| CATEGORII DOCUMENTE |
| Astronomie | Biofizica | Biologie | Botanica | Carti | Chimie | Copii |
| Educatie civica | Fabule ghicitori | Fizica | Gramatica | Joc | Literatura romana | Logica |
| Matematica | Poezii | Psihologie psihiatrie | Sociologie |
Geneza si problematica psihologiei sociale; obiectul de studiu
A. Geneza si problematica. Psihologia sociala este o disciplina relativ noua si cu un puternic caracter interdisciplinar; ambele trasaturi au generat o vasta discutie in jurul statutului de stiinta al acestei discipline.
Pentru ca o disciplina a cunoasterii sa fie stiinta, ea trebuie sa intruneasca trei conditii elementare:
a sa aiba un obiect de studiu ireductibil;
b sa aiba metode adecvate obiectului si obiectivelor sale;
c sa aiba concepte specifice.
a) In ceea ce priveste obiectul, acesta exista de cand omenirea, deoarece geneza fenomenelor de psihologie sociala este concomitenta cu geneza omului cu nasterea lui atat ca ca fiinta constienta, cat si ca fiinta sociala . Antropogeneza nu poate fi conceputa in afara relatiilor interindividuale:
q prin intermediul acestor relatii, individul isi fixeaza scopuri, isi motiveaza actiunile, isi modeleaza actiunea;
q relatiile cu semenii sunt nu numai generatoare, dar si insotitoare; ele sunt prezente in gandire si actiune, scopuri si fapte, in comunicare si invatare.
In concluzie, relatia cu semenul este una dintre cele mai importante surse de socializare a naturii umane, deci de umanizare a individului uman. Ea indeplineste mai multe functii:
- antidot la izolare si instrainare;
- factor de echilibrare neuro-psihica;
- mijloc de cunoastere si autocunoastere;
- cadru de comunicare a emotiilor si informatiilor;
- instrument de actiune asupra naturii, societatii si sinelui.
De aceea, psihologia sociala studiaza nu numai relatiile afective dintre oameni (cum se considera de obicei), ci si procesele de cunoastere, comunicare, socializare si inculturatie.
Una dintre premisele de la care porneste orice abordare psiho-sociala a fenomenului uman este situarea "esentei umane" in afara individului in sine, fetisizat, scos din ansamblul concret al vietuirii sale, considerat in opozitie cu relatiile sociale la care participa, pe care le produce si le reproduce atat in activitatea cotidiana, de-a lungul vietii sale, cat si in actiunea sociala, de-a lungul istoriei(1 .
Acest lucru a devenit evident abia in zorii epocii moderne, cand revolutia industriala, masificarea muncii, socializarea proceselor productive, urbanizarea populatiei, mondializarea progresiva a comertului, descoperirea unor noi culturi si civilizatii, precum si mari evenimente istorice, cum a fost Revolutia Franceza, au scos din conul de umbra al cunoasterii sociale tocmai relatiile dintre indivizi si dintre grupuri, dintre economiile nationale si dintre culturi. Inlocuirea treptata a dezvoltarii in plan local cu dezvoltarea in plan universal a condus la o alta viziune asupra omului si a lumii sale. Desi in urma cu doua mii de ani Aristotel definise omul ca zoon politikon, esenta umana incepe sa fie gandita in contextul relatiei individului cu semenii sai abia odata cu Hegel. In Fenomenologia spiritului (B. IV. A, # 148), acesta scria: "Constiinta-de-sine este in sine si pentru sine atunci cand si pentru aceea ca ea este in si pentru sine pentru alta constiinta-de-sine; adica ea este doar ca ceva recunoscut" (1, p.107). Preluandu-i mesajul dar traducandu-l in termenii realismului istoric, Marx avea sa afirme in celebrele sale Teze despre Feuerbach: "Esenta umana nu este o abstractie inerenta individului izolat; in realitatea ei, ea este ansamblul relatiilor sociale" (Teza 6).
Afirmatiile de mai sus par astazi indiscutabile unor oameni instruiti; dar ele s-au impus ca adevaruri stiintifice mult mai tarziu decat formularea lor filosofica, abia odata cu impunerea noii paradigme in stiintele naturii.
