Viziuni si abordari noi in psihologia dezvoltarii

Viziuni si abordari noi in psihologia dezvoltarii

In ultimii ani ai secolului XX in Psihologia dezvoltarii se punea accentul pe formarea serviciului psihologic, indreptat spre acordarea ajutorului practic multidirectional copiilor, parintilor, profesorilor si altor persoane legate de problemele dezvoltarii, educatiei si instruirii copiilor. Ca rezultat in aceasta sfera s-a produs un progres, care poate fi caracterizat ca un pas important in domeniul psihologiei, satisfacind cerintele practicii reale. Un exemplu poate fi aparitia si formarea ca disciplina aplicata individuala - Psihologia aplicata a instruirii (Dubrovina, 1991; Psihologia aplicata 1997).

Insa incercarile de a folosi Psihologia Dezvoltarii ca baza stiintifica pentru organizarea unei largi practici de consultatie s-a lovit de unele greutati. Apelarea nemijlocita a psihologilor la problemele practice ale copiilor - in toata diversitatea lor si complexitatea concreta - n-a putut sa nu gaseasca neajunsuri in cunostintele existente. Si daca la inceputul anilor 1970-1980 greutatile se simteau mai intii de toate in instrumentariul de diagnosticare si lucrul de corectie, atunci in masura elaborarii si acumularii intensive a mijloacelor metodice corespunzatoare tot mai evidenta devenea existenta insuficientei propriei baze teoretice.

Astfel din punct de vedere a Psihologiei dezvoltarii voi mentiona doar unele aspecte ale acestei probleme. Se simte foarte mult, dupa parerea mea, lipsa unei periodizari detaliate privind dezvoltarea  copilului - a unui model sistemic, care sa dea nu numai un tablou general al consecutivitatii stadiilor ontogenetice (aceasta sarcina fiind rezolvata de periodizarea lui Vigotski,  Elconin, s.a.), dar si o prezentare mai desfasurata a etapelor normative importante, la fel dinamica si interdependenta liniilor de baza a formarii personalitatii copilului. Insa intr-o mai mare masura cele spuse se atribuie la necesitatea reflectarii varietatii enorme, diversitatii si specificul formelor dezvoltarii individuale in ontogeneza.

Intr-adevar, in decursul multor ani obiectivul de baza in Psihologia dezvoltarii se considera stabilirea legitatilor generale ale ontogenezei. In centrul atentiei a fost studierea caracteristicilor perioadelor de virsta si mecanismelor de trecere, existente la majoritatea copiilor, ce se dezvolta normal. Totodata si in psihologia de peste hotare si la noi concentrarea cercetarilor in cautarea legitatilor era insotita, dupa propria lor declaratie, la abaterea constienta de la variatiile individuale a acelor forme concrete, in care de fapt si pot sa se realizeze orice legaturi naturale, firesti conform legilor (Kagan, 1984; Scaar 1992). Utilizind categoriile filosofice "general-specific-unic", putem spune ca in analiza stiintifica a mersului dezvoltarii a dominat polul "universalului". Printre altele, jumatate de secol in urma asa o stare a disciplinei stiintifice se aprecia ca ceva temporar: "strict spunind, nici un domeniu al psihologiei nu trebuie sa se abata de la intrebarea despre diferentele individuale; asa o distragere este posibila ca o autolimitare temporara, naturala in orice cercetare stiintifica (Teplov, 1985).

Cu toate astea, datorita unor anumite cauze  " autolimitarea temporara" in domeniul psihologiei dezvoltarii s-a prelungit, fiind sustinuta si de introducerea activa in viata a consultatiei psihologice. Este interesant faptul ca analizind starea psihologiei dezvoltarii in ultima si marea sa lucrare teoretica, V.V. Davidov recunoaste, subliniind "o oarecare unilateralitate" in psihologie, in legatura cu faptul ca noi "nu luam in considerare variantele individuale de dezvoltare"(1996).

Dupa toate acestea astazi in prim plan apar intrebari despre mecanismele si conditiile formarii celor mai importante diferente psihologice in copilarie, despre dinamica schimbarii particularitatilor induviduale in timp - stabilitatea si flexibilitatea lor, caracterul stabil sau trecator. Cu toate ca aceste intrebari au o importanta teoretica independenta in psihologia dezvoltarii (Ragan 1984), totusi ele obtin ceva specific in situatiile consultarii psihologice, deoarece orice incercare de diagnosticare (mai mult ca atit incercarea de prognozare) are nevoie nu numai de logica generala de dezvoltare, dar  si de multe particularitati concrete specifice copilului sau preadolescentului. Nu e secret, ca in timpul de fata prognozarea dezvoltarii care in esenta are un caracter conventional, cu mai multe variante posibile de dezvoltare in dependenta de caracterul conditiilor ce se vor forma, intr-o mare masura se determina de experienta practica si intuitia psihologului, deoarece fundamentul necesar, pentru ea in forma unui tablou de variante concrete ale dezvoltarii copilului in ontogeneza real lipseste (mai concret, ea este schitata doar in unele domenii). Cu toate acestea astazi psihologii in multe cazuri nu au repere sigure (mai intii de toate consistente, dar nu "normative" cantitative in diferite tipuri de teste) pentru aprecierea etapelor "intermediare" de formare a neoformatiunilor importante in limitele unei sau altei perioade de dezvoltare. Schema existenta de periodizare contine in sine destule "pete albe", care psihologii practicieni deseori sunt nevoiti , cu mai mult sau mai putin succes, sa le depaseasca cu experienta si intuitia sa. De fapt practica consultatiei psihologice pe virste s-a ciocnit de problema imbinarii tratarii nomotetice si ideografice, cu toata complexitatea ei, cu parere de rau nereflectata in limitele psihologiei noastre de dezvoltare (in psihologia de peste hotare problema aceasta este activ discutata si analizata - Ter Laack,   1996).

