IMBATRANIREA SI CARACTERISTICILE EI PSIHICE

IMBATRANIREA SI CARACTERISTICILE EI PSIHICE

Toti oamenii sufera la un moment dat de o imbatranire psihologica, dar se intalnesc si batrani care la varste inaintate (peste 80 de ani) pastreaza o buna adaptabilitate a functiilor psihice. Schimbarile care intervin la varsta a treia exista, ele nu pot fi contestate de nimeni, dar unele sunt mai problematice, altele mai putin.

Skinner (1983) argumenteaza ca multe din caderile psihice care se produc la varsta a treia sunt datorate mai mult unui "mediu de imbatranire" decat unei persoane ce imbatraneste. Astfel, in multe cazuri tendinta oamenilor este de a ajunge la abandon, renuntare, considerand ca la varsta lor nu mai este potrivit sa faci anumite lucruri pentru ca nu s-ar cadea.

In unele cazuri schimbarile cognitive, considerate ca fiind ireversibile, pot fi consecintele altor probleme psihologice, cum ar fi depresia. Daca tratam depresia, performantele individuale pot sa creasca, ca urmare schimburile nu sunt ireversibile. (Albert, 1981, Lazarescu, 1994, apud Popa, 1999)

Un factor important care participa la determinarea modificarilor psihologice si tulburarilor psihice este constientizarea imbatranirii, cu incertitudinile pe care le genereaza privind perspectivele de viitor.

Alti factori care conditioneaza declinul psihic la varsta a treia sunt:

natura subiectiva;

structura anatomo-fiziologica a individului;

conditiile de mediu;

rezistenta organica;

SNC.etc.

1. Modificari cognitive

Procesele de cunoastere complexe sunt influentate de experienta cultural-intelectuala, dar si de capacitatile functionale constituite in timp (acestea sunt mai fragile la deteriorare):

a) Memoria. Degradarea memoriei este mai pregnanta pentru memoria de scurta durata (MSD); memoria de lunga durata (MLD) este mai rezistenta (ex: oamenii in varsta uita usor unde au pus un obiect, dar nu uita evenimente petrecute in timp). In memoria de lunga durata, desi este mai rezistenta, pot aparea totusi asociatii uneori confuze sau neexacte. Functia mnezica are de suferit la varste inaintate. Apar hipomneziile, manifestari mnezice relativ limitate, hipomnezia apare si pe fondul unor nevroze si psihoze, cand se manifesta ca fenomen secundar, iar in starile grave apar amneziile. Tulburarile memoriei se asociaza frecvent cu cele ale gandirii si limbajului. Apar idei hipocondriace, cand persoana se crede bolnava somatic si considera ca nu i se acorda atentia cuvenita, sau nu este crezuta.

b) Gandirea, devine mai lenta aparand un bradipsihism de fond.

Caracteristici ale gandirii, evidentiate la varsta a treia de Schiopu, Verza, (1995) sunt:

1. inflatie discreta a subiectivitatii;

accentuare a operarii in cadrul unor categorii absolute:

-adevarat-fals;

-corect-incorect;

-bun-rau;

-drept-nedrept. .

3. se manifesta o mare inflexibilitate a opiniilor, rationamentelor;

4. scade fluenta ideilor;

5. devine restrictiva capacitatea de demonstratie argumentata;

6. revenirea predilecta la aceleasi probleme;

Important este faptul ca inegalitatea mare de cultura si instruire a adultilor justifica diferentele si curba de declin a inteligentei la varstele peste 60-70-75 de ani.

c) Atentia diminua, concentrarea devenind mai dificila, cu fluctuatii si distributivitate scazuta.

d) Limbajul devine mai rar si pot aparea modificari de voce, pauze mai lungi.

e) Emotivitatea, nervozitatea, irascibilitatea, devin mai pronuntate, apare dominarea, cu fenomene de slaba cooperare, anxietate, capricii de moment.

f) Inteligenta poate sa se mentina relativ activa; operativitatea nespecifica se conserva relativ bine in prima etapa a varstei a treia intre 65-75 de ani, dar scade multimea ideilor, se manifesta perioade de vid intelectual, urmate de momente de constientizare a declinului. Apar reticente verbale, uneori fenomene de "autism", de teama acestor blocaje intelectuale, iar dupa 70 de ani, discursul verbal devine mai rar in cadenta.

