MODELE DE ABORDARE A DIZABILITATII

In activitatile specifice serviciilor umane nu este posibila o separare a teoriei de practica. De fapt, practica reprezinta procesul de utilizare a cunoasterii si de aplicare a teoriei pentru a se putea ajunge la o schimbare. O practica rupta de teorie tinde sa devina repetitiva si sterila, in timp ce o teorie rupta de realitatile practicii tinde sa devina doar interesanta si de obicei irelevanta.

Multe teorii, modele si perspective discutate in literatura de specialitate pot fi considerate cadre conceptuale.

Un cadru conceptual este alcatuit dintr-un set coerent de concepte, credinte, valori, afirmatii, supozitii, ipoteze si principii. Un asemenea cadru poate fi gandit ca un contur al ideilor care ajuta pe cineva sa inteleaga oamenii, sa inteleaga modul in care acestia functioneaza si se integreaza, precum si modul in care se schimba. Astfel de cadre sunt importante datorita utilitatii lor multiple:

• asigura o structura pentru analiza problemelor si situatiilor complexe, care prezinta adesea o mare incarcatura emotionala;
• structureaza (ordoneaza) informatiile, credintele si ipotezele intr-un ansamblu comprehensiv;
• asigura o ratiune pentru actiune si pentru luarea deciziilor;
• promoveaza o abordare sistematica, structurata si predictibila a activitatilor cu oamenii;
• faciliteaza comunicarea intre specialisti.

Modelele practicii reprezinta seturi de concepte si principii care orienteaza anumite interventii. Ele nu vizeaza explicatii ale comportamentelor.

Exista o legatura organica intre model, ca paradigma, ca schema de gandire cu functie metodologica, menita sa serveasca analizei, clasificarii si intelegerii anumitor fenomene, pe de o parte si tipurile de interventie, pe de alta parte.

Model "individual" versus model "social" in abordarea handicapului

Problematica handicapului poate fi abordata din perspectiva a doua modele: cel individual, de inspiratie medicala (care considera ca dificultatile persoanelor cu handicap sunt datorate inferioritatii biologice si psihologice a acestora) si modelul social, care pune accentul pe mediul social neadaptat, considerat generator al dificultatilor persoanelor cu deficiente. Modelul dominant a fost (si din pacate continua sa fie) cel individual, care accentueaza asupra pierderilor sau incapacitatilor individuale considerate generatoare de dependenta.

Acest model, adanc inradacinat in mentalitatea generala si in constiinata profesionala a specialistilor a fost preluat in buna masura din medicina si psihanaliza, domenii in care avea semnificatia unui simbol al expertizei, al inaltei specializari.

Ipoteza implicita a acestui model se refera la faptul ca odata cu aparitia deficientei se produc nu numai afectari ale organismului, ci si ale sistemului psihic; prin urmare, ar exista posibilitatea identificarii unor mecanisme de ajustare (de ordin fizic sau psihic) prin care consecintele negative ale deficientei, ale dizabilitatii ar putea fi reduse al minimum.

La baza acestui model se afla teoriile individualiste care trateaza individul ca fiind determinat de evenimentele pe care le traieste; de aici s-a ajuns la a se considera ca o ajustar psihologica ar putea fi realizata prin mecanisme specifice anumitor etape. In acest sens, ajustarea ar avea acceptiunea unui fenomen individual, a unei probleme a persoanei afectate, neglijandu-se atat contextul familial, cat si cel social mai larg. Din punct de vedere metodologic, teoriile individualiste se bazeaza pe "imaginatia psihologica": autorii lor si-au imaginat ca situatia in care ei insisi ar deveni persoane cu deficiente sau cu dizabilitati ar avea semnificatia unei tragedii; de aici, decizia de accentuare asupra mecanismelor psihologice ale ajustarii. Este evident ca imaginatia psihologica nu reprezinta cel mai adecvat punct de plecare al cercetarii si teoretizarii, intrucat nu intruneste cerintele neutralitatii axiologice: exista acea judecata de valoare conform careia dizabilitatea ar fi mai degraba o tragedie decat un fenomen care ar putea fi explicat intr-un anumit numnar de moduri. Modelul individual apare ca unul al patologiei individuale.

