ISTORICUL PSIHOTERAPIEI

ISTORICUL PSIHOTERAPIEI

Dupa cum s-a vazut, epoca primitiva spirituala era dominata de ANIMISM (credinta in existenta unor forte oculte sau a unor duhuri sau spirite). SPIRITUL sau DEMONUL sanctiona fiintele umane, iar VRAJITORUL se lupta cu acesta in scopul de a elibera OMUL din puterea demonica. Actul terapeutic era de esenta sacro-magica si se gasea la un nivel redus de GANDIRE BIOLOGICA. Cu timpul, acest act MAGICO-SACERDOTAL va face fuziune cu diverse operatiuni pragmatice, folosind elemente din natura (planta sau mineral), cu actiune concreta FIZIO-BIOLOGICA. Acest aspect tehnico-biologic al lecuirii are origine LAICA si a depins de ETNOIATRIA popoarelor.

Cu timpul, elementele magice se vor estompa, facand loc GANDIRII MEDICALE. Terapia medicinii antice, a popoarelor orientale sau chiar practica medicala manastireasca din Evul Mediu, s-au dezvoltat din EMPIRIA PROFANA la care s-a adaugat un pragmatism biologic bazat pe observatii realiste asupra omului bolnav si asupra cauzelor care-i provocau suferinta.

Pe langa practicile oculte si magice, specifice orientului antic, a existat, la unele popoare, si o gandire medicala avansata, cu viziunea despre boala si vindecare, plasata in mijlocul universal al fenomenelor naturale (China-India), cu raportare la microcosmos si legile universului. Practicile populare empirice, au capatat o mare experienta lecuitoare, insuficient selectata, dar in general EFICIENTA. Unele practici de terapie chineza sunt valabile si astazi, cum ar fi: ACUPUNCTURA, IGNIPUNCTURA (aplicarea unor puncte de foc cu ajutorul termocauterului sau electrocauterului in scopul distrugerii unui tesut), KINEZITERAPIA (terapia prin miscare), GIMNASTICA MEDICALA si DIETA ALIMENTARA. Prin aceste practici se urmareste, fie indepartarea bolii, fie calirea organismului, pentru a restabili un echilibru tulburat. Vitaliomul magic din medicina chineza, considera SANATATEA ca pe un echilibru intre doua principii contradictorii, care circula permanent prin 12 canale: PRINCIPIUL ACTIV - masculin, YIANG, si PRINCIPIUL PASIV - feminin, YIN. Excesul unuia din aceste doua principii duce la o DEREGLARE, care provoaca BOALA. VINDECAREA, se poate realiza prin ACUPUNCTURA, aplicata la nivelul unuia din cele 165 de puncte, situate pe meridianele corpului, care se gasesc in raporturi intime cu cele 12 canale principale.

Medicina indiana, a dezvoltat practica denumita YOGA, care este o metoda de autoantrenare, cu o tehnica fiziologica si alta spirituala, imbinate cu o gimnastica respiratorie, de tip special. Desi privita cu scepticism la inceput, astazi aceasta practica are mare cautare in terapia moderna.

Dar desprinderea practicii terapeutice de sub influenta supranaturalului, va avea loc de-abia in GRECIA ANTICA. "Grecii au savarsit actul prometeic al izbavirii depline a SANATATII si a BOLII, de sub tirania zeilor" (Charles Thomson Rees Wilson 1869-1959, fizician englez - premiul NOBEL in 1927).

