REZISTENTA SI DIZIDENTA PSIHIATRILOR ROMANI

Scurt istoric al abuzului psihiatric in fosta Uniune Sovietica si la noi

Rusia dispune de un temeinic istoric privind abuzul politic in psihiatrie. De fapt, in Rusia, inca din 1836 se citeaza primul caz de abuz politic psihiatric, cand filozoful rus Piotr Sadaev a fost caracterizat de catre tarul Nicolae I ca sufera de "deranjament si nebunie", motiv pentru care a fost arestat in propria sa casa si vizitat saptamanal de catre un medic. Dar aceasta nu era inca o politica deliberata de stat, ci doar un caz izolat.

Dupa revolutia comunista din 1917, utilizarea psihiatriei, in primii ani, s-a facut sporadic si ad-hoc. Este cunoscut cazul activistei Maria Spiridonova, care isi castigase o mare popularitate prin criticile aduse conducerii sovietice, Tribunalul revolutionar din Moscova, in 1918, o va condamna la "scoaterea din viata politica, pe timp de un an, si izolarea ei intr-un spital special". Spiridonova isi va da seama ca prin aceasta se incerca discreditarea ideilor sale politice o data cu indepartarea sa fizica. Se pedepseau in acelasi timp atat omul, cat si ideile sale, ceea ce insemna o adevarata "moarte sociala". Problema ei va fi rezolvata prin trimiterea in Turkestan, la comanda unui tren de propaganda.

Perioada stalinista ramane destul de obscura, din punctul de vedere al represiunii psihiatrice, izolarea Rusiei fiind atunci completa. In 1931 apare o legislatie clara in care se afirma franc ca psihiatria trebuie sa aiba ca scop contributia la lupta de clasa. Totusi, comparativ cu teroarea stalinista, psihiatria va ramane, asa cum sublinia Bukovski, un teritoriu umanitar.

Un caz similar cu internarea minerilor in Spitalul psihiatric de la Zam s-a petrecut la Moscova in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Astfel, muncitorii unei fabrici din Moscova au refuzat sa presteze munca voluntara. Au fost arestati toti. Toti au primit diagnosticul de schizofrenie si apoi au fost transferati la Spitalul de psihiatrie Kazan. Psihiatrii au fost supusi presiunilor pentru a-i declara bolnavi, considerand ca internarea lor a fost o actiune umanitara, alternativa fiind lagarul de concentrare.

Se considera ca, incepand din 1956, dupa venirea la putere a lui Hrusciov si dupa lansarea "coexistentei pasnice", psihiatriei i se va conferi un rol mai important. Tinand celebrul discurs la cel de-al XX-lea congres al P.C.U.S., Hrusciov va denunta ororile staliniste si va promite liberalizarea regimului comunist, dar, in acelasi timp, Armata Rosie distrugea revolutia maghiara.

Uniunea Sovietica hrusciovista, la fel ca si Romania sau celelalte tari comuniste, se va afla de acum intre doua tendinte contradictorii - afirmatia ca in aceste tari socialismul a invins definitiv si ca nu mai exista detinuti politici si nici nevoia de represiune pentru a mentine sistemul si, in fapt, intensificarea luptei anticomuniste, mai ales din partea noii generatii. In acest context, rolul psihiatriei devine primordial, opozantii devenind automat bolnavi mintali, lucru pe care, asa cum am vazut mai sus, il exprima si Nicolae Ceausescu in 1965.

Acest lucru va face ca din anii '60 spitalul psihiatric sa devina o alternativa comoda a lagarului de concentrare si a inchisorii. Hrusciov va fi ajutat in acest act de catre academicianul Snejnevski, la fel cum si la noi in aceasta perioada vin de la studii din U.R.S.S. si intra direct in conducerea psihiatriei V. Predescu si St. Milea. Ca si Ceausescu, Hrusciov considera ca in socialism nu mai poate aparea o constiinta antisocialista. Bazandu-se pe dogma marxista care spunea ca existenta determina constiinta, ei considera ca o data comunizata economia si intreaga viata sociala, acestea ar face imposibila aparitia ideilor anticomuniste. Din acest motiv, nici mostenirea trecutului si nici "diversiunea imperialismului mondial" nu puteau explica ideile anticomuniste, dar boala mintala putea oferi o solutie admirabila.

Sarcina psihiatriei in stadiul avansat de construire a comunismului era sa reeduce pe acesti "bolnavi", lucru atribuit de partid unor persoane de incredere si pe care deja le-am numit. Din acest moment, in tarile comuniste incepe o politica sistematica de internare in spitalele de psihiatrie.

Avantajele represiunii bazate pe psihiatrie erau reprezentate in primul rand de discretia actului (fara procese zgomotoase), chestiune care l-a sedus pe Hrusciov, ca de altfel si pe Ceausescu. Din 1970, folosirea psihiatriei in scopuri politice devine bine documentata, o adevarata institutie in care este implicat statul.

Exista marturii legate de Spitalul din Kazan, dar abia din 1970 acest spital va capata adevarata sa faima funesta. Spitalul din Kazan se afla sub directa supraveghere a NKVD, aici fiind adunati dizidentii politici din intreaga Uniune Sovietica. Multi dintre bolnavi erau deliranti cu tematica politica, dar exista si un mic grup de indivizi sanatosi internati acolo pentru convingerile lor.

Anii '60 s-au mai caracterizat prin crearea de institutii specializate si prin construirea, in fosta U.R.S.S., cat si la noi, de spitale-inchisoare. Astfel, la Cerniahvsk, Minsk, Dnetropietrovsk, Orel, la noi la Balaceanca, Poiana Mare, Raducaneni, Cula, P. Groza se organizeaza un adevarat gulag de spitale psihiatrice pentru dizidentii politici. Numarul dizidentilor internati este foarte mare, dar Cortina de Fier nu va permite inca a cunoaste amploarea acestui fenomen de catre populatia tarii respective sau de catre Occident. In Uniunea Sovietica apare vestitul Institut Serbsky, iar la noi, prin simetrie, Serviciul VIII al Spitalului Gh. Marinescu. Apar nume de dizidenti cunoscuti datorita notorietatii de care se bucurau: Naum, Pisarev, Volpin, Naritsa, Samsonov, Sultz, Belov, la noi Rosoga, Nestor Popescu etc. Aceste fenomene au determinat reactii internationale de protest care au culminat cu excluderea psihiatrilor sovietici din Organizatia Mondiala de Psihiatrie, in 1982.

In Romania comunistii nu au gasit o traditie in persecutarea dizidentilor politici prin utilizarea psihiatriei. Primele semne de neliniste au aparut in anii '70, cand se acumulasera in diferite spitale de psihiatrie numerosi dizidenti. In 1977 aveam deja primii dizidenti de notorietate interna si internationala si care se aflau sub puterea abuzului psihiatriei politice, fiind luati in adoptiune de organizatiile internationale (dr. Cana, V. Paraschiv, Nestor Popescu etc). In 1978, in mod independent, Amnisty International va confirma existenta abuzului psihiatriei politice in Romania, publicand o lista cu 30 de cazuri de abuz psihiatric dovedit.

Dupa aceasta data Romania va fi prezenta alaturi de Uniunea Sovietica la toate reuniunile internationale, blamata pentru folosirea psihiatriei in actiunea de persecutare a dizidentilor politici. Iau nastere miscari de protest, iar in tara se infiinteaza Liga Anticomunista a Psihiatrilor, care in conditii de ilegalitate isi propunea sa faca presiuni pentru ca psihiatria romaneasca sa iasa de sub dominatia grupului comunist si sovietizat. Ca si Hrusciov, Ceausescu va crea o legislatie adecvata despre care deja am mai vorbit.

Rezistenta si dizidenta psihiatrilor romani

Patruzeci si cinci de ani de regim comunist-totalitar a lasat urme adanci in toate domeniile de activitate din tara noastra. Cunoscutele principii cominformiste ale KGB-ului in care era prescrisa "reteta revolutionara" de transformare a tarii intr-un satelit sovietic pe baza ideologiei comuniste - s-au aplicat in toate domeniile vietii sociale si stiintifice. Psihiatria nu numai ca nu putea face exceptie de la regula, dar putem spune ca in acest domeniu ideologia s-a implicat cu mai mare agresivitate bulversand principiile si practica unei oneste discipline medicale.

Romania a fost si este o tara mica, ea are o limba de mica circulatie. Intr-o astfel de tara eroii sunt de obicei ignorati, iar uneori eroismul unei intregi natiuni poate fi trecut cu vederea.

Eroismul apartine doar celor mari, iar daca cineva dintr-o tara ca a noastra devine erou, el trebuie sa vina neaparat cu recunoastere din alta parte, dintr-o mare metropola ca apoi, de regula, nici sa nu mai fie cetatean al tarii sale. Exemplele sunt prea numeroase si dureroase pentru Romania.

Desi a fost ignorata si chiar adesea tradata de Europa, in Romania a existat o puternica rezistenta fata de comunism. In Romania s-a luptat in munti cu arma in mana pana in anii '60, in Romania a existat Gulag si poate cel mai crunt experiment de spalare a creierului si de inginerie sociala - experimetul Pitesti -, in Romania a existat represiune politica prin intermediul psihiatriei, dar si o acerba opozitie a psihiatrilor, asa cum au fost ei, necunoscuti de lumea occidentala si fara notorietatea unei publicitati de care beneficiau de exemplu rusii.

Istoria a nedreptatit si va mai nedreptati tarile mici, dar la o posibila "judecata de apoi" a istoriei, respectand proportiile, tara noastra isi va binemerita un loc onorabil in frontul unit al omenirii care a luptat impotriva tiraniei.

Fenomenul rezistentei in psihiatrie - domeniu inclus de regim ca o modalitate "aseptica" de represiune - s-a declansat in tara noastra precoce si am putea spune aproape in mod reflex, atunci cand brutalitatea regimului comunist a devenit notorie.

In lipsa unor documente scrise si mai ales prezentate de mass-media, in atmosfera de dezinteres a Europei care si asa facuse pe baza noastra diferite targuri cu Rusia comunista si care a declansat atat de tarziu miscarea benefica a drepturilor omului, mai ales atunci cand a indreptat atentia acestei miscari si spre represiunea psihiatrica, s-a stabilit destul de greu cat de profund a fost acest fenomen si cat de mare a fost rezistenta psihiatrilor, inclusiv din tara noastra, cat de mult a abuzat totalitarismul de psihiatrie.

Totusi, subiectul nu poate fi evitat, o natiune, chiar si o profesie au nevoie de memorie, au nevoie sa-si cunoasca trecutul, iar daca aceasta istorie nu se scrie cat mai precoce, cu atat mai greu si mai putin credibil va fi acest lucru ulterior. De aceea, bazandu-ne pe memoria faptelor pe care le-am trait direct, pe capacitatea de intelegere si sinteza de care dispunem, vom incerca sa abordam acest subiect urmarind fenomenul de rezistenta si de dizidenta a psihiatrilor romani in prea lunga noapte comunista de aproape doua generatii.

Numarul redus al dizidentilor si opozantilor din psihiatria noastra nu constituie un impediment, caci nu numai in psihiatrie ei au fost putini, ci in tote domeniile. Puterea unui grup, asa cum se cunoaste inca din filozofia antica, nu consta din suma aritmetica a puterii fiecarui individ, un grup va depasi totdeauna aceasta expresie matematica.

"In psihiatria romaneasca nu a existat dizidenta", afirmau cu nonsalanta fostii tortionari in cadrul unui serial din ziarul procomunist "Dimineata" sau reporterul de trista faima E. Valeriu, intr-un serial de televiziune, cand aceasta institutie era total aservita unei formatii politice criptocomuniste. Este oare intamplator ca psihiatrii care fac asemenea afirmatii sunt tocmai aceia care au siluit psihiatria decenii in sir in perioada totalitarismului comunist? "Nu au existat abuzuri psihiatrice si nu au existat dizidenti in psihiatrie, profesorii erau competenti si de o generozitate iesita din comun", declara Piticaru la aprope cinci ani dupa prabusirea comunismului in care a crezut si de care a profitat vazand slaba reactie a colegilor psihiatri, ca si slaba memorie a celor care au stat cuminti in "cusca" totalitarismului peste patru decenii si care vor purta inca mult timp in spate aceasta cusca.

Este o eroare, domnilor fosti si actuali nomenclaturisti, delatori, azi profesori. Adevarul este exact invers. Caci in ce a constat competenta acestor "profesori", probata pe decenii de-a randul? Exista din punct de vedere material sau ca maniera de a practica psihiatria vreo diferenta intre epoca lui Obregia (1923) - care pentru timpul sau se situa la nivel european - si situatia psihiatriei noastre din prezent (cu exceptia importului a patru - cinci medicamente, tot din Occident)? S-a construit oare dupa 23 august 1944 cel putin un spital nou de psihiatrie?

1. Continuitate si limite ale dizidentei psihiatrilor romani

Problema opozitiei si a dizidentei psihiatrilor romani este clar ca poate implica pasiuni, ura, tendinta de razbunare a unor generatii care au trait 45 de ani de comunism si, cu voie sau fara voie, au avut raspunderi in psihiatria comunista.

Totusi, pentru ca generatiile care vin sa stie adevarul istoric si mai ales pentru a nu repeta tragicele experiente, este bine sa scriem despre aceasta epoca, sa aratam tineretului care va veni dupa noi adevarul despre cumplita incercare prin care a trecut psihiatria.

Psihiatria noastra, desi are un lung istoric, este mai bine cunoscuta din secolul al XX-lea, cand o pleiada de profesori si mari profesionisti (Obregia, Parhon, Balif, Constanta Stefanescu-Parhon, Dosios, Tomescu, Sebastian Constantinescu etc.) au reusit, cu eforturi de exceptie, sa intemeieze spitale de psihiatrie si o scoala psihiatrica sincrona cu nivelul psihiatriei europene din acea epoca.

De fapt, in 1944 s-a produs o ruptura istorica ce a dus psihiatria inapoi, la nivelul psihiatriei comuniste sovietice. Comunistii au pus trecutul la index, in acelasi timp cu o intreaga pleiada de psihiatri romani care se afirmasera viguros pe plan european. Psihiatria a trebuit de acum sa slujeasca o ideologie politica, un partid politic, partidul comunist, sa slujeasca intereselor anticristice ale urii de clasa.

