Personalitatea cadrului didactic - Educatorul si continutul activitatii sale

Personalitatea cadrului didactic

Educatorul si continutul activitatii sale

Educatorul este o persoana ce detine o calificare in domeniul invatamantului si educatiei si exercita o influenta pozitiva asupra unui individ sau asupra unei colectivitati (Salade, 1995). Dictionarul de pedagogie (1979) defineste educatorul ca "o persoana ce raspunde de exercitarea unor influente educative de natura sa conduca la dezvoltarea unor fiinte umane".

Profesorul/educatorul este sau trebuie sa fie un specialist in domeniul comportamentului uman. El exercita o influenta atat de mare asupra educatilor incat uneori ea poate fi hotaratoare. De aceea, aceasta profesiune cere mai mult decat orice alt domeniu competenta profesionala si un comportament prosocial adecvat.

Activitatea didactica presupune o serie de actiuni si operatii care vizeaza instructia si educatia elevilor. Termenul instructie deriva din latinescul "instructio-instruere" si desemneaza a invata pe cineva ceva, a aranja, a construi. Este o activitate de transmitere de cunostinte, "punerea elevilor in posesiunea unei intregi serii de simboluri prin care se pot fixa datele fluctuante ale lumii empirice" (Dictionar de pedagogie, 1979).

Educatia presupune un ansamblu de actiuni desfasurat deliberat de societate in vederea transmiterii si formarii la tinerele generatii a unei experiente de viata si de munca, a unor deprinderi si priceperi. In aceasta acceptiune, educatia isi subordoneaza instructia - ea vizand si informarea elevului, dar si formarea unor capacitati cognitive, afectiv - motovationale si volitive.

In activitatea sa, profesorul/educatorul trebuie sa acopere o gama variata de roluri de la transmitator de cunostinte la organizator al unei educatii complete. D. Salade (1995) subliniaza complexitatea functiilor acestuia:

profesor de specialitate: stimularea elevilor pentru asimilarea cunostintelor, dezvoltarea unor priceperi si deprinderi, dezvoltarea unor capacitati cognitiv-afectiv-motivationale si volitive

diriginte: animator cultural, realizarea educatiei integrale

consilier in probleme psiho-pedagogice: indrumator in orientarea scolara si profesionala

organizator al activitatilor de grup: excursii, vizite, concursuri

director: conducator, organizator, coordonator al activitatii scolii

inspector: indrumator, evaluator al personalului didactic

Eficienta muncii lui depinde de aptitudinea didactica, dar si de alti factori precum colaborarile cu familia, cu diferite unitati economice, organizatii de copii si tineret.

Aptitudinea didactica

Este necesara diferentierea dintre aptitudinea pedagogica si aptitudinea didactica. Aptitudinea pedagogica are o sfera mai larga de cuprindere incluzand si aptitudinea didactica.

Aptitudinea pedagogica este definita in Dictionarul de pedagogie (1979) ca un "ansamblu de calitati necesare unei persoane in vederea exercitarii profesiunii de educator", iar aptitudinea didactica este inteleasa ca "un complex de trasaturi care precizate si dezvoltate in cadrul unei temeinice culturi pedagogice se concretizeaza in capacitatea de formare a tineretului". In literatura de specialitate aceste diferentieri nu sunt luate in considerare, de aceea se utilizeaza frecvent expresia aptitudine pedagogica.

Aptitudinea didactica cuprinde ansamblul insusirilor psiho-fizice ale cadrului didactic ce faciliteaza succesul, performanta in munca cu elevii. Aceste caracteristici - capacitati cognitive, structuri afectiv-motivationale, precum si trasaturi de temperament si caracter - sunt conditie a succesului atat in munca de predare-evaluare a cunostintelor, priceperilor si deprinderilor elevilor, cat si in formarea elevilor, in modelarea personalitatii lor, in activitatile strict scolare, dar si extrascolare.

Structura aptitudinii didactice

Landy sustine ca profesorului i se solicita urmatorul set de aptitudini: intelegerea si exprimarea verbala, rationament deductiv, o buna memorie, capacitate de ordonare a informatiei, fluenta ideilor, originalitate, sensibilitate la probleme, dexteritate manuala.

Mitrofan (1988) sustine ca exista trei categorii de componente, care intra in structura aptitudinii didactice: competente stiintifice, competente psiho-pedagogice si competente psiho-sociale.

In ceea ce priveste competetele stiintifice, accentul se pune pe importanta pe care profesorul o acorda, preocuparea profesorului pentru continutul (cantitativ si calitativ) al cunostintelor vehiculate, forma de prezentare si transmitere a acestora, felul in care elevii pot sa asimileze cele transmise. Un profesor bun va incerca sa gaseasca permanent noi modalitati si noi mijloace care sa faciliteze procesul de asimilare, sa intretina interesul elevilor pentru activitatea respectiva.

Competentele psiho-pedagogice implica o serie de trasaturi de personalitate: stapanirea de sine, rabdare si perseverenta, echilibru emotional, intelegerea gandirii copilului, cunoasterea particularitatilor individuale si de varsta. Gonobolin sustine ca exista doua niveluri de instruire a elevilor. Un nivel mai scazut ce exprima faptul ca profesorul sesizeaza gradul de insusire a cunostintelor elevilor abia in finalul secventei de predare-invatare, de aceea are loc un feedback intarziat. La celalalt nivel considerat mai ridicat profesorul observa imediat dinamica gandirii elevilor si intervine atunci cand situatia o cere.