Exista mai multe persoane in varsta care reusesc sa-si conserve luciditatea si echilibrul psihic general, si raman active, cooperante, deschise la nou si cu o adaptare buna. Multe deprinderi se mentin chiar daca viteza actiunilor scade, iar acest lucru nu impiedica integrarea socio-existentiala a varstnicului.

g) La varste inaintate emotiile devin mai primitive; tulburarile afectivitatii sunt dominante si isi pun pecetea pe intregul comportament al varstnicului, iar starile depresive au frecventa mai mare la persoanele in varsta, la care determina un dezechilibru intern si perturba relatiile individului cu cei din jurul sau, creand fenomene de dezadaptare.

Tulburarile afective la varsta a treia cuprind si un fenomen de hipertrofie a sinelui, ca urmare a raportarii la propria persoana a tuturor faptelor, justificarea comportamentului sau prin dilatarea drepturilor personale si atrofierea sensibilitatii.

h) In plan comportamental persoanele cu astfel de tulburari se manifesta ca: nervoase, cu sentiment de frustrare, dificultati adaptative, dificultati de integrare in colectiv, lipsa de cooperare, egocentrism accentuat.

Senescenta personalitatii

Senescenta personalitatii este marcata de modificarea atitudinilor fata de noua situatie psihofiziologica, pe care subiectul o resimte drept critica si frustranta, de modificare a perspectivelor viitorului cu ingustarea orizontului temporal si preocuparea fata de fenomenul mortii.

Psihologia senescentei este marcata de involutia inegala si nelineara a diferitelor functii psihice cu importante diferente individuale si o conditionare polivalenta, in cadrul careia un element de referinta il reprezinta gradul de dezvoltare anterioara a psihismului si nivelul performantial atins.

Senescenta este un proces continuu. Senescenta este si terenul de aparitie sau manifestare a unei serii de boli psihice care insa vor imbraca note particulare, legate de personalitatea premorbida.

Imbatranirea psihologica este rezultanta modificarilor induse de varsta in planul biostructurilor, care constituie suportul material al vietii psihice si in acela al desfasurarii propriu-zise al functiilor psihice. La baza acestor modificari stau factori interni (ereditatea, "uzura" sistemului psihic) si factori externi ai mediului ambiant (ecologici, sociali, culturali).

Evenimentele din mediul social care intervin in mod particular in existenta varstnicului, au rasunet in psihismul acestuia, aflandu-se la baza unor modificari psihologice sau imbolnaviri psihice caracteristice involutiei.

Un factor important care participa la determinismul modificarilor psihologice si tulburarilor psihice este constientizarea imbatranirii, cu incertitudinile pe care le genereaza privind perspectivele de viitor. Ca urmare, batranetea integreaza in primul rand la nivel de constiinta o criza adaptativa la noile conditii bio-psiho-sociale pe care le impune perspectiva imbatranirii.

Psihologia senescentei are trei aspecte generale (Bogdan, 1992, Schiopu si Verza, 1995):

Caracterul diferential - imbatranirea evidentiaza diferente semnificative de la o persoana la alta si pentru aceeasi persoana de la un sistem la altul, de la o functie la alta.

Polideterminarea senescentei psihologice - acest proces fiind rezultanta interactiunilor subiectului cu mediul sau de o anumita structura fizica, biologica si sociala, ceea ce face ca nivelul imbatranirii sa depinda mai putin de varsta si mai mult de particularitatile genetice, somatice, morale, sociale sau culturale ale varstnicului.

Caracterul relativ al deficientelor, constituie al treilea aspect. Spre deosebire de cea patologica, senescenta fiziologica normala se instaleaza fara seisme prea evidente, dat fiind faptul ca organismul in general, si psihicul in special, antreneaza rezerve compensatorii si echilibrari specifice deosebit de complexe.

Psihologia senescentei apare ca fiind marcata de o involutie inegala si nelineara a diverselor functii psihice, cu importante diferente individuale si o conditionare polivalenta, aceste functii reflectand atat uzura somatica endocrina si nervoasa a organismului, cat si resursele si calitatea sistemelor homeostatice ale acestuia de a infrange diferitele agresiuni ale mediului intern si extern.

