Normal si Anormal in Viata Psihica - Nevroza

Nevroza

'Nu este stiintific lezabil sa tragem o linie de demarcatie intre ceea ce este psihic normal si anormal; asa incat, aceasta distinctie, are doar o valoare conventionala. Astfel am stabilit dreptul de a ajunge la intelegerea vietii normale a mintii prin studiul dereglarilor ei - fapt care nu ar fi fost admis daca aceste stari patologice, nevrozele si psihozele, ar avea cauze specifice operand in maniera unor corpuri straine'.

Sigmund FREUD

In universul psihologiei intalnim deseori cuvinte ca 'nevroza', 'nevrotic'. 'Nevroza', 'nevroticul' trimit intotdeauna la dialectica normal-anormal in viata psihica. De aici probleme ca de pilda: cand putem fi considerati normali din punct de vedere psihic si cand anormali (nevrotici)? Mai departe se impune intrebarea: care este hotarul dintre normalitate si anormalitate psihice?

Sigmund Freud, se stie, a desfiintat limita dintre normalitate si anormalitate in viata psihica. Mai precis, diferentele nu mai sunt de ordin calitativ. Dar care sunt consecintele acestui mod de a privi, specific psihanalizei si, mai ales, pe taramul analizei propriu-zise - iata subiectul abordat in aceste pagini. La capatul celor aproximativ 100 de ani de la nasterea psihanalizei, putem afirma ca ea a marcat definitiv spiritualitatea umana. Si daca ne este permisa o metafora, vom observa ca, la fel ca in pictura lui Picasso, constiinta de sine a omenirii a cunoscut doua varste distincte: una roz, cealalta albastra, Freud fiind acela care le separa. Mai precis, a obligat fiinta umana sa renunte, nu fara regrete si convulsii, la imaginea idilica despre sine, specifica unei perioade roz, pentru a face loc unei viziuni mai realiste, mai dure mai putin fardate, caracteristica pentru o perioada mai albastra. Daca aceasta noua imagine nu l-a facut pe om mai fericit si nici mai frumos, in schimb l-a facut mai puternic, deoarece i-a dezvaluit adevarul, despre sine insusi[1].

1. Definirea anormalitatii comportamentale

In publicatiile de specialitate, mai multi termenii sunt utilizati ca sinonimi cu termenul patologie sau adjectivul derivat, patologic. Martin (1973), de exemplu, utilizeaza anormalitate, psihopatologie si tulburare comportamentala. Un alt autor, McMahon (1976) utilizeaza termeni precum normalitatea, tulburare, devianta si suferinta mentala. Diversitatea terminologica determina intrebarea: "ce reprezinta comportamentul anormal (sau psihopatologie, suferinta mentala sau alt termen similar)?"[2]

Incercand o sistematizare a conceptiilor despre anormalitate, McMahon identifica cinci tipuri de definitii:

1.1. Prima dintre ele este data de devierea de la normele statistice, care descriu normalitatea ca un concept statistic si se refera la frecventa unor comportamente in populatia generala. O persoana care manifesta foarte rar un comportament poate fi etichetata ca anormala. Dar conform acestei definitii o persoana care este extrem de fericita sau extrem de inteligenta ar fi clasificata ca anormala. Astfel, in definirea comportamentului anormal, trebuie tinut seama de mai multe elemente, nu numai de frecventa statistica.

1.2. O alta definitie, cea profesionala, afirma ca o persoana este anormala daca psihologul sau psihiatrul spune ca este. Aceasta formulare readuce in mod evident definitia inteligentei la ceea ce masoara testele de inteligenta.

1.3. Definitiile sociale subliniaza faptul ca anormalitatea este relativa la cultura. Toate criteriile de stabilire a anormalitatii sunt determinate de cultura careia ii apartine o persoana. Fiecare cultura are anumite standarde sau norme de comportament acceptabil si comportamentul care deviaza vizibil de la aceste norme este considerat anormal. Sustinatorii unei perspective culturale relativiste, considera ca ar trebui sa respectam definitiile pe care fiecare cultura le da anormalitatii pentru membrii culturii respective. Facand acest lucru, nu impunem standardele unei culturi la comportamentul din alta cultura. Opozantii acestei pozitii se refera la o serie de pericole legate de aceasta situatie[3]. De-a lungul istoriei, societatile au etichetat indivizii drept anormali pentru a justifica operatiunile de controlare si reducere a lor la tacere, asa cum Hitler i-a calificat pe evrei drept anormali pentru a justifica Holocaustul . O alta problema este modificarea in timp a conceptului de anormalitate in cadrul aceleasi societati. Cu 40 de ani in urma, majoritatea americanilor ar fi considerat anormal ca barbatii sa poarte cercei. Astazi, astfel de comportamente tind sa fie privite ca diferente in stilul de viata mai degraba decat semne de anormalitate. Astfel, ideile de normalitate si anormalitate difera de la o societate la alta si de-a lungul timpului in cadrul aceleiasi societati.

