Procesele cognitive superioare - Gandirea

Procesele cognitive superioare

1. Gandirea

Cunoasterea logica se realizeaza printr-un ansamblu de fenomene psihice reunite in termenul intelect.

Intelectul desemneaza un sistem de relatii, activitati si procese psihice superioare (inteligenta, gandire, memorie, imaginatie, limbaj), sistem ce se constituie si functioneaza plenar la nivel uman, depasind experienta senzoriala, dar bazandu-se pe ea, uzand de proprietati specifice ale creierului uman si realizandu-se (construindu-se) numai prin modelare culturala si integrare socioculturala.

Procesele intelectuale au un caracter mediat, mediatorii fiind limbajul, alte semne si simboluri, informatiile memorate, actualizate selectiv, modelele culturale etc. In comparatie, actele senzorio-motorii au un caracter nemediat, presupun relatia "fata in fata". Procesele intelectuale au si un caracter generic, categorial; actele intelectuale nu opereaza cu obiecte si fapte individuale, ci cu clase, categorii ce se situeaza la nivele diferite de abstractizare si generalizare.

Intelectul opereaza nu numai asupra realului, ci si asupra posibilului.

Intelectul se dezvolta datorita limbajului, care ofera posibilitatea sa inlocuim obiectele reale (percepute) nu doar cu imagini mintale (reprezentari), ci si cu simboluri verbale (cuvinte care desemneaza obiecte, fenomene, relatii etc.). Asadar, intelectul se dezvolta numai in mediul social (prin relatiile cu oamenii) si lucreaza cu notiuni, fata de procesele senzoriale, care prelucreaza informatii concrete, generand imagini.

Intelectul ignora coordonatele spatio-temporale, permitandu-ne sa calatorim nelimitat in spatiu si timp. Numai limita cunostintelor noastre ne poate limita sa o facem.

Intelectul isi are radacinile in predispozitiile ereditare, dar el nu este prezent in mod real la nastere, intrucat un nou-nascut nu are limbaj, nici nu face dovada ca gandeste.

Intelectul se dezvolta pe parcursul vietii individuale in contactul cu ceilalti si urmeaza mai multe stadii, evidentiate de psihologul elvetian Jean Piaget (1896-1980):

Stadiul senzorio-motor (0-2 ani): copilul cunoaste lumea prin simturi (vede, aude, pune mana, gusta); inca nu face legaturi intre informatii (nu opereaza cu ele); premisele gandirii sunt, insa, prezente, prin chiar fondul de perceptii si reprezentari pe care copilul si-l formeaza.

Stadiul preoperational (2-7 ani): se dezvolta limbajul; fondul de reprezentari creste, ca urmare a contactului mai larg cu lumea; copilul este inca puternic ancorat in concret, neputand sa transforme in plan intern informatiile de care dispune; nu sesizeaza inca aspectele esentiale, cuvintele avand un continut semiconceptual apropiat de cel al reprezentarilor generale.

Stadiul operatiilor concrete (7-12 ani): copilul incepe sa transforme informatiile in mintea sa, dar aceste informatii sunt inca sub forma concreta (reprezentari imediate); neputand depasi experienta concreta, copilul nu poate face generalizari si abstractizari; nu poate inca sa intrevada consecintele anumitor fapte (arunca mancarea ce nu ii place sub pat, fara a se gandi ca aceasta va fi pana la urma descoperita; poate fi pacalit foarte usor); la finalul stadiului se constituie mecanismele de coordonare logica si matematica.

Stadiul operatiilor formale (12-18 ani):"formal" sugereaza faptul ca acum este posibila desprinderea de continutul concret, retinandu-se doar forma generala a unor rationamente, situatii etc.; copilul poate acum sa invete fizica sau chimie, ce necesita intelegerea a ceea ce nu se percepe nemijlocit - atomul, miscarea moleculara etc.; in aceasta perioada se insuseste gramatica, o disciplina formala, abstracta, apoi logica, psihologia, filosofia, acestea solicitand o tot mai mare putere de abstractizare si generalizare a experientei dobandite anterior; copilul poate opera nu numai asupra realului, ci si asupra posibilului; gandirea devine abstracta, teoretica, speculativa si reflexiva.

Gandirea este procesul cognitiv superior care, prin intermediul abstractizarii si generalizarii, ne informeaza despre relatiile dintre obiectele si fenomenele lumii, in forma notiunilor, judecatilor si rationamentelor. Gandirea este definitorie pentru om ca subiect al cunoasterii logice, rationale. Faptele psihice prin care se manifesta gandirea sunt sistemele operationale de nivel intelectual, conceptele si insusirea lor prin invatare, intelegerea si rezolvarea problemelor.

Operatiile gandirii:

1. Analiza si sinteza

Analiza este operatia gandirii care consta in desfacerea (descompunerea) pe plan mental a unui intreg in partile sale componente. O analiza gramaticala presupune desfacerea unei propozitii in partile ei componente: subiect, predicat, atribut, complement. Analiza se desfasoara cu ajutorul cuvintelor.

Sinteza este operatia inversa analizei. Consta in reunirea pe plan mental a unor elemente intr-un intreg. De exemplu, realizarea unei sinteze cu titlul "Poetii romani simbolisti" presupune studierea separata a fiecarui poet in parte si stabilirea legaturilor dintre operele lor.

2. Comparatia

Aceasta este operatia de stabilire pe plan mental a asemanarilor si deosebirilor intre doua sau mai multe obiecte sau fenomene, pe baza unui criteriu. Atunci cand criteriile se refera la insusiri esentiale ale obiectelor, rezulta o comparatie mai valoroasa. Putem, astfel, compara doua persoane, dupa mai multe criterii: inaltime, culoare a ochilor, aptitudini, calitati morale(criteriile sunt, asadar, insusiri ale obiectelor si fenomenelor). Putem, insa, compara si doua fenomene psihice, cum ar fi perceptiile si reprezentarile, gasindu-le asemanari si deosebiri.