Astfel, s-a ajuns la utilizarea unor etichete care au legitimat modelul medical individual, la anumite perspective negative asupra dizabilitatii si la neglijarea perspectivei proprii persoanelor cu handicap. In corelatie directa cu acest model, interventiile nu pot avea alt obiectiv decat adaptarea, ajustarea persoanei cu deficienta, aducerea acesteia cat mai aproape de ceea ce se considera a fi "normal". Din perspectiva modelului medical, oamenii au handicap ca urmare a deficientelor lor individuale fiziologice sau cognitive. Raspunsul oferit de medicina consta in tratament sau reabilitare, stabilindu-se ca obiectiv revenirea la conditia "normala", obisnuita, adica aceea de a fi valid. Ca forma de devianta, dizabilitatea implica un anumit tip de management institutional si o anumita forma de legitimare. In cadrul acestui model se opereaza cu conceptul de norma. In urma aplicarii normei, unele persoane se plaseaza pe pozitii inferioare. Norma apare ca o caracteristica a unui anumit tip de societate. Data fiind marea variabilitate sociala si culturala, este important modul in care este construita ideea de normalitate.

Modelul medical a creat o ierarhie in cadrul constructiei sociale a dizabilitatii si in determinarea egalitatii prin:

etichetarea intr-un mod care considera ca persoana cu handicap este inferioara;

dezvoltarea tratamentului, ingrijirii, inclusiv a practicii si standardelor profesionale, a legislatiei si beneficiilor pe baza acestei etichete de inferioritate sociala;

negarea paternalista a libertatilor si autodeterminarii.

Modelul individual postuleaza ca problemele cu care se confrunta persoanele cu dizabilitati nu sunt altceva decat consecintele directe ale deficientelor lor specifice.

Modelul medical proiecteaza un dualism care tinde sa aprecieze ca oamenii "valizi" ar fi "mai buni" sau "superiori" celor cu dizabilitati. Astfel, imaginea acestora din urma ajunge sa fie identificata cu mila, temerea si caritatea.

Explicatia teoretica specifica modelului individual face mai degraba apel la anumite temeri primitive asociate cu dizabilitatea, decat la o rigoare obiectiva:

Persoana valida    Persoana cu dizabilitate

Normala    Anormala

Buna    Rea

Apta    Inapta

Independenta    Dependenta

Asemenea descrieri au fost utilizate pentru justificarea ipotezei ca ar fi legitim ca ceilalti sa faca lucruri pentru oamenii cu dizabilitati, mai degraba decat sa faca lucruri impreuna cu ei. Astfel de explicatii au servit drept motive pentru infiintarea marilor aziluri si pentru un control social de tip coercitiv la adapostul filantropiei (spre exemplu, la inceputul secolului al XX-lea, persoanelor cu dizabilitati li se interzicea dreptul la reproducere).

Modelul medical trateaza notiunea de dizabilitate ca anormalitate care impiedica realizarea activitatilor considerate normale pentru o persoana.

Inca de la inceput, furnizorii de servicii au definit "problema" dizabilitatii ca pe ceva ce apartine chiar persoanelor afectate. Spre exemplu, functia traditionala a medicinei este aceea de a examina nevoile pacientului, de a prescrie o interventie si de a facilita tratamentul.

Modelul medical vizeaza revenirea la integralitatea senzoriala sau corporala. Solicita pasivitate din partea persoanei cu dizabilitate. Pune accentul pe ceea ce nu poate persoana respectiva si pe faptul ca pe tot parcursul vietii, data fiind conditia medicala, ar fi nevoie de ajutor. In acest mod se intareste ciclul prejudiciului si discriminarii.

Intelegerea unui astfel de concept al dizabilitatii presupune o anumita intelegere a normalitatii. In contextul acestui model, se contureaza o relatie de putere in favoarea specialistilor si apelul la teoria tragediei personale. Mesajul subtil al modelului medical ar fi acela ca persoanele cu dizabilitati ar trebui sa fie multumite si recunoscatoare pentru tratament si ca daca apare vreo problema, aceasta este datorata pacientului care nu a urmat intocmai interventia recomandata.