1.4. Definitiile existentialiste pun accentul pe individ si dezvoltarea sa, pe problemele individuale si nu pe categorizarea indivizilor. Considerand societatea ca responsabila de majoritatea suferintelor la care ajunge individul, definitiile existentialiste subliniaza importanta unui mediu adecvat pe care trebuie sa-l oferim persoanei prin care sa se modifice, sa se corijeze persoana. Aceste definitii considera anormalitatea in termeni de sentimente de suferinta subiectiva a individului - sentimentele sale de anxietate, depresie sau agitatie, sau starile precum insomnia, pierderea apetitului sau numeroase dureri si afectiuni. Uneori suferinta personala poate fi singurul simptom de anormalitate si comportamentul individului poate parea normal pentru un observator oarecare.

1.5. Evitand definirea comportamentului anormal in termeni de deviere de la normele statistice sau sociale, multi sociologi cred ca cel mai important criteriu este modul in care comportamentul afecteaza bunastarea generala a individului sau a grupului social. Conform acestui criteriu, comportamentul este anormal in cazul in care comportamentul este maladaptiv, adica in cazul in care are efecte adverse asupra individului sau a societatii. Unele tipuri de comportamente deviante interfereaza cu stare de bine a individului (un barbat care se teme atat de tare de aglomeratie incat nu se poate duce la serviciu cu autobuzul). Alte forme de comportament deviant sunt periculoase pentru societate (un adolescent care are iesiri violente agresive). Daca folosim criteriul neadaptarii toate aceste comportamente ar fi considerate anormale[5].

2. Ce este normalitatea comportamentala

Normalitatea comportamentala este mai greu de definit decat anormalitatea. Pentru B. Brusset normalitatea desemneaza, de obicei, pe de o parte, conformitatea cu un tip mediu iar pe de alta parte, normalitatea este absenta patologiei. Definirea normalitatii prin medie este de ordin statistic: de exemplu varsta mentala normala, QI normal. Desi pur descriptiva si operationala, media tinde sa fie considerata ca norma si ca valoare, de unde ambiguitate si riscurile utilizarilor sale: anomalia, singularitatea, desidenta sunt cu usurinta considerate anormale, deci patologice.

Absenta patologiei este un criteriu negativ necesar, dar insuficient. El impune in domeniul psihologic criterii ale patologicului capabile sa fundamenteze legitimitatea masurilor psihiatrice impuse. In absenta alterarii obiective a organului sau a functiei, retinem: periculozitatea, suferinta, constrangerea, rigiditatea, limitarile functionale, care nu pot fi evaluate riguros decat in raport cu un individ de varsta, de sex si de cultura identice, care a trait si traieste in aceleasi conditii.

Insuficienta criteriului de adaptare a condus la ideea de normativitate, definita drept capacitate de a-si stabili norme. Din acest punct de vedere creativitatea este un criteriu de normativitate. Normalitatea se opune patologiei si ambele implica in mod inevitabil referirea la valori[6].

2.1 Clasificarea comportamentelor normale

Normalitatea prezinta unele caracteristici care insa nu fac distinctii nete intre sanatatea mentala si boala mentala. Ele reprezinta mai degraba trasaturi pe care le are o persoana normala in mai mare masura decat un individ care este diagnosticat ca anormal.

2.1.1. Perceperea adecvata a realitatii.

Indivizii normali sunt cat se poate de realisti in stabilirea reactiilor si capacitatilor si in interpretarea a ceea ce se intampla in lumea din jurul lor. Ei nu percep gresit in mod consecvent ceea ce fac sau spun altii, nu isi exagereaza constant capacitatile si nu abordeaza mai mult decat pot realiza, dar nici nu isi subestimeaza capacitatile si nici nu se retrag din fata sarcinilor dificile.

2.1.2. Aptitudinea de exercita un control voluntar asupra comportamentului.

Indivizii normali se simt destul de increzatori in capacitatea lor de a-si controla comportamentul. Ocazional se pot comporta impulsiv, dar sunt capabili sa-si limiteze impulsurile sexuale si agresive cand este necesar. Ei pot sa nu se conformeze normelor sociale, dar in astfel de imprejurari deciziile lor sunt voluntare si nu rezultatul unor impulsuri incontrolabile.

2.1.3. Autostima si acceptarea propriei persoane.

Persoanele bine adaptate au o idee aproximativa a propriilor valori si se simt acceptate de cei din jurul lor. Ele se simt bine in compania altor oameni si sunt capabile sa reactioneze spontan in situatii sociale. In acelasi timp, nu se simt obligate sa-si supuna complet opiniilor grupului. Sentimentele de inutilitate, alienare sau lipsa de acceptare sunt dominante printre indivizii diagnosticati ca anormali.