Si poate acum este momentul sa amintim de primul dizident, I. Scobercea, un eminent asistent medical sef care, auzind de intentia lui Derevici (acel funest prim director comunist al spitalului, venit in functie imbracat inca in hainele sale de ofiter al U.R.S.S.), ca a dat ordin sa fie topit bustul lui Obreja (cel care din averea lui a construit spitalul, dar fusese mosier), a "furat" bustul savantului si l-a ingropat in beciul sau. Abia in anii '70, cand a aparut un context mai tolerant si cand toti se intrebau unde este bustul savantului, acesta a fost scos si redonat spitalului de catre I. Scobercea. Daca fapta sa ar fi fost descoperita, blandul domn Scobercea ar fi fost trimis la Canal de catre fostul spion roman, acum nomenclaturist si fost ilegalist. Oare fapta acestui om de exceptie nu a reprezentat o opozitie in fata brutalitatii regimului comunist, fata de trecutul nostru istoric, fata de aceia care au contribuit la progresul psihiatriei. Insusi profesorul Tomescu a facut 16 ani de puscarie pentru ca in ultimele doua saptamani ale guvernarii Antonescu a trebuit sa accepte functia de ministru al Sanatatii. "Cum puteam refuza sa fiu ministrul tarii mele in situatia de dezastru in care se afla in acele momente? Dar niciodata nu am fost consultat de Antonescu in probleme militare , se apara el la procesul "criminalilor de razboi".

Tot aici se inscrie si actiunea aceluiasi director ilegalist si spion - Derevici -, care a dat spitalului pe care l-a construit Obreja din propria avere numele de Spitalul Gh. Marinescu, personalitate care a stat doar doua saptamani in acest spital, dar care avea avantajul de a fi fost fiu de spalatoreasa. Cand in 1973 seniorii spitalului au cerut profesorului comunist si deputat in M.A.N. - V. Predescu - sa faca demersuri la Consiliul de Stat pentru restabilirea numelui pe care spitalul ar trebui sa-l poarte - acela al intemeietorului sau -, acesta a raspuns ca problema este minora pentru a "rapi" din timpul lui Ceausescu. Nu numai in 1973, dar nici astazi aceasta nedreptate nu a fost corectata, pentru ca cei care au condus si conduc spitalul sunt aceiasi atat ca mentalitate, cat si ca persoane fizice (de fapt, acum spitalul se numeste Al. Obregia, dar nu in 1994, cand scriam lucrarea).

Ce a urmat dupa 1944 se cunoaste si se vede si astazi. Psihiatria noastra a devenit o disciplina subdezvoltata si coercitiva condusa de persoane submediocre, limitate, care nu au avut puterea intelectuala sa faca scoala. S-a supravetuit numai prin dosarul de cadre, care trebuia sa fie cat mai corespunzator cu cerintele regimului comunist. Pleiade intregi de vechi psihiatri au fost persecutati, unii inchisi, iar treptat si-au pierdut urma sau au murit intr-o atmosfera de indiferenta, uitandu-se aproape tot ce au facut, fiind atat de izolati incat sa nu aiba nici o influenta asupra tinerei generatii.

Ce trebuie sa reprosam generatiilor de politruci din psihiatrie, asa cum i-a selectionat partidul? In primul rand le reprosam conformismul umilitor in fata organelor politice, stoparea oricarui acces la informatia de specialitate. Timp de 45 de ani nu au existat carti, reviste, participari la reuniuni sau alte schimburi de informatii cu sfera lumii occidentale. Dar cea mai presanta, mai ales pentru tineret, a fost teribila limitare la realitatea zilnica, transformand psihiatria in ceea ce de fapt este si astazi, adica intr-un serviciu pompieristic de interventie pentru bolnavii psihici agitati, lipsa totala a dimensiunii sociale, ruptura psihiatriei de toate disciplinile medicale, de cultura in general, disciplina ajungand pe drept cuvant ultima in cadrul lumii medicale. Se poate acum lesne constata ca aservirea psihiatriei regimului de represiune nu a fost singurul rau pe care comunismul l-a facut psihiatriei; la aceasta s-a adaugat mentinerea disciplinei in stare de subdezvoltare.

Acest lucru se intampla in timp ce multi aspirau sa faca o cariera adevarata, dar de fapt au ratat, s-au descurajat sau au emigrat. Aceasta politica a transformat generatii de psihiatri in indivizi care s-au scurs ca niste umbre tacute, nostalgice si care, fara opozitie, au lasat pe primul plan, cel putin in invatamantul psihiatric, pe oamenii alesi de putere. Si astfel s-au format zeci de generatii sterse, mediocre.

Acest lucru s-a facut printr-o politica subtila de selectie artificiala, in care orice proiect mai deosebit era socotit ca o dizidenta, un lucru reactionar.

Dizidenta - adesea niste fapte care nu ar fi trebuit sa lezeze pe nimeni - era pusa de politruci pe seama "lipsei de orientare ideologica". Multi s-au angajat intr-o lupta fara speranta, dar au trebuit sa se limiteze la nivelul 'profesorilor', la administrarea unui sir de calmante de la care se astepta vindecarea bolilor psihice.

Deci aceasta a fost atmosfera cotidiana in psihiatrie, unde exista o cenzura a oricarei idei sau initiative, cu o asa-zisa activitate stiintifica a politrucilor, stereotipa si neinteresanta, fara idei si cu niste reuniuni mediocre care nu au lasat nimic decat poate amintirea unor interventii ale unor psihiatri, totdeauna din afara Bucurestilor. Era, in fond, vorba de o viata traita de azi pe maine, fara orizont, cu o practica obscura si o viata cotidiana subculturala.

Adesea, dizidenta se manifesta in mici dispute datorate incompetentei sefilor, dar prin aceasta nu inseamna ca nu era periculoasa, totul putandu-se interpreta politic. Discutiile profesionale nu se puteau finaliza deoarece venea momentul cand se decidea ce atitudine politica ai in acea discutie profesionala si totul ramanea nefinalizat. Lipsa de comunicare sau comunicarea neautentica nu se rezumau numai la relatia cu pacientii, dar si la relatiile dintre medici, totul parand a fi o procesiune anosta si stereotipa. Barierele erau rigide si definitiv stabilite. Cei tineri reuseau uneori sa mai sparga gheata informationala, sa realizeze ca exista si un alt tip de psihiatrie, sa aiba vagi notiuni de psihoterapie, psihiatrie sociala, comunitara si chiar sa cunoasca o gama mai larga de medicamente la care medicul roman nici nu putea sa viseze. In practica, insa, fata de aceste fenomene nu exista decat resemnarea, ele erau stopate nu numai de aspectele materiale si insolvabile, dar mai ales de bariera ideologica, de frica de a nu fi catalogat ca reactionar si de a-ti rata cariera, a fi aruncat intr-un azil dintr-o localitate rurala pierduta pe harta.

Ideologii comunisti ai psihiatriei acreditau fata de tineri ideea ca in psihiatria noastra totul este clarificat si definitiv din moment ce corespunde cu ideologia partidului, iar psihiatria trebuia in primul rand sa raspunda la aceste exigente. Cand am facut programe de reforma in cadrul ingust al practicii de atunci, mi s-a raspuns cu emfaza de catre Predescu si Lohan: "Nu exista nimic de reformat la noi, psihiatria noastra este asa cum trebuie. Cum iti permiti sa exemplifici cu serviciul nostru?".

Fenomenul cel mai grav era acela al selectarii si promovarii cadrelor de care partidul se ocupa cu cea mai mare grija. In 24 de ore, oamenii de mare cultura din cadrul Catedrei de psihiatrie au fost concediati, ramanand in schimb mediocritatile, ba chiar dezechilibratii care, bineinteles, dupa revolutie au inceput o acerba lupta pentru putere (toti au devenit conferentiari, sefi de lucrari, iar nepoata lui Verdet a intrat conferentiara fara o zi de practica pedagogica, poate pe baza faptului ca era responsabila cu securitatea pe spital, pe timpul lui Ceausescu). Co-merituosii au fost marginalizati si tinuti intr-o permaneta amenintare. Timp de 45 de ani, conducerea psihiatriei a fost in mainile unui singur om, abia in 1989, cand partida ideologica era pierduta, au fost repede facuti profesori comunistii din esalonul doi, cu nimic mai prejos decat fostul lor sef. De fapt, toti trei nu au facut decat sa indeparteze cu gesturi discrete pe toti cei capabili. Au ramas asa cum meritau, doar cu mediocritatile.

Cum a fost posibil acest lucru? A fost acesta un proces calculat, o strategie? Privind acum retrospectiv si fara patima, nu putem da decat un raspuns afirmativ, desi aceasta politica era dusa cu discretie, iar in viata cotidiana aveai mai mult impresia ca este vorba mai mult de afinitati si antipatii ale marelui sef comunist, ca totul depindea de maniera in care te purtai cu sefii. Era preferat cel supus, dar si mai agreat era cel lingusitor, care putea sa faca sefului servicii mai mult sau mai putin profesionale si mai ales cei care nu aveau aspiratii temeinice. Orice persoana valoroasa era data deoparte. Optiunea si atasamentul politic erau esentiale, iar adevarata loialitate se masura in cate servicii puteai face sefului si cat de atasat erai Securitatii.

Un alt element in dominarea ideologica a psihiatriei a constituit-o institutionalizarea dominarii psihiatriei din Bucuresti fata de toate centrele din tara. Aici se hotara acordarea titlurilor si tuturor posturilor din intreaga tara, in ciuda nemultumirilor create de acest mandarinat comunist.

Din acest motiv, dominarea politrucilor bucuresteni a avut consecinte pentru intreaga tara, mai ales ca intreaga pregatire a tinerilor psihiatri era monopolizata de Bucuresti. Sa ne imaginam doar cum decurgea viata in psihiatria din celelalte centre psihiatrice ale tarii, cu exceptia scolii de psihiatrie de la Timisoara, unde, gratie dizidentei profesorului Pamfil, se activa in cu totul alta lume, o lume pe care Predescu si ciracii sai o exemplificau ca antisocialista si reactionara izoland-o cu toate puterile de care dispuneau (dar sa nu uitam ca si revolutia anticomunista a inceput la Timisoara, unde era alta atmosfera culturala).

Toate aceste fenomene au avut ca rezultat mutilarea si handicaparea psihiatriei romanesti. In psihiatrie, din motive politice, au patruns numeroase personalitati dizarmonice sau chiar sociopate, multe venite din alte discipline medicale de unde au fost rejetate, numerosi fii sau nepoti ai nomenclaturii politice, persoane care intr-un timp scurt deveneau deosebit de agresive, ocupau de regula numai functii de conducere in catedrele de psihiatrie, in spitale sau ambulatorii. In acest fel, toate aceste institutii au fost mutilate, promovarea persoanelor maligne a creat o adevarata retea a incompetentei profesionale, cu indivizi dezechilibrati pana la a fi batausi, oameni fara vocatie pentru psihiatrie, manati doar de dorinta reusitei si a obtinerii puterii sociale. Numirea lor se facea fara concurs sau in urma unor concursuri trucate, pe viata, in timp ce aceia merituosi trebuiau sa se supuna sau sa plece, inclusiv sa emigreze.

Astfel de situatii continua si dupa 1989 in numele unei solidaritati a vechilor practici, a unei solidaritati a raului. Chiar incercarea sincera a unor psihiatri cinstiti de a-si crea o asociatie profesionala independenta - Asociatia Psihiatrilor Liberi, a fost decimata si practic desfiintata prin infiltrarea in conducere a fostilor profesori comunisti si folosirea ei in lupta pentru posturi si avantaje materiale pentru ei. Si acest lucru se intampla dupa 1989. Oamenii trecutului, dupa o scurta perioada in care se asteptau la actiuni de genul celor pe care ei insasi le-au promovat, cand comunistii au venit la putere, au trecut la atac, isi cauta cu asiduitate noi protectori (mai ales din randul partidelor istorice).

Pana acum nu s-a produs nici o reforma in psihiatrie si oamenii fara merit sunt inca in fruntea catedrelor, a sectiilor de psihiatrie, uneori ca directori. Bineinteles, toti s-au asigurat din epoca comunista de un curriculum vitae cu zeci de lucrari si multe carti publicate in editurile comuniste, unde aveau acces nelimitat pe baze politice, multi au titluri pompoase, dar analiza acestor lucrari arata un mare pustiu, chiar daca au facut incercari si dupa 1989. In fond, acesti pretinsi autori au ramas victimele ideologiei comuniste, orientare cu care ei au cochetat toata viata si care le-a impregnat personalitatea. Si toata aceasta pastisa, acest enorm plagiat ideologic le-a adus titluri de doctor, de docent si asteptau fara jena titlurile de academician. In fond, este vorba de un demers al falselor valori, false personalitati, false veleitati care mereu s-au bagat in fata, iar in prezent incearca sa falsifice trecutul. Sa ne mai miram acum ca s-au facut sau se fac si acum numai abuzuri?

In lupta lor pentru reforma, Psihiatrii Liberi au incercat in primul rand o alianta cu cei din domenii nepsihiatrice, nu atat cu medicii care in psihiatrie au devenit rezervati si filistini, adesea santajabili pentru trecutul lor, s-a incercat alianta cu oameni de cultura care stiu sa pretuiasca libertatea, care stiau sensul vietii si al sacrificiului, cu ziaristi democrati, o adevarata revelatie postrevolutionara.

Trebuie deci sa ne uitam cu jale si distanta la tipul de psihiatru conformist, filistin, meschin, bazat, in fond, pe idei nihiliste (ca nimic nu se mai poate face, ca nimic nu se va mai putea schimba, ca totul este zadarnic, sisific, ca peste tot in lume se petrece aceasta ipocrita mascarada, iar boala psihica este un tribut implacabil al civilizatiei, un deseu, un gunoi inevitabil). Acesti oameni, aparent toleranti, delasatori, care de fapt formeaza majoritatea, constituie ca si in trecut masa de manevra a fostei nomenclaturi.

Desi acesti oameni trebuie condamnati ca tip de subintelectuali, acestia au fost si sunt primii in politica, in patriotism, in fraze mari, bombastice in care se arata induiosati de soarta bolnavilor, care se arata acum sentimentali, pretinzand ca nu au facut rau nimanui. Dar in mod sigur istoria ii va condamna. Este sigur ca cei care vor veni vor ancheta mai indeaproape situatiile acestea. In mod meritat toate disciplinile medicale au institutii mai solide, au reprezentanti stralucitori, in timp ce psihiatria agonizeaza, neputand iesi din blestemul abuzului politic si al ideologizarii ei, lipsita de institutii adecvate de tratament sau cercetare.   

2. Evolutia dizidentei in psihiatrie

In ciuda tonusului pesimist si a imobilismului majoritatii psihiatrilor, care in marile momente, atunci cand schimbarea ar fi fost posibila, s-au livrat ca masa de manevra in mainile puterii, in psihiatrie o miscare de opozitie si de dizidenta a existat si nu trebuie nici sa ne exaltam, dar nici s-o uitam. In definitiv, lipsa de istorie, chiar si a unei profesii poate fi blestemul cel mai mare. Din acest punct de vedere lucrarea noastra este in primul rand o incercare de reconstituire a unui fenomen istoric care s-a desfasurat si credem ca acest lucru va face candva cinste disciplinei noastre.

