Modele in psihopatologie

Modele in psihopatologie

In domeniul psihopatologiei termenul de "model" revine frecvent.

Fara indoiala, asa cum sublinia H. Rouanet (1983), "modelele sunt

la moda". In fiecare zi, intalnim noi modele; le folosim si apoi, mai

devreme sau mai tarziu, le uitam, fara a fi incercat cu adevarat sa aprofundam nici motivele pentru care au fost la moda si nici pe cele ale

declinului lor.

Dupa H. Rouanet exista doua tipuri de modele:

-(a) modelul-cadru, model pe care nu il readucem in discuTie si

care furnizeaza un context pentru interpretarea datelor culese. Acesta ar

fi, dupa cum spunea Goguelin (1983) modelul ca instrument stiinTific.

-(b) modelul-ipotetic, model pe care incercam a-l valida, probandu-l prin rezultate experimentale.

Abordarile domeniului psihopatologiei facute din aceste doua

directii au condus la o multiplicare a unghiurilor de sub care domeniul a

fost analizat. S. Ionescu (1995) inventariaza nu mai putin de 14 perspective

diferite care in ordine alfabetica sunt: abordarea ateoretica, behaviorista

(comportamentalista), biologica, cognitivista, din perspectiva

dezvoltarii, ecosistemica, etnopsihologica, etologica, existenTialista, experimentala, fenomenologica (developmental), psihanalitica, sociala si

structuralista. Vom trece in revista aceste modele si pentru a sublinia

enorma diversitate a incercarilor de explicare a manifestarilor psihologice

patologice.

MODELUL ATEORETIC

Psihopatologia, in cadrul careia descrierea tulburarilor se doreste

ateoretica, a fost creata in Statele Unite, odata cu elaborarea celei de-a

doua si, ulterior, a celei de-a treia editii a Manualului diagnostic si

statistic al tulburarilor mintale, cunoscute sub numele de DSM II si

DSM III. Abordarea ateoretica vizeaza depasirea limitelor cunostintelor

noastre actuale privind etiologia tulburarilor psihice si facilitarea

comunicarii intre clinicieni cu orientari teoretice diferite.

In cazul DSM III si DSM IV, adoptarea unui sistem multiaxial de

diagnostic este consecinTa ateorismului etiologic ce a facut necesara

inregistrarea ansamblului informatiilor disponibile: tulburarile mintale

(Axele I si II), tulburarile sau afectiunile fizice prezente la persoana

evaluata si susceptibile de a avea importanta in intelegerea sau

tratamentul cazului (Axa III), problemele psihosociale si de mediu care ar

putea influenta diagnosticul, tratamentul sau prognosticul tulburarilor

mintale (Axa IV) si, in fine, functionarea psihologica, sociala si

profesionala a persoanei evaluate (Axa V).

Pentru a ameliora fidelitatea diagnostica, DSM III si IV se

bazeaza pe un sistem operational de criterii diagnostice. Aceste criterii

sunt descriptive, definirea lor este precisa si univoca. Ele au fost validate

empiric si poseda o inalta fidelitate inter-evaluatori. Aceste criterii se

bazeaza totusi pe un rationament clinic si nu au fost inca validate

complet. Modelul ateoretic este, de fapt, nu un model ateoretic, ci unul

care nu valideaza ca importanta nicio teorie explicativa si contureaza

configuraTii patologice plecand de la elemente disparate, ajungand la un

excesiv eclectism. Daca iniTial manualele DSM au starnit reacTii dintre

cele mai entuziaste si au fost asimilate si de psihologi drept ghiduri

importante (desi algoritmii diagnostici pe care ii genereaza sunt strict

modelaTi, conform stereotipiilor gandirii medicale) la ora actuala, exista

un curent important de reintoarcere spre conTinuturile psihopatologice

clasice ale bolilor. In opinia noastra, modelul ateoretic genereaza

dificultaTi insurmontabile pentru numeroase abordari psihoterapeutice

MODELUL BEHAVIORIST (COMPORTAMENTALIST)

