OBIECTUL PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE

Introducere

Se pare ca sunt consacrate doua modalitati de a aborda psihologia experimentala. Prima modalitate care este clasica este reprezentata de o serie de tratate devenite celebre. Acestei modalitati ii este proprie prezentarea modeleleor experimentale specifice marilor teme ale sistematicii psihologiei teoretice. Accentul cade nu pe aparatul metodologic ci mai degraba pe modul in care explicatia ca functie a teoriei psihologice este sustinuta de date experimentale. O a doua modalitate care este de data mai recenta aduce in prim plan marile paradigme metodologice, arsenalul de metode si instrumente statistice iar problemele teoretice au doar rol exemplificator pentru modul cum sunt utilizate cele dintai (Donald, McBurney, 1983, M. Anitei 2000, Vadum si Rankin 1998 s.a.).

Metoda experimentala nu este apanajul psihologiei experimentale, desi constituie obiectul sau principal. Ea este una dintre cele mai exacte, mai fecunde, si de aceea este una dintre cele mai utilizate metode in aproape toate ramurile psihologiei. De altfel metoda experimentala este solidar legata de evolutia psihologiei ca stiinta. De aceea cunostintele acumulate la disciplinele istoria psihologiei si fundamentele psihologiei va vor ajuta sa intelegeti mai bine ideile care urmeaza. Vor fi prezentate urmatoarele probleme : definitia si specificul metodei experimentale, evolutia metodei experimentale in psihologie, etapele experimentului stiintific, controlul variabilelor experimentului, regulile etice si deontologice ale metodei experimentale.

2. Specificul metodei experimentale.

Psihologia experimentala este, potrivit unei definitii de tip butada a lui Paul Fraisse (1970), o psihologie elaborata cu ajutorul metodei experimentale. Ea este o ramura a psihologiei care supune experimentarii faptele inregistrate pe calea observatiei spre a le verifica si stabili legile (Dict. Larouse, 2000). Si celelalte ramuri al psihologiei utilizeaza metoda experimentala. Cu toate acestea, psihologia experimentala isi propune sa inventarieze si totodata sa coordoneze modelele experimentale cele mai reprezentative din ariile diverse ale psihologiei cu dublul scop, atat didactic, ilustrativ, dar mai ales pentru a desprinde paradigmele, principiile metodologice apte sa ghideze cercetarile viitoare. Psihologia experimentala poate fi astfel definita ''ca un ansamblu de principii, norme, reguli care stau la baza organizarii si desfasurarii experimentului in psihologie .'' M. Anitei (2000, p.22). Autorul citat este de parere ca psihologia experimentala nu este o disciplina autonoma ci o metoda sau un anume mod prin care variatele domenii ale psihologiei realizeaza cunoasterea stiintifica.

Psihologia teoretica integreaza rezultatele psihologiei experimentale in structuri teoretice mai ample, discursul sau ingloband modele teoretice care uneori se sustrag verificarii experimentale. Este suficient sa amintim conceptele psihologiei abisale care in sensul riguros experimental nu au fost validate. Freud, mentioneaza, Fraisse a fost un observator genial care nu s-a preocupat de verificarea experimentala a ipotezelor sale.

Experimentul nu este singura metoda de cercetare a psihologiei desi ea ramane metoda ei cea mai importanta si cea mai fecunda (Al. Rosca, 1971). Metoda experimentului are in acelasi timp o valoare istorica pentru ca desprinderea psihologiei de filosofie, debutul sau ca stiinta, sunt legate de introducerea experimentului in studierea fenomenelor psihice.

Specificul metodei experimentale este dat de o seama de caracteristici care deosebesc aceasta metoda de celelate, utilizate de cercetator (observatia, testul psihologic, convorbirea, analiza produselor activitatii, etc). Cercetatorul experimentalist intervine activ in producerea fenomenului psihic studiat. El creeaza si controleaza conditiile aparitiei si desfasurarii acestui fenomen mentinand constanti factorii care pot influenta conduita cu exceptia acelora care sunt studiati. Experimentul permite posibilitatea repetarii sale de catre acelasi experimentator sau de catre alti cercetatori in scopul verificarii datelor obtinute. Aceste date sunt rezultatul unor masuratori exacte dar si al unor observatii sistematice.