3. Implicatiile psihologice ale retragerii din activitate (pensionarea)

Incercand sa definim pensionarea putem spune ca este fenomenul psiho-social cel mai frecvent pe langa cele de intrare in gradinita, scoala, casatoria sau angajarea. Pensionarea este un atribut al epocii moderne. In societatile industrializate varstnicii nu se bucura de un prestigiu atat de mare ca in trecut nici in familie, nici in grupurile sociale mai mari. Dupa ce se retrag din munca, varstnicii devin mai saraci si lipsiti de prestigiu social. Varsta de pensionare ca si dreptul la prestatii sunt foarte diferite de la o tara la alta. Multe persoane varstnice doresc sa se mentina in activitate, chiar daca aceasta nu ar fi sustinuta de o recompensa echivalenta celei din perioada de activitate.

Tipuri de reactii fata de pensionare

Oamenii reactioneaza diferit la acest eveniment deosebit din viata lor. Se cunosc mai multe tipuri de reactii:

Tipul echilibrat - este o acceptare fireasca a pensionarii, uneori insotita de

resemnare.

Tipul optimist - varstnicul se bucura de pensionare si vede in ea un nou

inceput

Tipul pesimist - varstnicul priveste pensionarea ca pe un sfarsit. Nesiguranta viitorului, perspectiva imbatranirii si a imbolnavirilor este resimtita catastrofic.

Diferente de gen

Diferentele dintre cele doua sexe se regasesc si in atitudinea lor fata de pensionare.

Barbatii resimt mai dramatic evenimentul. Ei se identifica mult mai mult cu cariera si de aceea le este greu sa gaseasca o activitate comparabila cu fostul loc de munca. Barbatii au adesea sentimentul ca sunt o povara, ca nimeni nu are nevoie de ei, nici chiar sotia.

Femeile se adapteaza mai usor. In anii de activitate au putut face fata cu greu serviciului, treburilor casnice si cresterii copiilor. Odata cu pensionarea se pot ocupa mai mult de familie si de diverse activitati secundare. Exista insa si posibilitatea ca pensionarea sa aiba efecte negative si asupra femeilor, mai ales daca pensionarea coincide cu plecarea copiilor (sindromul "cuibului gol"), sau in cazul femeilor de cariera.

Pensionarea este diferit resimtita si in functie de mediul de vietuire. Mult mai dificil este resimtita pensionarea in mediul urban decat in cel rural.

In general pot trece cu bine de momentul pensionarii acele persoane care au avut activitati variate si in general au avut preocupari creative. Cei care, in perioada de activitate au avut parte de stres, de mare tensiune, resimt mai putin pensionarea ca pe un factor negativ si mai mult ca pe o perioada de odihna binemeritata.

Sindromul de pensionare

Nu se poate ignora faptul ca persoanele si cuplurile pensionate suporta o scadere a nivelului de trai, in marea majoritate a cazurilor. Exista asociata la aceasta situatie material-economica una social-psihologica. Este vorba de o patologie a pensionarii (Bogdan, 1992) vorbindu-se de o boala a pensionarii, cu impact asupra celorlalte sisteme a fiintei umane. Dezangajarea profesionala taie brusc influxul de energie, expansiunea sociala antrenata prin exercitarea profesiunii care pana la acel moment intretinea un echilibru adaptativ. Cel care prin legea pensionarii este scos din competitie, pierde dintr-o data tot ce a fost valoros in viata lui, la limita se pierde pe sine. Pericolul depersonalizarii ameninta mai mult pe cei care in tinerete au avut realizari, mari succese, iar acum la varsta pensionarii, nu pot accepta noul mod de viata, mai modest. In aceeasi situatie sunt cei la care succesul era legat de tinerete, frumusete, atractie personala. Cand aceste valori dispar, varstnicii manifesta, deseori stari depresive care se asociaza cu consumul de droguri si alcool.

Retrasi din munca dar capabili, disponibili intelectual si cultural, angajati subiectiv intr-un proces de recuperare a structurilor personalitatii si ale constiintei de sine prin disolutia subidentitatii profesionale, oamenii in varsta sunt pentru societate o cantitate remarcabila de experienta, inteligenta, aptitudini de rezerva, ce ar putea fi utilizata mai bine.