2.1.4. Aptitudinea de a crea relatii pline de afectiuni.

Indivizii normali sunt capabili sa creeze relatii stranse si satisfacatoare cu alte persoane. Ei sunt sensibili la sentimentele altora si nu cer excesiv de mult de la ceilalti pentru satisfacerea propriilor nevoi. Persoanele cu tulburari mentale sunt adesea atat de preocupate de propria protectie incat devin excesiv de centrate asupra propriei persoane. Fiind preocupati de propriile sentimente si nazuinte incat cauta afectiunea, sunt incapabili sa o si ofere in schimb. Uneori se tem de intimitate pentru ca relatiile lor trecute au avut un efect distructiv.

2.1.5. Productivitatea.

Persoanele bine adaptate sunt capabile sa-si canalizeze aptitudinile in activitati productive. Ele sunt entuziaste in privinta vietii si nu au nevoie sa faca eforturi mari pentru a indeplini sarcinile unei zile. Lipsa cronica de energie si excesiva predispozitie la oboseala sunt adesea simptome ale tensiunii psihice rezultate din problemele nerezolvate.[7]

3. Clasificarea comportamentelor anormale.

O serie larga de comportamente au fost clasificate ca anormale. Unele comportamente anormale sunt acute si trecatoare rezultand din evenimente deosebit de stresante, in timp ce altele sunt cronice si pe durata intregii vieti. Comportamentul fiecarei persoane si problemele sale emotionale sunt unice si nu exista doi indivizi care sa se comporte exact in calasi fel sau care sa impartaseasca aceeasi experienta de viata.

Un sistem bun de clasificare are multe avantaje. Clasificarea tulburarilor mentale folosita de majoritatea profesionistilor din domeniul sanatatii mintale este bazata pe manualul Manualul de diagnostic si statistica al tulburarilor mintale, editia a IV-a (DSM-IV), care corespunde in general cu sistemul international formulat de Organizatia Mondiala a Sanatatii. DSM-IV furnizeaza o lista extinsa a tulburarilor metale descriind si simptomele care trebuie sa fie prezente pentru ca diagnosticul sa poata fi aplicat.

In mod traditional nevroza si psihoza denota categorii de diagnostic majore. Nevrozele au inclus un grup de tulburari caracterizate de anxietate, nefericire si comportament maladaptiv care au fost uneori destul de serioase pentru a necesita spitalizare. Individul poate sa functioneze in general bine in societate chiar daca nu la capacitate maxima. Psihozele, in schimb, cuprind tulburari mentale mai grave. Comportamentul individului si procesele de gandire sunt atat de afectate incat persoana pierde contactul cu realitatea, nu poate face fata solicitarilor vietii de zi cu zi si necesita spitalizare.

DSM-IV enumara principalele categorii de tulburari mentale:

- delirul, dementa, amnezia si alte tulburari cognitive. In cadrul acestor tulburari functionarea creierului este afectata permanent sau trecator. Acestea pot fi rezultatul imbatranirii, al bolilor degerative ale sistemului nervos (de exemplu boala lui Alzheimer) sau ale ingestiei de substante toxice (de exemplu otravirea cu plumb sau drogurile);

- tulburarile provocate de folosirea substantelor psihoactive: ele includ consumul excesiv de alcool, amfetamine, cocaina si alte droguri care afecteaza comportamentul. Marijuana si tutunul sunt, de asemenea, incluse in aceasta categorie;

- schizofrenia constituie un grup de tulburari caracterizate prin pierderea contactului cu realitatea, tulburari marcate de gandire si perceptie si comportament ciudat. In unele faze mai avansate apar iluziile si halucinatiile;

- tulburari ale dispozitiei normale: persoana poate fi extrem de deprimata, anormal de exaltata sau poate alterna intre perioade de veselie si depresie;

- tulburarile anxioase includ tulburarile avand ca principal simptom anxietatea. Ea este eliminata doar daca individul se fereste de situatiile de care se teme (tulburari fobice). Include si tulburarea de stres post-traumatica;

- tulburarile somato-forme includ doar simptome fizice, insa nu se poate gasi o baza organica si se pare ca factorii psihici joaca rol principal. Sunt incluse aici tulburarile de conversie (de exemplu, o femeie care simte ca trebuie sa aiba grija de mama sa, sufera subit o paralizie a bratului) si hipohondrie (adica preocuparea excesiva pentru sanatate si teama de boli atunci cand nu exista nici un motiv pentru aceasta);

- tulburarile disociative sunt alterari temporare ale functiilor constiintei, memoriei sau identitatii datorate problemelor emotionale. Includ amnezia si tulburarile de personalitate multipla;

- tulburarile alimentare includ auto-infometarea (anorexia) sau pattern-uri de mancat excesiv urmate de purgare - provocarea vomei sau folosirea laxativelor (bulimie);

