa cu studiul componentei psihice si a comportamentelor mediate psihic, ale acestei realitati.

Directii de definire a personalitatii in psihologie De cand personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologica (deceniul al treilea al secolului XX), definirea ei a suscitat mari controverse, ceea ce a facut sa apara un numar foarte mare de definitii: in 1950, McClelland inventaria nu mai putin de 100 formulari diferite, iar la inceputul deceniului al noualea, numarul acestora depasea 150.

Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o prima sistematizare a definitiilor existente, el identificand trei grupe mari: 1) definitii prin efect extern; 2) definitii prin structura interna si 3) definitii pozitiviste.

Definitia care pare sa aiba circulatia cea mai mare este urmatoarea: "Personalitatea este unitatea bio-psiho-sociala care se formeaza stadial in ontogeneza si determina un mod specific si relativ stabil de raportare a omului la lume si la sine insusi".

In descrierea personalitatii, intalnim patru modele mai importante:
1) modelul analitic al trasaturilor; 2) modelul factorial (trasaturile sunt inlocuite cu factori, numeric mai putini si mai riguros definibili);
3) modelul blocurilor functionale: blocul dinamico-energetic (temperamen-tul), blocul conativ-relational (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile), blocul de orientare si axiologic (idealuri, valori dominante); modelul Big-Five, care pune la baza structurii personalitatii cinci dimensiuni: extraversia (arata capacitatea de orientare a persoanei catre exterior, modul de implicare in actiune, sociabilitatea); agreabilitatea (include diferente individuale relevate de interactiunea sociala - prietenie, placere); constiinciozitatea (vizeaza, modul concret al individului de a aborda sarcinile, activitatile, problemele care apar in viata lui); stabilitatea emotionala (diferente individuale referitoare la caracteristicile structurii emotionale); cultura sau intelectul (arata diferitele caracteristici ale functiilor intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experienta).

Structura si trasaturile de baza ale personalitatii se considera in principiu elaborate la varsta de 20-24 de ani - o data cu trecerea de la adolescenta tarzie la maturitate.

In aceasta structura si in aceste trasaturi se reflecta si se impletesc intr-un mod specific: generalul ("In anumite privinte toti oamenii sunt la fel"), particularul ("In anumite privinte unii oameni sunt la fel) si individualul ("In anumite privinte nici un om nu este la fel cu celalalt").

In descrierea si analiza personalitatii se apeleaza la procedeul clasificarilor tipologice. Criteriile sunt foarte diferite prin continutul pe care-l vizeaza si prin aria de cuprindere: criterii temperamentale (personalitati introvertite si personalitati extravertite, sau: personalitati flegmatice, personalitati colerice etc.); criterii caracteriale (personalitati integre si personalitati coruptibile); criterii aptitudinale (personalitati inalt productive si eficiente, personalitati medii, personalitati slab productive si eficiente); criterii de organizare interna (personalitati mature si armonios dezvoltate, personalitati mature accentuate, personalitati imature etc.).

BIBLIOGRAFIE    SELECTIVA

M. Golu, Fundamentele psihologiei, vol.1, vol.2, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2004,

M. Golu, Fundamentele psihologiei, Compendiu, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2000.

M. Golu, A. Dicu, Introducere in psihologie, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972.

I. Radu si colab., Introducere in psihologia contemporana, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991, p.93-304.

ATKINSON, RITA si altii (2002), Introducere in psihologie, Ed. Tehnica, Bucuresti. (selectiv, in functie de tematica)

COSMOVICI, A. (1996), Psihologie generala, Polirom, Iasi

REUCHLIN, M. (1999), Psihologie generala, Ed. Stiintifica, Bucuresti (selectiv, in functie de tematica)

10.ZLATE, M. (2000), Introducere in psihologie, Polirom, Iasi, Cap. 11, vI, III, IX

.ZLATE, M. (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Polirom, Iasi (selectiv. in functie de cerintele programei)

. ZLATE, M. (2000), Fundamentele psihologiei, Pro-humanitate, Bucuresti. partea a IV-a, a V-a, a VI-a

13.ZLATE, M. (2002), Eul si personalitatea, Trei, Bucuresti, p.103 - 120