4. Dependenta

De prin anii "60, in tarile dezvoltate, confruntate cu un proces tot mai accentuat de imbolnavire demografica, si-au facut loc orientari in politica fata de batranete, astfel s-a putut inregistra o evolutie de la o conceptie bazata exclusiv pe asistenta, la o conceptie bazata pe autonomie si calitatea vietii, pe mentinerea persoanei varstnice in cadrul sau obisnuit de viata. Aceasta noua orientare a avut mai multe ratiuni; mai intai cresterea continua a numarului de persoane varstnice si in acest cadru, cresterea populatiei marilor varstnici. Aceasta a adus un contingent crescut de persoane varstnice cu variate grade de dependenta, ceea ce inseamna o crestere a nevoilor de ingrijiri, care depaseau capacitatile asistentei de paturi.

Dependenta este un proces de mare complexitate, incluzand componente bio-medicale, morfo-functionale, psihologice, sociale, socio-familiale si socio-culturale, economice; acest proces include o orientare de grade de deficite, de la deficite usoare sau monodeficite pana la dependenta totala sau pierderea autonomiei. Se va considera ca un individ este dependent daca prezinta una, sau mai multe, sau toate din urmatoarele caracteristici:

nu se poate deplasa;

nu bea singur, trebuie alimentat total;

este incapabil de a se spala;

nu se poate imbraca;

are incontinenta urinara, simpla, permanenta;

prezinta dezorientare care poate antrena conduita periculoasa.

Dependenta este o caracteristica normala a omului traind in societate, ea devine "patologica" numai atunci cand obliga persoana dependenta sa recurga la o alta persoana pentru a-si realiza activitatile necesare vietii zilnice. Prin urmare dependenta este un fenomen complex in cadrul caruia intervin factori fiziologici, mentali si de mediu social si economic. De asemenea, dependenta poate fi privita ca o notiune complexa care traduce incapacitatea de a-si administra propria viata, de a face optiuni.

Ca o concluzie, cunoasterea si masurarea dependentei devine axul central al orientarilor politice, sociale in imbatranire.

In urma cercetarilor, s-au delimitat patru mari grupe: de dezavantaje, de dependenta descrescanda, dependenta esential fizica si dificultati in efectuarea activitatii cotidiene, de asemenea au fost identificate si proportiile celor patru grupe, astfel:

1. Persoane obligate sa stea in pat sau fotoliu - 2,5%;

Persoane care nu sunt obligate sa stea in pat sau fotoliu, dar au nevoie de ajutor pentru toaleta sau imbracat - 3,1%;

3. Persoane care nu necesita ajutor pentru toaleta sau imbracat, dar necesita ajutor pentru a-si parasi domiciliul - 12%;

4. Alte persoane-82%;

Un grad mai avansat de restrangere a capacitatilor de a-si realiza diferite activitati domestice care sa permita unei persoane sa ramana la domiciliul sau, chiar singura, pune problema institutionalizarii persoanei afectate de un asemenea grad de dependenta.

5. Institutionalizarea

Institutionalizarea este considerata ca fiind procesul de internare a unui individ pe o perioada nedeterminata intr-o institutie de ocrotire. In cazul varstnicului, institutionalizarea apare ca o alternativa de protectie a grupului familial, a comunitatii si a vecinatatii umane.

Problema institutionalizarii se pune in masura in care exista dificultati in asigurarea ingrijirilor in familie: familia de origine s-a destramat, copiii "s-au raspandit" in diferite parti ale tarilor lumii, chiar daca unii copii sunt aproape din punct de vedere geografic, spatial, sunt in schimb, foarte departe din punct de vedere afectiv, uman (isi refuza parintii, ii interneaza in institutii sau, pur si simplu, ii dau afara din propriile lor locuinte) alte rude au propriile lor probleme si chiar daca ar dori nu se pot dedica unei asemenea activitati, vecinii nu-si mai asuma nici ei asemenea responsabilitati (Miftode, 1984)

Neintelegerile, destramarea familiei, abuzarea varstnicului in familie fac necesara scoaterea varstnicului din familie si internarea lui intr-o institutie de asistenta sociala. Cata vreme se apreciaza ca este posibila ocrotirea si tratamentul batranului la domiciliu, solutia ideala ar fi mentinerea lui in familie deoarece, spre deosebire de celelalte varste, batranul reactioneaza in general defavorabil la spitalizare temandu-se ca nu se va mai putea intoarce acasa, ca este indepartat de cei dragi. Pe de alta parte scaderea capacitatii adaptative il face pe varstnic foarte vulnerabil si uneori, spitalizarea, devine, paradoxal, un stres agravant al starii lui de sanatate.

