PERCEPTIILE

PERCEPTIILE

Acceptiunile termenului de perceptie

Determinantii perceptiei

Legile perceptiei

1. Acceptiunile termenului de perceptie

Perceptia este considerata o forma superioara a cunoasterii senzoriale implicata in adaptarea curenta si prin care se reflecta obiectele, fenomenele, fiintele si persoanele in pozitiile, miscarile si totalitatea insusirilor lor. Suportul functional al perceptiilor este constituit din senzatii. Perceptiile se disting, insa, de acestea prin caracterul de sinteza si de complexitate a imaginilor, rezultate dintr-o receptie si semnalizare plurimodala.

In psihologia moderna, perceptia primeste acceptiuni diferite. Astfel, ea poate fi privita ca actiune, ca deformare a realitatii sau ca expresie a personalitatii.

a) Perceptia ca activitate

Psihologii sustin ca perceptia nu poate fi considerata un eveniment izolat sau izolabil al vietii, ci trebuie considerata ca o faza a actiunii. Astfel, pentru psihologul Rubinstein, a percepe inseamna nu numai a recepta ceea ce este dat, ci si a prelucra, a intreprinde analiza, sinteza si generalizare. Mai mult decat atat, J. Piaget foloseste termenul de "activitate perceptiva". Acest caracter a fost mai bine subliniat din momentul in care Boudon stabileste existenta unor faze in evolutia perceptiei:

faza de identificare primara sau de recunoastere a semnalelor;

faza identificarii secundare, care face trimitere la intelegerea acestora.

Mai tarziu s-a atras atentia asupra faptului ca perceptia cunoaste in desfasurarea ei mai mult de doua faze (Forgus, 1966):

detectia

discriminarea

rezolutia

identificarea

manipularea sau folosirea celor identificate

Trecerea de la o faza la alta presupune extragerea progresiva a informatiei. Daca primele faze sunt mai mult conditionate senzorial, ultimele trei presupun implicarea experientei, dar si invatare.

Considerarea perceptiei ca activitate depaseste definirea ei existenta in manualele de psihologie, definitie ce surprinde perceptia ca simpla reflectare a obiectului in integralitatea sa. Astfel, perceptul devine un construct sau un ansamblu de influente selectionate sau structurate in functie de experienta, de trebuintele, dar si de intentiile organismului implicat intr-o situatie. Astfel, perceptia ajunge sa fie un mecanism indispensabil intelegerii.

b) Perceptia ca deformare a obiectului

Exprima faptul ca exista posibilitatea varierii obiectului in functie de dispozitiile subiectului. Aceasta acceptiune s-a impus ca urmare a studierii iluziilor perceptive, care nu sunt altceva decat perceptii deformate. Cele mai cunoscute iluzii perceptive sunt cele vizuale. Explicatiile date sunt foarte diferite. Unii psihologi cred ca ele s-ar datora interventiei unor factori emotionali. Altii le pun pe seama tulburarilor miscarilor oculare.

Referitor la iluzii, Piaget vorbeste de existenta a doua categorii: iluzii primare, datorate efectelor de camp si iluzii secundare, care apar in timpul desfasurarii unor activitati. Cele mai multe apar ca urmare a efectului de contrast, iar Piaget le explica prin notiunea de "centrare", care inseamna fixarea unui singur element, a unei singure figuri o perioada mai lunga de timp, fapt care duce la supradimensionarea lui si la subdimensionarea celorlalte.

Iluziile sunt considerate cazuri particulare ale perceptiei, aducandu-se ca argument urmatoarele:

dependenta lor in functie de varsta, activitate profesionala sau de context socio-cultural;

aparitia iluziilor nu are loc in orice fel de conditii, ci in conditii bine determinate; astfel, se considera ca deformarile perceptive apar doar atunci cand intervin factori perturbatori la nivelul obiectului, subiectului sau al contextului;

posibilitatea de corectare a iluziilor, chiar in timpul desfasurarii activitatii perceptive.

c) Perceptia ca expresie a personalitatii

Aceasta abordare largeste perspectiva de interpretare a perceptiei, exprimand faptul ca in cunoastere, pe primul plan trec factorii de personalitate, obisnuintele, mentalitatea, interesele, prejudecata, habitudinile (deprinderile), care influenteaza reflectarea realitatii inconjuratoare.

Din aceasta perspectiva, se pot distinge    2 tipuri de personalitate: una sincretica (globala) si una analitica (pe parti). Aceste dimensiuni contureaza in perspectiva ceea ce psihologii numesc stilul cognitiv al unei persoane.