Modelul social

Modelul social aduce o schimbare a concentrarii atentiei de la limitarile fizice si psihice ale unor indivizi, la modul in care mediul fizic si social impune serii de constrangeri anumitor grupuri sau categorii de persoane. In consecinta, ajustarea, care reprezenta obiectivul esential al modelului individual, devine o problema a societatii: in ce masura aceasta este dispusa sa-si ajusteze asteptarile si modelele de comportament pentru a indeparta obstacolele cu care se confrunta persoanele cu deficiente sau dizabilitati?

Modelul social se focalizeaza asupra dizabilitatii ca relatie intre persoanele cu deficiente si societatea discriminatorie: dizabilitatea este definita ca rezultatul barierelor dizabilitatoare impuse de mediu sau de interventiile politicii. Acest model sugereaza o strategie de inlaturare a barierelor, de educatie, de inlaurare a prejudiciului, avand ca obiectiv incluziunea. Din perspectiva acestei abordari, persoanele cu dizabilitati nu doresc nimic in plus, ci doresc sa fie tratate la fel ca persoanele fara dizabilitati. In plus, adeptii modelului sustin ca nu ar exista nici o distinctie intre persoanele cu dizabilitati si persoaele care au handicap social, cum ar fi cele cu copii dependenti. Se sugereaza ca un numar mare de persoane ar putea fi handicapate din cauza barierelor sau prejudiciilor.

Toate persoanele cu handicap se confrunta cu experienta dizabilitatii ca restrictie sociala, daca asemenea restrictii apar drept consecinte ale inaccesibilitatii mediului construit, notiunilor discutabile privind inteligenta si competenta lor sociala, incapacitatii publicului general privind utilizarea limbajului semnelor, utilizarea alfabetului Braille sau atitudinilor ostile ale celor fara dizabilitati vizibile.

Conform acestui model, societatea este cea care invalideaza persoanele care prezinta diferite deficiente , prin impunerea unor asteptari nerealiste fata de ele. In acest sens, chiar si diferitele forme de dizabilitati fizice apar ca tipuri ale unei opresiuni sociale. Spre exemplu, problema locuirii este abordata in mod diferit pornindu-se de la cele doua modele: cel individual se concentreaza asupra problemelor cu care se confrunta persoanele cu deficiente cum ar fi dificultatile de deplasare, de acces in baie, bucatarie, de utilizare a accesoriilor casnice. In esenta, interventiile instituite din perspectiva unei astfel de abordari vizeaza preponderent limitarile functioale ale persoanelor, limitari care se manifesta in incercarile lor de a-si utiliza propriul mediu. Prin contrast, modelul "social" trateaza dizabilitatea ca fiind creata de modul in care a fost proiectata, construita si dotata locuinta, fara a se tine seama de nevoile specifice ale anumitor persoane. Prin urmare, numai lipsa de prevedere a societatii fata de respectivele nevoi este cea care determina aparitia dizabilitatilor si a tuturor manifestarilor asociate. In cazul in care societatea ar fi luat in considerare diferentele dintre indivizi, variabilitatea nevoilor acestora, dizabilitatile nu ar fi avut conditii pentru a se manifesta; insa, societatea opereaza cu referiri la standardele impuse ale "normalitatii", fapt pentru care persoanele cu diferite deficiente apare ca o forma de "opresiune sociala". In aceiasi termeni se pun problemele transportului, locurilor de munca, activitatilor recreationale, educatiei, perticiparii la viata comunitatii s.a.

Din perspectiva modelului social, interventiile se concentreaza asupra mediului, urmarindu-se eliminarea restrictiilor, a barierelor care impiedica participarea persoanelor cu deficiente la diferitele aspecte ale vietii sociale.