In multe cazuri exista tendinta familiei de a forta spitalizarea sau institutionalizarea desi ar avea conditii sa asigure ingrijirea la domiciliu a persoanei varstnice. Uneori, irecuperabilitatea, nevoia de ingrijire permanenta pun problema institutionalizarii intr-o unitate restransa medico-sociala pe termen lung.

Scoaterea batranului din familie trebuie sa constituie ultima solutie la care sa se faca apel. Ea se va impune cand functiile familiei nu pot fi normalizate iar varstnicul nu poate fi mentinut in cadrul ei sau cand starea de sanatate a varstnicului depaseste posibilitatile familiei de a-l ingriji. (Bogdan, 1997).

Reactii la institutionalizare

Este unanim recunoscut ca internarea intr-o institutie pentru batrani determina o importanta trauma, deoarece comporta o radicala schimbare de viata, o renuntare definitiva la anumite deprinderi si obiceiuri de care varstnicul se simte foarte legat. El trece de la o viata personala organizata dupa anumite necesitati, la o viata in comun cu niste straini, constrans la un program si un regim alimentar diferite, obligat la respectarea regulilor din institutie, privat de propria lui intimitate, eliberat de orice obligatii si responsabilitati familiale.

Stresului internarii i se adauga si sentimentul de parasire si singuratate. Batranul se izoleaza, iar nemultumirea se manifesta in raport direct cu temperamentul fiecaruia: tacere ostila, irascibilitate crescuta, resemnare sau apatie bolnavicioasa. Practica institutionalizarii a evidentiat urmatoarele tipuri de reactii comportamentale: calmi, vioi, irascibili, apatici. Proportia celor irascibili scade odata cu inaintarea in varsta iar a celor calmi creste. Multi dintre varstnicii institutionalizati manifesta interes numai pentru propria persoana.

Cauzele institutionalizarii

Cauzele institutionalizarii sunt atat de ordin obiectiv - dificultatea familiei de a se ocupa de ingrijirea a doua, trei generatii, restrangerea conditiilor de locuit, deteriorarea fizica si psihica a varstnicului care necesita ingrijire si supraveghere permanenta si de ordin subiectiv - relaxarea legaturilor parentale, tendinta tinerilor de a uita grija si datoriile pe care le au fata de varstnicii lor, o anumita psihologie individualista, pragmatica, care respinge aspectele triste ale vietii (Bogdan, 1992).

Decizia de institutionalizare este un act de mare raspundere, iar cei chemati sa participe la luarea ei sunt:

varstnicul insusi daca starea lui de sanatate fizica si psihica o permit;

familia daca exista;

medicul de familie;

asistentul social;

alte foruri locale abilitate.

Mary Marshall (1993), apreciaza ca decizia institutionalizarii unui batran este decizia cea mai dureroasa care se poate lua tinand cont de faptul ca in cele mai multe cazuri "caminul de batrani" reprezinta "statia finala a calatoriei in viata". Trebuie rezervat un timp suficient pentru aceasta decizie, evitandu-se internarile facute in graba, de urgenta, ce rezolva de cele mai multe ori problemele familiei, dar nu si pe cele ale varstnicului. De multe ori varstnicul institutionalizat impotriva vointei sale, decedeaza la scurt timp, ca un ultim protest impotriva institutionalizarii.

Persoanele institutionalizabile in camine-spital, in ordinea "urgentei sociale" sunt:

varstnicul singur, fara familie, ce nu se poate autoservi corespunzator si in lipsa altor forme de ajutor;

varstnicul cu tulburari psihice majore (de tip demential in stadii agravate)

varstnicul cu tulburari psihice cu un grad mare de periculozitate sociala, agitatie, agresivitate, stari grave delirante.

varstnicii cu incontinenta ano-vezicala fara conditii de ingrijire in mediul familial (Bogdan, 1997)

Asistenta si ingrijirile acordate trebuie sa stimuleze participarea psiho-sociala a varstnicilor.