Incercand o sistematizare a opozitiei in psihiatria romaneasca ne-am gandit ca acest fenomen ar putea, didactic vorbind, sa fie impartit in anumite etape istorice distincte.

Vom urmari deci etapele cele mai importante:

1. Etapa proletcultista, care a inceput odata cu ocupatia sovietica si a tinut pana la mijlocul deceniului '60. Este o etapa pur stalinista si de impunere a modelului sovietic in mod direct (cu ajutorul consilierilor sovietici si spionilor romani care au activat pentru U.R.S.S. sau Comintern). Ca si in restul sectoarelor de activitate, si in psihiatrie etapa se caracterizeaza prin distrugerea deliberata a intelectualitatii, este etapa represiunii directe, implacabile si nemotivate - cu sau fara procese politice -, a suprimarilor fizice si a lagarelor de concentrare in care psihiatrii romani au platit un mare tribut uman.

2. Etapa crearii structurii ideologice si a sovietizarii totale, fara ca oficial tara sa mai fie sub ocupatie. Este etapa in care apar cadrele de "specialisti" pregatite in U.R.S.S. (Predescu, Milea, Alexandrescu etc), etapa acoperind anii '60 si '70. Acum exigentele politice, ideologice vor duce la minimalizarea profesionalismului, cenzura si controlul ideologic vor fi totale si temeinice, vechile trucuri cu care erau pacaliti consilierii sovietici sau vechii ilegalisti nu mai merg cu noile cadre scolite in maniera marxista. Se introduce o cenzura informationala totala, mai ales asupra literaturii si informatiilor venite din Vest, apare ideologizarea disciplinei mai ales prin crearea unor entitati materialist-dialectice, asa cum a fost teoretizarea modelului medical si a celui institutional carceral despre care am vorbit anterior.

De asemenea, din necesitatea prestigiului extern dupa care tanjea Ceausescu, din aceasta etapa incepe - nu sporadic ca in trecut, ci in mod sistematic - abuzul politic in psihiatrie, aceasta devenind si la noi aliata organelor de represiune.

3. Etapa dizidentei si a opozitiei deschise si curajoase a unor mici grupuri de psihiatri sau a unor psihiatri izolati, actiuni care au avut ca suport noua filozofie privind lupta pentru "drepturile omului" intre 1975 - 1989. Este atacat nu numai sistemul dogmatic din psihiatria oficiala, dar si abuzurile psihiatrice individuale si se pornesc actiuni reformiste si de fundamentare a unei psihiatrii sociale romanesti, chiar daca totul este nevoit sa se limiteze la considerente teoretice.

4. Etapa criptocomunista de dupa 1989 si pana in prezent, dominata de lupta vechii nomenclaturi sau a comunistilor frustrati pentru a intra in noile structuri ale puterii, multi renuntand formal la comunism si aderand tot formal la partidele istorice, dar si incercarea de creare a Asociatiei Psihiatrilor Liberi, actiune care, din pacate, astazi este partial esuata din cauza preluarii conducerii ei de catre fostii carieristi comunisti.

1. Etapa proletcultista

Comunismul a fost adus in Romania de catre Stalin, cu ajutorul Armatei Rosii. In 1945, in tara noastra existau doar 800 de comunisti, mare parte dintre ei activand in cadrul Cominformului si nefiind cel putin cetateni romani.

Cu migala, inca inainte de ocuparea tarii, in Uniunea Sovietica s-a format, sub directa indrumare a lui Stalin si Vasinski, o adevarata "coloana a 5-a", care avea planurile si forta necesara - Armata Rosie - pentru comunizarea Romaniei.

Anii 1945 - 1960 au constituit o perioada in care psihiatria noastra a cunoscut un serios regres prin rusificarea fortata a disciplinei si o imixtiune directa ruseasca sau prin intermediul fostilor spioni care alcatuiau coloana a 5-a, de tipul acelui prim director de trista faima despre care am vorbit deja. In aceasta perioada se pune in practica modelul stalinist -bine experimentat in U.R.S.S. - de distrugere a intelectualitatii si elitei din diferite domenii de activitate, psihiatria nefacand exceptie de la aceasta actiune. Nu este decimata numai fosta conducere, ci si personalitatile marcante ale disciplinei, pe motivul luptei de clasa si al extirparii modului de gandire burghez.

Psihiatria romaneasca a trebuit sa faca pasul inapoi pentru a se alinia nivelului si manierii de practicare sovietica a psihiatriei, acolo existand deja o experienta comunista de 30 de ani. La Bucuresti, Derevici, agent al cominformului, ilegalist si spion sovietic, isi ia in primire functia de director al celui mai mare spital de psihiatrie din tara. Este vorba de o personalitate neprofesionista care nu facea nici un secret din aceasta. A venit imbracat luni in sir in uniforma de colonel al armatei sovietice in care luptase pana atunci impotriva Armatei Romane, a presupusei sale tari.

Nu se poate vorbi in cazul acestui prototip de activist comunist de o calificare profesionala. De fapt, el insusi ridiculiza pe adevaratii psihiatri si manifesta un dispret nedisimulat pentru viata stiintifica sau pentru reuniunile profesionale. Misiunea lui era sa sovietizeze spitalul de psihiatrie din Bucuresti, cel mai mare din tara. El oferea, de exemplu, prin propria vointa, spitalul cu 3.000 de paturi pentru un experiment sovietic, aflat atunci in Uniunea Sovietica la inceputuri, si anume asa-zisa unificare a spitalelor, distrugand prin aceasta asistenta psihiatrica si transformand acest spital mamut specializat pentru a deveni spital raional cu toate specialitatile medicale incluse. Revenirea la normalitate a insemnat insa decenii de asteptare si de disfunctionalitate a asistentei psihiatrice.

In schimb, este felicitat intr-un ziar sovietic, Meditinskaia Gazeta, care spunea la acea data ca: "Experimentul unificarii spitalelor, fata de care medicii sovietici inca ezitau, a reusit intr-un spital din Romania, sub indrumarea tovarasului Ipolit Derevici".

Inca de la instaurarea regimului comunist s-a trecut la decapitarea psihiatriei prin arestarea specialistilor, pe motiv ca, prin ceea ce practica, raspandesc idei reactionare, burgheze, de tipul psihanalizei sau psihologiei. Cei care au avut un anumit rol in timpul razboiului sunt condamnati ca fiind "criminali de razboi". Profesorul Tomescu, de exemplu, a avut aceasta soarta (16 ani munca silnica), iar profesorul asociat Sebastian Constantinescu, un eminent psihiatru, a fost condamnat la inchisoare numai pentru ca a fost colaborator in cadrul Catedrei de psihiatrie a profesorului Tomescu.

Intreaga mica comunitate de psihiatri - in jur de 200 de persoane - este supusa unei represiuni nemiloase. Psihanalisti de prestigiu, ca Popescu-Sibiu, C. Vlad, la fel ca alte personalitati marcante, sunt arestati (I. Biberi, N. Margineanu, Popeea etc.), o data cu ei fiind arestate si ideile stiintifice pe care le promovau aceste elite si care se aflau la unison cu Europa in promovarea ideilor si conceptelor psihologice la noi. Dar psihologia a fost si este inca dusmanul de moarte al ideilor materialist-comuniste in psihiatrie. Sa ne mai intrebam oare de ce nici azi fosta, dar in fond actuala nomenclatura comunista, nu introduce decat formal psihologia in pregatirea studentilor si chiar a psihiatrilor?

Distrugerea si terasarea psihiatriei la nivelul celei sovietice se va asigura si prin schimbarile de cadre, in psihiatrie patrunzand ratatii altor discipline medicale, carora li s-a promis si au obtinut in psihiatrie posturi importante de conducere. Nepoata lui Derevici si sotul ei (sotii Meiu), din obscuri medici consultanti de medicina generala, vor deveni sefi de sectie si conferentiari universitari.

Rezistenta si opozitia in psihiatrie, in contextul unei tari ocupate si a comunizarii tarii, au fost minime deoarece orice opozitie te trimitea direct in lagarele de concentrare. Totusi, o serie de medici tineri la acea vreme, ca A. Dosios, Balif-Negulici, Alexandra Retezeanu, Lichter, Rosenfeld, Maller etc., au continuat o linie etica in psihiatrie transmitand tinerilor principiile unei psihiatrii care era la acel moment sincrona cu psihiatria europeana.

Psihanalisti ca C. Vlad, Popescu-Sibiu, desi persecutati si arestati, prin lucrarile lor sau direct prin contactul cu tinerii, au adus o prospera contributie psihologica (lucrari fundamentale de psihanaliza, lucrari a caror nivel nu a fost atins nici pana in prezent).

In psihologia medicala N. Margineanu, desi arestat si ostracizat, va continua traditia romaneasca (cu Goanga, Zapan) editand lucrari fundamentale privind personalitatea, relatia medic - pacient etc.Toti si-au platit indrazneala cu ani grei de inchisoare, la iesire devenind niste umbre supravegheate de Securitate, obligati de a nu mai veni in contact cu tinerii, pana cand disparitia lor biologica a "salvat" psihiatria comunista de ideile stiintifice valoroase ale epocii - iar revolutia psihologica care era in toi in Occident a fost ratata in Romania.

Nu avem documente scrise, dizidenta acestor personalitati consumandu-se in tacerea comunista care se raspandise peste intreaga tara. Totul a luat calea uitarii generale in care generatiile ce au urmat s-au complacut, prin conformismul si supunerea lor, prin lipsa oricarei dorinte de sacrificiu.

Dintre psihiatrii de elita ai epocii o opozitie viscerala fata de comunismul din psihiatrie a avut-o A. Dosios. Medic eminent de o cultura remarcabila, cu un real talent didactic, a fost rapid concediat din cadrul Catedrei de psihiatrie, alaturi de Alexandra Retezeanu, facand loc lui Predescu si echipei lui sovietizate, iar in pedopsihiatrie eminenta profesoara universitara Margareta Stefan a fost concediata pentru a face loc altui comunist venit din U.R.S.S., "profesorul' Stefan Milea, o figura anosta de politruc care se preocupa si se preocupa inca mai ales de indoctrinare comunista, din cauza lipsei sale de profesionalism.

Ca simplu divertisment, a ramas celebra palma pe care A. Dosios a dat-o unui comunist arogant si lider de sindicat comunist si pentru care, ani de zile, a patimit.

O rezistenta nenominalizata s-a produs in acea perioada impotriva introducerii pe cale administrativa (prin amenzi, destituiri, prelucrari) a pavlovismului rudimentar, fabricat in laboratoarele ideologiei staliniste din Uniunea Sovietica si care a fost ridicat la "rangul" de esenta a materialismului dialectic aplicat in cadrul stiintelor neurologice. Era de fapt vorba despre una din creatiile politrucilor sovietici care fabricasera asemenea prototipuri materialiste in toate domeniile (miciurinismul, iarovizarea lui Lasenko, teoriile lui Oparin si Lepesenskaia etc).

Fata de degradarea continua a asistentei psihiatrice s-au remarcat de asemenea proteste, dar infuzia de cadre de partid, numarul mic al psihiatrilor din tara au adus disciplina totalmente la cheremul politicii comuniste.

Putem spune fara teama de a gresi ca aceasta etapa se caracterizeaza prin DISTRUGEREA nu numai a psihiatriei romanesti, dar prin ceea ce a urmat a deschis o perioada de obscurantism din care nici in prezent nu se poate iesi. Daca inainte psihiatria romaneasca avea un concept si repere stiintifice, dupa aceasta epoca o confuzie generala va conduce disciplina spre empirism, teren propice pentru politica totalitara a partidului comunist, pentru a crea prin ea un sistem carceral opresiv pentru dizidentii politici.

Lupta vechii generatii, desi laudabila, nu va avea decenii in sir nici o speranta, noaptea comunista se intinsese peste intreaga tara. Rezistenta si dizidenta nominala sau anonima se vor adauga rezistentei generale a poporului nostru. Treptat, sistemul totalitar se va impune in domeniul stiintelor psihologice si neurologice, aducand psihiatria la nivelul si in situatia in care este astazi.

2. Etapa ideologizarii si sovietizarii in profunzime

Conceptualizarea "stiintifica"a psihiatriei abuzive

Dupa etapa proletcultismului, care va aplica in psihiatrie "metodele revolutionare' in care politicul se implica direct in numele purificarii proletare si al luptei de clasa, situatie in care valoarea profesionala nu mai juca practic nici un rol, dupa 1960 lucrurile incep sa se schimbe. Se da "permisiunea" de a critica obsedantul deceniu in toate domeniile de activitate, iar psihiatria incepe sa fie temeinic prinsa in mrejele ideologiei, aservita politicii de represiune dupa exemplul sovietic, dar de aceasta data, actiunea este dirijata de persoane scolite si mai ales de cei veniti de la studii din U.R.S.S.

O pleiada de "cadre tinere" soseste in acest scop de la Moscova sau Leningrad, fiind dirijata prin ucaz administrativ spre sferele de conducere ale ministerului, catedrelor de psihiatrie, la unison cu politica dusa in toate sferele de activitate (cultura, stiinta, tehnica etc). Se aplica acum noua strategie a partidului.

Daca in prima perioada activitatea 'teoretica' ramanea intr-un stadiu rudimentar, in cazul cand nu era complet ignorata, dicteul politic inlocuind in mod brutal si direct fundamentarea stiintifica, teoretica, dupa 1960 lucrurile tind a se schimba, partidul propunandu-si alte mijloace in vederea obtinerii aceluiasi rezultat represiv. Dirijarea psihiatriei adultului, a psihiatriei infantile, directiunea marilor spitale psihiatrice, vor fi preluate, intr-o "mare campanie", de tinerii 'sovietici' sau de cei veniti direct din randurile Securitatii (Virgil Angheluta), persoane tinere, avide de putere, bine indoctrinate si gata la orice compromis pentru a-i servi pe aceia care i-au scos din mediocritatea lor funciara.

Din acest moment incepe programul de teoretizare ideologica cu pretentie 'stiintifica', se incepe construirea unei noi psihiatrii pe care de acum ei o vor numi cu emfaza "psihiatria socialista", bineinteles, in opozitie cu cea burgheza, occidentala. V. Predescu devine seful absolut, creditat de partidul comunist. El este seful politic si profesional al psihiatriei romanesti, desi avea calificarea unui medic de medicina generala pediatru, iar St. Milea va prelua cu aceeasi ardoare psihiatria infantila, ambii pensionand fortat profesorii titulari.

Asa cum vom vedea, in mod rapid isi creeaza o asa-numita scoala constituita din indivizi bine cotati de catre partid si Securitate, cu dosar verificat, dupa care vor incepe o avalansa de scriitura marxista si pavlovista, adevarate materiale de indrumare ideologica in cadrul psihiatriei socialiste pe care se casneau sa o nasca.