- tulburarile de somn includ insomnia cronica, somnolenta excesiva, apneea in timpul somnului, mersul in somn si narcolepsia;

- tulburarile artificiale prezinta simptome fizice si psihice produse sau inventate intentionat. Cea mai bine studiata forma a acestei tulburari este asa numitul sindrom al lui Munchausen: prezentarea plauzibila de catre individ a unor simptome fizice false, ceea ce duce la numeroase spitalizari;

- tulburarea de control a impulsurilor include cleptomania, jocurile de noroc patologice si piromania;

- tulburarile de personalitate sunt acele patern-uri de lunga durata de comportament maladaptiv care constituie moduri imature si inadecvate de a face fata stresului[8].

Nici nevrozele si nici psihozele nu apar ca fiind categorii majore in DSM-IV. Exista numeroase motive pentru aceasta distantare de sistemele de clasificare anterioara, dar cel mai important se refera la precizia diagnosticului. Ambele categorii erau destul de largi si cuprindeau o serie de tulburari mentale cu simptome foarte diferite. Un caz aparte il intalnim la pacienta lui Breuer, cunoscuta sub numele de Anna O (in realitate Bertha Pappennheim), caz transformat intr-un autentic mit care si-a adus o contributie majora la nasterea curei psihanalitice. In varsta de 21 de ani, pacienta acuza certe simptome de isterie (paralizii, tuse nervoase, tulburari de limbaj) ce dispareau ori de cate ori, in stare de hipnoza, relata evenimente tulburi din viata ei (mai ales relatiile dubioase cu propriul tata). Interesant este ca ea sesizeaza rolul important al confesiunii in practica terapeutica adica acel "maturat al hornului", ca sa invocam propria ei expresie. Din pacate insa, dupa tratament, maladia recidiveaza chiar daca printr-o alta simptomatologie (concret, Anna acuza o stare de gravidie imaginara). Oricum, in urma acestui caz Freud si Breuer pun bazele metodei cathartice, metoda ce va fi expusa in lucrarea lor cu titlul Studii despre isterie (1895). Dezideratul principal al respectivei strategii este ca, prin abreactie cathartica (descarcare emotionala), se realizeaza o purgatie psihologica, o eliberare de efectele patogene.

Intalnirea lui Freud cu J. M. Charcot, eminentul neurolog al epocii se produce in octombrie 1885, cand tanarul "privat docent" vienez, efectueaza, ca bursier, un stagiu de mai multe luni la acea "Mecca a neurologiei" cum putea fi considerat spitalul de boli nervoase Salptrière. Alaturi de Charcot, Freud va asista la cateva experiente tulburatoare. Utilizand hipnoza, batranul savant reuseste sa induca subiectului simptome tipice isteriei (contractura, paralizia bratului, anestezii cutanate). S-a demonstrat astfel ca un element pur psihic se poate transforma in omologul sau somatic, in absenta oricarei leziuni organice. Deci isteria este o boala psihica, in plus, ea nu poate fi cotata ca o maladie specific feminina.

O alta experienta importanta a trait-o Freud la Nancy (1889) in anturajul lui H. Bernheim. Mai precis, el asista la faimoasele experiente ale renumitului profesor din domeniul executarii posthipnotice a unor ordine ce erau livrate in timpul somnului hipnotic. Intrebata asupra cauzelor care i-au determinat acest comportament bizar, persoana respectiva este incapabila de a realiza resortul lui real, invocand o explicatie cat mai plauzibila si elocventa, la care subscria cu toata sinceritatea. S-a demonstrat, in acest fel, ca fiinta umana poate actiona si din motive pe care nu le poate constientiza, ceea ce implicit pledeaza pentru o conceptie determinista. Dar meritul lui Bernheim nu se opreste aici, deoarece la cererea expresa a tanarului sau colaboratorului vienez, el va incerca tratarea prin sugestie hipnotica a unei paciente pe nume Emmy von N. Cura esueaza lamentabil, ceea ce ii intareste convingerea lui Freud de a abandona definitiv hipnoza si a cauta alta formula de terapie. Din nou o femeie pacient a stimulat fericitele decantari freudiene: "Nu va miscati! Nu spuneti nimic! Nu ma atingeti!" striga Emmz, in timpul curei, la 1 mai 1889, incercand parca sa piloteze intuitiv conduita terapeutului catre primatul care trebuie acordat ascultarii, in contextul noii metode de terapie psihiatrica.