6. Moartea - ca fenomen inevitabil

Conceptul de "moarte" se refera la fiinte vii, la fel ca si conceptul "viata', deoarece aceste doua fenomene se presupun reciproc. Tanatopsihologia se ocupa cu aspectele psihologice ale mortii, cum ar fi: atitudinile in fata mortii, teama de moarte, constiinta in agonie si in clipa mortii (moarte clinica), terapii adecvate acestei situatii.

Moartea clinica este o stare reversibila, si in cazul in care nu dureaza mai mult de patru minute, organismul poate fi readus la viata prin reanimare sau resuscitare. Daca creierul ramane fara oxigen mai mult de patru minute, neuronii se deterioreaza intr-o masura atat de mare, incat constienta nu poate fi recapatata.

Moartea clinica se mai numeste si "agonie", si ea poate sa preceada moartea biologica. Un criteriu absolut al mortii biologice este sistarea ireversibila a functionarii neuronilor, dupa care urmeaza degradarea continua a celorlalte tesuturi din organism.

O alta stare a mortii este moartea psihologica, definita prin disolutia constiintei de sine, a comportamentului, si a relatiilor sociale. In timpul stadiului terminal psihologic, dispare treptat starea de rigiditate datorita dezintegrarii functiilor senzoriale si cognitive. Aceasta faza poate fi insotita de deliruri vizuale si ganduri onirice.

Moartea sociala cuprinde inregistrarea mortii, inmormantarea, rezolvarea schimbarilor sociale, ritualuri funerare, comemorari.

Stadiile mortii

Elisabeth Kubler-Ross(1969,apud.Birch,2000), psihiatra americana, prezinta cinci tipuri de reactii psihice traversate de bolnavii aflati in stadiul terminal:

a) Negarea - bolnavul refuza sa accepte realitatea. Negarea realitatii este un mecanism de autoaparare: negand realitatea bolnavul se apara in fapt de alte informatii si castiga timp pentru a-si mobiliza resursele. Bolnavul se comporta de parca ar fi vorba de o neintelegere. In aceasta faza el nu este pregatit inca sa infrunte realitatea.

b) Mania

Dupa ce afla mai multe despre natura bolii sale, bolnavul nu mai poate

sa nege ca situatia este intr-adevar grava si atunci comportamentul i se schimba in manie si reprosuri. Aceasta perioada este foarte grea atat pentru bolnav cat si pentru cei din jurul lui. Prin comportamentul lui agresiv, bolnavul nu incearca decat sa atraga atentia celor din jur, sa nu ramana singur cu durerea sa.

c) Tocmeala

Bolnavul are nevoie de timp pentru a-si putea infrunta boala. In aceasta faza se gandeste, ca probabil exista un motiv bine intemeiat, pentru faptul ca el trebuie sa moara. Incearca sa faca o intelegere cu Dumnezeu, in sensul ca "de acuma se va schimba in totalitate" si intr-adevar devine mai cooperant, mai docil. Aceasta este si perioada, cand bolnavul isi trece in revista viata si simte nevoia de-a impartasi cu cineva amintirile si sa vorbeasca despre pacatele sale.

d) Depresia

Deoarece nu vede perspective noi in ceea ce priveste viitorul si isi pierde orice speranta de a se vindeca, bolnavul devine anxios, starea lui psihica se degradeaza, si devine tot mai dependent de cei din jur. Incepe sa se invinuiasca pentru propria moarte si apare tendinta de suicid.

e) Acceptarea

Ultimul stadiu este cel al acceptarii. Bolnavul este intr-o stare fizica si psihica degradata, se gandeste tot mai des la moartea care se apropie. Vorbeste si mananca foarte putin. Bolnavii accepta gandul mortii, unii o si accepta pregatiti. Un semn ca moartea se apropie o constituie asa numita "viziune pe patul de moarte" cand muribundul isi "vede" rudele moarte anterior.

In ultimele zile ale vietii muribundul retraieste experientele trecute. In fapt, oamenii traiesc in memoria celor din jurul lor, prin ceea ce fac si prin ceea ce spun, prin arta, prin copii si prin operele lor.