Abstractizarea

Este operatia de evidentiere pe plan mental a unor insusiri, concomitent cu omiterea intentionata a altora; ea presupune analiza, sinteza si comparatia. De exemplu, daca un profesor de sport doreste sa organizeze o echipa de baschet, el isi va planifica mentala sa selecteze elevii cu o anumita inaltime si cu aptitudini sportive, ignorand alte insusiri ale elevilor cum ar fi culoarea ochilor, aptitudinile matematice etc.

4. Concretizarea

Este operatia opusa abstractizarii. Ea consta in miscarea gandirii de la abstract la concret, de la general la particular. Presupune, asadar, reconsiderarea insusirilor care au fost ignorate anterior. Spre exemplu, notiunea "tara" este abstracta, intrucat a retinut doar faptul ca este un teritoriu cuprins intre anumite granite, avand o conducere unica, dar a ignorat alte trasaturi: coordonate geografice, relief, clima etc. Daca spunem ca avem o tara situata in emisfera nordica, in Europa, cu o clima temperata, care e marginita la sud de Dunare iar la est de Prut etc., ajungem la "Romania", care ne apare in minte chiar ca imagine concreta (reprezentarea hartii Romaniei).

5. Generalizarea

Aceasta operatie permite realizarea in plan mintal a claselor de obiecte si fenomene pe baza unor insusiri comune ale acestora. Acesta este aspectul intensiv al generalizarii. Prin aspectul extensiv al operatiei, modelul informational la care s-a ajuns este extins si la alte obiecte care nu au facut parte din inductia initiala. De exemplu, copilu isi insuseste notiunea de "fruct" pornind de la cateva fructe prezentate la el in clasa: mar, para, nuca. Ulterior, el va extinde modelul, ingloband in el si alte obiecte pe care nu le intalnise pana atunci, afirmand ca "si ele sunt fructe". Sau, notiunea de "elev" reprezinta o generalizare, deoarece ea s-a format pornind de la cunoasterea persoanei A, care frecventeaza scoala primara, a persoanei B, care urmeaza liceul agricol, a persoanei C care urmeaza cursul seral al scolii de arte etc. Aceste persoane, avand varste, sex si interese diferite, au ceva comun: frecventeaza cursurile unei scoli. Tocmai acest fapt constituie continutul notiunii de "elev", care se refera la aceasta clasa de persoane si nu la o singura persoana.

6. Individualizarea (particularizarea)

Opusa generalizarii, individualizarea coboara de la nivelul clasei la cel al partii sau individului (nivelul unitatii individuale). Sa consideram notiunea "corp de iluminat", care se refera la clasa obiectelor ce sunt folosite pentru a genera lumina: lampadare, becuri, veioze, felinare, lanterne etc.

Toate aceste operatii ale gandirii functioneaza impreuna, sprijinindu-se unele pe altele. Astfel, pentru a gasi, dintre notiunile: camion, bicicleta, autobuz, autoturism, pe cea care nu se potriveste cu celelalte trei, analizam insusirile fiecareia, le comparam, retinem (prin abstractizare) ca prima, a treia si a patra se refera la vehicule autopropulsate (folosesc carburanti) si formam, prin generalizare, clasa autovehiculelor; astfel, notiunea bicicleta ramane in afara acestei clase.

Operatiile gandirii se dezvolta si se perfectioneaza treptat, pe masura evolutiei stadiale a intelectului. Ele, insa, nu se dezvolta neconditionat, ci numai prin exersare, asa cum se impune in scoala, prin realizarea diferitelor teme la toate disciplinele de studiu. Scoala, astfel, nu are rolul de a oferi o suma de informatii, ci si de a dezvolta operativitatea gandirii. Operatiile gandirii sunt raspunzatoare de formarea notiunilor.

Produsele gandirii.

Apar ca rezultat al operatiilor gandirii si constau in notiuni, judecati, rationamente.

Notiunile.

Notiunea (conceptul) este produsul de baza al gandirii. Ea se fixeaza prin cuvant. Notiunea reuneste pe plan mintal insusirile caracteristice ale unei clase de obiecte. Toate obiectele care poseda insusirile din continutul notiunii formeaza sfera notiunii. Notiunile se ierarhizeaza de la cele cu sfera mica dar continut bogat, la cele cu sfera larga dar continut sarac.

Din punct de vedere psihologic, notiunea este semnificatia cuvintelor. Aceasta inseamna ca notiunea este ceea ce desemneaza un cuvant (sau mai multe), continutul lui semantic, ideea pe care o desprindem. Cuvantul, in schimb, este numai un "invelis" al notiunii, el putand fi variabil in functie de limba din care face parte. De exemplu, child, kinder, enfant, sunt 3 cuvinte diferite dar o unica notiune. Relatia dintre notiune si cuvant este mai usor sesizabila in cazul sinonimelor si al omonimelor.

Notiunile se situeaza la un anumit nivel de abstractizare: unele sunt mai apropiate de concret (dar niciodata reductibile la un concret singular), altele urcand la niveluri mai inalte de abstractiune pana se pierde orice contact cu imaginile, nemairamanand in minte decat ideea, desprinsa de orice conexiune intuitiva.