Convingandu-se definitiv de ineficienta hipnozei in tratarea bolii psihice, el renunta la ea in favoarea a ceea ce s-a numit metoda asociatiei libere. Pacientul este indemnat sa vorbeasca liber despre orice lucru, oricat de neinsemnat ar fi el. Freud credea, pe baza principiului determinist ca nimic din ceea ce va spune pacientul nu este fara rost, ci ca toate cuvintele lui vor fi considerate substitute ce marturisesc indirect despre adevaratul conflict inconstient. In concluzie, putem aprecia ca experienta Bernheim semnifica pentru Freud un nou impuls pentru propriile cautari, fiindca, din acest moment, asa cum nota plastic St. Zweig: "o lume noua i se destainuie nebulos din departare: inconstientul. Iar coborarea in adanc a inceput." Fara indoiala, "leaganul psihanalizei" a fost vegheat de cei trei savanti renumiti: Breuer, Charcot, Brenhein, care pot fi calificati ca precursori directi ai curentului psihanalist.[9]

Un moment de referinta in geneza psihanalizei, prin descoperirile majore pe care le anunta: inconstientul, refularea, complexul Oedip, il reprezinta lucrarea lui Freud, Interpretarea viselor. Acesta nu este un lucru intamplator, desi la o prima vedere ar putea parea nefondata si chiar fortata legatura intre psihanaliza, care in principal, este folosita pentru tratarea nevrozelor, si vise, care sunt fenomene normale, neavand deloc o aparenta nevrotica; Freud spune insa ca interpretarea viselor este calea regala care duce la cunoasterea inconstientului in viata psihica. Contrar unor prejudecati seculare, visele poarta cu ele un sens, un limbaj si un rol, motiv pentru care trebuie sa dobandeasca dreptul la cetatenie in cadrul sanctuarului onorabil al stiintei. Astfel, sensul este acela al realizarii unei dorinte, limbajul este cel al unor imagini cifrate ce trebuie decodate; cat despre rolul lor, visele sunt adevarate supape pentru dezamorsarea preaplinului din noi, strajeri ai somnului si ai armoniei noastre interioare. In a V-a prelegere a sa de introducere in psihanaliza, Freud explica: "dorim sa indicam sensul viselor ca preparative pentru studiul nevrozelor. Aceasta inversare este justificata nu numai deoarece studiul visului este cea mai buna preparare pentru studiul nevrozelor, ci pentru ca visul este el insusi un simptom nevrotic, chiar unul care are un avantaj nepretuit pentru noi, anume ca apare la toate persoanele sanatoase. Daca toti oamenii ar fi sanatosi si ar visa, numai atunci am putea sa obtinem din visele lor aproape toate ideile care au dus la cercetarea nevrozelor"[10]. Asadar, plasarea viselor la rascrucea dintre psihanaliza vietii cotidiene si cea a nevrozelor nu este intamplatoare, deoarece, dincolo de orice indoiala, problematica viselor se instituie deopotriva ca un epilog si un prolog, un epilog suplimentar care intregeste actele ratate si un prolog seducator pentru fenomenele de psihopatologie .

Inrolandu-se la cauza descifrarii nevrozelor, pe parcursul unui travaliu de cinci ani (1885-1890), Freud va trebui sa faca proba caracterului lor psihogen. Intrebarea pe care si-o pune savantul vienez este ce semnificatie au unele simptome sau maladii. Pentru a raspunde, el procedeaza inductiv, supunand unei disectii minutioase numeroase cazuri clinice, pe fondul carora isi va intemeia esafodul teoretic. Spre localizarea ideii, vom reconstrui "dosarul" unui caz interesant de nevroza, prezentat de Freud in Introducere in psihanaliza:

Intr-o zi un tanar ofiter aflat in permisie ii aduce la tratament pe soacra sa. Matroana veritabila, cu o moralitate ireprosabila, aceasta este hartuita de o idee absurda. Pe scurt, iata povestea acestui simptom. Casatorita din dragoste cu un mare industrias, mama a doi copii, totul parea destinat unui mariaj fara seisme. Cand deodata, o scrisoare anonima, care ii acuza sotul de infidelitate, tulbura definitiv pacea acestei femei. Autorul epistolei este servitoarea, careia stapana ii povestise intr-o zi cazul unui domn, trecut de prima tinerete, care are o amanta foarte tanara si adauga printre altele, cat de nefericita ar fi daca ar afla ceva similar despre sotul ei. Invidioasa pe una dintre prietenele sale, fata in casa va compune o a doua faimoasa scrisoare, prin care sotul iubit este acuzat de adulter. Doamna face o criza de nervi, bombardandu-si barbatul cu un torent de injurii si reprosuri. Intr-un moment de "time aut", analizand lucrurile la rece, sotia incornorata realizeaza ca autorul acestui denunt este chiar servitoarea, care, pentru a-si compromite definitiv rivala, o desemnase drept amanta tocmai pe prietena ei care era functionara la fabrica sotului ei. Fata de casa este concediata imediat (nu si acuzata, care isi probase nevinovatia). Lucrurile par sa revina in matca lor cotidiana, deoarece doamna se convinsese ca totul fusese o inscenare. Dar calmul acesta se dovedeste extrem de fragil, pentru ca era suficient ca onorabila sotie sa auda numele pretinsei amante (sau sa o intalneasca pe strada), pentru ca simptomele sa recidiveze cu maxima virulenta.