Experimentul psihologic se remarca prin rigurozitatea datelor obtinute dar si printr-o serie de inconveniente. Una dintre limitele sale este data de caracterul artificial al conditiilor de laborator in care este situat subiectul, deosebite de conditiile reale in care au loc fenomenele psihice studiate. Experimentele de laborator nu sunt decat modele aproximative ale situatiilor reale in care actioneaza subiectii.

La aceasta se adauga si faptul ca in conditii de laborator, pe de o parte, poate fi studiat un numar redus de aspecte, iar pe de alta parte, din multitudinea de factori care pot influernta conduita studiata in conditii reale doar o mica parte poate fi luata in considerare. Nu mai putin adevarata este constatarea ca experimentatorul poate influenta comportamentul subiectului prin ecuatia sa personala.

Un alt fapt perturbator il poate constitui fondul aperceptiv al subiectului in raport cu scopul experimentului. Astfel, o sarcina experimentala de verbalizare a operatiilor efectuate, prin care se verifica ipoteza unei legaturi intre gandire si limbaj, poate sa fie perceputa diferit de catre subiecti : unul poate considera ca este oportun sa faca dovada elocintei in timp ce altul se poate focaliza preponderent pe acuratetea lucrului.

Discutarea limitelor experimentului de laborator este un prilej de a adopta o atitudine prudenta atunci cand dorim sa extindem concluziile sale asupra situatiilor reale.

Metoda experimentala dispune totusi de un ansamblu de procedee care pot limita actiunea acestor factori. Aceste procedee sunt: standardizarea atitudinii experimentatorului, utilizarea unor dizainuri (modele) experimentale multifactoriale, desfasurarea experimentului in conditii naturale.

3. Scurt istoric privind fundamentarea metodei experimentale in psihologie.

Inceputurile psihologiei experimentale sunt legate solidar de progresele stiintelor naturii in special ale fizicii si fiziologiei. Nu intamplator ea a fost fondata de fizicieni si fiziologi. In prima jumatate a sec. al XIX-lea progresele neurofiziologiei au permis elaborarea unor modele care incercau sa descifreze relatiile organismului cu mediul inconjurator precum si conditiile vietii psihice in general. De retinut sunt in acest sens: distinctia realizata de Bell si Magendie intre nervii senzitivi si nervii motori (1811-1822); masurarea de catre Helmholtz a vitezei de propagare a influxului nervos (1850); descoperirea de catre Broca a centrului limbajului in emisfera stanga a cortexului (1861); stabilirea de catre Cl. Bernard a existentei glandelor endocrine (1853). In prima jumatate a sec. XX, descoperirea activitatii electrice a creierului (prima EEG) de catre Berger (1929) sau demonstrarea rolului activator al substantei reticulate de catre Mgoun si Moruzzi reprezina etape fundamentale ale dezvoltarii metodei experimentale.

Cercetarea experimentala a senzatiilor constituie inceputul psihologiei experimenatale. In a doua jum. a sec. al XIX-lea paradigma stiintelor naturii avea drept caracteristica esentiala cuplul metodologic dintre disciplina in cauza si matematica. In psihologie este vorba de asocierea dintre observatie -experiment si metoda statistica.

Inceputurile psihologiei experimentale sunt legate de lucrarea lui Fechner ''Elemente der Psychophysik'' aparuta in 1860. Fechner incearca sa stabileasca relatiile existente intre cresterile stimularii fizice si cresterile fenomenului psihic corelat - adica ale senzatiei. Anterior, Weber stabilise deja o lege care ii poarta numele: cea mai mica diferenta perceptibila fata de o greutate data (prag diferential) se afla intr-un raport constant cu aceasta (dI/I=K).

Importanta operei lui Fechner poate fi rezumata, odata cu Fraisse (1970) astfel:

a) Pune o adevarata problema psihologica, aceea a intensitatii senzatiilor, intr-un domeniu in care solutia era posibila in acel stadiu al cunostintelor stiintifice: masurarea stimularii fizice.

b) Pentru masurarea celuilalt termen al relatiei, anume al intensitatii stimulului el adopta ca unitate de masura pragul diferential: unei unitati de prag diferential ii corespunde o unitate de senzatie in plan psihologic, unitate care este stabilita prin metode despre care vom vorbi in cursul urmator. De mentionat ca aceste metode sunt esentialmente psihologice.

c) Fechner stabileste o lege psihologica: senzatia creste proportional cu logaritmul intensitatii stimularii.