Prin aservirea revistei de specialitate se va institui o cenzura acerba, totul fiind controlat si dirijat. Orice material care aspira la tiparire trebuia sa fie in prealabil verificat ideologic si aprobat de doi tartori numiti si agreati de Predescu sau chiar de el insusi. Acestia nu autorizau decat articole bine orientate ideologic si nu tolerau nici critica, nici vreo abatere de la psihiatria lor oficiala.

In aceasta epoca se ridica Eduard Pamfil care, in conditii vitrege, la Timisoara, isi construieste o scoala de psihiatrie pentru a carei activitate generatiile anilor 1960 - 1970 ii vor ramane recunoscatori. Timisoara, in acei ani, a constituit piatra de poticneala a dogmatismului ideologic in psihiatrie reprezentat prin cuplul celor veniti din U.R.S.S. (Milea - Predescu) si care a dovedit ca nu atat represiunea in sine, dar mai ales lichelismul, lipsa de curaj, de spirit de sacrificiu au facut din psihiatrie o disciplina fara aparare si asta spre rusinea psihiatrilor care credeau ca numai conformismul era singura "tactica" de supravietuire in comunism, motiv pentru care au renuntat usor la orice opozitie.

Se cuvine deci a prezenta cateva date biografice ale celui mai reprezentativ dizident din psihiatria romaneasca, Eduard Pamfil.

Eduard Pamfil (1912 - 1994) si-a facut studiile la Cluj, unde a terminat Facultatea de medicina in 1937. In 1938 pleaca in Franta si isi continua studiile la Paris, la Centrul de Neurologie, sub conducerea lui Lermitte.

Activeaza ca medic militar in timpul razboiului, apoi lucreaza din nou la Paris in mai multe spitale, printre care si St. Anne cu H. Ey.

Revenit in tara, lucreaza mai intai ca neurolog la Spitalul Gh. Marinescu, pana in 1948, in 1949 devenind conferentiar la Catedra de psihiatrie din Cluj.

In 1959 este arestat politic pentru ca 'a condus bande de studenti' in timpul unor manifestari prilejuite de ziua de 24 ianuarie. In fapt, Pamfil rostise doar un discurs patriotic de la balconul casei profesorului Hateganu, la care se afla in vizita. Ne aflam in perioada internationalismului proletar, iar dragostea pentru Uniunea Sovietica trebuia sa primeze fata de dragostea de tara, motiv pentru care actiunea profesorului a fost considerata criminala. A fost tinut in puscarie, fara judecata, timp de 10 luni. La proces, profesorul s-a aparat singur, fiind condamnat la domiciliu fortat, la un azil de copii irecuperabili din orasul de granita Siret. La catedra, locul i-a fost luat de delatorul si martorul acuzarii sale, un oarecare Rosu.

In 1963, sub presiunea fostilor sai elevi, este numit profesor la Catedra de psihiatrie din Timisoara. Din motive politice si din cauza lui Predescu, i se respinge venirea ca profesor in Bucuresti, iar in 1977 dizidenta sa nu mai este suportata si este pensionat fortat.

Handicapat de condamnarea politica, Pamfil si scoala de psihiatrie pe care a creat-o vor reprezenta timp de 10 - 15 ani punctul de referinta al rezistentei impotriva psihiatriei rudimentare, sovietizate a cuplului Predescu - Milea. Se stie ca acestia decimasera Catedra de psihiatrie din Bucuresti creand o noua catedra formata, aproape in exclusivitate, din indivizi dubiosi, cu un solid dosar politic. Cei doi vor alcatui un minutios plan de formare si indoctrinare a psihiatrilor romani. Noile concepte sovietice devin acum valori de referinta, motiv pentru care incep manifestari de propagare numite bombastic simpozioane sau conferinte nationale, prin care se vor lansa, cu surle si trambite, noile concepte ale psihiatriei socialiste, creandu-se prin aceste manifestari iluzia unor confruntari si a unei realitati stiintifice, care de fapt nu exista.

In acest context s-a evidentiat scoala de psihiatrie de la Timisoara, in frunte cu Pamfil si avandu-i alaturi pe Stosel si Ogodescu, precum si o intreaga pleiada de tineri. Din pacate, ulterior, multi dintre ei nu au avut taria de caracter a maestrului, pretandu-se la compromisuri cu Predescu pentru titluri si functii, transferuri in Bucuresti, pe care le-ar fi meritat si fara aceasta cedare morala. Astfel s-a dizolvat in cele din urma scoala de la Timisoara, iar profesorul Pamfil s-a retras dezgustat, dar nu invins.

Pentru anii 1960 - 1975 putem spune ca rezistenta impotriva dogmatismului ideologic in psihiatrie a avut capitala la Timisoara si in alte orase din vestul tarii - Sibiu, Oradea, Arad etc.

La Iasi, Bucuresti, Cluj decimarea vechii garzi si inlocuirea acesteia cu politruci si oameni ai Securitatii sau pur si simplu cu oameni slabi, dornici doar de avansare, a facut ca atitudinea celor veniti cu misiune din U.R.S.S. sa le domine activitatea si sa degradeze psihiatria aducand-o la stadiul in care se afla si astazi.

Timp de 10 - 15 ani, scoala de la Timisoara a luptat pentru onoarea psihiatriei romanesti, impotriva obscurantismului comunist, pentru promovarea valorilor occidentale, a progresului in psihiatrie. Acolo valorile psihologice au fost reconsiderate, psihoterapia a jucat rolul pe care trebuie sa-l joace in relatia medic - pacient, informarea era aproape la nivelul psihiatriei din Occident.

Concepte interzise de catre psihiatria dogmatizata ideologic vor fi predicate de catre Pamfil si scoala sa (psihoterapie, medicina psihosomatioca, psihiatrie sociala, resocializare etc). Ridiculizand conceptul clinico-nosologic, materialist, al lui Predescu, Romila, Ionescu, Milea, scoala de la Timisoara s-a lansat intr-o lupta, in esenta sa antiideologica, privind destinele psihiatriei romanesti, distruse de amestecul Securitatii si partidului.

Deoarece nu avem documente scrise care sa ateste aceasta lupta, vom prezenta spre exemplificare doar tematica simpozioanelor de psihiatrie din anii 70 -' 80, pentru a se vedea ce fel de psihiatrie practicau cele doua centre universitare -Timisoara si Bucurestiul. Simpozioanele din Bucuresti erau prezentate in programele tiparite ca facand parte din Festivalul Cantarea Romaniei. Iata exemplele:

1978 - Sindroamele psihoorganice cronice;

1979 - Terapiile biologice in psihiatrie;

1980 - Schizofrenia.

Este clara orientarea biologica, "materialista" aproape in exclusivitate, fara nici o imixtiune a "stiintelor burgheze" (psihologia, sociologia, psihoterapia etc.).

Iata in continuare tematicile simpozioanelor organizate de catre scoala de la Timisoara, in acelasi interval:

1972 - Timisoara, Probleme de medicina legala;

1975 - Sibiu, Psihoterapia in nevroze;

1976 - Sibiu, Psihoterapia la adolescenti;

1977 -Timisoara, probleme de psihiatrie sociala;

1978 - Sibiu, Psihoterapia de scurta durata;

1981 - Oradea, Psihiatria antropologica;

1986 - Timisoara, Psihiatria sociala.

Este usor de remarcat orientarea psihologica si sociala, orientarea dinamica a scolii profesorului Pamfil de la Timisoara.

Poate va fi greu pentru generatiile viitoare sa creada ca simpla tematica psihologica a unui simpozion poate fi privita ca un act de dizidenta. In perioada comunista, sub Predescu, Milea si Ionescu, aceste tematici erau considerate ca aberatii burgheze care "rataceau" mintile tineretului. De asemenea, va fi foarte greu de inteles ce au insemnat pentru anii '60 - '70 aceste "bule de oxigen" intr-o psihiatrie incorsetata ideologic, fara nici o perspectiva, fara nici un orizont, rupta de psihiatria lumii civilizate. Chiar daca generatiile viitoare vor realiza ca nu a fost mare lucru, aceste simpozioane bulversau profund comunitatea psihiatrilor, dupa fiecare simpozion soarta multor protagonisti si in special a timisorenilor fiind in pericol. Aceste simpozioane, la cererea politrucilor din psihiatrie, erau bine supravegheate de catre Securitate, iar Predescu, Milea, Romila, Ionescu si cei asociati lor organizau adevarate campanii de combatere publica a 'aberatiilor' cu care acesti indivizi bulversau tineretul asupra caruia impactul era deosebit. Unele simpozioane luau adesea aspectul unor sedinte de demascare in care trebuiau sa invinga doar ei, comunistii, reprezentantii autenticii psihiatrii socialiste.

Totusi, sub o autoritate de mare prestigiu, s-au grupat, chiar daca nu oficial, psihiatrii anticomunisti din intreaga tara. Cu toata prevalenta de numar si dreptate, psihiatria romaneasca a ramas in toata acesta perioada strans dirijata administrativ de grupul de la Bucuresti care avea in mana arma promovarilor, transferurilor, acordarii de titluri, numirilor si destituirilor, ei fiind singurii interlocutori ai ministerului si probabil singurii credibili pentru organele de securitate si cele centrale de partid. Inscenari, calomnii, denunturi, blocarea promovarilor profesionale sau a plecarilor in strainatate - toate s-au folosit din plin ca arma de lupta si pentru dirijarea psihiatriei noastre antioccidentale.

O pozitie aparte a avut-o Branzei, de la Iasi, care, la un moment dat, a dorit sa se desolidarizeze de grupul de la Bucuresti, prost famat, afirmand o teorie zisa proprie -conceptia bio-psiho-sociala - care, desi nu avea nimic original comparativ cu psihiatria occidentala, a devenit in contextul epocii o noua despartire de tartorii de la Bucuresti.

Sub tirul a doua curente, acesti tartori au trebuit sa aduca modificari cosmetice conceptiei lor - consecvent materialiste - si sa accepte formal, spre sfarsitul deceniului 8, unele modificari cu pretentia absurda ca le apartineau de multa vreme.

Dar, dupa aceste fenomene de dizidenta, controlul absolut al psihiatriei va fi tot mai greu de mentinut si un asalt decisiv al generatiilor tinere va intra direct in conflict cu conceptele psihiatriei socialiste pana la afirmatia dezolanta, pentru stapanii psihiatriei, ca in Romania exista represiune politica si detinuti de constiinta. O noua etapa de dizidenta va incepe acum. Faza simpozioanelor si a "bataliilor" pentru materialitatea psihiatriei sunt depasite si tartorii psihiatriei apar acum pe banca de acuzare a opiniei publice.

Etapa dizidentei si a opozitiei deschise

Abia in anii '60 - '70 lumea occidentala va pune in miscare o conceptie distructiva pentru totalitarism, declansand miscarea pentru drepturile omului, iar o serie de organizatii internationale se vor angaja in combaterea abuzurilor psihiatrice si contra torturii prin metode psihiatrice. Presedintele Regan identifica IMPERIUL RAULUI, vorbind de inceputul sfarsitului comunismului.

Dupa 1968, apar tot mai multe relatari privind utilizarea psihiatriei in scopuri politice, la inceput in fosta U.R.S.S., apoi, treptat, in toate tarile comuniste, dintre care Romania va detine o mare pondere. In acest context, psihiatrii, nu doar cei din Romania, se vor simti incurajati, efortul facut de Occident tinzand sa sparga izolarea in care se aflau psihiatrii din tarile comuniste.

Astfel, intre anii 1975 - 1985, in psihiatria noastra, asa cum ne-am exprimat mai sus, a aparut o dramatica diversificare a miscarii dizidente. S-au format grupuri in general centrate pe spitale, in care, intr-un mod mai mult sau mai putin evident, s-au luat pozitii deschise contra psihiatriei dogmatice. O mare energie s-a cheltuit cu ocazia simpozioanelor de care am vorbit mai sus, motiv pentru care in deceniul 8 ele au inceput sa fie blocate administrativ. S-a interzis cadrelor didactice de a mai merge la congrese sau simpozioane in afara vacantei, adica aveau voie doar in lunile iulie si august cand, de regula, asemenea manifestari nici nu se mai tin din cauza vacantelor de vara.

O data cu afirmatia lui I. Vianu - 1977 -, conform careia in Romania exista detinuti de constiinta internati in spitalele de psihiatrie, organizatiile internationale incep sa se ocupe si de soarta psihiatriei romane. Amnisty International, independent de afirmatiile lui Vianu, prezinta o lista a detinutilor politici internati in spitalele de psihiatrie.

Dar in anii '70 - '90 se va dezvolta o efervescenta opozitie si o dizidenta in toata tara. In 1977 vom asista la spectaculoasa dizidenta a lui Paul Goma la care a aderat o pleiada de cetateni si mai ales intelectuali printre care I. Negoitescu si apoi psihiatrul I. Vianu. Tot in acel an se va infiinta Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania - S.L.O.M.R. -, in frunte cu dizidentii dr. Cana, preotul Calciu-Dumitreasa etc. Acesti dizidenti vor cunoaste nu numai temnitele comuniste, dar si gulagul psihiatric romanesc, care deja functiona de mult. Asistam, de asemenea, la formarea unor partide hibride mai ales de nuanta socialista, incercari de reorganizare a partidelor istorice - in special P.N.T.C.D. - si alte sfidari politice, care se vor termina la psihiatrie, inchisoare sau impingerea spre emigrare.

Totusi, ceea ce se va intampla in tara dupa 1977, inclusiv in domeniul psihiatriei, se va aduce la cunostinta opiniei publice internationale si, prin intermediul postului de radio Europa Libera, constiintei opiniei publice din tara noastra. Posturile de radio BBC, Europa Libera si altele vor furniza in permanenta informatii privind cazurile concrete de utilizare a psihiatriei in scopul pedepsirii dizidentelor politice. Apar in exterior si sunt preluate in interior liste cu 'doctorii criminali' care utilizeaza psihiatria ca instrument de tortura psihologica, se dau spre stirea opiniei din tara si strainatate numele spitalelor in care sunt torturati bolnavii psihici (Sapoca, Voila, P. Groza, Raducaneni, Poiana Mare, Poiana Marului).

Impresia creata a fost vulcanica, tortionarii adusi in fata opiniei publice au inceput sa se simta intimidati, enumerarea "medicilor criminali" a avut o mare influenta, multi dintre fostii tortionari neavand niciodata impresia criminalitatii lor. De acum multi psihiatri vor uza de profesionalismul lor si vor refuza sa-si ia raspunderea internarii unor persoane sanatoase la care justificarea acestei cereri se baza pe opozitie fata de regim, unii dintre acestia sunt eliberati de urgenta. Cei supusi expertizelor psihiatrice (de catre Predescu, Romila, Prelipceanu etc.) au parte de o examinare mai atenta si adesea au castig de cauza. Marii tartori ai psihiatriei comuniste nu se mai implica direct, incearca sa implice terte persoane, de regula niste naivi dornici de aprecierea sefilor.

