OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Desi conceptele cu privire la obiectul psihologiei sunt extrem de numeroase, prezentand contradictii interne sau externe, desi se inchid in ele insele, nevoia de sinteza a lor, cu scopul descoperirii elementelor comune, devine de mare actualitate si stringenta. Tinand cont de aceste elemente de continut, s-au conturat patru perspective de abordare a obiectului psihologiei. Unii autori au considerat viata psihica interioara ca obiect al psihologiei, altii s-au refugiat in comportament, in modul de exteriorizare a interioritatii psihice. Sunt autori care cred ca activitatea, conduita individului ar fi esentiala pentru psihologie si in sfarsit s-a exprimat si parerea ca personalitatea, omul concret interpretat ca intreg, ca unitate ar trebui sa preocupe in cel mai inalt grad psihologia.

Viata psihica interioara ca obiect al psihologiei

Aceasta a fost cea mai promovata modalitate de concepere a obiectului psihologiei in perioada de inceput a acesteia. Cele mai raspandite forme ale vietii psihice interioare sunt:

conceptia si metoda introspectiei;

conceptia si metoda psihanalitica.

Introspectia este centrata pe studiul constiintei, iar psihanaliza este axata pe investigarea inconstientului. Atat constiinta cat si inconstientul sunt expresii ale vietii psihice interioare.

Introspectionismul

Introspectia apare intr-o dubla acceptie: in calitate de conceptie si ca metoda de cercetare psihologica.

Din perspectiva introspectiei, psihicul este conceput ca un cerc de fenomene ce isi au izvorul in ele insele, fara nici o legatura determinativa cu exteriorul. Pentru a studia aceasta realitate interioara, cercetatorul trebuie sa se dedubleze in obiect si subiect al cercetarii. Cum insa, dedublarea cercetatorului n-ar da decat posibilitatea studierii propriilor functii psihice, nu si a celor apartinand altor persoane, atunci, pentru a se putea realiza si acest deziderat, introspectionismul recomanda empatia, adica transpunerea cercetatorului in trairile si starile psihice ale altor persoane. Introspectia mai poarta numele de psihologia constiintei, deoarece studiaza fenomenele constiente.

Introspectia isi are originea in Germania, in Laboratorul de psihologie infiintat de Wundt, in 1879 la Leipzeig. El a recurs la introspectie in studiul constiintei ca fapt mintal neobservabil direct si nepretabil exprimarii. Studiind timpul de reactie, care depinde atat de stimulul aplicat, cat si de starea interna a individului, Wundt facea rationamente tocmai asupra starii interne, psihice a individului.

In laboratorul lui Wundt au venit sa se specializeze psihologi din toata lumea: englezul Titchener, americanul Stanley Hall, rusul Behterev, romanii Eduard Gruber, Florian Stefanescu-Goanga si altii.

Cel care duce introspectia in America este Titchener. El a generat o orientare psihologica ce poarta denumirea de structuralism. Din perspectiva structuralismului sarcina psihologiei consta in a desprinde, a dezmembra structurile psihice complexe in elementele lor componente si a le studia pe fiecare dupa o serie de criterii (natura, continutul, calitatea, intensitatea, durata). Aceasta conceptie era indreptata impotriva zoopsihologiei americane, iar Titchener credea ca singurul scop al psihologiei este acela al unei mai bune cunoasteri a constiintei prin introspectie, fara sa-si formuleze scopuri practice. Opinia aceasta era indreptata si impotriva unei alte orientari psihologice din acea epoca, pe care Titchener a denumit-o functionalism.

Cunoscut si sub denumirea de "Scoala de la Chicago", functionalismul a fost promovat de William James si de doi dintre studentii sai: Dewey si Angell. Functionalismul se ocupa de importanta, semnificatia si rolul functiilor psihice in vederea adaptarii individului si a organismului sau la conditiile de mediu.

Structuralismul si functionalismul, orientari ce par a fi total divergente (prima este abstracta si teoretica, avandu-si modelul in chimie, a doua concreta si practica, cu modelul in biologie, interactiunea dintre organism si mediu) au insa un punct de convergenta: se intalnesc in conceptia si metoda introspectionista pe care le practicau.

