PSIHOLOGIA PROCESELOR REGLATORII

PSIHOLOGIA PERSONALITATII

Recomandari bibliografice:

• A Adler - Cunoasterea omului Ed. I.R.I., 1997
• G Allport - Structura si dezvoltarea personalitatii Ed. Didact. si Pedag., 1980
• Ann Birch, - Diferente interindividuale Ed. Tehnica, 1999

Sheila Hayward

• H. Eysenck - Stucture Of Human Personality London, 1970
• P Fraisse, Jean Piaget - Esse? du Psichologie Experimentale

vol V - Personalite

• S Freud - Introducere in psihanaliza Ed. Didact. si Pedag., 1980
• M Golu - Dinamica personalitatii Ed. Geneze, 1993

- Fundamentele psihologiei - vol II

• Jean Paul Jus - Caracterologia Ed. Teora, 1994
• C Hall, G Lindzey - Theories of Personality New York, 1970
• Ghe Ionescu - Tulburarile personalitatii Ed. Asklepios, 1997
• K. Leonard - Personalitati accentuate Ed. Didact. si Pedag., 1980
• Ralph Linton - Fundamentul cultural al personalitatii Ed. Stiintifica, 1968
• Nicolae Margineanu - Psihologia persoanei Ed. Stiintifica, 1977

- Conditia umana    Ed. Stiintifica, 1973

• V Pavelcu - Cunoasterea de sine si

cunoasterea personalitatii Ed. Didact. si Pedag., 1982

• E Panfil, D Ogodescu - Persoana si devenire Ed. Stiintifica, 1976
• P Popescu Neveanu - Personalitatea si cunoasterea ei
• I Alexandrescu - Persoana, personalitate, personaj Ed. Lumina, 1988
• C Balaceanu, - Personalitatea umana, o interpretare

Edmond Nicolau    Cibernetica Ed. Lumina, Iasi, 1972

Ghe Zapan - Cunoasterea si aprecierea obiectiva

a personalitatii Ed. St. si Encicl., Buc, 1984

M Zlate - Eul si personalitatea Ed. TREI, 1999

Tematica semestrului II

Partea I - Obiectul personalitatii

Contextul istoric al constituirii acestei ramuri;

Relatia ei cu psihologia generala si cu celelalte ramuri ale psihologiei aplicate;

Relatia ei cu stiintele biologice si stiintele sociale;

Delimitari terminologice, acceptiuni ale termenului de personalitate, moduri de definire;

Partea a II-a - Principalele orientari metodologice in studiul personalitatii

Orientarea biologista: freudismul si biopsihologia contemporana;

Experimentalista;

Psihometrica;

Socio-antropologica;

Partea a III-a - Personalitatea ca sistem

Incadrarea sistemica a personalitatii pe baza aprecierilor de clasificare generala a sistemelor;

Raportul dintre nomotetic si idiografic in analiza personalitatii - rezolvarea antinomiei dintre cele doua directii;

Subsistemele structurale ale personalitatii:

dinamico-energetic (temperamentul);

conativ-relational (caracterul);

instrumental (aptitudinile);

Eul ca sistem integrator supraordonat al personalitatii;

Devenirea si tipologia personalitatii;

Tulburari semnificative ale personalitatii.

Psihologia personalitatii se prezinta astazi intr-o dubla ipostaza: de capitol integrator final al psihologiei generale si de ramura de sine statatoare a psihologiei.

Prima ipostaza o precede istoriceste pe cea de-a doua, respectiv dupa constituirea psihologiei ca disciplina de sine statatoare s-a simtit nevoia ca pe langa analiza diferitelor functii si procese psihice particulare luate in sine sa se incerce o sinteza a lor pentru a putea raspunde mai bine la intrebari legate de mecanismele si de legitatile comportamentului si activitatii omului ca tot unitar.

Pentru a se raspunde acestei necesitati s-a apelat la un termen care exista demult in vocabular, termenul de personalitate, care a fost acceptat pentru a evidentia caracterul de intreg, de unitate functional-dinamica a omului si pentru evaluarea conduitelor si comportamentelor sale in cadrul diferitelor situatii de mediu. De aceea acest termen a generat un capitol in cadrul psihologiei generale, care va subsuma acele componente considerate a fi rezultatul interactiunii si integrarii tuturor functiilor si proceselor psihice particulare, in proportii diferite si cu grade de intensitate diferite.