A aparut, astfel, ceea ce se numeste piramida a conceptelor. Pornind de la baza catre varf, se observa ca notiunile sunt mai intai concrete (reflecta realitati palpabile), dar, cu fiecare treapta a piramidei, devin tot mai abstracte, pana ce notiunea de la varf este golita de orice insusire (despre Universul total nu se poate spune nimic). Aceasta piramida contine, practic, tot ceea ce cunoaste omenirea la un moment dat. In acest proces, dezvoltarea limbajului (imbogatirea vocabularului) atrage dupa sine dezvoltarea gandirii, a cunoasterii. In timp, interiorizand cuvintele cu semnificatiile lor si realizand legaturi intre ele, copilul ajunge la invatarea cognitiva, adica la asimilarea de notiuni, dar si la formarea operativitatii gandirii logice. In procesul invatarii cognitive, au loc: formarea conceptelor si a sistemelor de concepte; trecerea de la conceptele empirice la cele stiintifice; dezvoltarea operatiilor gandirii (analizei si sintezei, abstractizarii si generalizarii etc.). Invatarea cognitiva este centrata pe gandire si pe toate posibilitatile ei, fiind puternic opusa memorarii mecanice a informatiilor.

Sa vedem cum functioneaza piramida conceptelor.

caine+pisica+urs=mamifer

mamifer+pasare=vertebrat

vertebrat+nevertebrat=animal

animal+planta=lumea vie

lumea vie+lumea nevie=universul material

universul material+universul spiritual=universul total.

Notiunile se clasifica in empirice si stiintifice. Notiunile empirice reflecta insusiri concrete, particulare, insusiri locale, restrictive, aspecte neesentiale si intamplatoare, diferite de la individ la individ. Ele sunt specifice copilului si scolarului, desi nu dispar nici din sistemul cognitiv al adultului. Rezulta din experienta nemijlocita, limitata. Aceste notiuni mai sunt numite si pseudonotiuni (pseudoconcepte). Insa spunem ca detinem cu adevarat o notiune abia atunci cand ii putem stabili precis locul in sistemul piramidal, cand stim care sunt celelalte notiuni cu care se afla in raporturi de coordonare, subordonare, supraordonare. Notiunile stiintifice reflecta trasaturi generale, esentiale ale obiectelor si fenomenelor, aceleasi pentru toti indivizii. Ele sunt concrete si abstracte. Sunt produsul cercetarii stiintifice si al invatarii cognitive. Transformarea notiunilor empirice in stiintifice necesita uneori ani intregi si nici la varsta adulta nu ne putem debarasa de unele notiuni empirice, intrucat nimeni nu poate detine toate notiunile la nivel stiintific (nimeni nu poate fi specialist in toate stiintele).

Notiunile se formeaza in conditiile dezvoltarii psihice si intelectuale, a operatiilor de generalizare si abstractizare, prin acumulare de experienta, prin insusirea limbii si culturii.

Judecatile includ mai multe notiuni intre care exista anumite raporturi. Judecata este o forma fundamentala a gandirii exprimata printr-o propozitie in care se afirma sau se neaga ceva. Formularea unei judecati este insotita de o stare afectiva.

Rationamentele sunt formate din judecati. Rationamentul reprezinta o inlantuire logica de judecati, care duce la o concluzie, la un adevar nou. Mai putem defini rationamentul si ca operatia mintala cu ajutorul careia, din 2 sau mai multe judecati, se obtine o judecata noua, care decurge logic din primele. Un exemplu de rationament deductiv este: 1. Daca ploua, voi lua umbrela. 2. Ploua. Deci voi lua umbrela.

La randul lor, rationamentele se combina in teorii. Teoria reprezinta o forma superioara a cunoasterii stiintifice care mijloceste reflectarea realitatii. Ea reprezinta un ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi si concepte care descriu si explica fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene.

Intelegerea este functia gandirii prin care noile informatii sunt puse in legatura cu cele vechi. O buna intelegere presupune: un fond prealabil de cunostinte; o selectie si sistematizare a cunostintelor vechi si a celor ce trebuie intelese; o specializare (prin studiul aprofundat al unei stiinte). Exemplificand, pentru a intelege starea de criza a unei tari la un moment dat, este nevoie de cunostinte de istorie, geografie, economie, sociologie, politologie etc. Sarcinile intelegerii sunt diverse: o simpla identificare; descoperirea unei cauze, a unor interdependente; detasarea unui principiu; surprinderea unor corelatii structurale intre fenomene sau idei etc.

In functie de gradul de dificultate, intalnim: intelegerea spontana (legaturile se stabilesc cu usurinta intre informatiile prezente si cele trecute, aceste legaturi nefiind foarte multe si variate) - atunci cand percepem un obiect, intelegem imediat ce este, la ce foloseste etc. (interpretarea-ultima faza a procesului perceptiv); intelegerea discursiva (se realizeaza treptat, uneori in timp lung, relatiile sunt multiple si necesita incursiuni in diverse directii) - dupa un an de studiere a istoriei, un copil afirma ca istoria este "povestirea razboaielor", aceasta fiind o intelegere empirica a notiunii "istorie"; in fapt, aceasta se refera la evolutia societatii omenesti de-a lungul timpului, lucru pe care copilul il va intelege in anii urmatori.

Imposibilitatea intelegerii pune in evidenta aparitia unei probleme, ceea ce antreneaza derularea unui proces numit rezolvarea de probleme. O problema este un obstacol cognitiv in relatiile dintre subiect si lumea sa, o dificultate teoretica sau practica, o lacuna a cunoasterii, un sistem de intrebari asupra unei necunoscute. Pentru a fi o veritabila problema si nu una falsa, ea trebuie sa contina atat date cunoscute, cat si date necunoscute. Asftel, inmultirea 598x37 nu este o problema pentru un copil de 2 ani (pentru ca nu cunoaste nimic din ceea ce se cere), dar nici pemtru un elev de liceu (care stie tot ceea ce trebuie sa faca pentru a ajunge la rezultat); ea poate fi o problema pentru un scolar care abia invata inmultirea numerelor formate din 2 si 3 cifre. Gasirea remediului pentru SIDA nu este o problema pentru un elev de liceu, ci pentru un cercetator in medicina. Sau, o alta situatie problematica: merg cu masina care se opreste. Ce problema poate avea? Putem formula probleme multiple: s-a terminat benzina; s-a infundat carburatorul; nu functioneaza bujiile etc. Rezolvarea de probleme reprezinta procesul de mobilizare a resurselor mintale pentru depasirea obstacolului cognitiv (aflarea necunoscutei). Sa vedem care sunt fazele (etapele) rezolvarii de probleme:

