Teoriile asociationiste

Teoriile asociationiste

Vastitatea domeniului invatarii, multimea cercetarilor efectuate pe oameni si animale, diversitatea conceptiilor cercetatorilor justifica diversitatea teoriilor despre invatare.

Cea mai veche si cea care si-a castigat cei mai multi adepti este categoria teoriilor asociationiste sau ale conditionarii, formulate in termenii relatiei S - R    (stimul-raspuns).

De numele lui I. P. Pavlov (1903, 1932, 1936) este legata conditionarea clasica, in care raspunsurile organismului pot apare, nu numai la stimularea prin agenti absoluti (reflex innascut, neconditionat), ci si la agenti care actioneaza inainte sau simultan cu acestia (reflex conditionat). Diferitele forme de conditionare realizate experimental de catre Pavlov si colaboratorii sai au permis descifrarea unor complicate mecanisme corticale care stau la baza invatarii animale si umane. Astfel, printr-un experiment realizat in 1927, Pavlov a constatat ca daca un semnal oarecare, de pilda o sonerie, este actionat in momentul in care unui caine i se prezinta hrana si, daca acest ansamblu de evenimente se repeta de mai multe ori, cainele ajunge sa saliveze numai la auzul soneriei. In vreme ce salivarea la vederea hranei poate fi considerata un raspuns neconditionat, salivarea la auzul soneriei trebuie insusita ca un raspuns conditionat. Aceasta insusire se produce prin prezentarea concomitenta, intr-un numar de incercari, a noului semnal (soneria) si a hranei; astfel se constituie o noua legatura de tipul S - R.

J.B. Watson (1913,1919) intemeietorul behaviorismului, si-a bazat conceptia pe conditionare, prin stabilirea unei relatii de tipul S - R, care este mai mult expresia unui fenomen de transfer ce apare la nivelul comportamentului si mai putin al procesului fiziologic subiacent.

Watson a realizat un experiment riscant pentru a demonstra acest lucru. El a folosit ca subiect experimental un baietel de un an si jumatate, numit Albert, care era atasat de un iepure alb si a incercat sa-i produca o fobie fata de acest animal. Experimentatorul a reusit sa faca acest lucru prin producerea unui zgomot puternic care l-a speriat pe Albert, ori de cate ori copilul se indrepta spre animal. Putem exprima acest fapt in terminologia pavloviana, spunand ca zgomotul puternic era stimulul neconditionat care provoca un reflex de teama; dupa ce zgomotul puternic a fost 'asociat' cu iepurele de mai multe ori, Albert a manifestat o frica fata de animal; el a invatat, printr-un proces de conditionare, sa se teama de un obiect pe care il indragise mai inainte.

Watson a facut, apoi, cea de a doua parte a experimentului sau, aceea de a-l dezvata pe Albert de teama conditionata. Pentru aceasta, el a plasat animalul la o oarecare distanta de copil, in timp ce-l hranea pe cel din urma cu ciocolata. Treptat, animalul a fost mutat tot mai aproape de Albert, pana s-a atins un punct in care baiatul putea sa tolereze o apropiere de animal.

Watson neaga categoric rolul dominant a activitatii nervoase superioare si, intreg centrul de greutate al activitatii fiziologico-psihice este deplasat de la centru spre efector. Totul se reduce la mecanismul S - R, in afara caruia nu mai exista nimic, Watson ignora faptul ca intre S si R se interpun o serie de procese nervoase intermediare care pot intensifica sau atenua reactia.

De asemenea, dupa Watson, fiinta vie, in lupta sa cu mediul inconjurator nu poate realiza niciodata unitatea, dualismul organism-mediu ramanand o realitate permanenta.

E. C. Thorndyke (1913,1932) este cunoscut ca exponent al teoriei intaririi legaturilor, subliniind natura comportamentala a conexiunii S-R, formuland legea efectului ca factor principal al intaririi, in cazul unei stari de satisfactie. Invatarea apare ca urmare a unei probabilitati crescute de aparitie a raspunsului in prezenta unei situatii, ca urmare a fixarii preferentiale, in dauna altora. E.C. Thorndyke a caracterizat comportamentul de incercare-eroare, in care prima aparitie a actului intarit, deci invatat, se produce ca urmare a diferitelor raspunsuri posibile la situatia stimul (invatarea prin selectare si conexiune). Confruntat cu o situatie noua si daca are si motivatia necesara, cel ce invata se angajeaza in diverse 'incercari' in vederea obtinerii unei satisfactii. Mai curand sau mai tarziu, dar in mare masura din intamplare, el da o serie de raspunsuri de natura sa duca la satisfacerea trebuintei. Raspunsurile specifice care sunt imediat urmate de satisfacerea trebuintei (de exemplu hrana) se dovedesc mai 'rezistente' decat altele, in timp ce raspunsurile nespecifice tind sa-si scurteze durata sau sa dispara complet. La incercari ulterioare aceste 'erori' slabesc treptat, pana la incetare, in timp ce raspunsurile corecte se intaresc progresiv.