Aceste componente au fost considerate: temperamentul, caracterul si aptitudinile. Deci, niciuna dintre aceste componente nu este reductibila la un proces psihic particular oarecare, ci fiecare din ele apare ca o sinteza sui generis a diferitelor procese psihice particulare (in unele dintre ele, cum este temperamentul, predomina componentele de ordin energetic, emotional, motivational, in altele, cum este caracterul, predomina componentele de ordin axiologic evaluativ, iar in altele, cum sunt aptitudinile, predomina componentele de ordin cognitiv). Dar in fiecare dintre ele gasim prezente printr-o anumita dimensiune toate tipurile de procese psihice pe care le-am studiat pana in prezent.

Ca ramura distincta a psihologiei, psihologia personalitatii a inceput sa se inchege abia in deceniul al treilea al secolului XX; punctul de pornire al acestei ramuri il reprezinta lucrarea psihologului german William Stern, "Personalitatea umana", elaborata in 1923. Aici Stern formuleaza prima definitie generalizata a notiunii de personalitate: unitate multiforma dinamica si in acelasi timp un fel de etalon ideal spre care tinde fiecare individ, fara insa a-l atinge pe deplin niciodata.

Aceasta lucrare a capatat o rapida raspandire, mai ales in America, astfel ca in anii '30, un grup de cercetatori americani a elaborat si inaugurat noua ramura a psihologiei generale, intitulata psihologia personalitatii. In perioada de ideologizare a psihologiei (perioada comunista) aceasta ramura era considerata ca o forma de diversiune burghezo-capitalista, considerandu-se ca de personalitate se ocupa numai o anumita ideologie, pentru a impune o elita omului de rand, omului obisnuit. Asa se face ca in planurile noastre de invatamant psihologia personalitatii a putut sa-si faca aparitia abia destul de recent.

In prezent psihologia personalitatii a atins un nivel destul de inalt de dezvoltare si ea este considerata ca un corolar al intregii psihologii, sustinandu-se ideea ca stiinta ultima a conoasterii psihologice trebuie sa o reprezinte personalitatea.

Ca sfera psihologia personalitatii tinde sa subordoneze toate celelalte ramuri concrete ale psihologiei si sa emita o teorie generala exhaustiva despre om. Alaturi aproape de psihologia personalitatii ar sta psihologia diferentiala (de fapt cele doua discipline sunt considerate coextensive, pentru ca niciuna dintre ele nu poate sa opereze singura, pe terenul concret al problematicii personalitatii). Psihologia personalitatii nu trebuie si nu poate sa neglijeze dierentele care exista intre indivizi iar psihologia diferentiala nu poate sa ignore descoperirea unor comunalitati sau asemanari intre indivizi. De aceea uneori intalnim expresia "psihologia personalitatii si diferentiala", care le integreaza in aceeasi schema logica.

In psihologia personalitatii problema de inceput se refera la delimitarile de ordin terminologic si ale planurilor de abordare. In limbajul curent se intalnesc termeni care au conotatii mai mult sau mai putin apropiate, care fac ca uneori ei sa fie substituiti unii altora, fara un temei logic, obiectiv:

individ

persoana

personalitate

personaj

Pe baza anumitor criterii de continut si de sfera, intre acesti termeni care pot parea sinonimi, exista diferente care fac ca fiecare dintre ei sa fie legat de o alta realitate concreta.

Individ este un termen folosit pentru a desemna orice organism viu care apare in cursul evolutiei biologice si ca rezultat al procesului de adaptare la mediu. Termenul ca atare vine de la latinescul individio = indivizibil, astfel prin individ intelegandu-se o entitate nedezmembrabila (Hegel spunea: totul organic sau intregul organic) care este realizat pe baza unui inalt mecanism de integrare si fuzionare a partilor componente. In aceasta acceptiune termenul de individ se aplica tuturor fiintelor vii, de la plante pana la om. In cazul omului, cand folosim termenul de individ se presupune ca ne referim la esenta lui biologica, la unitatea lui morfologica si functionala determinata biologic. De la termenul individ a derivat termenul individualitate. Aceasta exprima faptul ca in cursul existentei sale orice individ parcurge un proces de diferentiere, de diversificare a organizarii structural functionale care duce la o ierarhizare si integrare specifice care fac ca un individ sa se deosebeasca de altul (individualitatea exprima acel atribut al organizarii structural-functionale interne care face ca un individ sa se distinga de altii din aceeasi specie si sa reprezinte un dat unic si ireductibil). Individualitatea este de asemenea valabila si aplicabila in caracterizarea tuturor organismelor vii (chiar la nivelul inferior indivizii se diferentiaza prin modul organizarii lor structurale interne). La om se trece de la individualitatea biologica la una de tip psihologic; vorbim de particularitati psiho-individuale.