- punerea problemei: stabilirea clara a cunoscutelor si necunoscutelor si a relatiilor dintre ele. De exemplu, o tanara isi pune problema slabirii cu x kilograme, intrucat considera ca e prea grasa (stie cum este, cum doreste sa fie dar nu stie inca cum va ajunge la greutatea dorita);

- formularea ipotezelor: daca tin regim alimentar slabesc; daca fac sport slabesc; daca iau anumite medicamente slabesc. Aleg sa fac sport;

- realizarea planului mental: tanara stabileste unde, cand si ce fel de sport va practica;

- punerea in aplicare a planului: efectuarea propriu-zisa a exercitiilor sportive.

- verificarea: sunt trecute in revista fazele anterioare si se trag concluzii cu privire la rezultatul obtinut, apreciindu-se daca este un succes sau un esec. Tanara va observa daca, in urma exercitiilor facute, a ajuns la greutatea dorita.

Exista si probleme de grup si, implicit, rezolvarea problemelor in grup. Printre avantajele unei asemenea rezolvari, amintim: potential operational si informational crescut; posibilitatea distribuirii sarcinilor pe roluri (fiecare face ce stie cel mai bine); aparitia unor procese de grup cu efecte stimulative (colaborare, competitie etc.). Pentru ca problemele sa poata fi cat mai bine rezolvate in grup, trebuiesc indeplinite anumite conditii, printre care: delimitarea numarului de membri (daca numarul de membri este prea mare, scad responsabilitatea si gradul de implicare); motivatia de participare; compatibilitatea socio-afectiva a membrilor (atmosfera favorabila).

2. Limbajul

Limbajul nu este un proces psihic intrucat nu prelucreaza un continut informational pentru a-l transforma intr-un produs. Limbajul este o activitate de comunicare cu ajutorul limbii si, ca orice activitate, presupune participarea tutror fenomenelor psihice: perceptii, reprezentari, gandire, memorie, atentie, vointa etc. Limbajul reprezinta una dintre manifestarile esentiale ale vietii psihice a omului si una dintre trasaturile esentiale ale omului in raport cu alte vietuitoare. El faciliteaza existenta omului ca fiinta sociala.

Limba: este un fenomen social ce s-a format in anumite conditii istorice; apartine unei populatii mai largi; este independenta de existenta si vointa unui individ anume; evolueaza de-a lungul istoriei societatii respective; este preexistenta individului (care o gaseste, la nastere, gata constituita); este un cod in comunicarea sociala; este studiata de lingvistica.

Limbajul: este un fenomen psihic, dependent de ereditatea, mediul si educatia unui individ; apartine unui singur individ; este strans legat de intreaga existenta si de vointa unui individ; evolueaza pe parcursul vietii individuale; nu exista la nasterea individului (decat ca premisa ereditara), dar se formeaza si se dezvolta din primii ani de viata; este un instrument al gandirii individului; este studiat de psihologie.

Limbajul mai poate fi numit si "limba interiorizata", intrucat fiecare individ preia, din primii ani de viata, limba pe care o aude, cu toate componentele ei: vocabular, gramatica, semantica. Aceasta preluare nu este absolut completa, intrucat fiecare individ isi dezvolta un limbaj propriu ce il caracterizeaza (unul are un vocabular mai bogat, altul stapaneste normele gramaticale mai bine, unul articuleaza cuvintele mai corect etc.). Nu de putine ori, limbajul reflecta personalitatea omului respectiv.

Asa cum aminteam, limbajul este un proces de comunicare. Comunicarea este un proces de transmitere de informatii. Elementele unei scheme de comunicare sunt: emitatorul; receptorul; mesajul; canalul prin care se transmite mesajul; conexiunea inversa prin care emitatorul primeste informatii despre intelegerea mesajului de catre receptor (destinatar). Mesajul este transpus intr-un cod (codul reprezinta un sistem de semne cu semnificatie) care, la om, este limba (ca sistem de semne si reguli, determinat istoric si utilizat de o comunitate). Limba este un cod natural, dar mai exista si alte coduri, numite artificiale:alfabetul Morse, alfabetul Braille (pentru nevazatori), codurile cifrate (folosite in spionaj) etc. Conexiunea inversa functioneaza in felul urmator: daca o persoana se adreseaza alteia si aceasta nu-i raspunde nimic, prima va intelege ca nu a fost auzita sau inteleasa si-si va modifica mesajul, vorbind mai tare sau aducand noi lamuriri. Aceasta conexiune functioneaza si in comunicarea scrisa.

Principalele functii ale limbajului sunt urmatoarele:

functia de comunicare: prin transferarea continutului informational de la o persoana la alta, face posibila cooperarea intre oameni;

functia cognitiva: prin cuvinte se realizeaza intelegerea superioara a lumii externe si a propriei persoane;

functia simbolic-reprezentativa: de substituire a unor obiecte, fenomene, relatii prin formule verbale;

functia expresiva: de manifestare complexa a unor idei, imagini, nu numai prin cuvintele insele, ci si prin intonatie, mimica, pantomimica, gestica;

functia persuasiva (de convingere): puterea de inducere la o alta persoana a unor idei si stari emotionale;

functia de reglare (de determinare): este functia de reglare, determinare, conducere a conduitei altei persoane si a propriului comportament;

functia ludica: functia ludica sau de joc implica jocul de cuvinte. Altfel spus, presupune asociatii verbale de efect, consonante, ritmica, ciocniri de sensuri etc., mergand pana la constructia artistica;

functia de detensionare nervoasa: se realizeaza prin insemnari intr-un jurnal, de exemplu;

functia dialectica: este functia de formulare si rezolvare a contradictiilor sau conflictelor problematice (dialectica=teorie generala si metoda filosofica constand in analiza si depasirea argumentelor contradictorii in scopul descoperirii adevarului).