Psihologiei clasice ii era caracteristica ignorarea dimensiunii sociale, facand abstractie de o serie de realitati psihologice:
q efectul psihologic al aprecierii sociale;
q determinantele socio-afective ale conduitei;
q fenomenele psihologice generate de mecanismele de grup.
Prin acestea, psihologia traditionala era individualista, abstracta si speculativa.
Aceasta maniera de abordare a fost inlocuita, in cultura europeana, odata cu revolutia industriala, cu revolutiile burgheze si cu victoria capitalismului, care au functionat ca "experimente sociale" in urma carora s-a constatat rolul decisiv al marilor entitati umane (clase, mase, popoare), supra-determinarea vietii psihice a individului de catre relatiile interindividuale si factorii supraindividuali.
Ca disciplina a cunoasterii (si ca domeniu de preocupari), psihologia sociala s-a nascut tocmai la intersectia dintre acest nou punct de vedere si interesul tot mai manifest pentru cunoasterea fortelor motrice ale marilor grupuri: nevoi, interese, motive, aspiratii, scopuri si idealuri.
In acest context au aparut paradigme diferite, de la cea gregar-irationala (Gustave Le Bon, Psychologie des foules, 1895) pana la cea clasiala (Karl Marx). Nu se poate contesta meritul lui Marx de a fi inteles "ex-centrarea" esentei umane in raport cu "individul izolat", dar el nu vede alt orizont de viata susceptibil de a participa la nasterea pshismului individual decat clasa sociala, pe care o fetisizeaza in calitate de "creuzet" al individualitatii. De aici, si speranta lui legata de disparitia claselor, ca o conditie pentru dezalienarea completa a individului si transformarea acestuia intr-un "individ istoric-mondial", adica intr-un "om uman". In paradigma lui Marx, Lenin a incercat sa impinga preocuparile - nici astazi finalizate - spre intelegerea mecanismelor de fuziune a ideologicului cu psihologicul (a "teoriei" cu conduita "reala").
b) Metoda. Desi ca disciplina s-a nascut datorita interesului pentru grupurile mari, psihologia sociala a devenit stiinta abia odata cu trecerea la cercetarea grupurilor mici. Aceasta i-a obligat pe cercetatori sa inlocuiasca viziunea globala, nediferentiata asupra "subiectilor in format mare" cu o viziune analitica, mai riguroasa si mai clara, conturandu-se metodele si tehnicile de cercetare proprii psihologiei sociale. Mai mult, preocuparea pentru "microstructuri" sociale a determinat imbogatirea si diversificarea obiectului de studiu, a sistemului de concepte, contribuind la unificarea obiectului cu metoda.
Achizitiile de ordin tehnic, matematic si experimental rezultate din cercetarea grupurilor mici pot fi folosite si in cercetarea grupurilor mari sau a fenomenelor de masa (opinie publica, propaganda, moda, cultura). Dar important este sa se evite extrapolarea mecanica a rezultatelor de la "micro" la "macro", deoarece intre aceste doua niveluri ale psihologiei sociale nu exista o continuitate de tip liniar.
c) Conceptele. Pentru o mai buna intelegere a acestei exigente trebuie sa plecam de la cele trei niveluri esentiale ale psihologiei sociale:
i) persoana;
ii) relatii interpersonale;
iii) grupul (mic sau mare).
Pentru intelegerea raporturilor dintre ele, in special a raportului dintre continuitate si discontinuitate, sunt esentiale notiunile de "personalitate" si "interactiune".
Ceea ce la nivel personal este element psihic, la nivel interpersonal devine suport al relatiilor interpsihice. Se stabilesc astfel anumite linii de corespondenta:
q perceptie si gandire relatii epistemice
q limbaj relatii de comunicare
q afectivitate relatii preferentiale
q aptitudini relatii functionale
q trasaturi tipologice si temperamentale relatii de dominatie.