Critici ale modelului social:

• Ignorarea diferentelor existente intre persanele cu dizabilitati in functie de gen, sexualitate, rasa, cultura si alte distinctii, Spre exemplu, miscarea feminista a criticat reducerea experientei femeilor la experienta celor albe apartinand clasei medii in societatile occidentale. Cand se vorbeste de barierele fizice cu care se confrunta se au in vedere acele bariere pe care le intalnesc barbatii albi, occidentali, aflati in fotolii rulante. Desi modelul social pretinde a fi o teorie generala, care se concentreaza asupra conditiilor dizabilitante ale mediului, accentul este pus pe anumite bariere, in special pe cele intalnite de persoanele cu dificultati de mobilitate. Spre exemplu, din perspectiva acestui model, aproape ca nu sunt deloc abordate barierele cu care se confrunta persoanele cu tulburari emotionale, de comunicare sau de invatare. Chiar in cadrul miscarii in favoarea persoanelor cu handicap, exista multe organizatii care pun accentul pe handicapul fizic, delimitandu-se astfel de cei cu dificultati de invatare. In acest mod, analiza dizabilitatii reprezinta de fapt o gama limitata de experiente;
• Modelul mai poate fi criticat pe motivul ca adopta multe dintre valorile societatii capitaliste, punand pe primul plan munca si independenta. Multe programe guvernamentale isi propun ca obiectiv incadrarea in munca sau reincadrarea in munca a persoanelor cu handicap. Totusi, unele persoane percep astfel de campanii ca pe o amenintare de retragere a beneficiilor pentru cei care nu se vor incadra in munca. Astfel legitimitatea retragerii lor de pe piata fortei de munca este pusa in chestiune;
• Exista critici ale acestui model din perspectiva in care o persoana se identifica a fi cu dizabilitate sau nu. In incercarea de a evita criteriile medicale asociate cu natura deficientei, modelul social argumenteaza ca includerea in categoria persoanelor cu dizabilitate trebuie sa se realizeze pe baza criteriului unei identitati pozitive.

Pe plan international, in ultimele decenii, protectia speciala pare sa fi fost marcata de un dinamism deosebit. Una dintre cele mai semnificative schimbari in acest domeniu s-a produs prin deplasarea accentului de la modelul individual de abordare al handicapului, la cel social.

In tara noastra, inca din anul 1990 au inceput eforturi pentru formularea unei definitii cat mai operationale a conceptului de handicap. Daca se compara prima definitie oficiala aparuta in Legea nr. 53/1992 cu definitia, aparuta in Legea nr. 519/2002, este evidenta schimbarea accentului de la modelul individual, la cel social.

	"Persoanele handicapate, in intelesul prezentei legi, sunt acele persoane care, datorita unor deficiente senzoriale, fizice sau mintale, nu se pot integra total sau partial, temporar sau permanent, prin propriile lor posibilitati, in viata sociala si profesionala, necesitand protectie speciala" (Legea nr. 53/1992, art.1, al.(1)).		Persoanele cu handicap, in sensul prezentei ordonante de urgenta, sunt acele persoane carora mediul social, neadaptat deficientelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, le impiedica total sau le limiteaza accesul cu sanse egale la viata sociala, potrivit varstei, sexului, factorilor materiali, sociali si culturali proprii, necesitand masuri de protectie speciala in sprijinul integrarii lor sociale si profesionale"( Legea nr. 519/2002, art.1, al.(1)).

 

Se observa ca a doua definitie vizeaza in primul rand relatia dintre caracterul mediului social si limitarea sau impiedicarea totala a accesului persoanelor cu deficiente la viata sociala.

Schimbarea definitiei poate fi considerata necesara, dar nu si suficienta, daca nu este secondata de o modificare adecvata a continutului prevederilor sistemului de protectie speciala. De pilda, este evidenta lipsa de coerenta cu sistemul de beneficii (elaborat si dezvoltat in corelatie cu prima definitie a notiunii de persoana cu handicap) si chiar cu Strategia nationala privind protectia speciala si integrarea sociala a persoanelor cu handicap din Romania, aprobata prin Hotararea Guvernului nr. 1215/31 octombrie 2002, unde se precizeaza ca "Protectia speciala cuprinde totalitatea actiunilor intreprinse de societate in vederea diminuarii sau chiar inlaturarii consecintelor pe care deficienta cauzatoare de handicap (considerata factor de risc social) le are asupra nivelului de trai al persoanei cu handicap". Este limpede ca sintagma "deficienta cauzatoare de handicap" revine la modelul individual, aparand o contradictie in raport cu definitia oficiala, care stabileste ca handicapul este generat de mediul neadaptat deficientelor.