Introspectia a fost vehement criticata inca de la inceput, iar pe considerentul practicarii ei psihologia a fost contestata ca stiinta. Auguste Comte, pornind de la premisa ca trairea psihica se modifica in momentul in care devine obiect de investigatie, arata ca atunci cand are cine sa observe, n-are ce observa, iar atunci cand exista obiectul de observat, n-are cine sa-l observe. Dat fiind faptul ca in introspectie cercetatorul se dedubleaza in obiect si subiect al cunoasterii, rezulta ca subiectul este transformat de obiectul pe care urmeaza sa-l cunoasca.

In ciuda acestor limite, psihologia introspectiva s-a raspandit, a patruns in universitati, in laboratoare, iar introspectia ca metoda de cercetare a devenit "metoda regala" a psihologiei. Introspectia nu putea constitui pentru multa vreme obiectul psihologiei datorita faptului ca s-a constientizat ca viata psihica interioara functioneaza nu doar la nivel constient, ci si la alte niveluri. Tocmai aceste niveluri devin cu timpul obiectul predilect al cercetarii in psihologie.

Psihanaliza

Sigmund Freud este cel care, fara sa descopere inconstientul il propune ca obiect de cercetare al psihologiei. El introduce conceptul de "aparat psihic", elaboreaza o viziune dinamica asupra comportamentelor acestuia si pune la punct o tehnica de sondare a inconstientului.

Inainte de 1920, "aparatul psihic" era imaginat de Freud ca dispunand de trei niveluri supraetajate: inconstientul, preconstientul si constientul, rolul esential revenindu-i inconstientului.

Sub raport functional, inconstientul contine pulsiuni ce se comporta ca "fiintele vii" pe cand constiinta este doar "spectatoare", ea observa si permite sau nu satisfacerea pulsiunilor inconstientului.

Preconstientul, sub raport topografic, cat si functional este total insingnifiant. El este un fel de "statie de tranzit" unde tendintele inconstientului si ale constiintei vin si poposesc temporar inainte de a trece in structurile opuse fiecareia dintre ele.

Inconstientul este sediul instinctelor sexuale inscrise in chiar structura biologica, somatica a organismului. Singura ratiune de a exista a acestor instincte este "descarcarea" si consumarea lor adecvata, reducerea tensiunii, procurarea placerii. Aceasta descarcare nu se poate face oricand si oricum, ci in conformitate cu anumite reguli si norme de convietuire, de comportare sociala. Daca nu se respecta aceste reguli si norme, satisfacerea lor este barata, amanata sau chiar repudiata de constiinta.

Freud considera ca inconstientul functioneaza pe "principiul placerii", caruia ii acorda statutul de principiu fundamental al vietii, in timp ce constiinta actioneaza dupa "principiul realitatii", principiu care presupune gandirea, adica stabilirea unui plan de actiune, rezolvarea unor situatii problematice.

Atunci cand instinctele sexuale nu sunt satisfacute neconditionat, ele sunt refulate, sunt trimise din nou in inconstient. O data refulate ele nu dispar insa, nu se potolesc, nu raman inactive, ci actioneaza cu si mai mare forta asupra individului, cer cu si mai mare tarie sa fie satisfacute. Cu cat conflictul dintre libido (forta, puterea instinctelor sexuale) si constiinta este mai mare, cu atat instinctele refulate cauta cai proprii de a se satisface, chiar impotriva "vointei" constiintei. Instinctele sexuale refulate se satisfac sub forma de: acte ratate (lapsusuri inexplicabile, uitari totale de nume proprii, de cuvinte straine, erori de citit si scris, stangacii), vise si stari morbide, nevrotice.

Perturbarile comportamentale, ca forme de manifestare ale inconstientului si sexualitatii, sunt intalnite atat la adult, cat si la copil.

Freud instituie si o metoda psihoterapeutica cu ajutorul careia sa reinstaureze echilibrul "aparatului psihic". Aceasta metoda a fost denumita "metoda psihanalizei" si consta in readucerea in constiinta bolnavului a elementelor psihice patogene in vederea "dizolvarii" si inlaturarii raului provocat de formarea simptomelor substitut.