2. Factorii perceptiei

Perceptia, fiind un proces relational, este influentata de o serie de factori pe care in mod obisnuit ii impartim in factori interni si externi. Factorii externi fac trimitere la anumite caracteristici ale stimulului, cum ar fi intensitatea, durata sau frecventa. Din perspectiva intensitatii, cercetarile experimentale confirma faptul ca o perceptie optima este asigurata de intensitatea medie a stimulului.

In privinta duratei, subliniem ca daca ea ar scadea sub o anumita limita, identificarea si interpretarea stimulului ar fi mai dificile. Daca depaseste o anumita durata, imaginea devine stearsa datorita fenomenului de saturatie.

Din perspectiva frecventei, se poate percepe mai repede un stimul repetat la intervale scurte de timp, decat altul care apare la intervale mai mari de timp.

Factorii interni: desi foarte multi la numar, ei pot fi grupati in jurul unui set care exprima o stare de pregatire interna a subiectului in vederea desfasurarii activitatii perceptive. Setul indica predispozitia de a orienta activitatea intr-o anumita directie, este o stare de asteptare a subiectului care poate avea efecte pozitive (cumulare pozitiva), efecte negative (cumulare negativa) sau de transformare.

Factorii relationali exprima relatia directa dintre particularitatile stimulului si cele ale starii subiective, care influenteaza in mare masura corectitudinea si complexitatea perceptiei.

Predominanta unora sau altora dintre factori se soldeaza cu aparitia unor forme diferite de comportament, dintre care amintim:

r      comportamentul de detectare si diferentiere corecta sau adecvata a insusirilor stimulului;

r      comportamente oscilatorii, dependente de starile interne ale subiectului;

r      comportamente corective;

r      comportamente de clasificare a obiectelor dupa anumite criterii sau o identificare categoriala.

Actiunea corelata a acestor factori duce la elaborarea formelor complexe ale perceptiei.

3. Legile perceptiei (Gestaltismul)

a) Psihologia formei

Gestaltismul, prin reprezentantii sai a argumentat ca perceptia dispune de o serie de legitati, considerand intregul ca preexistent al partilor. Gestaltistii sustin ca perceptia este o forma si prin urmare, se supune legilor acesteia si nu poate fi explicata pe baza legii asociatiei.

Principiile formulate de gestaltisti sunt:

Legea proximitatii: exprima faptul ca elementele apropiate sunt percepute ca apartinand aceleiasi forme;

Legea similaritatii: elementele asemanatoare sunt percepute ca apartinand aceleiasi forme;

Legea continuitatii: elementele orientate in aceeasi directie tind sa se organizeze in aceeasi forma;

Legea inchiderii: tendinta de a evita lacunele intr-o activitate perceptiva;

Legea simetriei: obiectele care au una sau doua axe simetrice constituie o forma buna sau aceeasi forma.

b) Legile perceptiei

Legea integralitatii perceptive - perceptia creeaza constiinta unitatii si integralitatii obiectului, astfel ca ea nu opereaza cu insusiri izolate, ci cu obiecte unitare;

Legea structuralitatii perceptive - subliniaza faptul ca insusirile unui obiect numai impreuna organizate si ierarhizate creeaza efecte, relevand totodata ca nu toate insusirile sunt la fel de importante, existand o ierarhie a lor;

Legea selectivitatii perceptive - este expresia caracterului activ al omului in timpul activitatii perceptive, exprimandu-se in faptul ca nu sunt percepute toate obiectele si nici toate insusirile unui obiect, ci doar o parte a lor, care poseda forta senzoriala sau sunt semnificative pentru subiect.

- explica aparitia obiectului si a fondului in perceptie, subliniind totodata relatiile dinamice dintre acestea, care sunt dependente de intensitatea stimulului, de miscarile lui, de contrastul cromatic, de indicatia verbala sau de reactualizarea unei scheme perceptive anterioare;

Legea constantei perceptive - se refera la mentinerea unei imagini, chiar daca intervin factori ce determina variabilitatea ei. Constanta obiectului se contureaza foarte de timpuriu in ontogeneza si evolueaza treptat, gratie invatarii si maturizarii;

Legea semnificatiei - semnaleaza faptul ca se percep mai bine, mai rapid, mai corect obiectele care au o anumita valoare. semnificatie pentru subiect;

Legea proiectivitatii perceptive - semnifica faptul ca desi imaginea perceptiva se elaboreaza cortical, ea este proiectata la nivelul obiectului, realizandu-se sinteza corticala.