La nivelul grupului mic, relatiile interpsihice se cristalizeaza ca structuri sau retele: perceptive, comunicationale, preferentiale, ocupationale, structuri de putere si de conducere. La nivelul grupurilor mari, aceste retele devin suportul unor fenomene de masa: zvonurile, moda, opiniile, gusturile, atitudinile si comportamentele colective.
De la un nivel la altul, valorile psihice emise de persoana se amplifica si chiar se metamorfozeaza, dar nu-si pierd identitatea (nu devin anonime). Ceea ce se schimba cu adevarat este regimul de functionare: de la puternic informal (relatii interpersonale de mare intimitate) spre unul din ce in ce mai formal si mai institutionalizat (la nivelul activitatilor de masa). In ultima instanta, insa, persoana reprezinta unica celula sociala producatoare de viata psihica, principalul cadru de referinta al fenomenelor psihice.
Este important de inteles ca in raporturile dintre cele trei niveluri (personal - interpersonal - grupal), nivelul superior este prefigurat si anuntat in interiorul nivelului inferior. De pilda, axa statut-rol-comportament (definitorie pentru primele doua niveluri) este atat de implicata in psihologia de grup, incat constituie liantul si scheletul principalelor ei parametri: coeziune, conformism, eficienta etc.
B. Obiectul de studiu al psihologiei sociale. Pentru a intelege cat mai bine in ce consta obiectul de studiu al acestei stiinte sociale, vom aborda trei probleme:
a) Raportul societate - individ;
b) Raportul ideologie - psihologie sociala;
c) Definitia sintetica si definitia analitica a psihologiei sociale.
a) Raportul societate-individ. Punctul de vedere psihosocial asupra omului (cf. 2, cap. 1) presupune acceptarea urmatoarelor presupozitii:
1. nimic nu exista in psihologia umana care sa nu fie modelat social;
2. nimic nu exista in societate care sa nu aiba corespondenta si implicatii psihologice.
Conform primei teze, socialul participa de la inceput la constructia, functionarea si dezvoltarea proceselor psihice umane, constituind sursa umanizarii, culturalizarii si integrarii individului in seturi de valori. Socializarea fondului biologic nu inseamna, insa, disparitia acestuia. Fiecare individ este o sinteza bio-psiho-sociala, o imbinare de variabile innascute si dobandite, biologice si sociale, individuale si de grup. Ceea ce trebuie precizat de fiecare data este ponderea fiecarei variabile si modul in care se ierarhizeaza si interactioneaza ele in procesul umanizarii.
Fiecare functie psihica general-umana a fost mai intai o relatie sociala a doi oameni, dupa care a devenit o functie interna. Reactia individuala de tip general-uman nu este continuta in individ intr-o forma definitivata (si nici macar embrionara), ci se naste din formele vietii colective, din interiorizarea cooperarii interpersonale. La constructia psihologiei general-umane, socialul participa inca din primele momente, revarsandu-se in individ prin multiple canale ale invatarii. Aceasta psihologie este studiata de "psihologia generala" (stiinta general-umanului din psihicul uman).
Dar dezvoltarea social-istorica a omului cuprinde si planul particular-social, care este mult mai bogat in continut, deoarece contine determinarile spatio-temporale, culturale, ocupationale, grupale ale vietii indivizilor. Prin intersectarea lor cu datele individuale si cu cele general-umane, se nasc o serie de psihologii particular-umane (socio-culturale), in care se reflecta particularitatile orizontului de viata (particularitati de clasa, de cultura, de familie, de varsta sau de profesie)(2. Studiul acestor particularitati este una dintre preocuparile psihologiei sociale.
Modelarea socio-culturala apare nu numai la nivelurile superioare ale vietii psihice (gandire, memorie, sentimente), ci si la nivelurile inferioare (senzatii, perceptii). Dupa cum se exprima transant psihologul Otto Klineberg, "perceptia a devenit in foarte mare masura un fapt de psihologie sociala" (3, p.229).
Factorii care determina perceptia pot fi grupati in:
q factori structurali (derivand din natura stimulilor sau din natura efectelor lor asupra sistemului nervos central);
q factori functionali (derivand din trebuinte, dispozitii, experienta anterioara, memoria subiectului).