Dupa anul 1920, constientizand o serie de limite ale conceptiei de pana atunci, Freud isi revizuieste postulatele de la care pornise si se orienteaza spre segmentele superioare ale vietii psihice.

"Aparatul psihic" este impartit in trei organizari structurale:

Sinele (Id) - este echivalentul inconstientului din vechea clasificare, sediul instinctelor, sursa primara a energiei psihice care trebuie consumata, fundamentul pe care se construieste personalitatea individului;

Eul (Ego) - este o "portiune a sinelui" care sub influenta lumii exterioare sufera o dezvoltare speciala, in sensul ca din simplu organ receptor si protector in raport cu stimulii, devine un intermediar intre sine si lumea exterioara;

Supraeul (Superego) - este o structura speciala ce se incheaga ca un "precipitat" in perimetrul Eului prin care se prelungeste influenta paterna si materna, iar prin intermediul ei influenta mediului social mai general (familial, scolar, rasial, national). Copilul prin parinti recepteaza idealurile sociale, modelele admirate de el din viata publica.

Dintre aceste instante, cea mai importanta este, dupa parerea lui Freud, cea de-a doua - Eul, care satisface simultan cerintele Sinelui, Supraeului si Realitatii.

Cu toate contributiile pe care psihanaliza le-a adus la redimensionarea obiectului psihologiei, ea a generat si "revizuiri" si "reformari", fapt care a dus in timp la aparitia neo-freudismului.

Cei mai straluciti reprezentanti ai neo-freudismului sunt Karin Horney si Erich Fromm, ambii nascuti in Germania si emigrati in America, dupa o practica psihanalitica in Europa. Neo-freudismul conserva ideile principale ale lui Freud referitoare la natura umana, la fortele ei propulsatoare si la tulburarile psihice functionale. Ei afirma ca o conduita nevrotica a omului este determinata de impulsuri emotionale inconstiente, numai ca acestea nu sunt generate de instinctele sexuale innascute, ci de factorii sociali.

Horney spunea ca "Nevrozele sunt provocate de factori culturali", iar Fromm era convins ca pe om nu-l formeaza instinctele si infranarea lor, ci istoria. Desi se postuleaza rolul factorilor sociali in geneza si solutionarea tulburarilor psihice, precumpanitoare ramane tot dinamica psihica interna.

Comportamentul ca obiect al psihologiei

Cel care a dat lovitura de gratie psihologiei traditionale introspective a fost John B. Watson, care in 1913 semna un articol de 20 de pagini intitulat "Psihologia asa cum o vede un behaviorist" considerat apoi manifestul-program al unei noi orientari psihologice care a capatat numele de behaviorism.

Comportamentul, considerat de Watson noul obiect de studiu al psihologiei, este ansamblul de raspunsuri ajustate stimulilor care il declanseaza. Psihologia reprezinta deci in intregime studiul cuplului S (stimul) - R (reactie).

Scopul ei este de a prevedea raspunsul cunoscand stimulul si de a prevedea stimulul cunoscand raspunsul. Numai stimulul si reactia intre care exista o relatie directa, nemijlocita si unilaterala sunt obiective, numai acestea pot fi studiate prin metode obiective.

Intreaga sfera a vietii psihice este impartita in trei clase de organizari comportamentale:

viscerale (cuprind comportamente prin care se exteriorizeaza emotii: frica, furia, mania);

motorii (inglobeaza comportamentele manipulative, posturale, locomotorii);

laringeale (contin comportamentele verbale datorate miscarilor laringelui).

Unitatea acestor comportamente da nastere personalitatii umane.

Singura cale de formare a comportamentului o reprezinta obisnuinta, invatarea, procese ce incep inca din uter, sub influenta stimulatoare a mediului. Cele trei forme de organizare comportamentala se dezvolta treptat, succcesiv, de-a lungul vietii individului.