Cazul in sine poarta o contradictie: doamna respectiva este pe deplin constienta ca nu are nici un motiv sa fie geloasa, si totusi obsesia persista. Psihiatria clasica ar clasa repede cazul, invocand drept explicatie o ereditate gauroasa. Cum procedeaza Freud? Mai intai de toate, ceea ce il izbeste din start este ca doamna insasi a provocat anonima, prin discutia pe care a avut-o cu servitoarea in preziua declansarii incidentului. Faptul ca obsesia exista inaintea epistolei ii sugereaza maestrului ideea ca nevroza este, de fapt, independenta de factorul care pare sa o fi declansat. Supunand-o unei cure psihiatrice, Freud descoperea cauza adevarata a acestei nevroze. El intelege ca aceasta femeie onesta si excelenta mama, nutrea in adancul ei un sentiment de iubire pentru tanarul ei ginere. Afectiunea respectiva reverbera monstruos in propria ei constiinta, culpabilizand-o neincetat. Repudiat in inconstient, acest sentiment continua sa gesteze nociv, generand o stare de tensiune perpetua. Supapa salvatoare vine de la mecanismul transferului: constiinta s-ar elibera de apasatoarea povara daca, in replica, pentru aceasta neinspirata iubire si sotul ar avea o aventura. "Ideea fixa a infidelitatii sotului ei, gloseaza Freud, era deci un plasture racoritor pus pe rana ei arzanda"[12].

Generalizarile la care ajunge medicul vienez pornind de aici sunt acelea ca ideea fixa nu are un continut absurd, ci un sens precis, ce isi gaseste o explicatie in existenta afectiva a subiectului, este corolarul unui proces inconstient, la care ne-au condus cu totul alte semne. Studiind si restul tipurilor de nevroze (ca de exemplu cea coercitiva), noi sensuri se dezvaluie lui Freud cu privire la fenomenul nevrotic.

O remarca majora este aceea ca simptomul nevrozei apare numai atunci cand sensul este inconstient sau, altfel spus, un fenomen constient nu va genera niciodata o nevroza. Simptomul este privit ca un compromis intre cele doua componente puternice ale personalitatii (Id-ul sau Superego-ul), compromis care se realizeaza fara participarea Ego-ului, a constiintei, astfel incat nu numai ca pacientul nu-si poate explica de ce se comporta fara sens, dar mai mult, desi incearca sa se opuna simptomului, acesta nu poate fi controlat realizandu-se in afara eforturilor constiente ale bolnavului. Freud a considerat normal ca acest compromis sa fie considerat o stare de echilibru care satisface ambele instante aflate in conflict. Pe de o parte, Id-ul isi satisface dorintele interzise prin intermediul simptomului in timp ce pe de alta parte Superego-ul este multumit ca dorintele Id-ului sunt implicate intr-o forma mascata mult mai acceptabila din punct de vedere social decat in cazul manifestarii lor in forma bruta[13], cum a fost si cazul prezentat mai devreme. Un exemplu ca simptomele au un sens, la fel ca si actele ratate si visul, si ca ele se afla intr-o relatie intima cu experienta pacientilor il gasim oferit de Freud in aceeasi lucrare, Introducere in psihanaliza. Este cazul unei fete de 19 ani, singurul copil al parintilor ei, care le este superioara in ceea ce priveste educatia si vioiciunea intelectuala, a fost in copilarie salbatica si orgolioasa si pe parcursul anilor s-a transformat, fara nici o influenta vizibila din exterior, intr-o nevrotica. Este deosebit de irascibila fata de mama ei, este mereu nemultumita, deprimata, tinde catre indecizie si indoiala si face in cele din urma marturisirea ca nu mai poate merge singura prin piete si pe strazi mari. Nu vom zabovi asupra descrierii starii ei complicate de boala, care frizeaza cel putin doua diagnostice, agorofobie si nevroza obsesionala, ci vom insista asupra faptului ca aceasta fata a dezvoltat si un ceremonial de culcare, prin care ii face sa sufere si pe parintii ei, un ceremonial patologic imposibil de modificat. Pacienta invoca drept motivatie faptul ca are nevoie de liniste pentru a dormi, trebuind de aceea sa excluda toate sursele de zgomot. Astfel, toate ceasurile sunt scoase din camera sau oprite, vazele cu flori si ghivecele sunt adunate pe noptiera astfel ca ele sa nu cada in timpul noptii, sa nu se sparga si sa nu tulbure somnul. In sfarsit, perna si asternutul trebuiau sa aiba o anumita pozitie, usa de la camera parintilor si a ei sa ramana deschisa. Din analiza acestui ceremonial si legatura cu celelalte simptome ale bolnavei, Freud a ajuns la concluzia ca fata a cazut prada unei atractii erotice fata de tatal ei, ale carei inceputuri se afla in primii ani ai copilariei. Poate ca de aceea ea se comporta si atat de neprietenos cu mama ei. Nu vom putea trece cu vederea nici faptul ca analiza acestui simptom ne-a dus din nou pe taramul vietii sexuale a bolnavei. Acest lucru nu este accidental, pe masura ce vom intelege mai departe sensul si intentia simptomelor nevrotice .