Formele limbajului

A. Limbajul pasiv

Acest tip de limbaj asigura receptia si intelegerea limbajului. Citirea este o varianta a limbajului pasiv. De regula, limbajul pasiv il precede pe cel activ si este mai bogat decat acesta.

B. Limbajul activ

Acest tip de limbaj consta in pronuntarea cuvintelor si in construirea de propozitii si fraze. Limbajul activ cunoaste urmatoarele forme: limbajul intern si limbajul extern. In categoria limbajului extern distingem: limbajul oral si limbajul scris.

Limbajul oral reprezinta forma naturala si fundamentala a limbajului. Limbajul oral se prezinta sub forma monologului, cand o persoana vorbeste si altul/altii asculta (cazul conferintelor, al expunerilor, al monologurilor artistice), dialogului, in care doua sau mai multe persoane schimba mesaje reciproc, colocviului, o forma mixta de limbaj oral, intrucat el contine monologuri si dialoguri si solilocviului, acesta reprezentand vorbirea de unul singur (cazul unei tulburari psihice, cand monologhezi in absenta unui auditoriu, sau cazul oricaruia dintre noi cand suntem singuri in camera si spunem, de exemplu: "Aoleu, am uitat mancarea pe foc!" etc.).

Limbajul oral, fata de cel scris, este mai rapid si beneficiaza de mai multe mijloace de expresivitate lingvistice (intonatia si accentul, care permit sublinieri, exprimarea unor atitudini si stari afective; alegerea cuvintelor si modul de frazare, care asigura adaptarea mesajului la situatia concreta) si extralingvistice (gesturile, mimica, postura etc., ce au rolul de a sublinia anumite sensuri, atitudini etc.).

Alte caracteristici importante ale limbajului oral:

se desfasoara intr-o situatie concreta care influenteaza comunicarea;

este o forma a limbajului prezenta la toti subiectii normali;

pe baza lui se realizeaza citirea, scrierea si limbajul intern;

beneficiaza de completari, reveniri, corectari, intrucat asigura o conexiune inversa rapida;

exprima atat idei, cat si stari afective, de aici si expresivitatea vorbirii.

Limbajul scris este o forma culturala a limbajului. El apare pe la 6-7 ani dar, spre deosebire de limbajul oral, care se invata spontan, acesta necesita interventia unei persoane capabile sa dirijeze invatarea. Presupune asocierea sunetelor organizate in cuvinte cu semnele grafice corespunzatoare si realitatea la care se refera. Este sever reglementat de norme gramaticale, lexicale si ortografice. Se caracterizeaza prin claritate si sistematizare; evidentiaza, astfel, mai bine capacitatea de gandire decat limbajul oral. Redactarea scrisa se cere pregatita, deoarece nu se poate reveni asupra organizarii informatiei dupa ce ea a fost transmisa. Deoarece necesita mai mult timp de gandire in pregatirea lui, limbajul scris presupune o doza mai mare de respomsabilitate. Asa am putea explica de ce avem tendinta sa iertam vorbele jignitoare adresate noua (ele pot fi spuse la manie), dar sa trecem mult mai greu cu vederea o scrisoare injurioasa. Sa ne amintim si de zicala latina "verba volant, scripta manent".

Limbajul intern este acea forma a limbajului care se produce in plan mintal, fiind ascuns, asonor si avand o foarte mare viteza de desfasurare. Viteza provine din faptul ca nu mai sunt implicate miscarile musculare necesare vorbirii si scrierii, dar si din faptul ca se pot folosi imagini ca inlocuitori ai cuvintelor; or, imaginile apar spontan, in timp ce cuvintele desfasurate necesita un timp mai indelungat. Limbajul intern apare pe baza interiorizarii limbajului extern. Acest tip de limbaj se formeaza in jurul varstei de 5 ani. El coordoneaza limbajul vorbit si scris.

Principalele tulburari ale limbajului:

- Alalia: incapacitatea producerii vorbirii sau pronuntarii unor sunete; logoplegie; afazie.

- Agrafia: incapacitatea producerii scrisului; este o pierdere sau tulburare a functiei de exprimare a gandurilor prin scris.

- Alexia: incapacitatea de a citi, pierdere a capacitatii de a intelege limbajul scris provocata de unele leziuni in centrii nervosi; cecitate verbala.

- Balbaiala: tulburare a ritmului vorbirii in care apar poticniri, repetari de sunete ori silabe.

Memoria

Omul utilizeaza trecutul si experienta lui in permanenta, pentru ca altfel ar insemna sa reia viata cu fiecare moment, ca fiind ceva nou. Reactualizarea trecutului se face cu ajutorul procesului psihic numit memorie (lat.memoria=minte, istorie, poveste). Atributul mnezie, privitor la memorie, este derivat din numele dat de greci zeitei memoriei, Mnemozine.

Memoria este un proces psihic cognitiv superior care fixeaza, pastreaza si reactualizeaza experienta (informatiile) sub forma de amintiri.

Memoria este o capacitate generala a intregii materii, vie si/sau nevie: calculatorul are memorie; mamiferele superioare recunosc locurile si pot reproduce unele acte pe care le invata; fiintele vii retin anumiti excitanti; stancile si pietrele poarta urmele factorilor meteorologici care au actionat asupra lor (ploi, ingheturi, arsita, vant etc.).