Inceputul vizibil al declinului comunismului creeaza o adevarata stare de panica, incep deja actiunile de ascundere si de distrugere de documente, ceea ce il face pe Predescu sa afirme: "Aratati-mi o semnatura pusa de mine pe internarea unui dizident", caci de acum el nu va mai semna astfel de acte, ci ii va impinge pe altii, desi in esenta intregul control ii apartinea. Din aceste motive, adesea, pe listele cu medicii criminali prezentate la Europa Libera apareau medici nesemnificativi, impinsi in fata pentru prima data in viata lor, in timp ce adevaratii vinovati se mentineau in umbra. Acest lucru serveste de minune astazi fostei nomenclaturi prin faptul ca incearca sa culpabilizeze pe toti psihiatrii, caci, cum spun ei, 'toti sau niciunul au facut abuzuri', iar o simpla violare se poate multiplica la sute si mii. Era foarte greu pentru medicul de garda sa respinga internarea unui "pacient" adus cu adresa scrisa de catre organele Militiei sau Securitatii si iata cum, de fapt, toti psihiatrii pot fi culpabilizati in viziunea nomenclaturii. Vom examina in continuare doua tipuri de dizidenta care au existat in psihiatria noastra:

- Dizidenta neorganizata, spontana;

- Dizidenta organizata, sistematica, ce a inclus grupuri si actiuni organizate

Dizidenta neorganizata

Dizidenta neorganizata a fost poate cea mai spectaculoasa si cu motivatii foarte variate, adesea contradictorii. Astfel, de la izbucniri temperamentale care vizau imposibilitatea de a mai suporta o anumita nedreptate (cazul doctorului Patrascu, care izbucneste in fata directorului comunist si securist V. Angheluta, spunand: "Domnule, din mine om nou nu o sa faci mata niciodata") pana la dizidenta ostentativa pentru a obtine un pasaport sau chiar actiuni involuntare in care comunisti bine cotati s-au trezit ca dizidenti, din cauza unui gest necugetat (de exemplu, acei intelectuali atrasi catre meditatia transcedentala cum a fost A. Romila) si care erau convinsi ca actiunea are aprobarea cabinetului 2, capcana in care au cazut unii tartori comunisti binecunoscuti din arta, stiinta, ministere si chiar din nomenclatura. Multi intelectuali, avand senzatia ca sustin lucruri de bun simt, s-au trezit ca dizidenti admonestati pentru "naivitatea" lor sau acuzati de intelectualism, desi ei nu avusesera nici o intentie de a provoca structurile politice ale regimului.

Numeroase acte de dizidenta apareau ca efect al disperarii unor indivizi supusi unor exigente intolerabile. Unele forme rafinate de opozitie luau aspectul unor adevarate opere artistice, de tipul plugusoarelor de anul nou, ale dr. Cornel Constantinescu, sau luau forma unor librete ale acestuia pentru Teatrul Satiric C.Tanase.

Pentru obtinerea unor pasapoarte de emigrare au intrat in dizidenta numerosi medici psihiatri care, prin maniera lor disperata de a cere emigrarea, au reusit sa plece in strainatate, unde "au tacut pentru totdeauna". Vom prezenta doar cateva cazuri mai importante din cadrul acestei dizidente neorganizate:

Dizidenta lui I. Vianu

Desi motivata prin stoparea promovarii lui, deoarece, de 5 ani, avand dosarul depus pentru a intra in partid, acesta nu era aprobat, motiv pentru care in ultima instanta a cerut sa emigreze, noi o prezentam pentru notorietatea ei, pentru publicitatea care i s-a facut prin posturile de radio occidentale care emiteau in limba romana. De asemenea, trebuie recunoscut faptul ca, o data ajuns in Occident, el s-a transformat intr-un mare luptator pentru drepturile omului si impotriva folosirii psihiatriei in scopuri opresive, activitatea sa in exil fiind in total contrast cu a celorlalti psihiatri care, dupa emigrare, si-au vazut de interesele lor meschine, neacordand nici un ajutor celor supusi represiunii politice in fosta lor patrie, necontribuind in vreun fel la cresterea informarii psihiatrilor din Romania, asa cum faceau multi psihiatri din tarile occidentale.

Asa cum singur relateaza, inca din anii '70 incepe sa realizeze ca in sistemul psihiatric romanesc exista o serie de dizidenti politici supusi torturii si degradarii prin mijloace psihiatrice. Asa l-a intalnit pe avocatul Ionescu, din Brasov, care scrisese un memoriu despre situatia din Romania pe care l-a trimis la O.N.U. si care, din acest motiv, a fost de repetate ori internat la psihiatrie, pe poetul Neagu Vulcanescu, declarat schizofren in circumstante identice.

Adevarata "convertire" a lui I. Vianu survine in 1975, cand va vizita in calitate oficiala (ca trimis al Ministerului Sanatatii) Spitalul din Poiana Mare, judetul Dolj, spital destinat internarilor pe baza de hotarare judecatoreasca, cazurile fiind considerate periculoase si avand la activ diferite delicte. Dar el va constata ca din aproape 100 de pacienti, 20 erau, in fapt, prizonieri de constiinta, lucru confirmat si de medicul care lucra in acest spital (doctorul Popescu, fost medic militar).

Acesti pacienti erau inchisi la Poiana Mare pentru ca erau considerati "pericol social" (printre ei, I. Rosoga, Nestor Popescu si alti dizidenti). Raportul pe care insa il intocmeste nu este luat in seama de catre organele Ministerului Sanatatii si nici chiar pe linie de igiena nu s-a luat nici o masura.

In 1977, dupa esecul profesional petrecut in conditiile despre care am amintit, profita de dizidenta lui P. Goma, scriindu-i acestuia o scrisoare, publicata la Europa Libera, in care critica regimul, cerand in mod imperativ emigrarea. Asa cum sublinia chiar P. Goma intr-o emisiune a Europei Libere, disperarea lui I. Vianu a devenit extrema atunci cand, facand acele acte ireparabile, pasaportul intarzia sa-i vina si, din contra, impotriva lui incepuse o procedura de cercetare care se putea termina cu unul dintre multiplele procese politice la moda sau chiar cu internarea sa intr-un spital de psihiatrie. Deja colegul lui, doctorul Oancea, declarase la Securitate ca personal ii facea lui Vianu electrosocuri ambulator, la cererea lui, acesta avand accese depresive mari. Pentru aceste "merite", a devenit reprezentantul Romaniei la O.M.S. (o face si azi datorita acelorasi merite) si conferentiar universitar. Dar totul s-a terminat cu bine, iar I. Vianu si familia sa au putut emigra in Elvetia.

A ramas de notorietate scrisoarea lui I. Vianu catre P. Goma, mult mediatizata la posturile de radio de limba romana din Occident, in care se citeste disperarea unui intelectual strivit de regimul dictaturii comuniste, in lipsa emigrarii fiind silit la o adevarata moarte civila. Desi in scrisoare marturiseste cinstit ca: "Eu insa, Paul Goma, nu pot urma pana la capat drumul deschis de tine", I. Vianu isi recunoaste oboseala si istovirea, motivatii nefericite pentru a cere in mod deschis emigrarea, fiind constient de toate greutatile care vor urma in acest caz.

Ceea ce a facut in mod deosebit I. Vianu, a fost ca dupa emigrare el nu s-a ocupat doar de problemele personale - asa cum au facut toti aceia care si-au parasit tara -, ci, din contra, a declansat o puterica lupta pentru drepturile omului si pentru demascarea psihiatriei politice de la noi si din intregul sistem comunist, in contextul in care Securitatea afirma cu emfaza ca "mana revolutiei este lunga". Devine membru al I.A.O.W.P. (Asociatia internationala impotriva folosirii in scopuri politice a psihiatriei).

Dupa 1989 va duce aceeasi lupta plina de riscuri pentru asezarea psihiatriei romanesti pe baze etice si pentru progresul ei stiintific. Solicitat dupa 1989 sa se intoarca in tara pentru a-si finaliza lupta pe care a inceput-o in Occident, din motive personale el va refuza, dar va spune in acelasi timp: "Sa fii sigur ca voi depune toate eforturile pentru ceea ce am dorit sa se realizeze definitiv, mai ales in domeniul nostru, al psihiatriei, care ma va preocupa permanent".

Cu toate limitele unei dizidente desfasurate mai ales din exterior, momentul dizidentei lui I. Vianu a insemnat foarte mult pentru psihiatria noastra. In strainatate, si astazi I. Vianu este un sprijinitor al tuturor actiunilor psihiatrilor din tara pentru promovarea progresului psihiatriei, inclusiv a conditiilor sale etice. Numeroase contacte internationale, chiar si o serie de ajutoare au avut ca intermediar pe I. Vianu.

Defectiunea functionarilor din Ministerul Sanatatii

Multi dintre functionarii Ministerului Sanatatii erau medici si multi nu au mai putut suporta sa patroneze aceste abuzuri politice in psihiatrie. Aici iese in evidenta actiunea psihiatrului Valeriu Mirontov - Toculescu, inspector general in minister, insarcinat sa se ocupe in mod special de problemele psihiatriei. Acesta descopera sistemul de internare fortata a dizidentilor politici si, desi vechi membru de partid, el nu mai intelege sa sprijine aceasta politica si reactioneaza, "in disperare", printr-o nota interna pe linie de serviciu care, insa, va declansa o reactie disproportionata din partea conducerii ministerului (ministru fiind acelasi profesor Proca, om de casa al familiei Ceausescu, care a scos din planul editurii medicale si lucrarea noastra, Medicina Psihosomatica). Este adevarat ca, spre disperarea aparatnicilor, V. Toculescu numeste maniera de internare in spitalele de psihiatrie drept "fascista".

Astfel, cu ocazia Universiadei din 1981 de la Bucuresti, un numar de 600 de dizidenti politici sunt adusi cu forta si internati in sistemul psihiatric din Bucuresti. Normal, apar multe reclamatii, iar V. Toculescu se decide sa-si foloseasca pozitia pentru a stopa aceste abuzuri. Desi stie ca aceste internari fac parte dintr-un sistem organizat, incurajat de atmosfera criticilor internationale din acest domeniu, al cresterii dizidentei din interiorul psihiatriei, el purcede la atacarea directa a situatiei folosind o modalitatea legala.

In nota alcatuita, V. Toculescu aduce grave critici manierei in care se aplica Decretul 313/1980 privind internarea obligatorie a bolnavilor psihici. Se dezvaluie faptul ca lista cu "bolnavii periculosi" ce urmau a fi internati obligatoriu cu ocazia Universiadei din 1981 era alcatuita de un medic-securist si director al Policlinicii Titan (C. Gorgos), punerea in executie fiind preluata de "aparatul" Spitalului Gh. Marinescu, unde masini cu cate doi asistenti medicali si infirmieri ridicau abuziv pe presupusii bolnavi psihici pe care ii imobilizau cu cearsafuri la propriul lor domiciliu sau chiar pe strada si apoi ii transportau cu forta la spital cu concursul organelor de securitate. Marea majoritate a acestor "bolnavi" nu prezentasera inainte de internare nici o stare care sa justifice eticheta de bolnav psihic, unii fiind salariati. Prin aceasta, termenii legii erau incalcati, acordandu-se puteri nelimitate unui medic psihiatru din ambulatoriu, evitand biletul pentru internare, fara o consultatie medicala. Mai mult, masurile represive erau acoperite prin inscrisuri fictive si caracterizarea cazurilor ca fiind urgente, in discordanta cu realitatea. Aceasta justifica afirmatia lui V. Toculescu, care caracteriza situatia ca o "vanatoare de bolnavi, de tip nazist". Aceste masuri apar in afara legii - evident chiar a aceleia in vigoare in acel moment si le caracterizeaza ca abuzive si fara discernamant. In aceeasi nota sunt evidentiate presiunile organelor Ministerului de Interne (mai ales ale Securitatii) pentru lansarea acestor actiuni, imixtiunea acestor organe in problemele de psihiatrie. De asemenea, multe persoane supuse unei asemenea actiuni au facut, datorita acestui fapt, reactii psihice serioase sau au fost supuse oprobiului public.

Cand V. Toculescu intocmeste si trimite o nota catre adjunctul ministrului Proca, acesta este contrariat si, in limbajul specific de lemn, va respinge toate criticile aduse de Toculescu trecand ulterior la pedepsirea lui. In acest fel, V. Toculescu apare ca "speriat si depasit de sarcinile pe care le avea", sarcini care, de altfel, i se vor lua imediat. Actiunea Universiada era coordonata direct de catre ministrul Proca prin adjunctul sau Mihai Aldea, ceea ce insemna in fapt anexarea psihiatriei la metodele Securitatii. V. Toculescu este acuzat de "prezentare alarmista a situatiei", de deficiente de orientare, a te orienta fiind principala sarcina a unui bun comunist. Fiind acuzat si de "nivel politic scazut", el va primi mustrare cu avertisment ce urma a-i servi ca lectie deoarece "s-a lasat depasit de situatie".

Din lectura celor doua note se poate deduce in ce masura era pregatit un organ comunist al puterii de stat sa ia in consideratie chiar sesizari normale venite pe linie de serviciu si, pana la proba contrarie, cu bune intentii. Din nota privind informarea sus-citata a reiesit un raspuns amenintator in stil securist, inspectorul general devenind deodata suspect de rele intentii.

Intr-adevar, ca urmare a denuntarii utilizarii psihiatriei in scopuri politice, V. Toculescu, in cele din urma, este destituit si urmarit permanent de catre Securitate. Nu s-a pus insa sub nici o forma problema de a se lua masuri de oprire a abuzurilor, de a se modifica cel putin sistemul internarilor politice prin psihiatrie, acest lucru dovedind de fapt ca actiunea era sistematica si oficial organizata de catre regim. Nu era opera unor greseli de executie, a unor functionari sau medici incompetenti. Din contra, cel care a sesizat a fost pedepsit si urmarit de catre Securitate, in timp ce sistemul represiunilor politice psihiatrice a ramas neschimbat.

Afacerea meditatiei transcedentale

A afectat si psihiatria. Nu ne propunem a discuta aceasta diversiune a regimului comunist deoarece ea nu viza numai psihiatria, ci intreaga intelectualitate de varf a tarii. Intelectualii rupti de lumea exterioara, fortati sa se miste in limitele stramte ale celei mai ortodoxe tari marxiste, au fost victime usoare ale acestei actiuni provocatoare, creata totalmente in birourile Securitatii.