Trei principale directii in dezvoltarea behaviorismului - primele

doua bazate pe paradigmele conditionarii clasice si a conditionarii

operante si, a treia, reprezentata de behaviorismul social sau paradigmatic

- au influentat nu numai interventia terapeutica, dar au marcat de

asemenea intr-o maniera importanta modul de intelegere al tulburarilor

psihopatologice. Potrivit opticii behavioriste, comportamentele anormale

si normale sunt dobandite si mentinute prin mecanisme identice si in

conformitate cu legile generale ale invatarii. Behavioristii resping orice

cauza interna ca o cauza ultima a comportamentului si leaga aparitia

oricarui comportament de mediul inconjurator al subiectului. Din acest

motiv, clinicienii incearca sa precizeze condttiile specifice de mediu care

preced, acompaniaza sau urmeaza comportamentele studiate. Este vorba

de o analiza destinata a preciza variabilele de mediu care sunt in relatie cu

comportamentele respective. Behaviorismul paradigmatic sau social

acorda o greutate superioara investigatiilor sistemelor de personalitate

descrise de A.W. Staats si constituite din repertorii comportamentale de

baza. Aceasta implica un examen al fiecarei sfere de personalitate in

termeni de lacune comportamentale sau de comportamente incorecte. In

cadrul acestei abordari, o importanta particulara este acordata istoriei

perioadei de invattare a pacientului si a condittiilor de invatare descrise ca

lacunare sau inadecvate.

MODELUL BIOLOGIC

Psihopatologia biologica este o abordare in care accentul este pus

in principal pe influenta modificarilor morfologice sau functionale ale

sistemului nervos asupra genezei tulburarilor mintale. Teza conform

careia afectiunile mintale sunt substratul organic este veche si lucrarea lui

E. Kraepelin este, in general, considerata ca apogeul psihiatriei

organiciste. Evolutia ulterioara implica aparitia a doua curente:

-psihobiologia dezvoltata de A.Meyer si

-organodinamismul lui H.Ey.

In prezent a devenit alarmanta dimensiunea la care tulburarile

psihice tind sa fie explicate si abordate din perspectiva neurobiologica si

neurochimica, accentuandu-se defecte la nivel de receptor, neuromediator,

sinapsa etc. si golindu-se de orice fel de continut psihopatologic.

Continuarea abordarii tulburarilor psihice din aceasta perspectiva

organicista va conduce la indepartarea psihologului de psihopatologie

si medicalizarea absoluta a acesteia

MODELUL COGNITIVIST

Abordarea cognitivista a psihopatologiei vizeaza explicarea

tulburarilor mintale tinand cont de procesele prin intermediul carora o

persoana dobandeste informatii despre sine si mediu, asimilandu-le

pentru a-si regla comportamentul.

Doua teorii explica aparitia depresiei.

-Prima, teoria lui Aaron Beck, poate fi schematizata sub forma unei secvente ce cuprinde-urmatoarele cauze:

-(a) cauzele contributive distale reprezentate de

- Schema depresogena (care constituie o diateza sau predispozitie) si

-stresul generat de evenimentele de viata negative;

(b) cauzele contributive proximale reprezentate de

-Distorsiunile cognitive (diferitele tipuri de erori logice comise de

subiect);

(c) cauza suficienta proximala constituita din triada negativa

(un punct de vedere negativ privind propria sa persoana

Judecati pesimiste privind lumea exterioara si un punct de

vedere negativ referitor la viitor).

-A doua teorie, elaborata de L.Y.Abramson,M.E.P. Seligman si

J.D. Teasdale, este denumita teoria disperarii. Ea se refera la

• doua cauze contributive distale:

-(a) aparitia de evenimente de viata negative sau neaparitia de

evenimente pozitive;

-(b) o diateza legata de atribuire (stil depresogen de atribuire),

care inseamna ca anumite persoane au tendinta generala de a

atribui evenimentele negative unor factori interni, stabili si

globali si de a considera aceste evenimente ca fiind foarte

importante.