Toate procesele psihice complexe (gandire, imaginatie, vointa etc.) sunt imposibile fara memorie. Memoria asigura continuitatea vietii psihice, legatura dintre ieri si azi; astfel, ea face posibil progresul cunoasterii. Memoria este in interactiune si interdependenta cu toate procesele, insusirile si capacitatile psihice. Astfel, ea retine si organizeaza datele oferite de simturi, le sistematizeaza cu ajutorul gandirii, prin eforturi de vointa si in functie de anumite interese.

Reamintirea unei persoane sau a unei situatii este insotita de constiinta absentei lor in prezent, constiinta a ceva trecut. Altfel, s-ar crea iluzii tulburatoare, ducand la reactii absurde din partea noastra (halucinatii). Memoria se produce in legatura cu perceptia si constiinta timpului.

Memoria cuprinde: imagini ale obiectelor, fenomenelor, sitautiilor; trairi afective; scheme ale actiunilor externe (tricotat, scris); operatii precum cele de adunare, scadere, analiza gramaticala; cuvinte, idei, reguli.

Caracteristicile mai importante ale memoriei sunt:

- memoria este activa: nu consta intr-o simpla depozitare a informatiilor ca intr-o biblioteca, ele fiind prelucrate; unele imagini sunt simplificate, alte amintiri sunt imbogatite in functie de trebuinte, sentimente etc.;

- memoria este selectiva: nu retinem si, mai ales, nu ne reamintim totul; selectivitatea este determinata de motivatie, de starea generala a organismului, de caracterul optimist sau pesimist al persoanei; ceea ce memoram este in functie de cultura noastra si, mai ales, in raport cu dorintele, interesele ce ne anima;

- memoria este relativ fidela: ea reactualizeaza continutul celor memorate; totusi, ea nu este ca o fotografie: datorita caracterului activ si al selectivitatii, amintirile prezinta deosebiri mai mici sau mai mari fata de datele percepute initial;

- memoria este mijlocita: asocierea a ceva nou cu ceva binecunoscut ne inlesneste reamintirea; retin numele unei strazi fiindca acolo locuieste o ruda, sau un elev retine ca Revolutia franceza a avut loc in 1789, deoarece aceasta data difera cu o cifra de data lui de nastere - 1989;

- memoria este inteligibila: fixarea si reamintirea sunt mult facilitate de stabilirea unei legaturi logice intre doua fenomene sau evenimente;

- materialul memorat intr-un anumit moment al vietii poate deveni punct de referinta, jalon pentru viitor: prima zi de scoala, intalnirea cu un om deosebit etc.

Ca orice proces, memoria este alcatuita din mai multe faze:

- memorarea (intiparirea, fixarea) este primul proces, prima faza, o faza activa si selectiva, spre deosebire de fotografiere sau imprimare pe banda magnetica;

- conservarea (pastrarea) informatiilor, adica retinerea a ceea ce a fost memorat; poate dura un timp scurt (de la cateva secunde la cateva minute) sau mai multa vreme (chiar toata viata); trainicia ei depinde de particularitatile materialului de memorat (inteligibil sau fara sens) si de conditiile in care a fost achizitionat (foarte importante sunt conditiile de natura afectiva);

- reactualizarea informatiilor presupune extragerea informatiei din memoria latenta sub forma de amintire; se realizeaza sub forma recunoasterii (recunosc o persoana, un obiect, un text; recunoasterea se realizeaza in prezenta obiectului sau situatiei) sau a reproducerii (posibilitatea de a reda ceea ce a fost perceput, reproducerea unui text invatat etc.; reproducerea, opusa recunoasterii, se realizeaza in absenta obiectului, situatiei etc.). Atat recunoasterea, cat si reproducerea se pot realiza facil, in mod spontan, ori pot sa ceara eforturi de precizare, de localizare in timp si spatiu (cand si unde am vazut pe cineva, sau in ce carte am intalnit o anumita idee etc.).

Forme ale memoriei (forme de memorare):

Dupa prezenta sau absenta intentiei de a memora, intalnim:

- memorarea voluntara: este realizata constient, pe baza unui scop; este organizata, sistematizata; intervine cand trebuie sa asimilam cunostinte dificile sau neinteresante; presupune un efort sistematic de vointa; utilizeaza procedee speciale pentru facilitarea fixarii (fragmentarea textului, degajarea ideilor principale, repetitiile etc.).

- memorarea involuntara: pe baza ei se obtine cel mai mare volum de amintiri; inregistreaza tot ce ni se intampla, desi nu ne putem reaminti totul; se fixeaza cel mai bine activitatile in care suntem puternic implicati; de asemenea, se fixeaza in memorie mult mai bine ceea ce ne intereseaza in mod deosebit (un spectacol care ne captiveaza in comparatie cu unul plictisitor).

Dupa prezenta sau absenta gandirii, a efortului de intelegere, distingem:

- memorarea logica: are la baza intelegerea, stabilirea de asemanari si deosebiri, descifrarea unor raporturi cauzale, inglobarea noilor idei in sistemul cunostintelor noastre dobandite anterior; cunostintele obtinute astfel duc la progresul nostru intelectual.

- memorarea mecanica: este voluntara; se bazeaza pe simpla repetare; se retin informatii fara intelegerea lor; vorbim de o invatare formala (adica doar a formelor verbale, dar nu si a continutului logic) - se memoreaza cuvinte, fraze fara o sesizare deplina a continutului lor logic, a sensului lor; o astfel de fixare este lipsita de durabilitate, dar ramane necesara pentru a retine anumite date istorice, denumiri geografice, numele unor compusi chimici etc.

Intre formele de memorare nu exista o ruptura, ci o stransa interactiune (adeseori memorarea involuntara este numai inceputul celei voluntare, de exemplu).

Factori ce influenteaza memoria:

1. Factori subiectivi (care tin de individ):

organici: boala/sanatate, oboseala/odihna, foame, sete etc.

psihici: atentia, motivatia, vointa, trairile afective etc.