Meritul cel mai mare al behaviorismului este faptul ca leaga omul de lumea obiectelor si de lumea oamenilor de care este inconjurat si care actioneaza asupra lui in calitate de stimul. Watson afirma ca "suntem ceea ce facem si facem ceea ce mediul ne cere sa facem".

Dar, omul behaviorismului este concret, real, viu, insa mutilat si saracit sub raport psihic, golit de orice continut psihologic: constiinta, sentimente, motivatie, vointa. In fata criticilor aduse, behaviorismul a incercat sa se redreseze, iar de prin 1930 s-a procedat la "renovarea" si "reformarea" lui interioara, care a condus la aparitia neo-behaviorismului.

Neo-behaviorismul

E.C. Tolman innoieste behaviorismul in cel putin doua aspecte esentiale:

- intre stimul si reactie introduce o serie de variabile asa-zis intermediare (impulsurile fiziologice, ereditatea, maturitatea, varsta, experienta anterioara, capacitatile intentionale si cognitive, constiinta, ideile, gandirea etc.) refacand astfel imaginea reala si unitara a omului;

- el considera ca omul nu actioneaza in gol si la intamplare, ci determinat si orientat de o serie de scopuri, de expectatiile pe care le are.

Skinner (1938) si Hall (1943) renoveaza si ei behaviorismul traditional, primul aratand ca o stiinta adecvata a comportamentului trebuie sa tina seama de evenimentele care au loc in planul launtric al organismului, celalalt prin teoria sistematica asupra comportamentului, care cuprinde referiri la explicarea scopurilor, a intuitiei si a altor fenomene.   

Dupa Skinner, originea comportamentului trebuie cautata in mediul fizic si social. El acorda o mare importanta proceselor intaririi operante: daca un tip de reactie este intarit, el va manifesta probabilitatea de a se repeta mai frecvent. Aceasta este ceea ce Skinner numeste conditionare operanta.

Behaviorismul clasic si mai ales neo-behaviorismul au impins cunoasterea psihologica spre gasirea unor noi concepte, spre formularea unor teorii si explicatii adecvate, utile procesului intelegerii si construirii omului.

Conduita (activitatea) ca obiet al psihologiei

Psihologia conduitei

Cercetand diferite boli mintale (mai ales isteria) Pierre Janet a constientizat repede cel putin doua aspete:

1. studiul bolilor mintale ar putea constitui o cale de acces la cunoasterea si intelegerea vietii mintale normale;
2. studiul bolilor mintale nu se poate face pe baza introspectiei.

Janet introduce in psihologie conceptul de conduita, intelegand prin aceasta totalitatea manifestarilor vizibile, orientate catre "afara", cat si totalitatea proceselor invizibile de organizare si reglare a ei.

Conduita este ansamblul actelor unui individ, de la cele mai simple (miscari) la cele mai complexe (rationament), orientate spre un scop si incarcate de sens. In conceptia psihologului francez, conduita unifica si sincronizeaza intr-un tot unitar comportamentul si viata interioara subiectiva.

Conduitele nu sunt date, nu sunt inerente individului (cum considera introspectionismul) dar nici imprimate din afara (cum sustinea behaviorismul), ci invatate ca urmare a relatiilor de interatiune dintre organismul uman, specific programat si ambianta naturala si sociala. Conduita nu se reduce la reactiile motrice si secretorii ale organismului ca la behaviorism, ci angajeaza intreaga personalitate a omului aflata in interdependenta cu mediul. Ea nu depinde numai de stimulare, ci si de reglare, evidentiind relatiile care exista intre actiunea externa si conditiile interne prin care se refracta exteriorul.

Janet propune si o noua metoda de studiu a conduitei, oarecum diferita de metodele obiective de laborator si anume, metoda clinica, care este un fel de "studiu de caz" individual dintr-o perspectiva dinamica deoarece imbina ascultarea relatarilor subiectului cu observarea aprofundata a acestuia intr-un numar mare de sedinte.

Activitatea ca echivalent al conduitei

Conceptul de conduita este cvasisinonim cu cel de actiune sau de activitate. Nenumarati autori au preluat ideea lui Pierre Janet si au ajuns la concluzia ca obiectul fundamental de cercetare al psihologiei il constituie activitatea, cu elementul ei esential actiunea, fapt care a dus la aparitia unei noi orientari denumite "psihologia actionala".