Persoana reprezinta corespondentul in plan social al individului din plan biologic. Termenul desemneaza asadar individul uman ca entitate concreta intr-un cadru relational dat, asa cum este perceput de cei din jur si asa cum se traieste el pe sine. Prin continut, termenul de persoana include ansamblul insusirilor psihice, care asigura adaptarea la mediul social istoric si in cadrul acestor insusiri se subliniaza necesitatea prezentei componentelor de ordin superior constient. Se afirma astfel ca omul este persoana in virtutea faptului ca isi defineste constient atitudinile fata de realitate. Spre deosebire de individ, care este rodul evolutiei biologice, persoana este considerata produs al dezvoltarii social istorice. Acest atribut de persoana nu este dat prin nastere; el se dobandeste treptat in ontogeneza, gratie procesului de socializare. De asemenea, acest atribut se poate pierde in anumite boli psihice care se caracterizeaza prin alterarea eului, a imaginii de sine, a autoperceptiei si a perceptiei realitatii inconjuratoare.

"Personalitate" este un termen derivat din termenul "persoana" caruia i se asociaza o nota de valoare. El exprima organizarea superioara a persoanei. Lersch arata ca persoana se refera la forma fundamentala a fiintei umane si ea trebuie studiata de psihologia generala; personalitatea se refera la particularitatile psihice individuale, la ceea ce il distinge si il detaseaza pe un om de altii. Cineva este personalitate numai comparativ cu altii. Esential deci in acest context este faptul ca notiunea de personalitate tinde sa se lege de existenta unei componente si a unei dimensiuni axiologice, de valoare (spre deosebire de persoana).

"Personaj" are 2 laturi:

- exprima modul de manifestare in afara (in comportament) al persoanei si personalitatii;

- desemneaza persoana aflata in rol:

Omul indeplinind mai multe roluri, se manifesta prin mai multe personaje. Se disting:

personaje sociale - care joaca rolurile impuse sau acceptate de societate;

personaje volitive - care joaca rolurile pe care si le impun singure, conform propriilor aspiratii;

personaje masca - care joaca roluri straine personalitatii lor, tocmai pentru a-si ascunde propria personalitate.

Personajul traieste prin prezenta persoanei. Persoana, la randul ei se exprima prin personaj si chiar sufera anumite schimbari prin intermediul acestuia. Jucand un rol, personalitatea interna ca stare a individului poate sa se modifice prin continutul si semnificatia acelui rol.

Sunt trei acceptiuni in care se utilizeaza notiunea de personalitate:

planul antropologic si acceptiunea antropologica

planul psihologic si aceptiunea psihologica

planul axiologic si acceptiunea axiologica

1. In planul antropologic se urmareste a se evidentia aspectele determinante esentiale ale omului ca realitate. In cadrul acestei stiinte generale despre om (antropologia), se diferentiaza mai multe ramuri:

- Antropologia tipica - vizeaza determinarea caracteristicilor bioconstitutionale specifice omului si in cadrul careia se stabileste o anumita tipologie umana;

- Antropologia culturala - urmareste stabilirea unei anumite corespondente intre modelele si stilurile de cultura si natura personalitatii umane;

- Antropologia filosofica - se preocupa cu precadere de gasirea raspunsului la intrebarile "care este esenta umana?", "care este sensul vietii omului pe pamant?".

Pentru psihologie o implicatie mai mare o are aceasta a treia ramura a antropologiei pentru ca ea tinteste la gasirea raspunsurilor la intrebarile cardinale legate de continutul si determinarile interne ale personalitatii. In cadrul acestei ramuri distingem doua orientari:

Traditionalismul - pledeaza pentru existenta unei esente imanente a omului, care este predeterminata si care se impune ca un fel de dat oricarui individ, oricarei persoane. Intreaga filosofie clasica s-a invartit in jurul acestei probleme, a definirii esentei umane si in functie de directia pe care s-a pus accentul, avem de-a face cu orientarile:

irationaliste, care considerau ca esenta umana consta in instincte (freudismul);

rationaliste, care sustineau ideea ca esenta umana consta in ratiune, in capacitatea de discernere, recunoastere, interpretare si explicare a realitatii.