Factorii functionali opereaza selectiv, "tendentios", un rol important avandu-l norma sociala a grupului, dupa cum au dovedit-o o serie de experimente:
T experimentele Sherif: renunti in grup, subiectii tind sa-si centreze atentia vizuala intr-un punct de vedere "colectiv", oferind raspunsuri convergente (4);
T experimentul Zilling: influenta atitudinii sociale asupra a ceea ce se percepe (5, pp.58-106);
T testul Rorsharch: influenta culturii asupra perceptiei (perceperea privilegiata a portiunilor albe se explica prin valoarea simbolica a albului; de aceea au fost obtinute raspunsuri asemanatoare in comunitatile in care originalitatea era dispretuita).
In ceea ce priveste nivelul functiilor psihice "superioare", o serie de repere familiale, ocupationale si culturale ii fac pe subiecti sa memoreze cu precizie unele date (si nu altele), sa gandeasca anumite continuturi, sa se emotioneze la anumiti stimuli (si nu la altii), sa actioneze institutionalizat (si nu anarhic). Numeroase experimente si cercetari etnologice au surprins:
T conexiunea memoriei cu interesele, aptitudinile si prejudecatile subiectului (M. Zilling);
T modificarea reproducerii unui mesaj (forma, continut, versiune) sub influenta comunicarii interpersonale (W. Stern);
T memorarea (partiala sau globala) in functie de caracterul (definit sau indefinit) al raporturilor dintre zeitatile prezente in cultura subiectilor (S.F. Nadel);
T variabilitatea criteriilor inteligentei in functie de cultura, situatia si sarcina subiectului.
Daca avem in vedere conditionarile despre care am vorbit pana acum (cele general-umane si cele particular-sociale), se naste o intrebare legitima: Cum se explica variabilitatea individuala a personalitatilor, unicitatea insului uman ?
Specificul inductibil al fiecarui individ se explica prin modurile singulare in care a decurs contactul acestuia cu sarcinile, semenii si situatiile sociale:
q mai profund sau mai superficial, proportie determinata de factorul genetic si intimplare;
q selectiv (voluntar) sau intamplator, proportie determinata de factorul genetc si intamplare;
q mai frecvent sau mai rar, proportie determinata de intamplare;
q mai larg sau mai restrans, proportie determinata de intamplare;
q mai lent sau mai rapid, proportie determinata de factorul genetic;
q tardiv sau la momentul oportun, proportie determinata de intamplare.
In concluzie: una dintre directiile cele mai importante ale cercetarii psihosociale este evidentierea la nivel de individ a efectelor psihice provocate de imprejurarile si situatiile istorice concrete pe care le-a strabatut acesta pana la un anumit stadiu al vietii lui.
b) Raportul ideologie-psihologie sociala. Dupa cum se stie, in viata sociala orice legitate actioneaza prin intermediul constiintei oamenilor (in speta, prin intermediul constiintei sociale). Acest lucru ii confera determinismului social un specific ireductibil in raport cu determinismul natural: el este un determinism mediat si tendential.
Fenomenele psihologice nu sunt doar o "sursa de informatii" pentru generalizarile teoretice, doar o "materie prima" pentru rationalizarea ideologica, si nici o copie pasiva a ideologiei. Acestea sunt forme de viata de sine statatoare, care dispun de propriii lor mediatori (3 :
- sistemul de valori (continut in obiceiuri, deprinderi, traditii);
- relatiile interpersonale si de grup, care functioneaza ca un "ecran" mediator intre individ si societate.
Pe de alta parte, sansa ideilor (ideologiilor) de a se impune in realitate, de a deveni "forte materiale", este nula daca ele nu "cuprind masele", adica daca nu devin elemente de psihologie sociala. Oricat ar fi de "adevarata", "salvatoare" etc., orice interventie din afara psihologie existente ramane ineficace; pentru ca interventia sa aiba succes trebuie sa fie indeplinite cateva conditii psihologice:
q existenta unor trebuinte si interese ale indivizilor concreti;
q sisteme de valori compatibile;
q relatii sociale permisive.