In cazul celor care sufera de nevroza obsesionala, Freud a observat manifestandu-se un asa numit ceremonial nevrotic. Acesta consta in mici acte, adaosuri, restrictii, prescriptii pe care sunt realizate in cadrul unor anumite actiuni ale vietii cotidiene in acelasi moduri a caror variatie este reglata. Aceste indeletniciri ne dau impresia unor simple "formalitati"; ele ne par total lipsite de semnificatie. Nu astfel li se par ele bolnavului insusi si totusi acesta este incapabil sa le abordeze, caci orice abatere de la ceremonial se pedepseste printr-o angoasa insuportabila, care il constrange imediat sa recupereze activitatea neglijata. Insa Freud a demonstrat in cercetarile sale ca actiunile compulsive au sens intotdeauna si in toate particularitatile lor, ca ele stau in serviciul unor interese importante ale personalitatii si exprima trairi cu bataie lunga si ganduri inventate ca efect ale acesteia. Ele fac aceasta in doua sensuri: fie ca reprezentari directe, fie ca reprezentari simbolice; astfel, ele trebuie interpretate fie in sens istoric, fie in sens simbolic[15].

Exemplele in sprijinul acestor afirmatii sunt numeroase, ele demonstrand si ca ceea ce este reprezentat prin actiunile compulsive sau prin ceremonial decurge din trairea cea mai intima, de cele mai multe ori din trairea sexuala a celui afectat. Freud povesteste:

"O fata care a fost sub observatia mea se afla sub constrangerea ca dupa spalat sa rastoarne ligheanul de cateva ori cu fundul in sus. Semnificatia acestei actiuni compulsive statea in proverbul: nu arunca apa murdara pana nu ai una curata. Actiunea era menita sa o avertizeze pe iubita ei sora si sa o impiedice sa se desparta de barbatul ei, care nu o satisfacea, inainte de a innoda o relatie cu unul mai bun"[16].

Un alt exemplu este "cel al unei femei care traia separata de sotul ei si urma la masa compulsia de a lasa in farfurie tot ceea ce era mai bun; de exemplu, dintr-o bucata de friptura arsa ea manca numai marginile. Aceasta renuntare se explica prin data aparitiei ei. Ea a survenit in ziua in care i-a refuzat sotului ei contactul marital, adica a renuntat la ceea ce era mai bun. Aceeasi pacienta nu putea de fapt sa stea decat pe un singur fotoliu si nu se putea ridica decat greu din el. in relatie cu anumite detalii ale vietii conjugale, fotoliul il reprezinta pe sot, caruia ii ramanea fidela. Pentru a explica compulsia ei, ea a spus: te desparti atat de greu de ceva (sot, fotoliu) pe care ai stat odata. Un timp ea a repetat o actiune compulsiva deosebit de batatoare la ochi si fara sens. Ea alerga din camera ei in alta, in mijlocul careia era o masa, ridica fata de masa intr-o anumita pozitie, o suna pe servitoare, care trebuia sa se apropie de masa, si apoi o expedia cu o insarcinare oarecare. Facand eforturi ca sa explice aceasta compulsie, ei i-a venit ideea ca respectiva fata de masa avea intr-un loc o pata si ca ea aseaza de fiecare data fata de masa in asa fel incat pata sa-i sara in ochi fetei de casa. Toate acestea au dovedit a fi o reproducere a unei experiente din casnicia ei, care i-a dat ulterior de gandit. Sotul ei a trecut in noaptea nuntii printr-un accident deloc neobisnuit. El s-a descoperit impotent si "toata noaptea a alergat, de mai multe ori, din camera lui in camera ei", incercand sa repete actul, desi fara succes. Dimineata el a spus ca i-ar fi rusine fata de camerista de la hotel, care avea sa faca paturile; atunci el a luat o sticluta cu cerneala rosie si a varsat continutul pe cearsaf, insa cu atata stangacie ca pata a aparut intr-un loc cu totul nepotrivit pentru intentia lui. Deci in activitatea ei compulsiva ea punea in scena nuntii ei "Masa si cu patul alcatuiesc casnicia" .