Legea nr. 448/2006 adopta o definitie a carei semnificatie este mult apropiata de cea a definitiei din anul 1992, adica bazata strict pe modelul medical:

Modelul reabilitarii

Initial, termenul de reabilitare se asocia cu programele compensatorii care ajuta oamenii sa faca fata deficientelor lor, innascute sau dobandite. Reabilitarea punea accentul pe restabilirea demnitatii persoanei si a statutului sau legal. Totusi, in ultima perioada, reabilitarea a inceput sa se concentreze tot mai mult pe interactiunile dintre oamenii cu dizabilitati si mediul lor, devenind un demers multidisciplinar.

Reabilitarea vizeaza facilitarea ajustarii la dizabilitate si integrarea in comunitate. Modelul traditional al reabilitarii este bazat pe o interpretare a igrijirii ca un demers de "restaurare". In ultimul timp, exista preocuparea de delimitare a acestui model fata de cel medical. Totusi, interpretarea medicala a dizabilitatii face parte integranta din reabilitare, cu accent clar pe ingrijirea personala acordata persoanei cu dizabilitate, cu scopul ca aceasta sa poata sa revina sau sa ajunga la un nivel aproximativ normal de functionare. Interpretarea "normalului" este legata de asteptarile culturale si de modul in care erau oamenii inainte de a dobandi dizabilitatea.

Acest model intareste credinta ca dizabilitatile sunt determinate de o conditie de sanatate, cum ar fi o boala, o malformatie congenitala, o trauma, un accident. In acest mod se tinde sa se puna accentul pe teoria tragediei personale.

In astfel de circumstante, chiar si caritatea poate sa apara ca o forma de rejectie. Persoanele cu dizabilitati nu sunt niste obiecte care doar merita sa primeasca servicii, ele sunt participante la procesul care le modeleaza vietile. Un progres apare atunci cand oamenii considerati o problema ajung la puterea care le permite redefinirea acelei probleme.

Modelul bazat pe drepturi

Examinarea drepturilor deplaseaza discutia despre dizabilitate spre examinarea tensiunilor intre domeniile public si privat ale oportunitatilor egale.

Acest model a aparut ca o extensie mai politizata a modelului social, incercand sa se adreseze unor consideratii fundamentale ale teoriei oportunitatilor egale:

• toate persoanele au dreptul la autodeterminare;
• conditiile sociale si psihologice ale libertatii fac ca unele persoane si unele grupuri sa    se confrunte cu dezavantaje in determinarea viitorului lor;
• tendinta de reducere a perspectivelor autodeterminarii pentru cei dezavantajati este datorata unor forte sociale aflate dincolo de controlul lor;
• exista o obligatie colectiva de a imbunatati perspectivele autodeterminarii pentru cei dezavantajati.

In ultima perioada, dezbaterile privind dizabilitatea au luat in considerare drepturile umane. Drepturile umane, la randul lor, au fost influentate de cresterea fortei miscarii in favoarea persoanelor cu dizabilitati si de dezvoltarea increderii in propriile lor forte. O dezbatere despre drepturi extinde dimensiunile dizabilitatii pentru a include obligatiile civile, politice, economice, culturale si de mediu. Aceste drepturi au fost stipulate in diferite documente internationale.

Modelul bazat pe drepturi extinde modelul social al dizabilitatii prin deplasarea accentului de la schimbarea la nivelul indivizilor la cerintele schimbarilor la nivelul structurii societatii:

se recunoaste existenta unei discriminari structurale fata de persoanele cu dizabilitati in societate;

se pune accentul pe forta colectiva a oamenilor;

agenda este determinata de persoanele cu dizabilitatii si de aliatii lor;

se recunoaste ca legislatia constituie baza pentru stabilirea vizibilitatii drepturilor asigurate in mod democratic pentru persoanele cu dizabilitati;

se stabilesc sanctiuni pentru orice fel de act de discriminare fata de persoanele cu dizabilitati.

