PSIHODRAMA

PSIHODRAMA

Elaborata de Moreno, psihiatru nascut in Romania in 1898, psihodrama isi gaseste sorgintea in personificarea dramatica antica, in teoriile si principiile jocului si in psihoterapia de grup. Din perspectiva etimologica, psihodrama este metoda care, prin actiune, confera autenticitate sufletului. Din perspectiva terapeutica, psihodrama consta in dezvoltarea unei sisteme de metode ce permite medicului si Ego-urilor auxiliare sa patrunda in universul pacientului, in incercarea de a-l popula cu imagini interiorizate, care au avantajul de a nu fi total iluzorii si de a nu apartine total realitatii. Denumita si "teatru terapeutic" sau "sociodrama", psihodrama poate fi definita si ca o metoda de psihoterapie in grup, care prin jocul psihodramatic exploreaza relatiile interpersonale, conflictele si problemele emotionale in scop terapeutic.

Principiile psihodramei

1. Viata ca model terapeutic

Principalul obiectiv al psihodramei, devenit apoi principiu al metodei, consta in construirea unei situatii terapeutice, care sa integreze toate modalitatile de viata si de existenta, incepand cu cele universale, ca: timpul, spatiul, realitatea si pana la detaliile vietii personale.

2. Actiunea, miscarea

Acesta se instituie un alt principiu al psihodramei, care ar distinge-o de celelalte metode psihoterapeutice si in primul rand de psihanaliza, care sunt bazate pe cuvant. În loc sa vorbeasca de conflicte, pacientul le exteriorizeaza prin jocul dramatic si expresivitatea mimico-gestuala.

3. Prezentificarea

Indiferent de momentul in care s-a petrecut situatia in cauza, pacientul o prezinta si o interpreteaza in prezent. Prezentand datele, faptele si situatiile conform principiului "acum si aici" se pastreaza spontaneitatea si autenticitatea pacientului, acestea avand astfel posibilitatea de a percepe, actiona si simti, de a retrai situatiile sale de viata.

Psihodrama intre psihoterapia individuala si cea de grup

Spre deosebire de celelalte psihoterapii, psihodrama pune in locul comunicarii verbale mijloace actionale susceptibile de a reda mai autentic experiente interne si externe traite. Moreno considera ca in timpul unei sedinte de psihoterapie, pacientul poate avea o traire atat de intensa, incat cuvantul devine insuficient ca s-o exprime. În plus, pacientul simte nevoia ca situatia pe care vrea s-o exprime sa fie vie si de aceea, el reconstituie si structureaza un episod de viata intr-o forma mai reala, cu mai mare exactitate decat ii permite comunicarea verbala.

În mod obisnuit, psihodrama se prezinta ca o psihoterapie de grup, in cadrul careia, in jurul protagonistului, ceilalti pacienti adopta roluri de Ego-uri auxiliare. Cu alte cuvinte, desi actiunea este centrata asupra unui ins, ea ii implica si pe ceilalti membri ai grupului, care obtin astfel prin functia lor auxiliara un beneficiu terapeutic.

Desi se considera ca psihodrama constituie o forma a psihoterapiei de grup, totusi ea poate fi aplicata si ca psihoterapie individuala cu un pacient si terapeutul sau.

Rolurile in psihodrama

În psihodrama, rolul este definit ca forma actuala si tangibila pe care o ia Sinele individual sau ca forma de functionare pe care si-o asuma o persoana intr-un moment specific, cand reactioneaza la o situatie specifica, in care sunt implicate alte persoane si obiecte.

Toti membrii grupului terapeutic, inclusiv psihoterapeutul isi asuma diverse roluri, fiind totodata si observatori. Rolurile intalnite in psihodrama sunt:

protagonistul sau pacientul index;

Ego-ul auxiliar;

Psihodramaturgul sau terapeutul.

Protagonistul

Este pacientul central. De cele mai multe ori, el alege situatia pe care o considera necesara pentru a fi pusa in scena. El ofera regizorului (terapeutului) informatii asupra situatiilor, evenimentelor, gandurilor si sentimentelor, ca si asupra simptomelor pe care le considera necesare spre a fi supuse interpretarii.

În masura in care el cunoaste membrii grupului, alege dintre acestia persoane care vor concretiza Ego-uri auxiliare. Orice psihodramatizare poate avea in vedere situatii trecute, prezente sau chiar viitoare. Daca in situatia aleasa pentru psihodramatizare, pacientul a fost singur, atunci el o poate interpreta singur, dupa cum daca au fost implicate mai multe persoane, acestea pot fi ilustrate in interpretare prin Ego-uri auxiliare. Mentionandu-se in plan secund, terapeutul totusi poate interveni si face recomandari pentru o cat mai autentica psihodramatizare.