Existentialismul isi centreaza eforturile pe problema: "care este sensul vietii omului?", subliniind conflictul permanent care se stabileste intre ceea ce doreste omul si ceea ce ii ofera realitatea in care traieste, situatiile existentiale in care este el inclus. Esenta omului nu consta intr-un dat a priori ci consta in modul in care se deruleaza aceasta relatie conflictuala dintre el si realitatile inconjuratoare. Fata de aceste realitati se desprind doua tipuri de reactii posibile:

protestatare - omul protesteaza fata de ceea ce intalneste in calea aspiratiilor sale;

de alienare - omul se abandoneaza in alte manifestari decat cele activ transformatoare, unele din aceste manifestari fiind patologice (nevrotice si psihotice).

In acceptiunea antropologiei filosofice personalitatea se considera a fi expresia unui ansamblu de relatii sociale, cu incarcatura diferita de semnificatii si efecte asupra individualitatii. Personalitatea se si defineste ca ansamblu al relatiilor sociale pe care individul si le aproprie si le interiorizeaza transformandu-le in matrice interne de calauzire in lume.

2. In acceptiunea psihologica termenul de personalitate se leaga de dezvaluirea si analiza caracteristicilor si legitatilor conditiilor si structurilor interne, incercandu-se a se gasi raspunsuri la intrebari privitoare la originea acestor conditii interne, la naturalor si la rolul pe care il indeplinesc. Conditiile interne sunt considerate ca fiind insusiri si formatiuni psihice sintetice, integratoare, care satisfac urmatoarele cerinte:

sa dispuna de o relativa stabilitate (de aici necesitatea ca in studiul personalitatii sa se puna in evidenta invariantii ei principali, definitorii);

sa rezulte din condensarea si integrarea diferitelor functii si procese psihice particulare;

sa posede un anumit grad de generalitate (adica sa se evidentieze intr-o multitudine si diversitate de situatii);

sa fie esentiale (adica sa raspunda la intrebarile: "de ce?" si "cum?";

sa posede un anumit grad de plasticitate, care sa asigure posibilitatea adaptarii la noi situatii si la noi conditii.

Pe aceasta acceptiune psihologica se dezvolta problematica psihologiei personalitatii.

Acceptiunea axiologica (axiologia = stiinta care se ocupa cu studiul valorilor) considera personalitatea ca prima valoare, valoarea suprema. Personalitatea = o valoare morala, sociala, culturala. Personalitatea devine atunci cand se produce saltul de la ipostaza de consumator de valori la cea de producator de valori. Astfel personalitatea se asociaza cu existenta unor calitati de distinctie sau de rang. Axiologia impune necesitatea gasirii unor criterii de diferentiere si clasificare valorica a personalitatii. Psihologia nu pune conditia existentei acestor atribute de distinctie.

Sfera notiunii psihologice de personalitate este mai larga decat sfera notiunii axiologice de personalitate. Din axiologie se desprind personalitatile istorice, politice, stiintifice, culturale etc. In psihologie termenul are o aplicatie mai larga, el folosindu-se pentru a desemna orice individ normal (fara alterari psihice) care este membru al unei comunitati, care traieste si actioneaza in cadrul unui anumit mediu socio-cultural. Ca atare, sensul psihologic al notiunii de personalitate impune respectul asa numitei demnitati personale, care este un atribut al fiecarui individ.

Cele tei planuri, antropologic, psihologic si axiologic, nu sunt disjuncte intre ele, ci sunt complementare; analiza intr-un plan nu poate fi considerata completa daca nu se face referire si la celelalte planuri. Toate cele trei acceptiuni luate impreuna reusesc sa realizeze tabloul unitar general al realitatii pe care o numim personalitate. Din corelarea lor desprindem urmatoarele concluzii referitoare la realitatea personalitatii:

personalitatea este o entitate bio-psiho-socio-culturala, realizata prin indivizi vii, concreti;

personalitatea este purtatoarea si executoarea functiilor epistemice, pragmatice si axiologice, adica este fiinta care cunoaste, actioneaza si valorizeaza, transformand pe aceasta baza lumea si pe sine insasi;

personalitatea este produsul si producatoarea de imprejurari de medii, ambiante si situatii sociale; omul asimileaza dar si creeaza imprejurarile, le dirijeaza si le stapaneste, le modifica atunci cand acestea nu mai corespund nevoilor sau aspiratiilor sale.