B.F. Skinner (1935, 1938) se situeaza tot pe pozitiile behaviorismului, ale faptelor observabile fizic, fara analiza substratului fiziologic. El imparte comportamentul in comportament de raspuns, cand un stimul cunoscut produce un raspun si comportament operant, cand apare un raspuns spontan pentru un stimul care nu se cunoaste sau nu este controlat de experimentator. In primul tip de comportament se aplica schema conditionarii clasice pavloviste, iar in cel de al doilea, unde conditionarea raspunsului se leaga de intarire, conditionarea este instrumentala sau operanta.

Un exemplu va facilita intelegerea acestui tip de invatare: animalul de experienta este inchis intr-o cusca unde se afla un dispozitiv de declansare a hranei. Cand animalul actioneaza (intamplator) dispozitivul, apare hrana. Dupa un numar de incercari el invata cum trebuie sa actioneze pentru a obtine hrana. Intre raspunsul conditionat (actionarea mecanismului) si intarire (hrana) nu este o legatura naturala, caci animalul a actionat intamplator. Acest raspuns nu este de tip salivar, ca in conditionarea clasica, ci este de tip operant, prin faptul ca determina aparitia hranei; el are, deci, efect asupra mediului care 'rasplateste' organismul pentru producerea acestui raspuns. Comportamentul este produs deci de organism, nu de stimul. Skinner cerceteaza, in continuare forta operanta a raspunsului prin probabilitatea (masurabila in ore) a reaparitiei lui pe baza unor trebuinte (de exemplu, foamea).

Aplicand teoria sa de invatare la individul uman, Skinner a construit masinile de invatat de tipul programarii lineare, la care intarirea este secundara (lauda, apreciere) in raport cu intarirea primara (hrana); cunoasterea rezultatelor in instruirea programata reprezinta un intaritor secundar.

E. R. Gutherie (1935) prezinta una din teoriile cele mai simple ale conditionarii clasice, numita si conditionarea prin contiguitate. Invatarea nu provine din intarire, ci din contiguitate: un raspuns care a aparut in prezenta unei combinatii de stimuli va tinde sa reapara intr-o situatie care produce stimulii respectivi. Recompensa sau satisfactia nu mareste posibilitatea producerii raspunsului, dar reduce posibilitatea aparitiei unuia neadecvat. Invatarea apare din stabilirea unui lant de conexiuni intre stimuli si ''patternurile' miscarilor.

Clark L. Hull (1943) a dat o alta directie explicatiilor conexioniste ale invatarii, prin teoria reducerii sistematice a tensiunii, pornind de la faptul ca organismul se afla intr-o stare de dezechilibru cu ambianta. Tendinta creaza o stare de tensiune asociata cu trebuinta, 'energizand' organismul. In acest proces, un obiect, o stare sau o conditie este realizata, ceea ce face sa se reduca tensiunea prin satisfacerea trebuintelor. Invatarea reprezinta, deci, consecinta faptului ca trebuinta este satisfacuta, fie direct, fie indirect. Hull introduce conceptul de variabile intermediare prin care incearca sa formuleze legi precise ale invatarii, care constau din starile persistente ale organismului plasate intre receptie si executie. In procesul invatarii performanta poate suferi scaderi, ca urmare a inhibitiei reactive, provocate de oboseala sau durere si care dispare prin odihna.

K.W. Spence (1956, 1960) si N. Miller (1967) continua conceptia lui Hull, primul considerand ca reducerea tensiunii produce cresterea potentialului activitatii prin cresterea motivatiei interne, iar N. Miller considera ca invatarea urmareste, in special, dezvoltarea unei cai efective de reducere a impulsurilor; unele dintre aceste impulsuri erau primare sau instinctive, cum ar fi foamea, setea sau apetitul sexual, in timp ce altele erau considerate secundare si anume, cele dobandite sau invatate. In societatile moderne impulsurile primare apar rar in forma lor initiala, iar omul se ocupa de transformarea lor in impulsuri secundare, cum ar fi cautarea unui statut social, obtinerea respectului etc.