Psihicul uman nu exista decat in si prin activitate. Definita intr-un sens extensiv, ca relatia dintre organism si mediu ce presupune un consum energetic cu finalitate adaptativa, activitatea depaseste atat punctul de vedere introspectionist, cat si pe cel behaviorist. Rubinstein arata ca notiunea de activitate poate fi folosita in raport cu un organ si atunci vorbim de ativitatea ficatului, a plamanului, a creierului, dar si in raport cu omul, caz in care este necesara desprinderea a doua planuri specifice activitatii:

planul procesual, care presupune studierea structurii ei procesuale;

planul personal, care vizeaza activitatea influentata de atitudinile subiectului fata de sarcinile care i se ivesc.

De exemplu, gandirea se dezvaluie pe plan procesual atunci cand stabilim operatiile de analiza, sinteza, generalizare prin intermediul carora se rezolva problemele intelectuale, iar pe plan personal, atunci cand tinem seama de motivele omului, de atitudinea sa fata de sarcinile pe care le solutioneaza gandind.

Prin activitate omul produce modificari in conditiile externe, in propriile lui stari, in relatiile cu mediul. In activitate omul isi realizeaza ideile, isi satisface aspiratiile, isi construieste noi planuri si idealuri; prin activitate omul se adapteaza conditiilor interne si externe la un nivel din ce in ce mai inalt.

Omul concret ca obiect al psihologiei

Procesele, functiile si capacitatile psihice ale omului nu exista separate, desprinse de purtatorul lor concret. De asemenea, ativitatea este initiata, continuata sau stopata de o persoana care dispune de o identitate psihofiziologica. Ca atare, nu functiile psihice, in general, trebuie sa constituie obiectul de cercetare al psihologiei, ci functiile psihice ale omului concret, nu activitatea la modul impersonal, ci activitatea personala si personalizata a omului.

Astfel, reorientarea catre omul concret a dus la constituirea unei noi orientari psihologice numita "psihologia umanista", iar unul dintre initiatorii ei a fost Abraham Maslow.

Sinele individual si unic al omului ca obiect al psihologiei

In centrul psihologiei umaniste se situeaza omul si problematica sa umana, viata sa personala si relationala, presarata cu nimicurile cotidiene sau cu marile ei drame, atitudinea activa a omului fata de propria sa existenta si aceasta nu doar cu sopul de a cunoaste si intelege mai bine omul, ci pentru a-l dota cu mijloace specifice de actiune in vederea depasirii dificultatilor cu care se confrunta.

Carl Rogers, reprezentant de seama al psihologiei umaniste, afirma despre omul concret ca, intr-o lume extrem de dificila si adesea tragica, el trebuie sa devina el insusi, nu o papusa, nu un sclav, nu o masina, ci sinele sau unic si individual. Acest sine unic, individual al omului trebuie sa devina obiectul psihologiei, acel om proactiv care se construieste si se autoactualizeaza.

La randul sau, Maslow credea cu toata taria ca omul trebuie sa devina el insusi: "Ceea ce un om poate, el trebuie sa devina, deoarece exista o tendinta ca fiecare sa devina actualizat in ceea ce este el potential, sa devina ceea ce este capabil sa fie".

Psihologia umanista promoveaza conceptia totalitara, holista asupra omului, considerarea lui ca un intreg, ca un tot unitar, in care elementele simple de ordin natural-biologic se imbina cu cele complexe, de ordin spiritual sau social.

Psihologia umanista practica o metodologie de tip interpretativ, bazata pe intelegerea si interpretarea semnificatiilor subiective ale comportamentelor situationale, ale sopurilor si motivelor actiunilor umane. Acest demers implica utilizarea unor strategii empatice si intuitive.

Psihologia umanista este interesata de cresterea personala a oamenilor, de maturizarea lor psihica si sociala, de cultura relatiilor lor interpersonale, de insasi shimbarea societatii, propunand chiar un nou tip de societate numit "Societatea Eu-psihica"