• Cauza contributiva proximala o reprezinta faptul ca

pe de oparte, subiectul atribuie evenimentele de viata negative unor factori stabili si globali, iar,

pe de alta parte el acorda o mare importanta acestor evenimente. Demersul conceptual dominant in psihopatologia cognitivista este actualmente paradigma tratamentului informatiei. Numeroase cercetari sunt consacrate tratamentului inconstient al informatiei, problematica importanta pentru psihopatolog.

MODELUL DEZVOLTARII

Printre contributiile care au condus la constituirea abordarii din

perspectiva dezvoltarii a psihopatologiei sunt ,

lucrarile lui Edward Zigler si ale colaboratorilor sai ocupa un loc important. Cercetarile acestora sunt influentate de conceptualizarea "organizationala" a dezvoltarii propuse de H. Werner. Scoala lui E. Ziegler considera dezvoltarea patologica drept o lipsa de integrare a competentelor sociale, emotionale si cognitive importante pentru adaptarea la un anumit nivel de dezvoltare.

-alte doua contributii mai importante la constituirea unei abordari a

psihopatologiei din perspectiva teoriei dezvoltarii.

- cea a lui T.M. Achenbach constituie - spre deosebire de E. Zigler care s-a interesat de psihopatologia adulta - o abordare din

perspectiva dezvoltarii a psihopatologiei copilului si adolescentului.

-a doua contributie a rezultat din studiul sistematic al derularii vietii

diferitelor persoane cu scopul de a decela indici privind originile si

dezvoltarea tulburarilor mintale.

MODELUL ECOSISTEMIC

Interactionismul - sinteza dialectica intre personalism si situationism

- a evoluat spre abordarea ecosistemica datorita a doua progrese

epistemologice: teoria generala a sistemelor si ecologia umana.t

Ecosistemul uman, unitate de baza in campul ecologiei umane, se schimba

permanent pentru a-si mentine stabilitatea. Intelegerea acestui paradox

aparent necesita utilizarea unui model cu niveluri multiple, cum ar fi, de

exemplu, cel cu sase niveluri propus de J. Stachowiak si S.L. Briggs,

pentru o utilizare diagnostica si terapeutica

Abordarea ecosistemica are importante implicatii in psihologie.

Ea propune o interpretare diferita a notiunilor de sanatate mintala si

patologie, precum si a notiunii de simptom. In acest cadru, simptomele

unei persoane pot fi considerate drept o metafora a relatiilor

interpersonale. Spiritul abordarii ecosistemice este ilustrat intr-o sectiune

a acestui capitol, prin modelul interactionist al psihopatologiei propus de

Marsella. Acest model are patru componente de baza

(1) persoane care, cu resursele de care dispun (biologice, psihologice

sau sociologice), incearca sa infrunte stresul;

(2) mediul de unde provin factorii de stres;

(3) interacTiunea factorilor de stres cu resursele organismului, care

conduce la starea de stres;

(4) psihopatologia, conceputa drept "adaptativa", intrucat ea este

constituita din configuraTii de raspunsuri psihologice si

fiziologice la stres.

Retelele sociale constituie a doua tema utilizata pentru a ilustra

abordarea ecosistemica. Cu ajutorul unei metodologii special concepute,

E.M. Pattison diferentiaza trei tipuri de retele sociale - cea a persoanei

normale si cea de tip nevrotic si psihotic - tipuri de retele care au

implicatii practice in dezvoltarea strategiilor de interventie asupra

retelelor sociale.