Medicina a progresat datorita faptului ca TAMADUITORUL nu mai era un VRAJITOR, ci un VINDECATOR LAIC. Laicii au observat ca procesele vietii omenesti sunt dirijate de legi universale, indiferent de factorii supranaturali. Grecii au adunat din Orient multe practici, pe care le-au sistematizat intr-un proces de gandire coerent, asupra procesului patologic si a terapiei adecvate. Terapia proclamata de filozofi, ca: EMPEDOCLE, PITAGORA, DEMOCRIT, TALES, ANAXAGORA sau HERACLID, cuprinde elemente de psihoterapie, unele medicamente, dar mai ales proceduri de fizioterapie (bai, kinetoterapie, etc.). Aceasta terapie continua CULTUL LUI ASCLEPIOS, cand catharsisul (purificarea) reprezenta sistemul fundamental de lecuire. ASCLEPIONUL era templul acestui zeu, constituit ca o institutie terapeutica, balneo-climaterica si de reconfortare, plasat in zone impadurite (EPIDAUR, PERGAM), bogate in izvoare termale, asigurand concomitent un tratament balnear si un regim alimentar.

Cu timpul se va instala un conflict latent intre EVOLUTIA GANDIRII MEDICALE DOCTRINARE si PRACTICA CURENTA - la patul bolnavului. HIPOCRATE este acela care incearca sa echilibreze clinica medicala din noianul de demonstratii abstracte, pe baza evolutiei semnelor prezentate de bolnav si sa faca din MEDICINA o arta a VINDECARII.

FIZIOPATOLOGIA HIPOCRATICA - considera starea de sanatate, un echilibru al umorilor (CRAZA), iar actiunea terapeutica - o recurgere la tendinta naturala a organismului de a reface echilibrul umoral tulburat. Aceasta terapie nu se adresa organului afectat, ci terenului care caracteriza individualitatea fiecarui bolnav, cu medicatia in functie de aceasta. DOCTRINA CONTRARIILOR, din terapia hipocratica, combatea PLENITUDINEA, prin procedee de EVACUARE, si a OBOSELII, prin REPAUS, etc.. Se recurgea astfel la proceduri naturale, menite fie sa CALEASCA ORGANISMUL (ex.frectiile, kineziterapia, chimato si balneoterapia), fie sa indeparteze umorile alterate prin DEPLETIE (eliminare): ventuze, purgatii, clisme.

REGIMUL ALIMENTAR si de VIATA avea importanta capitala in terapia hipocratica (ex.in starile febrile se recomandau ceaiuri de plante, decocturi de cereale, diverse vinuri si repausul).

Dupa HIPOCRAT, tehnica medicala tinde sa devina iar filozofie. ARISTOTEL si PLATON creeaza o prapastie intre practica medicala (desconsiderata) si filozofia medicala enuntata de acestia (secolul IV).

Continuatorul teoriei hipocratice a fost GALEN, care recomanda gasirea cauzelor care provoaca boala, pentru a se putea aplica o terapie corecta. Galen imparte medicamentele in: purgative, astringente, diuretice, antidoturi, stupefiante, etc.. De la Galen apare practica prescriptiei medicale, care se mentine din Evul Mediu pana astazi.

In Imperiul Roman, terapia hipocratica este continuata de: CELSUS, DIOSCORIDE, PLINIU.

In Imperiul de Rasarit, continuatori au fost ALEXANDRU din TALLES si PAVEL din EGINA.

Aparitia crestinismului duce la o prima organizare a asistentei medicale spitalicesti, mai intai in jurul manastirilor. Sentimentul de caritate crestina este caracterizat printr-o mare daruire morala, care se mentine pana astazi.

Medicina araba manifesta aceeasi tendinta de apropiere fata de bolnav.

In Evul Mediu, apar primele semne de eliberare ale medicinei. In scolile de medicina laice de la Bologna, Salermo, Montpellier, Paris se constata un spirit de independenta fata de dogmatismul clerical. Apare o puternica tendinta de teoretizare, care duce la dispute intre diversele scoli medicale.

In timpul Renasterii (sec.XV-XVI) apar primele studii reale de anatomie si fiziologie (VESAL,SERVET). Terapia ramane la vechile procedee galenice. Un avant important il ia valorificarea florei indigene, cu reguli privind colectarea, conservarea si prepararea plantelor medicinale.