Limbajul este o componenta importanta a aptitudinii didactice, fiind necesara dezvoltarea sa sub aspectul tuturor functiilor sale: comunicativa, cognitiva, expresiva, persuasiva, etc. Entuziasmul trebuie sa fie prezent in limbajul unui bun profesor, atunci cand situatia o cere. Stapanirea mijloacelor de exprimare inseamna a poseda un limbaj inchegat, curgator, bogat sub aspectul vocabularului, cu o intonatie corecta, expresiva. In absenta acestor calitati, profesorul devine monoton, plicticos favorizand aparitia instabilitatii atentiei si chiar inducerea unei stari de somnolenta. Claritatea, simplitatea, accesibilitatea sunt calitati absolut obligatorii ale limbajului profesorului. Vorbirea concisa, fraze nu prea lungi, constructii logice, asigura accesibilitatea limbajului. Capacitatea de a vorbi depinde de doua conditii, pe de o parte capacitatea profesorului de a-si concentra atentia asupra propriului discurs, iar pe de alta parte de a urmari reactiile din partea elevilor.

Competentele psiho-sociale fac trimitere in principal la relatiile profesor-elevi. Munca profesorului include si aptitudini organizatorice, care sunt evidente de la desfasurarea lectiilor pana la activitatile cu elevii in pauze, excursii, etc. Mitrofan (1988) sustine ca aceste competente includ:

capacitatea de a adopta un rol diferit;

capacitatea de a stabili usor, adecvat relatii cu altii;

capacitatea de a influenta usor grupul, de a comunica usor cu elevii;

capacitatea de a utiliza adecvat autoritattea si puterea;

capacitatea de a adopta usor diferite stiluri de conducere.

Dezvoltarea acestor calitati la un nivel peste mediu, conduce la aparitia tactului pedagogic, care il ajuta pe profesor sa-si organizeze eficient munca, sa aiba atitudini adecvate fata de elevi in diverse situatii. Simtul masurii este un element important al tactului pedagogic ce permite cadrului didactic o ponderare a laudelor - recompenselor sau pedepselor distribuite elevilor. Tactul pedagogic reprezinta contactul intre profesor si universul launtric al copilului si adolescentului, apropierea sincera fata de acesta, apropiere bazata pe intelegerea recoiproca (Radu, 1998).

Un profesor care poseda toate aceste calitati are toate premisele pentru a deveni un profesor creator. Munca profesorului creator are anumite caracteristici: imbinarea judicioasa a teoriei cu activitatea practica, noutate, originalitate, ingeniozitate. Un profsor creator este preocupat nu numai de transmiterea unor informatii, de formarea unor deprinderi, dra si de trezirea interesului, curiozitatii elevilor pentru un anume gen de activitate atfel incat acestia sa manifeste la randul lor atitudini creative.

Empatia - element structural al aptitudinii didactice

Termenul a fost analizat pentru prima data de Lipps (1898) si exprima, in sens restrans, o modalitate de cunoastere si inelegere a altora ; "o forma de comunicare afectiva, de transpunere sentimentala, de identificare cu alte persoane la tensiunea la care traiesc o anumita situatie". Cuvantul deriva din grecescul "empatheia", care inseamna emotie, pasiune, rezonanta afectiva, comunicare afectiva cu altul. Empatia are efecte importante asupra echilibrului emotional al individului. Empatia este strans legata de inteligenta emotionala, care dupa modelul Salovey-Mayer (1990) implica:

capacitatea de identificare a emotiilor (recunoasterea emotiilor proprii si ale celor din jur)

abilitatea de folosire a emotiilor (judecarea cu ajutorul emotiilor utilizarea in interactiunile sociale)

intelegerea emotiilor (intelegerea emotiilor complexe si a dinamicii lor)

managementul emotiilor (gestionarea emotiilor personale si ale altora).

Doron (1999) defineste empatia ca intuire a ceea ce se petrece in celalalt fara a uita    ca esti tu insuti pentru a se evita identificarea, care in opinia lul Rogers este o stare extrema de pierdere a Eului, stare patologica.

Marcus (1987) subliniaza ca declansarea comportamentului empatic presupune cateva conditii:

existenta unui model extern de comportament la care sa se raporteze subiectul;

existenta unor predispozitii psihice, cum ar fi: sensibilitate mare, viata afectiva bogata, experiente emotionale diverse, dorinta de a stabili contact afectiv

credinta in conventie: persoana accepta sa se transpuna in situatia unei alteia fara insa a-si pierde identitatea, fara a-si pierde constiinta propriei existente

Empatia indeplineste o serie de functii (Marcus, 1997):

cognitiva - de cunoastere, fie ea si subiectiva a celuilalt;

anticipativa - implica avansarea unor predictii de comportament din partea celui empatizat;

de comunicare - exprima nevoia de dialog, de comunicare afectiva;

de contagiune afectiva - apropierea de celalalt atrage dupa sne o molipsire de starea acestuia;

performantiala - in anumite situatii comportamentul empatic impartasit faciliteaza obtinerea de rezultate supramedii in activitate.

In relatia profesor-elev exista numeroase situatii in care profesorul trebuie sa se transpuna in rolul elevului, sa-l inteleaga si sa adopte solutiile si atitudinile cele mai adecvate momentului. In predarea unei discipline nu este suficient sa stapanesti un volum mare de informatie, succesul este asigurat si de posibilittaea transpunerii in locul ascultatorului. Relatia profesor-elev presupune simultan apropiere si distantare, caldura si autoritate.

Empatia extrema din partea profesorului poate influenta atitudinea fata de anumiti elevi si evaluarea acestora conducand la efectul de hallo. Cealalta extrema, detasarea de elevi, conduce la o ruptura in ceea ce priveste comunicarea, dialogul.