Concluzie: orice interventie de "sus in jos" (cultural-stiintifica, ideologica, educationala, propagandistica sau publicitara) trebuie sa se intalneasca cu elemente ale experientei nemijlocite. Daca nu se intampla astfel, ea nu devine fapt de comportament si nu are efectele sociale scontate. Eventual, prin alterare si distorsiune, interventia poate avea efecte neasteptate sau chiar contrare.
In majoritatea manualelor si tratatelor se poate gasi afirmatia ca viata spirituala a societatii se compune din doua niveluri: ideologia si psihologia sociala, care ar alcatui impreuna "constiinta sociala" (= totalitatea formelor de reflectare subiectiva a "existentei sociale"). In aceasta paradigma, sa-i spunem "didacticista", constiinta sociala este prezentata ca fiind formata din doua niveluri:
i. nivelul ideologic (elaborat, sistematizat, rational);
ii. nivelul psihologic (psihologia sociala).
Ideologia a primit, de-a lungul celor doua secole de cand este folosit termenul, nenumarate definitii. Pentru discutia noastra sunt de retinut doar urmatoarele sensuri: a) generalizarea teoretica a legilor realitatii si a manifestarii acestora in diferitele forme ale constiintei sociale: filosofie, morala, drept, estetica, politica, religie etc.; b) viata spirituala elaborata, sistematizata, rationalizata a societatii; c) elaborare "constienta" si "mediata" (mediata cultural).
Psihologia sociala este o varianta a constiintei sociale a) mai direct dependenta de conditiile de viata si de cadrele sociale, mai cantonata in experienta de viata a comunitatilor; b) mai dominanta de elementul stihinic involuntar, neintentional ("irational"), avand un caracter difuz; c) o reflectare "nemediata" a realitatii in forma perceptiilor, reprezentarilor, notiunilor, sentimentelor, gusturilor si preferintelor colective.
Comentariu
Din perspectiva acestei clasificari/ierarhizari de manual, este limpede ca activitatea de Public Relations se desfasoara la nivelul al doilea, vizand perceptiile si reprezentarile grupului-tinta, sentimentele, gusturile si preferintele acestuia, precum si mecanismele de identificare si de proiectie specifice indivizilor care formeaza un astfel de grup. Dar lucrurile nu sunt asa de simple, iar cantonarea intr-o astfel de prejudecata academica ne-ar limita nu numai obiectul muncii, dar si eficacitatea si eficienta demersului. De pilda, ar insemna ca relationistii sa nu-si poata propune influentarea judecatilor de valoare impartasite de membrii unui grup (nivelul ideologic), ca ei sa se limiteze la influentarea judecatilor preferentiale (nivelul psihologic). In publicitate, un astfel de obiectiv poate fi suficient, dar intr-o campanie de comunicare politica aceasta limitare ar fi dezastruoasa. Ea s-a dovedit perdanta chiar si in cazul campaniilor electorale, considerate mai "conjuncturale" si efemere (4.
In viziunea noastra, dihotomia ideologic-psihologic este o mostenire hegeliana (Hegel vorbea de raportul spirit obiectiv"-"spirit subiectiv"), iar la rigoare - o mostenire crestina (dihotomia spirit-suflet). De altfel, tot o mostenire hegeliana, de tip speculativ, consideram ca este si dihotomia constiinta sociala - existenta sociala, preluata de marxismul oficializat din scrierile de tinerete ale lui Marx si Engels (in special, Ideologia germana - 1845), cand acestia inca nu se eliberasera de moda intelectuala a epocii, hegelianismul.
Un punct de vedere mai profitabil din punct de vedere stiintific este cel al lui Lucien Goldmann, care vorbeste de "constiinta reala" si "constiinta posibila" (6, pp.39-47).