In asa mod, actualitatea studierii diferentilor individual-psihologice in ontogeneza este  dictata, mai intii de toate, de necesitatile interioare ale activitatii  multor psihologi, care lucreaza in scoli si centre consultative, gradinite si spitale. In acelasi timp, calitatea nesatisfacatoare a problemei aparitiei si dinamicii diferentilor individuale in limitele psihologiei dezvoltarii se simte si in psihologia generala si in cea pedagogica (Asmolov, 1990). Ea retine si cercetarile in domeniul psihologiei genetice. (Mariutina, 1990).

Toate acestea ne impun sa anlizam mai concret si problema ontogenezei diferentelor individuale in timpul de fata si posibilele perspective de cercetare a ei.

Trebuie de subliniat, ca necatind la lipsa de atentie in aspectul diferential al dezvoltarii, putem gasi multe exemple de cercetari ale particularitatilor individuale ale copiilor. In lucrarile clasice ale lui D.B. Elconin (1967), L.L. Bojovici (1997) si colaboratorii ei;  M.I. Lisina (1974), I.V. Dubrovina (1975). N.S. Leitas (1971) si a multor altor psihologi, problema "corelatiei dintre particularitatile individuale si de virsta a fost pusa ca una dintre cele mai principale in intelegerea dezvoltarii copilului. Cercetarile concrete in aceasta directie, efectuate in anii 1960-1990, au atins asa sfere de dezvoltare ca activitatea de cunoastere si comunicare, precum si unele laturi ale dezvoltarii personalitatii copiilor. Cu putin inainte s-a inceput studierea dezvoltarii gindirii si personalitatii, a grupelor de copii cu probleme (de exemplu, copiilor cu probleme in instruire. (Slavina 1958, 1966). Chiar si in asa probleme atentia psihologilor era concentrata spre gasirea caracteristicilor generale de virsta.

Atentia psihologilor la particularitatile individuale a inceput sa creasca in anii 1980-1990. In timpul de fata se poate constata  cum sub influienta practicii pedagogice si consultative pe prim plan apare obiectivul: intelegerea  individualitatii copilului, directiei lui unicale de dezvoltare. De la inceput aceasta tendinta a fost orientata spre copiii problematici - copiii neglijati pedagogic, cu nereusita scolara, cu accentuari de caracter, cu comportament delicvent etc. Mai tirziu ea a inceput sa se extinda si la dezvoltarea normala, care dupa cum stim nu exclude greutati si probleme.

Inseamna oare aceasta , ca problema ontogenezei diferentelor individuale isi gaseste rezolvare? Necatind la activizarea cercetarilor, multe probleme se pastreaza si astazi. Una dintre cele mai importante, dupa parerea noastra, consta in  largirea cercetarilor asupra diferentelor individuale si de grup deseori  dictata exclusiv de scopurile practice (in special de probleme concrete, care apar in practica de consultatie), iar rezultatele cercetarilor sunt in esenta doar descrieri empirice ale unor sau altor calitati psihologice. Particularitatile individuale se cerceteaza ca simptomocomplexe, relativ de sine statatoare, iar corelatia lor cu particularitatile de virsta practic nu apare. Ca rezultat, datele obtinute ramin in mare masura fragmentare, si nu se incadreaza in tabloul general al dezvoltarii, fapt necesar in calitate de baza conceptuala pentru activitatea practica a psihologilor. Cu toate acestea intrebarile despre o  metodologie unica de cercetare a diferentelor individuale ca manifestare a legitatilor de dezvoltare ramin deschise. In legatura cu aceasta trebuie sa mentionam, ca principiile psihologiei diferentiale clasice dau anumite repere pentru construirea cercetarilor ontogenezei diferentelor individuale, dar, fireste nu pot sa dea o temelie cu continut bogat pentru analizarea variantelor de dezvoltare pe virste. Obiectivul  de baza a abordarii stiintifice nu e numai in a descrie empiric fenomenele (diferentele individuale in acest caz), dar si de a le putea exprima in sistemul adecvat de notiuni.