2. Factori obiectivi (din afara subiectului):

- caracteristicile materialului de memorat (volumul, gradul de organizare si sistematizare, gradul de familiarizare, abstract/concret). Astfel, materialul intuitiv (imaginile) se retine mai usor decat materialul verbal (textele). Textele bine structurate logic se invata mai usor decat cele nesistematice. Un material este mai usor de memorat cu cat volumul lui este mai mic. Familiaritatea materialului inlesneste memorarea; ideile noi sau prea putin cunoscute necesita mai mult efort pentru fixarea lor.

- pozitia materialului intr-o serie data: ceea ce se afla la inceputul sau la sfarsitul unei serii se memoreaza mai usor decat materialul situat la mijloc.

- ambianta: poate fi stimulatoare (unui elev ii este facilitata invatarea atunci cand se afla intr-o biblioteca, alaturi de alti colegi), indiferenta sau inhibatoare.

Optimizarea memoriei in vederea sporirii gradului de eficienta. Iata cateva modalitati:

- prelucrarea cat mai activa a textului: un text se fragmenteaza, apoi se desprind ideile principale ale fiecarui fragment; pe baza acestor idei alcatuim un plan al textului.

- stabilirea unor repere, a unor puncte de sprijin: facem legaturi, asociatii intre anumite idei si imagini ce ne sunt familiare, subliniem ideile principale cu creioane colorate etc.

- memorarea este mai eficienta daca materialul reprezinta scopul, si nu doar mijlocul ei: astfel, un elev care memoreaza pentru a lua o nota sau a trece un examen (acestea fiind scopuri), va uita in mai mare masura decat daca el memoreaza pentru a sti, a detine acele cunostinte.

Memoria si uitarea

O parte din materialul memorat incepe sa nu mai poata fi actualizat, apoi el dispare in intregime. Ajungem chiar in situatia cand nici nu-l mai putem recunoaste; atunci uitarea este completa. Uitarea este un fenomen natural, normal si, mai ales, relativ necesar. Asa cum un depozit se supraincarca, nemaidand posibilitatea de a se depozita si alte materiale, tot asa si "depozitul" memoriei s-ar putea supraincarca, daca nu ar exista uitarea. Uitarea intervine ca o supapa care lasa sa se scurga, sa se elimine ceea ce nu mai corespunde noilor solicitari. In raport cu memoria, uitarea este un fenomen negativ. Insa, in raport cu necesitatile practice, cu solicitarile cotidiene, ea este un fenomen pozitiv, intrucat uitarea treptata, graduala a anumitor informatii contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al individului.

Exista trei forme ale uitarii: uitarea totala (stergerea integrala a datelor memorate si pastrate); recunoasterile si reproducerile partiale; lapsusul (uitarea momentana, exact pentru acea perioada cand ar trebui sa ne reamintim).

Ce uitam? Uitam informatiile care isi pierd actualitatea, care se devalorizeaza, care nu mai au semnificatie, nu mai raspund unor necesitati, informatiile neesentiale, amanuntele, detaliile.

De ce uitam? Datorita starilor de oboseala, surmenaj, anxietate, imbolnavire a creierului. Totusi, cea care primeaza este insuficienta sau proasta organizare a invatarii. Atat subinvatarea (cu mai putine repetitii decat este necesar), cat si suprainvatarea (cu mai multe repetitii decat numarul optim) sunt la fel de periculoase pentru memorie.

Uitarea poate fi combatuta, cel mai bine, prin repetarea materialului memorat (cam 7 repetitii).

4. Imaginatia

Pe parcursul vietii, omul se confrunta cu situatii deosebite de cele anterioare, care fac necesara elaborarea unor scheme comportamentale noi, descoperirea unor solutii noi de rezolvare a problemelor. In astfel de situatii, el foloseste un proces psihic specific lui, imaginatia.

Imaginatia este procesul cognitiv superior de elaborare a unor imagini si/sau proiecte noi, pe baza combinarii, prelucrarii, transformarii datelor din experienta anterioara. Imaginatia este o adaptare activa, transformativa si creatoare a omului, producand imagini, obiecte, idei noi. Prin intermediul ei, omul este capabil de performanta unica de a realiza unitatea intre trecut, prezent si viitor.

Imaginatia interactioneaza cu toate functiile psihice. Astfel, memoria ii furnizeaza material pentru combinatiile sale, imaginatia exploreaza necunoscutul iar gandirea verifica justetea ipotezelor sale si valoarea rezultatelor obtinute. Afectivitatea, tensiunea emotionala asigura energia necesara procesului imaginativ.

Specificul imaginatiei este dat de faptul ca, pe langa reproducerea realitatii, ii adauga acesteia ceva nou. Imaginatia este cu atat mai apreciata cu cat produsele ei se remarca prin originalitate si diferenta fata de ceea ce exista deja.

In actele creatoare si in rezolvarea de probleme, imaginatia este asociata cu inteligenta, respectiv cu capacitatea mintii umane de a stabili relatii intre elemente distincte si, aparent, fara legatura.

Procedeele imaginatiei:

Procedeul imaginativ este un mod de operare mental, o succesiune mai mult sau mai putin riguroasa de compuneri, descompuneri si recompuneri. Originalitatea combinatoricii imaginative se explica prin libera organizare a procedeelor si a succesiunii lor.