Identificarea cu protagonistul este o expectatie necesara, iar cand nu apare in mod spontan, trebuie creata printr-o manevra regizorala. Pacientul trebuie sa simta ca si alti membri ai grupului au probleme asemanatoare si ca acest mod de identificare extinde aria perceptiilor interpersonale, sporind coeziunea grupului.

Egoul auxiliar

Egoul auxiliar

Teatrul psihodramatic nu se poate desfasura in bune cand daca personajele cu care protagonistul a fost sau se afla in relatie nu sunt reprezentate pe scena ca interlocutori viabili. Definit ca un    membru al grupului care reprezinta ceva sau pe cineva din experienta protagonistului, egoul auxiliar poate interpreta o perosana din viatapacientului dupa cum poate portretiza o halucinatie, o idee deliranta, un simbol sau o atitudine.

Cu ajutorul egourilor auxiliare protagonistul joaca planul vietii sale indiferent cum se alcatuieste acest planin situatia prezenta. Ego-urile auxiliare ofera structura actiunii psihodramatice dar in acelasi timp fac lumea protagonistului reala si concreta. Ego-ul auxiliar determina exprimarea sentimentelor necunoscute si gandurilor nerostite pe care doua persoane legate printr-o situatie de viata le au una fata de cealalta completand astfel tabloul despre celalalt in mintea fiecaruia.

Folosirea egou-rilor auxiliare permite explicarea unei largi game de efecte terapeutice disponibile in psihodrama. De regula se recomanda ca persoana din grup aleasa ca ego auxiliar sa prezinte probleme asemanatoare sau inrudite cu acelea ale pacientului pentru a se obtine nu beneficiu terapeutic.

Dublura

Un alt personaj in psihodrama este dublura care este de fapt un ego auxiliar care interpreteaza ce gandeste sau ce simte pacientul. Dublura poate sta in spatele protagonistului sau poate mima comportamentul acestuia. De fapt dublura este utilizata pentru a putea patrunde mai profund in problematica psihologica a pacientului

Acest ego auxiliar confera pacientului un al doilea ego care actioneaza ca si cum ar fi insasi acea persoana. Acest ego il dubleaza pe pacient si il ajuta sa sesizeze si sa constientizeze propriile probleme. În unele cazuri se recurge la dublura multipla cand fiecare dintre acestea interpreteaza un aspect al personalitatii pacientului. Alteori fiecare dublura ia o anumita ipostaza cronologica a pacientului.

Oglinda

Un alt rol este atunci cand pacientul este incapabil sa se reprezinte pe sine, rolul sau este jucat de un ego auxiliar. Acest ego auxiliar interpreteaza comportamentul pacientului incercand sa exprime sentimentele lui, prezentandu-i-le ca intr-o oglinda. Atunci cand considera "oglinda", poate fi exagerata pentru a-l stimula pe pacient si a-l determina sa renunte la pasivitatea de spectator si sa intervina in corectarea reprezentarii oferite de "oglinda" pentru a face cat mai fidela gandirii sale.

Tocmai de aceea, prin metoda oglinzii, protagonistul plasat in postura de obsevator se percepe prin imaginea oferita de egoul auxiliar, descoperindu-si aspecte care pana atunci i-au fost necunoscute.

Televiziunea

Acest nou mijloc regizoral folosit in jocul psihodramatic este de natura sa lase in umbra "tehnica oglinzii" intr-adevar, a-ti observa propria conduita (la televizor) este o experienta diferita de aceea prin care un membru al grupului cauta sa exprime comportarea ta prin tehnica oglinzii. Actiunea interpersonala poate fi examinata in detaliu mai ales cand se folosesc metode de play back pe banda video, situatie in care membrii grupului pot face observatii atente asupra comportamentului celorlalti.

Terapeutul

Este denumit si regizor, monitor sau lider, este un participant la jocul psihodramatic, exercitand totodata o functie catalitica a tensiunilor care apar in grup. Daca nu este greu de invatat psihodrama, practicarea ei reclama abilitati speciale, care impun atat instruirea in psihoterapia individuala si de grup, cat si o experienta psihodramatica personala. Tocmai de aceea, dintre toate metodele de psihoterapie, psihodrama reclama cea mai inalta competenta din partea psihoterapeutului. Astfel, ca un veritabil conducator de joc, el trebuie sa sesizeze motivele si intentiile protagonistului, sa le incorporeze in actiunea psihodramatica, sa identifice jocul cu viata subiectului pe care trebuie sa-l mentina in permanent contact cu publicul.