Dispune oare psihologia dezvoltarii  de asa un sistem de notiuni? In ce mod se pune astazi problema corelatiei dintre particularitatile individuale si de virsta in dezvoltarea psihica?

Raspunsul la prima intrebare este putin probabil sa fie pozitiv. Noi deseori nu avem la dispozitia noastra termeni adecvati chiar si pentru marcarea multimii de forme si tipuri de dezvoltare. Exista discutii privind faptul ca dezvoltarea  decurge in mai multe variante, la fel au loc neintelegeri in utilizarea formularilor contradictorii. De exemplu, se utilizeaza activ  asa expresii contradictorii ca: "abateri nepatologice ale dezvoltarii" sau "devierea formarii personalitatii", fiind intelese ca "diferite tipuri de dezvoltare problematica, care nu atinge gradul patologiei". Si aici dezvoltarea se determina prin doua negatii - nici ca norma si nici ca patologie. Determinarea prin negatie cu toate ca este corecta, nu este suficienta, deoarece insasi norma include in sine o multime de variatii si forme de dezvoltare diferite calitativ.

Formularile propuse sunt de  un caracter mai degraba orientativ-aplicativ, decit de continut si cred ca servesc drept manifestare a calitatii insuficiente de cercetare a insasi bazei de notiuni in psihologia de dezvoltare diferentiala.

Ni se pare mai adecvat termenul "varianta de dezvoltare", cu toate ca nu elimina toate greutatile si care poate fi completat  cu notiuni corespunzatoare, ca de exemplu: "varianta normativa", "subnormativa" sau "suboptimala", "problematica", "varianta complicata" etc. Dar trebuie sa mai notam odata ca greutatile cu termenologia sunt doar o reflectare, rezultatul gradului insuficient de cercetare teoretica a problemelor, care apar la cercetarea particularitatilor individuale ale dezvoltarii copiilor. Este necesar un model teoretic, care sa dea cheia cautarii si oglindirii multimii de variante si forme concrete, in care real se intruchipeaza legile dezvoltarii pe virsta. Dar cum sa trecem real de la recunoasterea adevarului la descoperirea relatiilor dintre "individual" si "de virsta", daca caracteristicele de personalitate la diferite etape de virsta exista legitim  in forma variantelor individuale de dezvoltare ?

Reiesind din metodologia abordarii sistemice si bazindu-ne pe notiunea de virsta psihologica ca  unitate de analiza a ontogenezei (Vigotski, 1984) este logic sa primim in calitate de moment initial schema periodizarii dezvoltarii elaborata in psihologia ex-sovetica, pentru ca in ea sunt marcate momentele de baza ale dezvoltarii - neoformatiuni psihologice de virsta cu scopul determinarii acelor forme calitativ specifice, in care ele apar. Cu alte cuvinte esenta abordarii se bazeaza pe aceea ca neoformatiunile de virsta se formeaza tipic-individual. Anume determinarea unor asa forme poate, dupa parerea noastra, sa devina acea veriga, care va lega legitatile abstracte de virsta cu specificul dezvoltarii in fiecare caz concret, individual. Aceasta idee ne arata ca psihologia dezvoltarii va fi incompleta pina cind nu vor fi descrise formele, tipurile, variantele de dezvoltare de baza ale tuturor neoformatiunilor psihologice importante, iar pe baza lor si multimea particularitatilor individuale.

Trebuie sa constientizam clar, ca in timpul de fata intre legitatile dezvoltarii, reflectate in periodizare, pe de o parte si tabloul dezvoltarii unui copil concret, pe de alta parte  exista o fractura enorma. Aceasta rupere, dupa cum ne arata experienta psihologiei diferentiale, psihologiei personalitatii precum si a altor domenii (Corscova, Micadze, Balasova, 1997; Homscaia si altii, 1997), trebuie sa fie "impluta" cu tabloul tipologic al variantelor individuale de dezvoltare in ontogeneza. E vorba despre formarea unei tipologii a variantelor de baza a dezvoltarii pe virste.

Este clar ca intr-o forma generala ideia analizei tipologice a varietatii de dezvoltare individuala in ontogeneza nu este noua. Asa o sarcina a fost pusa inca de L.S. Vigotski, care in lucrarea sa din 1931 "Diagnosticarea dezvoltarii si clinica pedagogica a copilariei grele" scria: "In fata pedagogiei contemporane apare sarcina urmatoare - in loc de tipologia statistica, abstracta sa formam o tipologie dinamica a copilului greu educabil, o tipologie bazata pe studierea formelor si mecanismelor reale ale dezvoltarii copilului, care pot fi gasite in unele sau altele "simptomocomplexe" (1983). Dupa Vigotski, a forma  clinica pedagogica, inseamna sa evidentieze si sa descrie empiric si teoretic bogatia legaturilor cauzal-dinamice, in determinarea lor conditional-genetica, tipurile de baza, mecanismele si formele de dezvoltare a copilului normal si anormal (1983).