O privire mai profunda in mecanismul nevrozei obsesionale se obtine daca luam in considerare primul fapt care sta la baza ei: aceasta este de fiecare data refularea unei miscari pulsionale (a unei componente a pasiunii sexuale), care exista in constitutia persoanei, care a avut voie sa se exprime odata in viata infantila a acesteia si care a cazut prada reprimarii. O constiinciozitate speciala, orientata spre scopul pulsiunii este creata in cazul refularii acestei pulsiuni, insa aceasta formatiune reactionala psihica nu se simte in siguranta, ci continuu amenintata de pulsiunile care pandesc in inconstient. Influenta pulsiunii refulate este resimtita ca o ispita, in insusi procesul de refulare ia nastere angoasa care se va impune ca angoasa de asteptare fara viitor. Procesul de refulare care duce la nevroza obsesionala se poate desemna ca un proces reusit incomplet, care ameninta din ce in ce mai mult cu esecul. El poate fi asemuit de aceea cu un conflict netransat; sunt cerute mereu noi eforturi psihice pentru a pastra echilibrul cu impulsurile constante din partea pulsiunii. Actiunile pulsionale si compulsive iau astfel nastere partial in scopul apararii de ispita, partial pentru protejarea de nenorocirea asteptata. Se pare insa ca in curand actiunile de protectie impotriva ispitei nu vor mai fi suficiente: atunci apar interdictiile, care trebuie sa puna la distanta situatia de ispita. Interdictiile inlocuiesc actiunile compulsive, asa cum se mai vede uneori cum o fobie este menita sa-l crute pe subiect de atacul isteric.

Cum am sugerat deja pe parcurs, in viziunea freudiana sursa majoritatii zdrobitoare a nevrozelor tine de disfunctiile sexuale, mai precis de o evolutie ratata a libidoului, ceea ce presupune sa aprofundam "raportul dintre fixare si regresiune". In esenta, aceasta relatie evolueaza direct proportional: cu cat fixatiile pe traseul libidoului sunt mai puternice, cu atat vor exista mai multe sanse pentru instalarea regresiunii.

Refularea este si ea un tip de regresiune, dar, spre deosebire de aceasta din urma (ce are un substrat organic, deoarece se refera la libidou), refularea are o coloratura psihologica.

Rezulta ca simptomul nevrotic este surogat pentru un fenomen psihic franat de refulare sau, altfel spus, un substituit pentru o dorinta sexuala nerealizata.

Prin urmare, nevroza e alimentata de un conflict intre sexualitate si Eu, ea urmand de fapt, sa realizeze un compromis intre cei doi adversari. Cauza care explica rezistenta simptomului este ca el se nutreste din ambele izvoare, atat cele ale libidoului, cat si cele ale Eului.

Potrivit conceptiei lui Freud in Introducere in psihanaliza, in etiologia nevrozelor concura patru factori: fixarea, factorii accidentali, traumatici, constitutia sexuala si intamplarile infantile. Nu este locul aici pentru o dezvoltare a acestor factori, insa vreau sa ma refer la factorul "fixatie", care reiese din cele doua cazuri prezentate deja. Intr-adevar, ambele paciente ne fac impresia ca sunt fixate de o anumita parte a trecutului lor, nestiind sa se elibereze de el si din aceasta cauza fiind instrainate de prezentul si viitorul lor. Pentru prima pacienta, mariajul intr-adevar nefericit cu sotul ei a fost cel care i-a pregatit aceasta soarta. Prin simptomele ei, ea continua procesul cu sotul ei; am invatat sa intelegem acele voci care pledau pentru el, care il disciplinau, il reabilitau, care ii deplangeau pierderea. Desi ea era tanara si dezirabila pentru alti barbati, ea a luat toate precautiile reale si imaginare pentru a-si pastra fidelitatea fata de el. ea nu se infatiseaza unor ochi straini, isi neglijeaza infatisarea, dar nu se poate sa se ridice atat de curand de pe fotoliul pe care a stat si refuza sa isi semneze numele, nu poate sa faca nimanui un cadou, pe motivul ca nimanui nu ii este ingaduit sa aiba ceva de la ea. La tanara pacienta de 19 ani, acelasi lucru il reprezinta in viata ei o legatura erotica cu tatal, care se infiripase in anii de dinainte de pubertate. Si ea a tras, in ceea ce priveste, concluzia ca nu se poate marita atat timp cat este bolnava. Putem spune ca ea a devenit atat de bolnava pentru a nu se marita si a ramane langa tata[18].

In lucrarea sa, Moise si monoteismul, reluand problematica nevrozelor, savantul vienez subliniaza ca tipic pentru aceste maladii este fenomenul latentei, ce separa trauma patogena de aparitia primelor simptome. Cu acest prilej, el va eticheta nevroza drept "privilegiu al omului", deoarece in acest fel se asigura o "supravietuire a timpurilor primitive"[19].