MODELUL ETNOPSIHOPATOLOGIC

Etnospihopatologia studiaza raportul dintre tulburarile

psihopatologice si cultura pacientului. S. Freud, reprezentantii scolii

culturaliste si neofreudiene americane, precum si G. Devereux, au adus

contributii majore la dezvoltarea acestei abordari

Actualmente, in etnopsihopatologie se infrunta doua mari perspective

-Prima, denumita emica, subliniaza ceea ce este specific unei

anumite culturi si poate fi ilustrata, in special, prin sindromurile "cu

specificitate culturala" sau "legate de cultura" care nu apar decat in anumite

comunitati culturale. Printre aceste sindromuri pot fi citate latah,

koro si amok.

-A doua perspectiva, numita etica, privilegiaza universalitatea

tulburarilor, existenta unor invarianti clinici. Programele de

cercetare ale Organizatiei Mondiale a Sanatatii asupra tulburarilor

depresive si schizofreniei aduc argumente in favoarea acestei pozitii.

MODELUL ETOLOGIC

Cu precadere dupa aparitia teoriei atasamentului, etologia - adica

studiul comportamentelor speciilor animale in mediul lor natural - a

inceput sa exercite o influenta metodologica si conceptuala asupra psihopatologiei.

Aportul etologiei este si euristic, intrucat ea permiteformularea de ipoteze privind originea tulburarilor psihopatologice. O componenta importanta a contributiei etologilor la intelegerea manifestarilor psihopatologice este constituita de o descriere minutioasa a schemelor comportamentale. Aceasta faza descriptiva este un preambul obligatoriu al oricarei cercetari ce vizeaza formularea de ipoteze privind cauzalitatea faptelor patologice. Cercetarea bazata pe o abordare etologica cuprinde trei faze: descriptiva, exploratorie si evaluativa

In ultima perioada exista un interes deosebit, in special, in studierea efectelor

stresului si cele ale interactiunii sociale in determinarea unor fenomene

psihopatologice.

MODELUL EXISTEN IALIST

Profund influentata de filosofia existentialista de la careimprumuta elemente esentiale ale cadrului teoretic si o mare parte din vocabular, psihopatologia existentialista, abordare relativ putin cunoscuta,are implicatii importante pentru intelegerea existentei persoanei careprezinta tulburari psihologice, precum si pentru intelegerea tulburarilor in cauza. In cadrul acestei orientari trebuie incercata, inainte de toate, o percepere a pacientului asa cum este el in realitate, o descoperire a sa ca fiinta umana, ca fiinta-in-lume, si nu drept o simpla proiectie a teoriilor noastre despre el

Aceasta abordare ne arata ca persoana umana trebuie considerata drept un proces si nu un produs. Preocupati de problemele vointei si deciziei umane, existentialistii insista asupra faptului ca fiinta umana isi poate influenta relatia cu destinul. Abordarea existentialista repune in discutie frontiera dintre "normalitate" si "patologie", facandu-ne sa descoperim o psihopatologie a majoritatii larg raspandita printre membrii societatii noastre, care traiesc angoasa izolarii si alienarii

MODELUL EXPERIMENTAL

-In 1903, I.P. Pavlov foloseste pentru prima data termenul de

psihopatologie experimentala si subliniaza importanta experimentelor pe

animale pentru intelegerea patologiei umane. Psihopatologia experimentala

este abordarea consacrata studiului comportamentului patologic

experimental sau studiului experimental al comportamentului patologic

-O a doua directie de cercetare este initiata de H.Baruk si de Jong care, in

anii 1928-1930, incep sa studieze realizarea la animal a catatoniei. Aceste

cercetari au atras atentia asupra importantei studiului biochimic al

psihozelor si au aratat ca se pot produce in laborator - cu ajutorul

bulbocapninei - perturbari psihomotorii de tip catatonic, specifice

schizofreniei. Impactul acestor cercetari in plan terapeutic nu a fost insa

semnificativ. Studiul experimental al tulburarilor psihopatologice

prezentate de pacientii psihiatrici poate fi ilustrat prin cercetarile privind

viteza de tratare a informatiei la persoanele cu schizofrenie.