- aglutinarea: consta intr-o organizare, sinteza mentala a unor parti eterogene din diferite fiinte sau obiecte (monstrii mitologici - sfinxul cu cap de femeie si corp de leu, centaurul, sirena; creatii tehnice - radiocasetofonul, robotul casnic);

- amplificarea si diminuarea: modificarea exagerata a dimensiunilor, marirea sau micsorarea mentala a dimensiunilor unei structuri initiale (uriasii, piticii, Setila, Flamanzila, Gerila, Tom Degetel, legumele uriase, arborii pitici de tip bonsai etc.);

- multiplicarea si/sau omisiunea: consta in modificarea pe plan mental a numarului de elemente ale unui intreg, a unor parti ale fiintelor sau obiectelor (balaurul cu sapte capete, ciclopul [cu un singur ochi], calaretul fara cap);

- diviziunea: separarea mentala a unor functii umane si realizarea tehnica a uneia din ele (bratul mecanic din industria automatizata, cupa excavatorului);

- rearanjarea: pastrarea elementelor unor structuri cunoscute, dar modificand dispunerea lor in spatiu (asa au aparut primele autoturisme cu motorul in spate);

- adaptarea: presupune transpunerea unui element intr-un nou context (aclimatizarea plantelor si a animalelor, transferarea laserului din domeniul militar in domeniul medical, utilizarea penelor de pasari sau a florilor la ornamentarea palariilor, hidrobicicleta);

- substitutia: inlocuirea intr-un obiect a unui material, a unei substante cu o alta mai avantajoasa (inlocuitorii de piele, substantele chimice sintetice alimentare-indulcitori, coloranti, inlocuirea lemnului cu plastic, sticla sau metal in construirea mobilierului);

- tipizarea: identificarea aspectelor comune unei categorii de oameni si contopirea lor intr-un personaj concret, tipic (Hagi Tudose-tipul zgarcitului, Catavencu-tipul politicianului fara scrupule);

- analogia: descoperirea unor aspecte noi la nivelul unor obiecte sau fenomene pornind de la asemanarea lor cu altele mai bine cunoscute (avionul a fost construit prin analogie cu pasarile-lat.avis=pasare, aparatul foto-prin analogie cu ochiul uman, formula benzenului a fost descoperita pornind de la imaginea sarpelui care-si apuca coada);

- empatia: transpunerea imaginara a cuiva in pielea altei persoane, cautand sa inteleaga mai bine felul in care ea interpreteaza evenimentele; este o capacitate foarte necesara atat actorilor, cat si profesorilor.

Formele imaginatiei

1. Imaginatia involuntara.

- visul din timpul somnului: este o forma involuntara si pasiva a imaginatiei; este un fenomen natural, normal (toti oamenii viseaza), fiind si necesar (privarea de somnul cu vise genereaza tulburari psihice);reprezinta o succesiune de imagini, emotii, reflectii care apar in somnul paradoxal (care alterneaza cu somnul profund, fara vise), atunci cand se mai pastreaza unele legaturi intre creier si stimulii din mediu, concretizand situatii sau "aventuri" la care subiectul participa ca personaj principal sau ca simplu spectator; deseori intamplarile visate sunt absurde, imposibile in realitate; uneori ne dam seama ca visam, dar nu putem influenta ceea ce se intampla in vis; continutul visului este determinat de stimuli din mediul extern sau intern (stimuli organici, idei dominante, stari emotionale); Freud considera ca visul permite exprimarea dorintelor pe care omul refuza sa le recunoasca (dorinte refulate); uneori, in vis se continua preocuparile din ajun, ceea ce poate duce la descoperiri sau creatii artistice valoroase, realizate, de fapt, in vis.

- reveria: are loc atunci cand ne aflam intr-o stare de relaxare, dar, totusi, de veghe; gandurile vagabondeaza, imaginandu-ne tot felul de situatii, in general pe linia dorintelor, asteptarilor noastre; in reverie perceptia timpului este alterata; este sau poate fi insotita fie de stari afective pozitive, fie negative; consacrand prea mult timp reveriei, aceasta poate dauna, diminuand eforturile mari necesare oricarei realizari.

2. Imaginatia voluntara

- imaginatia reproductiva: consta in elaborarea mentala a imaginilor unor obiecte sau fenomene existente in trecut sau prezent, dar care nu au fost percepute direct de catre subiect; imaginile rezulta din combinarea si transformarea informatiei stocate in memorie, pe baza descrierii verbale sau a unei scheme oferite de altcineva; este o forma activa, constienta si voluntara a imaginatiei, care largeste foarte mult bagajul de cunostinte si permite facilitarea solutionarii de variate probleme; astfel, ascultarea relatarii la radio a unei intreceri sportive sau a descrierii unor obiecte sau fenomene (pe care noi nu le-am perceput direct), ne solicita imaginatia reproductiva.

- imaginatia creatoare: este o forma activa, voluntara si creativa a imaginatiei, este cea mai complexa si valoroasa forma a imaginatiei, fiind orientata spre solutionarea de probleme complexe, spre crearea de productii noi; se caracterizeaza prin bogatia si noutatea procedeelor, prin valorificarea eficienta a sugestiilor din inconstient; interesul pentru creatia inovatoare, trebuinta de autorealizare dinamizeaza fantezia implicata in cele mai variate activitati umane, obtinandu-se noi ipoteze, noi creatii artistice si tehnice; acest tip de imaginatie presupune o motivatie puternica si este favorizata de trairi emotionale intense; este orientata spre ce este posibil, spre nou, spre viitor; fazele acesteia sunt: prepararea (colectarea de informatii, schitarea de planuri), incubatia (preocuparea de gasire a unei solutii este comutata la nivel inconstient, aparitia ideii salvatoare poate fi favorizata prin somn, plimbari, insingurare), iluminarea (gasirea brusca a ideii in momente din cele mai neasteptate), verificarea (elaborarea produsului astfel incat el sa fie acceptat).

Sintetizand, in cazul unui roman, scriitorul este cel care si-a folosit imaginatia creatoare, iar cititorul si-a folosit imaginatia reproductiva.

- visul de perspectiva: consta in proiectarea mentala a propriului curs al vietii, in concretizarea prin imagini a idealului de viata pe care si-l propune o persoana.