Se constata o mare lipsa de eficienta a procedurilor si remediilor folosite. In aceasta confuzie generala apare o personalitae puternica, in persoana chimistului PARACELSUS. Dupa el "viata este o inlantuire de procese chimice, iar boala este o dereglare a echilibrului stabilit intre componentele esentiale: sulful, mercurul si sarea". La Parcelsus, terapeutica decurge din SIMILITUDINE, dar el greseste recurgand la corespondente naive: indicatiile terapeutice ale plantelor medicinale depind de analogii cu aspectul lor (ex. PULMONARIA - este patata ca bobii pulmonari, lamaia, care are forma unei inimi se da in bolile inimii, etc.).

Paracelsus restabileste terapia cu OPIU si introduce S, Fe, As, Pb, Hg - in prescriptiile medicale.

In sec. XVII, se dezvaluie mari adevaruri pentru progresul stiintei si medicinei: clinicianul si terapeutul Thomas Sydenham, denumit "un nou Hipocrate", reduce practica medicala la valorile ei universale: observatia la patul bolnavului; examenul clinic amanuntit; raportarea simptomatologiei la procesul morbid specific, temperanta in administrarea de remedii, preferinta fata de mijloacele naturale.

In sec.XVIII apar numeroase doctrine artificiale, nefondate.

Retinem aparitia HOMEOTERAPIEI a lui HAHNEMANN, care administreaza drogurile in doze minime si dilutii maxime, spre a se substitui simptomelor de boala si a le face sa actioneze in virtutea actiunii lor dinamice.

In prima jumatate a sec.XIX, investigatia clinica are loc cu noi mijloace, dintre care microscopul ocupa un loc prioritar. Ridicarea medicinii la rangul de stiinta are loc in a doua jumatate a sec. XIX, prin determinarea cauzelor bolii si al experimentului fiziologic.

In 1863, Pasteur - descopera MICROBIOLOGIA si pune bazele terapeuticii moderne. Marile realizari se vor tine lant: CHIMIOTERAPIA, ANTIBIOTERAPIA, OPOTERAPIA, PSIHOTERAPIA si FIZIOTERAPIA.

In 1877, Pasteur arata ca, "administrarea unui preparat, care si-a pierdut puterea toxica patogena, dar si-a pastrat valoarea imunizanta, face protectie impotriva bolii respective". Astfel se descopera vaccinul anticarbunos (1882); antirabic, antidifteric, antitetanic, antipoliomielitic, antituberculos, etc..

In jurul anului 1900, se reuseste prepararea sintetica a unor medicamente chimice, cu actiuni diverse: antipaludice, antidiabetice, hipotensive, antihistaminice, tuberculostatice, etc.

In 1935, DOMAGK - descopera SULFAMIDOTERAPIA, iar ceva mai tarziu FLEMING descopera penicilina si antibioticele.

Din 1905, se descopera succesiv INSULINA, HORMONII SEXUALI, TIROXINA, ALDOSTERONUL si CORTICOIZII, cu aplicatii majore in endocrinologie.

Fiind contemporana cu primul act medical, PSIHOTERAPIA a insotit medicina de-a lungul istoriei sale.

Se considera astazi, ca declansarea bolilor psihice s-ar datora ritmului alert al civilizatiei moderne si ca rezonanta psihica este mai complexa la OMUL CONTEMPORAN, care a devenit mai sensibil decat stramosii sai.

Atitudinea fata de bolnavii psihici a fost diferita de-a lungul timpului. In epoca greco-romana, le erau rezervate: lanturi, batai si foame. In Evul Mediu, boala psihica era considerata ca "o posesiune a trupului de catre DIAVOL" si tratata ca atare. In sanul CRESTINISMULUI, biserica ortodoxa avea o atitudine ocrotitoare, blanda, intelegatoare; in Occident, biserica catolica folosea arderile pe rug, pentru a goni diavolul din trupul bolnavilor, executiile capitale si torturile publice. Conceptia Sf.Augustin, asupra "originei divine a sufletului", a facut imposibila observarea rationala a fenomenelor prezentate de bolnavii mintali.