Intelectuali interesati, inclusiv cei din domeniul psihiatriei, erau bine incadrati in sistem, erau membri de partid, academicieni, unii cu functii inalte in statul si partidul comunist. Totusi, greaua povara de a se incadra in sistem i-a facut pe acesti intelectuali sa cedeze usor primei tentatii. Din pacate, printre diferitele destine puse in discutie cu aceasta ocazie s-au aflat si cativa psihiatri si psihologi, printre care si A. Romila, vechi activist de partid, lector de invatamant politic, colaborator apropiat al lui V. Predescu (supranumit chiar 'pistolul lui Predescu'), autor de literatura marxista, care devenise incomod prin organizarea unui serviciu de resocializare si a unor comitete ale parintilor unor pacienti psihiatrici.

Pe scurt, in 1981, un oarecare inginer Stoian, element ambiguu si provocator, probabil agent extern al Securitatii din Romania, se prezinta la Spitalul Gh. Marinescu cu toate aprobarile necesare, inclusiv cu aceea de la cabinetul 2, si insotit de medicul psihiatru al Securitatii - dr. Radulescu - cere permisiunea conducerii de a experimenta o metoda ambigua de psihoterapie - meditatia transcedentala -, o metoda in principiu interzisa la noi, cum de facto era interzisa intreaga psihoterapie. Romila este implicat direct de catre seful si protectorul sau V. Predescu, care ii cere sa faca un referat privitor la rezultatele metodei. Referatul a fost elogios si propunea chiar introducerea metodei in planul de invatamant al medicilor secundari.

La momentul ales, Securitatea incepe "demascarile" si intelectuali ca academician Milcu, psihiatrii Gaitan, Romila, dr. Sahleanu si Radulian, numerosi psihologi (Stoltz, Golu etc.) vor suferi toate formele de represiune: demitere din functii, excludere din partid, amenintarea cu procese, trimiterea la munci necalificate etc.

Dizidenta organizata

O opozitie organizata si cunoscuta oficial in timpul regimului comunist nu se putea tolera. O asemenea actiune era considerata ca un act antisocialist si nu se putea incadra decat in Codul penal. Regimul putea intelege unele "iesiri", putea intelege unele productii literare neortodoxe care, oricum, aveau o raza mica de distributie. Ii intelegea chiar si pe cei care faceau ceva opozitie pentru a emigra, iar pe cei care au participat la meditatia transcedentala i-a iertat (Romila a fost reprimit in partid chiar la ultimul congres al partidului, din noiembrie 1989). A tolera organizarea de grupuri cu orice scop, era de neconceput, orice organizare trebuind sa fie agreata de partid si Securitate. In acest context, a luat fiinta si a activat, evident in ilegalitate, Liga Anticomunista a Psihiatrilor.

Liga anticomunista a psihiatrilor a putut lua nastere in contextul emulativ al cresterii numarului de dizidenti din tara noastra in multe domenii, mai ales dupa dizidenta lui Paul Goma si toate fenomenele legate de aceasta miscare care a dovedit, printre altele, ca in Romania nu poate exista o opozitie legala, aceasta terminandu-se fie la inchisoare, fie la psihiatrie, fie prin emigrare. Maniera prin care Goma si-a dirijat miscarea a fost exemplara, de o energie si inteligenta iesite din comun, dar ambitia de a activa legal, chiar si in cadrul stramt al legilor comuniste, s-a dovedit o iluzie, iar miscarea sa in contextul romanesc s-a dovedit o miscare pentru a obtine mai usor pasapoarte de emigrare. Insasi Goma a fost expulzat din tara natala.

Dupa 1977, numeroase organizatii internationale au devenit mai radicale in urmarirea respectarii drepturilor omului si in fine se va da mai multa importanta Romaniei, inclusiv in ceea ce priveste represiunea psihiatrica. In acest context, multi psihiatri devin mai radicali, asa incat, in 1979, dupa cele mai inalte principii ale ilegalitatii, a luat fiinta o mica asociatie, initial formata din patru membri, care s-a autointitulat Liga anticomunista a Psihiatrilor, avand o orientare anticomunista radicala. Treptat, s-au mai adaugat cativa membri chiar din alte centre universitare decat Bucurestiul. In conditiile date, grupul nu si-a propus o confruntare directa cu regimul, o angajare a luptei pe fata. O asemenea situatie ar fi fost periculoasa si fatala, mai ales ca ne lipsea o mediatizare de tip Goma sau Vianu, iar cu noi rafuiala ar fi fost cu totul alta. Chiar si perspectiva exilului era pentru noi mai rea decat orice represiune - ca dovada ca am primit pasapoarte de 6 - 7 ori, toate acordate de catre autoritati cu scopul de a nu mai veni inapoi.

Liga se va angaja in schimb intr-o activitate de durata cu scopuri bine definite, pentru a promova unele schimbari de conceptie asupra bolii si institutiei de tratament, pentru combaterea conceptelor dogmatice si comuniste, toate facute intr-un stil in care cel putin pe fata sa apara buna noastra credinta. A fost de pomina afirmatia securistului care ne urmarea si care mi-a spus: 'Voi taiati incet cu toporisca radacina cu radacina, pana veti dobori tot pomul si eu cred ca veti reusi'.

Liga si-a mai propus, de asemenea, in limite rezonabile sa-si creeze prin diferite mijloace un lobby in presa (Flacara lui Paunescu era un ziar in care se putea), cateodata in unele reviste de specialitate mai ales din strainatate, desi cenzura era foarte greu de depasit.

O alta sarcina era alimentarea postului de radio Europa Libera cu materiale privind abuzurile psihiatrice, dar si alte materiale anticomuniste. In domeniul abuzului psihiatric propriu-zis s-a propus crearea unei atmosfere care sa infricoseze sau sa rusineze colegii angrenati constient sau adesea involuntar, sa descurajeze colegii din diferite comisii de expertiza caci, desi comunisti verific

ati, atasamentul lor fata de partid era indoielnic.

Actiunile intreprinse s-au bucurat de succes, caci, in combinatie cu stirile Europei Libere, intregul sistem al abuzului psihiatric a fost timorat.

O alta directie de actiune a constituit-o "compromiterea" principalilor politruci din psihiatrie (Predescu, Grecu, Ionescu, Romila, Milea, Pirojinski etc.) care aveau mana libera din partea partidului in psihiatrie. De multe ori acest lucru se facea de pe pozitia unui 'comunist cinstit' care nu mai putea suporta impostura, se gaseau in acest scop acuzatii cu oarecare priza la acest tip de organe (filiatie legionara la Predescu, lipsa de ortodoxie comunista, incompetenta organizatorica, lipsa de profesionalism, inabusirea criticii). Trebuie spus ca chiar tartorii comunismului se bucurau unul de raul altuia. Desi privita retroactiv, aceasta pare o naivitate, actiunea a avut un succes deosebit, partidul fiind satul de incapacitatea acestor persoane si de imobilismul lor, chiar in probleme marxist-ideologice. Astfel, treptat, Predescu si-a pierdut "perspectiva de cadre" din partid, si-a pierdut functia de deputat, fenomene care l-au aruncat intr-o stare de descurajare din care nu si-a mai revenit niciodata. Ionescu si-a amanat transferul de la Facultatea de Filozofie la cea de Medicina, iar atitudinea sa antipsihologica si mai ales antipsihanalitica a inceput sa fie condamnata public in diferite lucrari (I. Cucu - Psihologia Medicala,1980).

Pe baza acestui fond de vulnerabilitate s-au putut declansa atacuri coordonate privind intreaga constructie a psihiatriei socialiste la care acesti tartori lucrasera decenii in sir cu migala. Prima bresa a constituit-o permisiunea de a scoate lucrari monografice in regie proprie. Prin contributie baneasca recuperata din vanzarile asigurate totdeauna, organizatia a permis elaborarea unor lucrari de pionierat fundamentale pentru o tara comunista ca a noastra (Psihosomatica, Psihologia Medicala, Psihoterapiile, Psihiatria sociala in doua fascicole, Psihiatria adolescentului etc.). Chiar daca tartorii comunismului - Predescu, Proca, asa cum am mai aratat, au scos din librarii Psihiatria Sociala prin memoriu la cabinetul 2, obtinand si interdictia de a mai avea dreptul de a mai tipari, "raul" se produsese si era ireparabil, lucrarile au existat si exista.

Timp de peste sapte ani, pana la dezmeticirea organelor represive, schitarea unei alternative in psihiatra noastra se produsese, iar constructia de decenii a psihiatriei socialiste a inceput sa se naruie.

In 1979, o data cu organizarea ligii, tot pe baza de lobby, revista Flacara va publica pe 10 mai un interviu cu I. Cucu, in care, folosind pretextul, se va administra cel mai puternic atac asupra psihiatriei dogmatice comuniste. Atacand dogmatismul (adica vorbind voalat de psihiatria construita de Predescu, 'psihiatria socialista"), ridiculizand afirmatiile festiviste ale acestuia, autorul deplange direct, in cea mai citita revista a epocii, soarta psihiatriei noastre, care este prezentata ca depasita principial si instiututional si pe care o evalueaza textual ca fiind sinonima cu psihiatria secolului al XIX-lea. V. Predescu este atacat nu voalat, ci nominal pentru aceasta situatie in care este culpabilizat pentru blocarea invatamantului psihologic in facultatile de medicina sau in pregatirea psihiatrilor si, tot ostentativ, scolile de psihiatrie de la Timisoara si Iasi sunt citate ca fiind in lupta cu dogmatismul si obscurantismul in psihiatrie. Se critica, de asemenea, direct lipsa unei adevarate vieti stiintifice, prodigioasa inainte de razboi, lipsa oricarui congres de psihiatrie in tara, a unui cadru in care psihiatrii sa-si discute problemele profesionale.

Iata astazi, dupa atatia ani, o comunicare a doctorului Popa, facuta la ultimul Congres de Istorie a Medicinii, din 2004, comunicare pe care o redam in extenso:

"Un om de curaj - dr. IOAN CUCU

In revista Flacara nr 19 (1248) din 10 mai 1979, aparea un interviu cu doctorul Ioan Cucu, medic primar psihiatru, doctor in stiinte medicale, asistent la Catedra de psihiatrie a Institutului de Medicina si Farmacie (cum se numea atunci, dupa moda sovietica, U.M.F. Carol Davila), care publicase de curand si o carte in doua volume - "Psihiatria sociala" -, in care facea niste afirmatii deosebit de critice, care au starnit o valva imensa in lumea psihiatrica, si nu numai, a timpului. Titlul interviului era "Psihiatria nu trebuie sa fie o Cenusareasa, iar aceasta nu-i priveste numai pe psihiatri, ci pe noi toti". In interviu, doctorul Cucu, pe care il cunosteam si il stimam pentru ca imi fusese asistent, facea o critica severa a psihiatriei bucurestene, critica pe care o dezvolta in carte pe mai multe pagini. Iata cateva din ideile importante. Dupa ce mentiona date despre situatia psihiatriei din tarile dezvoltate, in care paturile afectate specialitatii (pe langa o dezvoltare deosebita a formelor de asistenta ambulatorie) depaseau ca numar pe cele afectate tuturor celorlalte specialitati, dupa ce spunea ce ar trebui sa fie un psihiatru in epoca moderna in care acesta a luat locul duhovnicului, dupa ce mentiona meritele deosebite ale Scolii Profesorului Pamfil si, mutatis mutandis, ale Scolii Profesorului Branzei in depasirea dogmatismului, doctorul Cucu abordeaza tema principala, si anume critica "scolii de la Bucuresti", ramasa prizoniera unei psihiatrii de secol XIX, cu modelul fizic de boala, materialist-mecanicist, care neglijeaza factorii sociali si psihologici prinsi in etiologia tulburarilor psihice s.a.m.d. In continuare, se refera la subaprecierea psihiatriei si a rolului ei in societatea moderna. Absolvent si al Facultatii de Psihologie, observa lipsa acestei discipline din programa Facultatii de Medicina. Remarca apoi numarul mic de stationare de zi de psihiatrie, numar ramas, din pacate, pana astazi aproape neschimbat.

In cartea sa, care a fost propusa pentru a fi retrasa din librarii si data la topit la presiunile facute de conducerea Catedrei din Bucuresti, doctorul Cucu critica sistemul mafiotic de promovare, modalitatea de tip feudal a conducerii sectiilor de spital, care erau un fel de fief-uri atribuite pe viata oamenilor agreati de conducere (situatie existenta, de altfel, in tot sistemul sanitar comunist si care se perpetueaza si astazi) s.a.m.d.

Reactia conducerii Catedrei din Bucuresti si a spitalului (Gh. Marinescu pe atunci, acum "Al. Obregia") a fost de negare vehementa si de infierare publica de tip inchizitorial stalinist, in unanimitate, spre rusinea tuturor participantilor. Au fost convocati toti medicii din clinica in amfiteatrul mare si au luat cuvantul sefii de sectii, directorul spitalului, seful de atunci al catedrei si conferentiarii. Autorul acestor randuri a asistat din sala, ca medic rezident, la aceasta punere la stalpul infamiei. Doctorul Cucu s-a aparat cu demnitate si curaj. Imi aduc aminte ca a comparat atitudinea conducerii catedrei si a camarilei acesteia (este o tendinta, sechela a comunismului in mentalul colectiv, de refacere a piramidei puterii in psihiatrie, cu toate consecintele nenorocite de stopare a progresului, traite de noi in regimul trecut. Participa la competitie, ca o culme a ridicolului, si un fel de Zaroni feminin, pe cat de modesta intelectual, pe atat de ambitioasa si incantata de sine, incurajata interesat de cinismul ironic al unui fel de stapan al inelelor, mare manipulator al invatamantului medical universitar bucurestean actual), care isi etala "maretele realizari", cu aceea a unui om sarac care isi zornaia tot timpul punga cu cei cativa banuti, ca sa-si creeze impresia ca nu este chiar asa de sarac. Doctorul Cucu nu a fost arestat sau condamnat (era totusi o perioada post-stalinista), a ramas in Catedra si la locul lui de munca, marginalizat insa si a iesit la pensie tot asistent. Situatia psihiatriei a ramas din pacate aproape neschimbata, in ciuda eforturilor doctorului Cucu si ale multor altor psihiatri de mare valoare.

Dupa Revolutie, dr. Cucu a cuplat imediat la actiunea A.P.L.R., dar si-a dat seama destul de repede ca cei 50 de ani de antiselectie operata de comunism au lasat sechele care nu pot fi inlaturate intr-o perioada atat de scurta.