Clasificarea Internationala a Functionalitatii, Dizabilitatii si Sanatatii

Obiectivul general al acestei Clasificari vizeaza asigurarea unei terminologii standard si a unui cadru pentru descrierea sanatatii si a starilor legate de sanatate. Sunt definite componentele sanatatii si ale starilor aflate in relatie cu aceasta.. Domeniile continute in Clasificare sunt descrise din perspectiva organismului, din cea a individului si din cea a societatii, utilizandu-se doua liste: una a structurilor si functiilor organismului, cealalta a activitatilor si participarii.

Functionalitatea se refera la toate functile organismului, la activitati si la participare; dizabilitatea apare ca un termen"umbrela" pentru deficiente, limitari ale activitatii si restrictii ale participarii.

In Clasificare sunt listati factorii de mediu care interactioneaza cu toate componentele.

Necesitatea CIF

Studiile au demonstrat ca numai diagnosticul nu este suficient pentru a face predictii referitoare la nevoia de servicii, la durata spitalizarii, la nivelul ingrijirilor sau la rezultatele functionale. La fel, prezenta unei tulburari sau a unei afectiuni nu apare ca un predictor adecvat in raport cu beneficiile pentru dizabilitate, cu performanta in munca, cu redobandirea potentialului de munca sau cu probabilitatea integrarii sociale. Aceste aspecte sugereaza ca daca este utilizata numai o clasificare medicala bazata pe diagnostic, nu se poate asigura informatia necesara pentru scopurile managementului si planificarii in domeniul sanatatii, intrucat lipsesc datele referitoare la nivelurile functionalitatii si dizabilitatii.

Cu ajutorul CIF se creeaza posibilitatea colectarii de date consistente, care pot fi comparate la nivel international.

Instrumentul isi dovedeste utilitatea si in domeniul sanatatii publice: astfel, poate fi determinat nivelul de sanatate al populatiilor, pot fi stabilite prevalenta si incidenta unor afectiuni, poate fi masurat nivelul nevoilor de ingrijiri medicale si cel al performantelor si eficacitatii sistemelor de ingrijire a sanatatii.

In ultima perioada s-a inregistrat o tendinta de schimbare a accentului de la ingrijirile medicale spitalicesti pentru afectiuni acute, la servicii pe termen lung bazate pe comunitate pentru anumite conditii cronice. De asemenea, apare o cerere tot mai insemnata in privinta beneficiilor pentru dizabilitate. Aceste tendinte sugereaza necesitatea de date valide si fidele referitoare la starea de dizabilitate, care sa permita identificarea tipurilor si nivelurilor acesteia.

Experienta arata ca incidenta si severitatea dizabiliitatii in cadrul unei populatii pot fi reduse atat prin dezvoltarea capacitatii functionale persoanei, cat si prin modificarea caracteristicilor mediului fizic si social. Pentru a se putea analiza impactul acestor interventii diferite, este necesar un mod de clasificare a domeniilor vietii, ca si a factorilor de mediu care pot imbunatati performanta. CIF permite inregistrarea acestor categorii de informatii.

Instrumentul CIF apare ca o unitate de masurare multidimensionala pentru evaluarea performantelor sistemelor de ingrijire a sanatatii.

Utilitate multipla: cercetare clinica, politici ale sanatatii, furnizare de servicii.

APLICATII ALE CIF IN DOMENIUL FURNIZARII DE SERVICII

La nivel individual

• Evaluarea indivizilor: Care este nivelul functionarii persoanei?
• Planificarea tratamentului individual: Ce tratamente sau interventii pot maximiza functionarea?
• Evaluarea tratamentului si a interventiilor:Care sunt rezultatele tratamentului? Cat de utile au fost interventiile?
• Comunicarea dintre medici, asistente medicale, fizioterapeuti, asistenti sociali, psihologi si alti specialisti incadrati in serviciile de sanatate si in cele sociale.
• Autoevaluare: Cum as putea sa-mi apreciez capacitatea de mobilitate sau de comunicare?