Dupa opinia noastra, intre cele doua niveluri exista mult mai multa continuitate decat discontinuitate, continuitatea realizandu-se prin intermediul referentialelor culturale (7, cap.III). De asemenea, consideram ca prin nivelul sau "psihologic", constiinta sociala devine parte integranta a existentei sociale. De altfel, asa cum am mai spus, opozitia "constiinta sociala-existenta sociala" reprezinta o reminiscenta de limbaj hegeliana, speculativa si neproductiva. Epigonii lui Marx au transformat-o, insa, in motiv teoretic care a sustinut numeroase "teorii ad-hoc" (K. Popper), tocmai bune pentru justificarea pe cale "stiintifica" a insucceselor endemice ale socialismului real (de pilda, teza ceausista a "ramanerii in urma a constiintei sociale fata de existenta sociala", care este o ineptie din punct de vedere analitic).
O panorama a cercetarilor de psihologie sociala vizand raportul dintre ideologic si psihologic ne ofera Jean-Pierre Deconhy (8), care traseaza "jaloanele pentru o definitie psiho-sociala a ideologiei" (lucr.cit., pp.235-249).
Intre "ideologie" si "psihologie sociala" exista urmatoarele raporturi(5:
q fenomenele psihosociale sunt obiect de analiza si generalizare pentru diferitele forme ale ideologiei;
q ideologia are o influenta reglatoare asupra psihologiei sociale, de la simpla directionare ("manipulare") la indoctrinare;
q psihologia sociala nu este un receptor pasiv; ea selecteaza presiunile din partea ideologiei, prin cei doi "mediatori", care filtreaza si chiar transforma elementele de ideologie(6;
q ideologia nu poate patrunde in comportamentul oamenilor daca nu devine psihologie; batalia fortelor politice pentru cucerirea societatii civile se da pe aceasta baricada(7.
Conform unor importanti autori romani cum sunt Mihai Ralea si Traian Herseni (9, p.93), constiinta sociala cuprinde:
- constiinta general-umana (constiinta existentei ca "om", a apartenentei la genul uman);
- constiinta sexuala (constiinta apartenentei la unul dintre sexe);
- constiinta generationala (infantila, juvenila, adulta, senila);
- constiinta familiala (materna, paterna, filiala, comunitara);
- constiinta teritoriala (rurala, urbana, regionala, provinciala, centrala);
- constiinta cetateneasca;
- constiinta profesionala;
- constiinta de clasa (cel mai greu de realizat in planul psihologic, datorita caracterului non-empiric al atributelor clasiale);
- constiinta comunitara (locala, regionala, nationala etc., cu derivatele lor deformate, cum ar fi etnocentrismul si xenofobia).
c) Definitia sintetica si definitia analitica a psihologiei sociale. Fiind un fenomen de viata concreta, parte a existentei sociale, psihologia sociala reprezinta latura activa (operationala) a ideologiei. Desi intregul social este un sistem guvernat de legi obiective, functionarea lui angajeaza psihologia sociala. De aici marea importanta practica a studierii sale teoretice - iar in masura in care se poate, stiintifice. In concluzie, obiectul de studiu al psihologiei sociale poate fi definit: 1) sintetic si 2) analitic (cf. 2).
1) Definitia sintetica: Psihologia sociala se ocupa cu studiul particularitatilor psihice ale omului ca fiinta socio-culturala si ale conduitei sale in cadrul grupurilor din care face parte, precum si cu studiul particularitatilor psihologiei de grup, colective si de masa asa cum se manifesta ele in activitatile oamenilor, in conduitele si trairile lor comune, in comunicarea dintre ei.
2) Definitia analitica: In obiectul psihologiei sociale pot fi incluse urmatoarele probleme:
- trasaturile psihice ale omului in calitatea lui de exponent al unei anumite epoci, oranduiri, clase, natiuni, profesii, varste, sex;
- particularitatile manifestarii componentelor psihologiei individuale in colectiv si in masa de oameni;
- particularitatile psihologiei structurale ale diferitelor grupuri sociale;
- procedee de comunicare si de interinfluentare psihosociala a indivizilor in grup si a grupurilor intre ele;
- particularitatile mecanismului psihologic al reflectarii mediului social si al influentarii lui de catre grupuri si mase de oameni;
- legile conduitei de grup si ale conduitei colective;
- legile formarii si evolutiei psihologiei diferitelor grupuri si straturi sociale.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1344
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