MODELUL FENOMENOLOGIC

Psihopatologia fenomenologica isi are originile in filosofia

germana cu acelasi nume. Aportul fenomenologiei a condus la doua

demersuri principale in psihopatologie

-Primul care ar putea fi calificat drept descriptiv, este cel al lui K. Jaspers. In acest caz, psihopatologia se ocupa mai ales de ceea ce traiesc bolnavii, le studiaza starile sufletesti, incercand sa le dezvaluie semnificatiile

-Al doilea demers este cel al lui L. Binswanger, mult mai impregnat de referinte filosofice si cunoscut mai ales datorita studiilor asupra schizofreniei, maniei si melancoliei.

Modelul fenomenologic de cercetare, ilustrat in acest capitol de studiul

asupra spitalizarii in psihiatrie, are doua caracteristici principale

- 1) nu cauta cauzele unei boli sau ale unei deviatii care au condus la internare;

-(2) incearca sa descopere care este "experienta nebuniei" pornind de la cei

care au trait-o si care devin astfel principalele surse de informatii si date.

MODELUL PSIHANALITIC

Abordarea psihanalitica are o importanta capitala. Acest lucru

este valabil din motive diferite, atat pentru partizanii ei, cat si pentru

adversari sau pentru cei care se situeaza intre aceste doua pozitii extreme.

In ciuda imensitatii operei psihanalitice, unele contributii ale abordarii

psihanalitice in psihopatologie au o semnificatie deosebita: importanta

trecutului personal, a sexualitatii, a experientelor individuale si faptul de a

concepe boala mintala dintr-o perspectiva functionala, ca o tentativa de

ajustare, de rezolvare a unor probleme care nu au putut fi rezolvate intr-o

alta maniera, mai satisfacatoare.

Prima sectiune a capitolului este consacrata raspunsurilor privind

problema caracterului stiintific al psihanalizei. Punctele de vedere

cuprinse in aceste raspunsuri sunt grupate in cinci categorii:

(1) psihanaliza este o stiinta

2) psihanaliza este partial o stiinta

(3) psihanaliza este o stiinsa hermeneutica

(4) psihanaliza nu este ostiinta

(5) psihanaliza este altceva

MODELUL SOCIAL

Psihopatologia sociala are doua obiecte de studiu principale:

(1) rolul factorilor sociali in etiologia manifestarilor psihopatologice (sau

sociogeneza acestora);

(2) repercusiunile bolii mintale asupra relatiilor pacientului cu mediul sau social.

Doua teme de cercetare ilustreaza preocuparile specifice campului psihopatologiei sociale.

-Prima este cea a relatiei dintre aparitia tulburarilor mintale si apartenenta la o clasa sociala. Datele disponibile -si in special cele obtinute in cercetarea lui R.J. Goldberg si Morrison 1963) - tind sa sprijine ipoteza "derivei sociale", care afirma ca persoanele atinse de schizofrenie (si probabil si de alte tulburari mintale)aluneca spre partea de jos a structurii sociale, ca rezultat al incapacitatiilor de a face fata problemelor cotidiene.

A doua tema abordata este variatia istorica a datelor epidemiologice

Observarea unor astfel de modificari permite formularea unor ipoteze privind relatiile dintre ele si schimbarile sociale observate in perioada respectiva. Rezultatele obtinute pana acum arata ca astfel de relatii exista, de exemplu, in cazul suicidului si al schizofreniei.

MODELUL STRUCTURALIST

Aparitia si dezvoltarea unei abordari structuraliste a psihopatologiei

este legata, mai intai, de dezvoltarea puternica a structuralismului,

important curent de gandire care propune cautarea unor explicatii prin folosirea notiunii de structura. Aceasta poate fi definita drept aranjamentul in care partile sunt dependente de intreg si, prin urmare, solidare intre ele. Legat de notiunea de structura, J. Piaget insista pe caracterul ei de totalitate, de transformare si autoreglare, adaugand ca descoperirea unei structuri trebuie sa permita o formalizare.