La nivel institutional

• Obiective educationale si de formare
• Planificare resurselor si dezvoltare: Ce tipuri de servicii de ingrijire a sanatatii sau sociale vor fi necesare?
• Imbunatatirea calitatii: Cum putem asigura servicii cat mai bune beneficiarilor? Ce indicatori de baza pentru asigurarea calitatii isi dovedescvaliditatea si fidelitatea?
• Management si evaluarea rezultatelor: Cat de utile se dovedesc serviciile pe care le asiguram?
• Modele de asigurare a furnizarii serviciilor de sabnatate: Cum apare raportul dintre costuri si eficienta la nivelul serviciilor furnizate? Cum ar putea fi imbunatatit serviciul pentru a asigura rezultate mai bune la costuri cat mai scazute?

La nivel social

Criterii de eligibilitate privind beneficiile de securitate sociala, pensiile de invaliditate, compensatiile pentru lucratori: Criteriile de eligibilitate privind beneficiile bazate pe expertiza dizabilitatii sunt justificabile si apropriate scopurilor sociale?

Dezvoltarea politicii sociale, inclusiv revizuirile legislatiei, reglementarilor, orientarilor si definitiilor pentru a se ajunge la o legislatie anti-discriminatorie: Drepturile garantate pot imbunatati functionarea la nivel societal? Poate fi masurata aceasta imbunatatire si pot fi ajustate politicile si legislatia?

Nevoi de evauare: Care sunt nevoile persoanelor cu diferite niveluri ale dizabilitatii - deficiente, limitari ale activitatii si restrictii privind participarea?

Evaluarea mediului pentru proiectare, implementarea accesibilitatii obligatorii, identificarea facilitatorilor si barierelor mediului si schimbarile politicii sociale: Cum ar putea deveni mediul social si cel construit mai accesibile pentru toate persoanele, cu sau fara dizabilitati? Poate fi evaluata si masurata imbunatatirea?

Cum ar putea fi reprezentata in mod sinoptic filosofia acestei clasificari?

Asa cum rezulta din diagrama de mai sus, dizabilitatea si functionarea apar ca rezultate ale interactiunilor dintre conditiile de sanatate (afectiuni, tulburari sau afectari) si factorii contextuali.

La nivelul factorilor contextuali se poate face distinctia intre factorii de mediu, care sunt externi (atitudini sociale, caracteristici arhitecturale, structuri sociale si legislative, clima, teren etc.) si factorii personali, interni (gen, varsta, educatie, profesie, stil de viata, modele generale de comportament, caracter si alti factori care influenteaza modul in care este traita dizabilitatea de catre individ).

Diagrama identifica trei niveluri ale functionarii umane care se regasesc in continutul CIF: functionare la nivelul organismului sau a unei parti a organismului, la nivelul integral al persoanei si la nivelul persoanei aflate intr-un context social.

In consecinta, dizabilitatea implica disfunctionalitatea la unul sau mai multe dintre nivelurile similare: al deficientelor, al limitarilor activitatii si al restrictiilor privind participarea.

Definitii formale ale acestor componente ale CIF:

sunt functiile fiziologice ale sistemelor organismului, incluzandu-le si pe cele psihice.

Structurile organismului sunt partile anatomice ale acestuia cum ar fi organele, membrele si componentele lor.

Deficientele sunt probleme ale structurii sau functiei organismului, cum ar fi o abaterea semnificativa sau o pierdere.

Activitatea este executarea unei sarcini sau a unei actiuni de catre un individ.

Participarea este implicarea intr-o situatie a vietii.

Limitarile activitatii sunt dificultatile cu care se confrunta un individ in executarea activitatilor.

Restrictiile participarii sunt problemele cu care se confrunta un individ cand se implica in situatiile de viata.

Factorii de mediu se refera la mediul fizic, social si atitudinal in care oamenii traiesc.