In perioada de inceput a constituirii si afirmarii psihologiei personalitatii ca ramura distincta, s-au conturat si s-au confruntat doua paradigme antagonice: nomotetica (nomos = lege) si idiografica (idios = propriu, specific).

Potrivit paradigmei nomotetice obiectul principal de studiu al psihologiei personalitatii trebuie sa-l reprezinte dezvaluirea si formularea unor legi generale universal aplicabile tuturor indivizilor, indiferent de timp si de loc. Aceasta paradigma reia imperativul cunoasterii stintifice pozitive, care a fost impus de stiintele naturii (stiintele exacte) potrivit caruia cunoasterea trebuie sa se finalizeze prin gasirea si formularea unor legi cu sfera generala de aplicare si individualul trebuie explicat exclusiv pe seama si prin intermediul generalului (individualul nu are nimic in plus fata de ceea ce ofera generalul).

In cadrul acestei orientari, ca atare, problemele concrete care au facut obiectul preocuparilor s-au referit la evidentierea, stabilirea trasaturilor si caracteristicilor comune si la formularea unui model abstract al personalitatii, care se punea ca o eticheta peste realitatile individuale. Faptul ca apareau discrepante era considerat secundar si el putea fi depasit prin largirea bazei empirice a generalizarilor.

Paradigma idiografica sustine, dimpotriva, ca obiectul principal de studiu al psihologiei personalitatii trebuie sa-l constituie evidentierea, descrierea si explicarea a ceea ce este individual, specific si unic; adica a putea gasi raspuns la intrebari concrete de genul: "de ce persoana x, in situatia y, a actionat asa si nu in alt fel?", "de ce persoana x iubeste persoana y si nu persoana z?". Aceasta paradigma a fost dedusa din cadrul asa numitelor stiinte istorice, calitativiste, si din cadrul artei, de unde si tentativa de a defini psihologia personalitatii ca fiind un fel de arta. Metoda principala de studiu pe care o recomanda paradigma idiografica este cea biografica si comparativa. Studiul evenimentelor vietii, care poarta o anumita incarcatura de semnificatie, poate sa ofere datele necesare pentru a intelege si explica de ce personalitatea concreta data este asa si nu alt fel. Aceasta paradigma absolutizeaza deci statutul individualului, minimalizandu-l pe cel al generalului.

Aceasta disputa dintre cele doua paradigme s-a mentinut pana la sfarsitul primei jumatati a secolului XX (pana prin anii '60). Analizele ambelor paradigme au condus cu timpul la concluzia ca nici una, nici cealalta nu este infailibila si acceptabila pentru specificul problematicii personalitatii.

Referindu-se la aceasta disputa, marele psiholog francez Pieron sublinia ca individualul rupt de general si neraportat la el risca sa ramana neiteligibil, inexplicabil; orice explicatie presupune o operatie de raportare a ceva la altceva. In acelasi timp, generalul rupt de individual risca sa sertansforme intr-o schema moarta, abstracta, care nu-si gaseste corespondenta in nici un punct al realitatii.

Singura modalitate valabila din punct de vedere metodologic este cea care permite o buna corelare a celor doua planuri, general-universal si individual-concret. Aceasta modalitate a inceput sa se cristalizeze in a doua jumatate a secolului XX si ea a fost intitulata idiotetica. Ideea de baza a acestei noi paradigme este aceea ca in studiul personalitatii trebuie sa fim in egala masura preocupati de aspectele generale, universale, si de cele diferentiale, individuale si specifice. Asa numitele universalii din care este alcatuita fiinta umana si care exista atat in plan biologic cat si in plan psihologic duc in cursul personogenezei la configuratii mai mult sau mai putin diferite. De aceea, pentru a raspunde la intrebarea "ce este personalitatea ca realitate vie, concreta?", nu este suficient sa cunoastem care sunt aceste universalii ale structurii umane, care este genomul uman si care sunt componentele biologice sau psihice generale, ci trebuie sa cunoastem si configuratiile care rezulta din combinarea acestor universalii. Pot sa existe la doi indivizi aceleasi universalii, dar modul lor de combinare si de articulare sa fie diferit. Asa cum arata realitatea, aceste combinatii si articulari au un registru infinit, ceea ce face sa nu existe doi indivizi absolut identici.

Asadar, concluzia este ca trebuie sa abordam, sa incercam sa intelegem si sa explicam personalitatea combinand atat generalul cat si individualul.

Mirela Dima - grupa II

Tel: 0723239100