Dr. Marian Popa, medic primar psihiatru, doctor in stiinte medicale, la Spitalul "Al. Obregia" din Bucuresti"

Interviul doctorului Cucu a fost reluat de Europa Libera (Annelise Gabani) si a starnit o mare agitatie in randurile psihiatrilor. Fiind una dintre primele activitati ale Ligii Anticomuniste a Psihiatrilor, interviul a declansat o furie greu de descris din partea aparatnicilor psihiatri. Pentru moment, nici nu puteau realiza cum de a fost posibil, daca acest lucru nu este un semnal ca puterea ar fi doritoare sa se debaraseze de acesti tartori. Dar nu a fost cazul, a fost doar un dus rece. Treptat, lucrurile s-au "normalizat", autorului i s-a facut un proces public in amfiteatrul mare al spitalului unde, sub indrumarea sau mai degraba amenintarea tartorilor comunisti, diferiti medici - elemente de manevra - au vorbit vag despre "realizarile" psihiatriei comuniste, dar, spre exasperarea organizatorilor care doreau ca ei sa ramana in umbra, nimeni nu pronunta cuvinte de condamnare. A fost nevoie ca marele neurolog si academician, care insa nu era psihiatru, Vlad Voiculescu, sa se ridice si sa intrebe: 'De ce pierdem noi timpul aici? Ni s-a spus ca trebuie sa-l condamnam pe dr. Cucu'. De ce o fi facut acest om respectabil un astfel de lucru va ramane un mare mister. De fapt, pentru organizatori a fost un adevarat fiasco, mai ales ca nici mult asteptatele masuri organizatorice nu au fost lasati sa le ia, rezumandu-se doar la stoparea oricarei promovari profesionale in cadrul celor 15 - 20 de concursuri sustinute pentru postul de sef de lucrari cu persoane sub orice valoare profesionala.

Voi reda in continuare discutarea 'cazului CUCU' in sedinta de partid de catre colegii sai de catedra, asa cum se afla relatat si in procesul-verbal al sedintei. Voi face prezentarea esentei luarilor de cuvant ale acestor 'colegi'.

Octavian Hanganu, colaborationist, omul de paie al regimului, eternul membru al comisiilor de expertiza judiciara, unde se decidea soarta dizidentilor, eternul secretar al comisiilor de promovare, unde se manipulau pilele si care in 30 de ani nu a facut o lucrare pentru doctoratul la care se inscrisese, conducator fiind prietenul sau, Predescu: "In catedra s-a muncit mult, dar dr. Cucu nu a aratat in atitudinea sa critica activitatile cu studentii, cum s-au tinut cursurile, iar criticile sale puteau fi facute chiar in Catedra. Nu a observat ca am inceput sa facem si psihoterapie".

Asa incercau comunistii sa banalizeze atitudinile critice, numind realizari o serie de sarcini de serviciu. Cat despre psihoterapie, ea nu se face nici azi (se facea la acea epoca in mod clandestin), iar teza de doctorat cu psihoterapia a lui Hanganu nu a aparut nici azi, dupa un sfert de secol.

Milea considera ca in psihiatria noastra practica a luat-o inaintea teoriei si de aceea s-au gasit fisurile criticate de dr. Cucu si iar enumera, ca si Hanganu, cate sarcini (de serviciu) executa Catedra. Se arata revoltat ca noi am fi la nivelul secolului al XIX-lea. Desi a citit materialele publicate de dr. Cucu, nu a inteles nimic (era si greu avand studiile de psihiatrie facute la Moscova). Bineinteles, nu pierde ocazia unei apologii pentru 'colegul' de studii din Uniunea Sovietica, V. Predescu.

Oancea, colaborationist notoriu al organelor, omul care pretindea ca l-a tratat pe Vianu cu electrosocuri, trimis sa ne reprezinte la O.M.S., se simte jignit de criticile aduse si mai ales de strigatul de alarma al doctorului Cucu, care spune ca psihiatria romaneasca este in deriva si ca sistematica materialista a profesorului Predescu este luata in deriziune, ca 'noi' stam pe loc. Aceste fenomene se datoresc, evident, 'golurilor de pregatire' a celui care critica. "Noi trebuie sa ne aparam adevarata stiinta psihiatrica fata de cei de la Timisoara sau cei de la Sibiu, care au ales o cale periculoasa, antipsihiatrica" (asa numeau ei pe aceia care nu acceptau conceptul clinico-nosologic, materialist al 'Catedrei' din Bucuresti).

Ciurezu, varul ministrului Securitatii statului, Stanescu, respinge parerile doctorului Cucu. Este revoltat mai ales de termenul de 'tratament veterinar' folosit la adresa psihiatrilor nostri atunci cand trateaza boala psihica doar cu droguri. Nu crede in psihologie si reia, ca si Ceausescu, 'realizarile' Catedrei, de fapt cele cateva sarcini rutiniere.

Oare de ce,spune Nedelcu, care apoi a fugit in Occident, nu s-a dus la seful de catedra pentru a spune ce are de spus si s-a dus la Flacara? Era oare naiv sau lingusea seful pentru a putea primi pasaportul ce 'l-a salvat' de tara si Catedra aceasta atat de buna?

Meiu, care afirma mereu ostentativ ca este membru de partid din 1945, adus cu pile in Catedra de 'nenea' Derevici, directorul comunist care a venit imbracat ca ofiter sovietic, se intreba: "Cine m-a sfatuit sa fac asa ceva, sa spun acum pentru ca mi-am luat o mare raspundere". El vede cum dr. Cucu neglijeaza munca de la Catedra

Neicu, figura legendara a incompetentei si cinismului afirma: "Sa spuna doctorul Cucu cate ore de curs are, cate grupe de stagiu (ce legatura avea cu subiectul?). Care a fost contributia doctorului Cucu? De ce nu s-a adresat ierarhic (adica tocmai celui care distrugea psihiatria romaneasca, V. Predescu), cum poate spune ca este vinovat V. Predescu? De fapt, doctorul Cucu arunca cu pietre in psihiatrie". Neicu crede ca intre psihiatri exista discordie pentru ca nu se accepta pozitia 'inaintata' a lui Predescu si cere ca in mod public doctorul Cucu sa spuna ca regreta cele facute.

Damian crede ca aceste critici i-au fost inspirate de fosta conducere a Ministerului Sanatatii, ca de fapt nu Catedra (Predescu) este de vina pentru aspectele aratate, ci 'cadrele superioare' (care oare?). Faptul ca nu avem reuniuni, congrese nu depinde de noi. Si el se considera jignit, dar crede ca doctorul Cucu o face pentru ca nu i se publica lucrarile si ca cele aparute sunt plagiate (dar nu spune pe cine a plagiat). Este nedumerit cine ar putea fi 'dogmaticul', desi in particular eram prieteni si discutam exact cum am scris si cu toate era de acord. Dar asa era prietenia in comunism.

Lohan, adus la Catedra prin pila unui mare membru al Comitetului Executiv P.C.R., caruia i-a promis sa-i ingrijeasca fata schizofrenica ce-si omorase mama, a fost obligat sa o infieze, fiind adus pentru aceasta in Bucuresti. Aici a primit vila, post in Catedra pentru el si sotie etc.: "Dr. Cucu este manipulat de anumite forte (este evident tonul securist)". Are un sentiment de mare durere ca nu am cerut avizul lui Predescu pentru a publica articolul, caci asa procedeaza un membru loial de partid (evident dr. Cucu nu era asa). "Dr. Cucu se simte repins de grup, de colectiv (vechea marota cu masele populare), dar in acelasi timp este reprezentantul unui grup (daca ar fi stiut el). Dupa parerea lui, as fi putut scapa usor daca as fi afirmat ca articolul mi-a fost impus de reporter. De fapt, in psihiatrie, sub conducerea tovarasului Predescu totul merge bine, nu avem nimic de schimbat

Brasla, eterna secretara de partid, a carei fiica a ales 'libertatea' in Germania, ulterior imi reproseaza de ce nu am discutat cu partidul (dar ziarele nu erau ale partidului?), faptul ca exprim un punct de vedere egocentric (eu abordam problematici generale in fapt), ca au fost eliminati toti membrii de partid care de fapt m-au si respins, ca nu am avut incredere in grupa de partid.

Doamna psiholog Rascanu, colaborationista notorie, care tinea ostentativ pe birou poza ei impreuna cu Ceausescu,cand a participat la congresul al X-lea PCR, in calitate de delegata, ca degeaba am urmat Facultatea de psihologie, pentru ca nu am folosit-o (dar tocmai faceam apel la utilizarea psihologiei in tratamentul psihiatric), crede ca nu in felul acesta se va face psihologie medicala la facultatile de medicina si crede ca un articol in Flacara nu are nici o valoare (atunci de ce atata tevatura si discutii?).

Magureanu Sanda considera ca Predescu nu este raspunzator de lipsuri (dar el conducea psihiatria), ca arunc cu pietre in psihiatrie. Ea nu crede ca daca suntem organicisti am fi si dogmatici (logica comunista).

Constantinescu George, om de mare valoare intelectuala, care mereu era amanat de a fi numit profesor, pluseaza: "Materialul doctorului Cucu a iesit intamplator, caci la noi nu s-a manifestat o atitudune dogmatica (desi in particular critica mai mult decat mine cursurile rusificate ale lui Predescu si conceptele sale rudimerntare si care pentru mine au fost ca invatamintele unui profesor, asa cum imi era de fapt). Dar eroare, in public spune: "Opusul dogmatismului nu este existentialismul, ci materialismul dialectic (exact invers fata de cum se exprima in particular). Recunoaste ca uneori 'dogmatismul este foarte deghizat'.

Predescu, satisfacut de prestatia 'colectivului' si de faptul ca cei dinaintea lui au atins problemele esentiale, nu se considera vinovat de neintroducerea psihologiei medicale in programa analitica (desi era prorector, dar a fost inselat de Pir e, care ii promisese sa-i faca cursuri pe care sa le sustina ca prim profesor ce a predat psihologia medicala, numai ca, primind recompensa un pasaport, inainte de a face cursurile, acesta a ales 'libertatea' in Germania si psihologia nu s-a mai introdus la Medicina). Dar nu-i nimic, omul sustine ca 'a militat tot timpul'. Nu exista in psihiatrie decat modelul medical de boala, acesta este modelul materialist pe care trebuie sa-l acceptam. El ar face multe pentru psihiatrie, dar se opun organele superioare (cu toate ca el era deputat in M.A.N., prorector, secretarul comitetului de partid al Institutului de medicina, membru in comitetul de partid al centrului universitar etc). Ce ar mai fi vrut sa fie pentru a avea puterea de a actiona?).

Ce putea face doctorul Cucu, pe care chiar si colegii cei mai apropiati il lasasera singur in banca, retragandu-se ostentativ de langa el? Sustine ca chiar din punctul de vedere al P.C.R. este gresit sa se spuna ca nu mai este nimic de criticat. La noi nu a fost dogmatism, dar insisi comunistii se refereau la perioada 'obsedantului deceniu', epoca Dej, ca la o epoca a dogmatismului, care in psihiatrie exista si azi, data fiind neacceptarea progreselor stiintifice, chiar daca se deghizeaza sub forma incompetentei, a rezistentei fata de schimbare etc. Remarcam faptul ca unii s-au simtit direct atinsi de notiunea de a fi dogmatici, motiv pentru care am asistat la adevarate autobiografii deculpabilizatoare. Nu e suficient sa criticam 'epoca dogmatismului', ci dogmatismul actual din psihiatrie.

Urechile comuniste si ale lingusitorilor erau surde, asa ca totul a ramas ca inainte, chiar daca in sala erau niste baieti necunoscuti, cu 'ochi albastri'.

In perioada 1979 - 1983 apar consecutiv, in regie proprie, lucrarile mai sus mentionate, lucrari in care psihiatria socialista - pusa in scena de Predescu, Ionescu, Milea - era practic desfiintata; in reviste se publicau tot mai mult lucrari de psihologie, psihiatrie sociala, psihosomatica.

Desi liga nu si-a declarat niciodata existenta in mod oficial, a fost resimtita si a creat o adevarata deruta in randurile nomenclaturii, neobisnuita cu vreo opozitie. Din acest moment se creeaza in psihiatrie o situatie care, in anumite limite, se putea contesta daca exista curaj, lucru de neconceput inainte de 1979.

O serie de materiale au fost trimise Europei Libere, predate direct lui N. C. Munteanu, dar transmiterea lor pe post s-a facut dupa o logica de neinteles: s-au publicat doar cele mai nesemnificative. Se pare ca materialele i-au fost inmanate lui Vianu pentru a-si da parerea si ele ar fi suferit o cenzurare sau o lipsa de interes, asa ca nu au mai ajuns pe post. Si ce bune materiale erau, despre situatia psihiatriei noastre (peste 200 de pagini dactilografiate)!

Revolutia din 1989 gaseste liga intacta si in plina ofensiva, vrea sa se legalizeze sub acest nume, dar tentativa pare prea radicala si se infiinteaza Asociatia Psihiatrilor Liberi care, din pacate, este dusa la pieire de A. Romila, dupa ce a folosit-o pentru a ajunge profesor si a devenit un mare conducator in psihiatrie cochetand cu opozitia democrata. Aceasta asociatie tace in prezent, singurii membri ramanand Romila si cativa medici din serviciul pe care el il conduce si care au ramas din motive usor de inteles, organizatia pierzandu-si orice vocatie nationala sau de opozitie in psihiatrie. In schimb, a adus ceva avantaje materiale conducatorilor sai initiali. Astfel s-a sfarsit un vis frumos.

In 1992 Liga Anticomunista a Psihiatrilor incearca totusi sa se legalizeze, dar actiunea esueaza, curajul psihiatrilor nu permitea a se numi chiar "anticomunisti". S-a renuntat la legalizarea ligii, pentru ca astfel cei cativa membri - fara zarva, surle si trambite - sa-si foloseasca la nevoie experienta in situatia alunecoasa prin care trece tara noastra, cand o reintoarcere la trecut nu este imposibila si oricum drumul psihiatriei noastre nu a suferit modificari esentiale dupa 1989 (aceleasi idei, aceiasi conducatori, nici o actiune de reforma, chiar daca avem si un director P.N.T.C.D.-ist care si-a realizat visul, a avansat).

In orice caz, liga ramane o forma de lupta alternativa a unor oameni care nu au urmarit posturi sau pozitii sociale, ci binele psihiatriei romanesti. .

4. Etapa criptocomunista

Dupa 1989, din nefericire tara noastra va trebui sa strabata o lunga etapa criptocomunista in contradictie cu ceea ce s-a intamplat in toata Europa de Est, cu exceptia fostelor tari care s-au desprins din U.R.S.S. In aceasta etapa, fostii comunisti din linia a doua, pe care Ceausescu ii tinea mereu in spate, preiau puterea politica in tara si pe aceasta baza in toate domeniile de activitate, inclusiv in psihiatrie. Din aceste motive, drumul spre reforme in toate domeniile va trebui sa astepte mult, mai ales ca si opozitia ajunsa acum la putere incepe sa aiba aceeasi atitudine de frica in reorganizarea tara.

Dificila confruntare cu trecutul

"Nimic nu ne poate mantui de trecut, nu exista o "recuperare" a trecutului. Viitorul nu poate fi cucerit decat prin impacare si nu prin rafuiala sau razbunare", spunea pe buna dreptate contesa Marion Donhoff.