Cu toate meritele acestui inceput psihofizic al psihologiei experimentale, cea din urma nu trebuie redusa la primele. Ceea ce a asigurat permanneta metodelor si rezultatelor lui Fechner in psihologia experimentala este faptul ca dincolo de crezul sau introspectionist el a procedat in stil behaviorist punand in relatie reactiile de raspuns ale subiectului cu stimulii la care acesta era expus.

Un rol importantant in afirmarea psihologiei experimentale l-a avut infiintarea la sfarsitul sec. al XIX-lea a primelor laboratoare de psihologie. Psihologia experimentala nu se confunda cu psihologia de laborator dar aceste laboratoare trebuie mentionate pentru ca activitatea lor a avut un impact deosebit asupra afirmarii metodei experimentale in psihologie datorita orientarii lor catre un control riguros al conditiilor de manifestare a proceselor psihice studiate.

In 1879 Wundt infiinteaza la Leipzig primul laborator destinat studiului proceselor psihice elementare cum sunt vederea, auzul, pipaitul, gustul, perceptia timpului, etc. Ulterior acest laborator va deveni institut de psihologie. Aici se vor forma pionierii psihologiei experimentale din Europa si America. Wundt era de parere ca procesele psihice complexe nu pot fi abordate experimental ci numai prin studiul psihologiei popoarelor. Metoda de studiu era esentialmente introspectionista, si urma linia stabilita de Fechner a punerii in relatie a unor continuturi de constiinta cu fapte fizice sau fiziologice. Wundt considera ca psihologia experimentala nu va putea depasi terenul psihofiziologiei. Metoda introspectiei s-a dovedit ineficienta, ea fiind depasita in activitatea de laborator de insusi promotorii ei. Explicatia succeselor lor in domeniul psihofizicii este ca acestea s-au datorat faptului ca in ciuda pozitiei lor teoretice Fechner, Wundt si chiar Binet studiau raspunsurile verbale ale subiectilor (''A este mai mare decat B'', '' M este rosu'') la diversele situatii experimentale produse in conditii de laborator.

Behaviorismul reprezinta din punctul de vedere al afirmarii metodei experimentale o adevarata taietura epistemologica. Dincolo de o serie de limite, deloc neglijabile, pe care deja le cunoasteti de la cursul de istoria psihologiei, se produce o schimbare de perspectiva asupra obiectului psihologiei: nu faptele interne la care oricum nu avem acces ci comportamentul, activitatea omului trebuie sa devina adevaratul obiect al psihologiei daca aceasta doreste sa se afirme ca stiinta. Manifestul behaviorismului este reprezentat de articolul lui Watson din 1913 '' Psycholgy as the behaviorist views it'' (=''Psihologia asa cum o vede un behaviorist''. Dincolo de exagerarea scoaterii din preocuparile psihologiei a faptelor de constiinta, behaviorismul contine intr-o forma implicita o paradigma epistemologica fundamentala, valabila si astazi, aceea ca psihologia are un acces indirect la faptele psihice care sunt accesibile doar prin intermediul indicatorilor comportamentali si ai activitatii. Mai mult, psihismul nu poate fi inteles decat prin activitate. Psihologia trebuie sa renunte la introspectie iar solutia care situeaza psihologia in concertul stiintelor este limitarea demersurilor ei la faptele observabile si masurabile.

Modelul initial behaviorist S-R este treptat corectat: Tolman introduce notiunea de variabila intermediara ca o recunoastere a faptului ca subiectul de experiment (om sau animal) nu reactioneaza automat la stimulii experimentali ci prin angajarea conditiilor sale interne.

Woodworth propune modelul S-O(rganism)-R; Neobehaviorismul propune conceptul de ''self''.

Fraisse propune urm. schema: R=f(S P) . Raspunsul este rezultatul interactiunii persoanei cu stimulul.

Datele conduitei externe nu exprima univoc continutul psihologic intern. O parte din acesta ramanre mereu un lucru in sine  kantian. De aceea paradigma behaviorista a suferit o extensiune in sensul ca este nevoie sa fie surprins continutul psihologic intern, sensul sau, luminat de intregul context de viata in care se manifesta. (Radu, 1993)