In perioada RENASTERII, apare pentru prima oara IDEEA DE BOALA PSIHICA, mai ales in a doua jumatate a sec.XVI, PLATTER clasifica bolile psihice in 4 categorii, iar PAOLO ZACCHIA descrie starile evolutive ale bolilor psihice.

La inceputul sec. XVII, se recunoaste natura cerebrala a bolilor psihice. SYDENHAM si scoala sa (ANGLIA) dezvolta conceptia psihosomatica a bolilor psihice si a descris o serie de boli psihice. TH. WILLIS considera NEBUNIA o perturbare a dinamicii circulatorii la nivelul uterului, unde sangele se incarca cu fermenti "care deregleaza sistemul nervos".

Filozoful RENE DESCARTES descopera ca reflexul este un raspuns al substantei nervoase. Dar, pana la Revolutia franceza, bolnavii mintali continuau sa traiasca in conditii inumane.

Ideea unei reforme in psihiatrie, este materializata de psihiatrul francez PINEL: el a realizat eliberarea bolnavilor, a desfiintat lanturile, creand premizele practicii psihiatrice stiintifice.

Concomitent JOSEPH DAQUIN - in SAVIA, VICENZO CHIARUGI - la FLORENTA si WILLIAM TUKE - in ANGLIA introduc in azilele de bolnavi psihici, principiul "NECONSTRANGERII CORPORALE".

In 1857, B.A.MOREL introduce notiunea de DEGENERESCENTA, iar scoala franceza, prin CH. LASERUE, A.I.FOVILLE si J.P.FACRET dezvolta cercetari importante privind dezvoltarea delirurilor.

Spre sfarsitul sec. XIX, la Salpetriere, in Franta, neurologul Jean Martin Charcot, infiinteaza prima catedra neuropsihiatrica din lume si dezvolta un centru international de perfectionare in domenul bolilor psihice, afirmandu-se mai ales ca psihoterapeut.

Scoala germana, prin Wilhem Griesinger, considera boala psihica "ca o perturbare a functiilor creierului". Kraepelin, Blenler si Kretschmer au o contributie deosebita in studiul bolilor psihice.

In 1950, profesorul francez Jean Delay inaugura, la Paris, primul congres de psihiatrie. El a considerat ca in evolutia psihiatriei moderne, exista doua tendinte esentiale: a) conceptia organica - anatomica si biochimica; b) conceptia psihogenetica.

Continuatorii lui Clearcot, ca S.Freud, P. Janet, A. Binet au constituit sistemul axial al psihoterapiei.

H. Bernheim, infiinteaza "scoala rurala de la Nancy" si reinterpreteaza ideile asupra sugestiei si hipnozei. El considera ca "starea hipnotica este un semn determinat prin sugestie, constituind o abordare superficiala adresata simptomelor"; s-a considerat ca orice psihoterapie serioasa, trebuie sa mearga in profunzime, eliminand cauzele tulburarilor psihice.

Psihiatrul francez Pierre Janet intreprinde doua cicluri de conferinte, referitoare la "natiunile psihologice implicate in metodele de psihoterapie", la Boston (1904-1906) si la Paris.

Astfel, Binet extinde aplicarea sugestiei si in general a psihoterapiei, in domenii extramedicale, mai ales in pedagogie.

Toate aceste conceptii si teorii privind PSIHISMUL, apar ca un tot unitar, datorita preocuparii pentru partea dinamica a psihismului, prin interactiunile intre diverse etaje corticale si prin structurarea constientului si a subconstientului. Se acorda din ce in ce mai mult prioritate pacientului social, in determinarea bolilor psihice.

Omul nu este o fiinta abstracta, ci el traieste in anumite conditii sociale si economice, ce exercita asupra lui o influenta considerabila.