Psihiatrii, ca de altfel intreaga populatie a tarii, au fost pusi intr-o situatie in care nu puteau sa prevada ca, intr-un timp compatibil cu lungimea vietii lor, comunismul va lua sfarsit. Din aceste motive existau doar doua posibilitati: fie de a se adapta, de a tacea si de a incerca sa supravietuiasca, fie de a refuza compromisul si de a sfarsi in izolare, suferinta sau ca victime ale represiunii.   

Cu linistea si pacea pe care ne-o dau anii trecuti de la revolutie, putem astazi sa privim situatia din epoca comunista mult mai obiectiv. Nu trebuie uitat ca numerosi cetateni, inclusiv psihiatri, se "aranjasera" in patul lui Procust al sistemului, au trait, au muncit si uneori au cunoscut si bucurii - asa cum sublinia Paler -, in timp ce nesiguranta actuala, deceptiile tind tot mai mult sa ia forma unei constante atitudini defensive, manifestandu-se cel mai adesea prin deprimare sufleteasca si ura. Oare nu am inceput deja sa auzim ca, in fapt, "inainte nu era chiar asa de rau?".

Politica practicata pana acum nu a produs decat frustrare, victimele si calaii s-au intalnit adesea, la fel cum in psihiatrie s-au intalnit tartorii si persecutatii, tortionarii si victimele. De aceea telul nu trebuie neaparat sa fie identificarea culpabililor individuali, ci mai degraba de a impartasi adevaruri colective, adevaruri izvorate din privirea inauntru a acelui pervers sistem de oprimare cu teroare psihologica, cu recompense pentru delatori si colaborationisti, cu aparatul sau de supraveghere extrem de bine ramificat. Efectul ar trebui sa corespunda aceluia al unui seminar care incearca sa stabileasca criteriile de conduita etico-politica. Recuperarea trecutului este foarte importanta pentru tara noastra, dar trebuiesc sanctionate actiuni si nu convingeri.

Nu trebuie uitat cat de perfectionat era sistemul de supraveghere al Securitatii din Romania. Cine dorea sa faca studii, chiar cand era vorba de modeste studii profesionale, cine aspira la celebritate sau la venituri mai mari, trebuia sa se adapteze, caci celebrele drepturi la munca, studii etc. din propaganda comunista nu erau valabile, in fapt, decat pentru cei loiali, pentru cei "adaptati" si nu pentru dizidenti si nici chiar pentru indiferenti. De aceea o clasificare a psihiatrilor in vinovati principali, vinovati secundari sau complici, lucru la care nazuiesc fanaticii ordinii, nu este posibil. Nu se poate prelucra, cu scopul de a face dreptate, ceea ce s-a intamplat cu 45 de ani inainte. Nici unul sau mai multe procese penale nu vor putea sa clarifice istoria, acest lucru servind numai "aplicarii dreptului material". In aceasta sfera se inscrie in primul rand crearea "pacii juridice" de care suntem azi mai indepartati decat acum 7 - 8 ani. Din cauza strictei discipline de partid comuniste a "centralismului democrat", care nu permitea nici o abatere de la disciplina de partid, majoritatea psihiatrilor au fost in acelasi timp si faptasi, si victime. Ca si fenomenul Pitesti, nazistii si comunistii aveau prevazut in sistemul lor de oprimare acel dublu rol - de calau si victima. Din acest motiv, sutele de mii de auxiliari de care s-au servit aceste regimuri -psihiatrii fiind in fond un caz minor- nu erau prin natura lor criminali. Numai o minoritate avea in acest cadru acces la putere si initiativa violentei sociale, inclusiv in psihiatrie. Marea majoritate era formata din micii burghezi normali, care in alte situatii si-ar fi indeplinit cu constiinciozitate obligatiile lor zilnice. Oare este drept ca dupa ce acesti oameni si-au distrus o parte importanta a vietii lor sa fie acum stigmatizati pentru restul vietii care le mai ramane?

Deci nu se poate nega acestor psihiatri, pur si simplu, dreptul de a munci, pentru a fi impinsi in amaraciune si opozitie. Este greu sa dozezi vina fiecaruia, neexistand o norma care sa stabileasca hotarul intre cat s-a putut suporta sau rezista, cat s-a putut adapta.

Exista cateva repere constante ale eticii psihiatrice:

Mai intai, crimele comise nu pot fi trecute cu vederea si nici date uitarii. Unui individ al carui frate a fost torturat intr-un azil psihiatric sau chiar ucis nu i se poate cere sa uite acest lucru si cu atat mai mult acelora care au simtit tortura psihiatrica pe propria piele

Trauma lovirii de aroganta puterii si brutalitatea acestor functionari din domeniul medicinii nu se poate uita usor. Toate aceste crime trebuie numite, trebuie aduse la cunostinta opiniei publice, dar trebuie sa se reflecte in conditiile respectarii criteriilor unui stat de drept, constitutional. Trebuie, deci, in acest cadru respectate trei principii, cel putin ale unui stat de drept:

Se sanctioneaza numai actiunea si nu convingerea.

- Decisiv nu poate fi decat dreptul penal in vigoare in perioada comiterii faptei. Legile formale comuniste interziceau tortura, abuzurile psihiatrice si asigurau drepturile civile. Criminalitatea consta in faptul ca ei nu respectau propriile legi, propria constitutie.

- Criminalitatea oricarei persoane trebuie dovedita

Aplicand aceste principii in psihiatrie, doua actiuni sunt cruciale, daca dorim nu numai o reforma a psihiatriei, dar si stabilirea in cadrul sau a unei noi viziuni etice:

1. Pedepsirea criminalilor pe baza principiilor de mai sus;

2. Inlocuirea elitelor comuniste de conducere din psihiatrie care continua si astazi sa detina pozitii cheie.

Cu toate acestea, trebuie sa clarificam doua lucruri: ce trebuie obtinut si ce se poate obtine. Nu se pot rezolva problemele unui stat al faradelegii cu mijloacele unui stat constitutional.

Criminalitatea statului comunist cu greu poate fi urmarita in cadrul dreptului penal. Nu se poate masura retroactiv acea perioada cu criteriile democratiei pluraliste si nici nu ar fi echitabil. Asa cum am aratat si argumentat deja, comunismul a creat in psihiatria romaneasca o adevarata "organizatie criminala" prin implicarea sa oficiala, ideologizarea abuzului si executarea unei adevarate represiuni sistematice prin metode psihiatrice.

Perspectivele psihiatriei romanesti post-comuniste

Psihiatria fostelor tari comuniste si in primul rand a acelora din U.R.S.S. si Romania sufera nu numai de o grava ramanere in urma, ca urmare a transformarii ei in psihiatrie socialista si prin aceasta intr-o psihiatrie lipsita de viziune stiintifica, dar si de o cangrena cronica, cangrena abaterilor etice. Astfel, timp de multe decenii, psihiatria, cu instiututiile sale, a stat la dispozitia sistemului represiv creat cu migala de partidul comunist si de bratul sau inarmat - Securitatea.

Conducatorii psihiatriei de dupa 1989, profesori si sefi de sectie, au fost in trecutul apropiat servitorii zelosi ai ordinii comuniste si se simt deja fixati pe posturile lor, ca un subprodus corupt si arbitrar al unui regim care chiar daca nu a disparut cu desavarsire este in evident declin.

Fata de acesti dinozauri, tinerii psihiatri se simt descumpaniti si franati in lupta pentru insusirea adevaratei psihiatrii, ei fiind intimidati si astazi ca nu pot promova daca nu dau cadouri consistente sau nu sunt conformisti cu fostii si actualii sefi comunisti. Ce pot oare sa mai inteleaga acesti tineri cand citesc lucrari ale celor doi profesori, aparute acum, dar care parca vin dintr-o lume a trecutului. Din contra, fostii tartori comunisti se simt incurajati de elementele politice care conduc tara, profita de toate libertatile pe care ei niciodata nu le-ar fi acordat colegilor lor.

Sa exemplificam doar prin actiunea de defaimare in presa - pusa in miscare de un ministru, dl. Mironov, fost consilier al fostului presedinte - a unui director de televiziune (E. Valeriu), a unor ziare de partid pretinse democrate cum ar fi DIMINEATA.

Dar iata cum colaboreaza anumite organe oficiale ale statului la aflarea adevarului privind represiunea psihiatrica. Astfel, Ministerul de Interne este intrebat pe linie parlamentara daca la Universiada din 1981 au fost ridicati numai din Bucuresti 600 de indivizi si internati fortat in servicii psihiatrice. Raspunsul este dezarmant si il redau in esenta sa din memorie: 'Organele M.I. au luat toate masurile pentru buna desfasurare a Universiadei, actiunea primind numele de cod "maraton". Datele privind aceste actiuni nu se mai pastreaza in arhive decat doar pe un termen de 5 ani. In consecinta, toate datele privind actiunea "maraton" au fost distruse'.

Sa vedem ce raspundea S.R.I. aceleiasi comisii parlamentare, la cererea acesteia de a i se inmana lista psihiatrilor care au colaborat cu Securitatea. Citam tot din memorie: 'Nu au existat psihiatri care sa fi colaborat cu Securitatea', dar, atentie!, 'problema ramane in continuare in atentia noastra'.

In fine, in legatura cu cele ce s-ar fi putut intampla, in asa numitul centru medical din str. Brosteanu (unde s-au facut experiente de spalare a creierului cu destructurante ale personalitatii de tipul LSD), caz care a aparut in presa in urma reclamatiilor celor din vecinatate. Directia Generala a Politiei subliniaza ca acolo exista o unitate medicala pentru cadrele M.I. si ca este o unitate cu paza militarizata.

Este clar, toti 'au inteles' raspunsurile la intrebarile comisiilor parlamentare si ale presei si au raspuns exact ca orice activist de partid.

Iata deci fundamentul practic pe care se sprijina vechea nomenclatura din psihiatrie. Aceste persoane sunt in mod clar impotriva reformei, caci ele nu vor ataca niciodata un sistem pe care l-au creat si care, la randul sau, le-a consolidat puterea. Inapoierea psihiatriei romanesti este in primul rand exponentul inapoierii acestei clase conducatoare din psihiatrie. Aceste persoane au cazut victime propriilor actiuni demolatoare prin respingerea conceptelor care au aparut in psihiatrie in ultimii 50 de ani, numai pentru ca proveneau din Occident - psihologie, sociologie, psihosomatica, resocializare etc. Cum ar mai putea ei azi sa-si adjudece aceste concepte sau, ca sa radem, sa faca ei psihoterapie, o metoda pe care au ridiculizat-o toata viata?

In psihiatria epocii criptocomuniste ar fi prezente urmatoarele aspecte:

Lupta acerba pentru putere a fostei nomenclaturi

Lupta pentru putere cuprinde atat vechea nomenclatura, astazi o adevarata gerontocratie, cat si comunistii din linia a doua, care din cauza incompetentei au fost mereu tinuti in in tensiune de catre marii tartori, motiv pentru care astazi asalteaza furibund pozitiile de putere (la nevoie devenind liberali sau P.N.T.C.D.-isti). Toti profesorii si sefii de sectie din psihiatrie, aproape fara exceptie, au functionat si in perioada comunista, iar astazi detin aceleasi parghii ale puterii. Desi dosarul politic pare a nu mai avea azi o mare importanta si nici partidul comunist nu-i mai poate spijini, Ministerul Sanatatii, indiferent de titular (bineinteles ca nu ne referim la catastrofalul Mincu, pentru care nu exista grad de comparatie), mentine aceiasi functionari reactionari si antireformisti. Nu exista concursuri sau concursuri reale, iar functiile obtinute sunt detinute pe viata. In acest context, si in prezent opozitia psihiatrilor este nesemnificativa, chiar tineretul nu face decat exercitii de conformism.

In aceste conditii, fosta si noua nomenclatura nu se preocupa decat de o permanenta ofensiva de "sarm", mai ales fata de organizatiile si personalitatile din Occident, dar, ca si in trecut, psihiatria romana preocupa foarte putin pe occidentali. Daca psihiatrii americani sau englezi sunt mai circumspecti, cei germani sau olandezi si mai ales francezi s-au lasat aproape coplesiti de 'sarmul' fostilor nomenclaturisti. Unii fosti nomenclaturisti detin chiar pozitii in organizatii de specialitate internationale si le detin dinainte de 1989, adica de atunci cand astfel de numiri se faceau numai la propunerea Securitatii.

- Sprijinul oficialitatilor, mai ales al Ministerului Sanatatii, pentru fosta nomenclatura comunista

Fara a face proces de intentie, Ministerul Sanatatii a promovat cu o verva ciudata in functii de decizie, uneori, oameni de varsta foarte inaintata, in orice caz pe toti tartorii psihiatriei comuniste. Astfel, comisia de psihiatrie de pe langa Ministerul Sanatatii este formata exclusiv din fostii si actualii nomenclaturisti, iar Gorgos, care se ocupa cu "ridicarea" dizidentilor, era secretarul acestei comisii de psihiatrie, dar a fost si al "Ordinului medicilor " cea mai importanta institutie etica din medicina. Foarte frecvent, ca si in trecut, apare rotatia cadrelor cu schimbarea periodica a diferitelor functii de conducere. Profesorii comunisti din trecut (Ionescu, Milea, Grecu, Romila) sunt sefi ai problemelor psihiatritice si educa studentii si rezidentii. Toti sefii de sectie din vechiul regim detin in prezent aceleasi functii, formand stafful tuturor comisiilor de psihiatrie (expertiza medico-legala, a capacitatii de munca etc.), ei sunt singurii interlocutori ai directiei, ai strainilor care viziteaza spitalele, se impun ca singurii interlocutori si pentru presa. In provincie acesti nomenclaturisti formeaza un adevarat mandarinat local al puterii fostilor comunisti.

O data cu luarea functiei de ministru al Sanatatii de catre Mincu, comunist de trista faima, o maree neagra s-a extins si asupra psihiatriei. Toate comisiile de specialitate au fost epurate de orice medic care nu facea parte din vechiul staff comunist, Comisia pentru cercetarea abuzurilor psihiatrice - Diacicov - a fost practic desfiintata prin numirea ca presedinte a profesorului Ionescu, ceea ce a insemnat in fapt inghetarea oricarei activitati. Ministerul Invatamantului si U.M.F. Bucuresti aplica exact aceleasi masuri de tip comunist, de promovare a imposturii si a concursurilor trucate.

Desi nu mai este in functie, Mincu Iulian este cunoscut ca o persoana cu un profil moral execrabil: fost presedinte al comisiei de cercetare ideologica a cadrelor didactice, omul de casa al lui Ceausescu, cel care ii fundamenta programele de "alimentare rationala", de fapt, de infometare a populatiei. Dar socotim ca pentru profilul sau moral nu este nevoie decat sa reproducem o scrisoare a acestui tartor incompetent catre organele de partid, scrisoare redactata la 7 mai 1970, in care isi denunta seful al carui post il voia, acesta nefiind altul decat savantul specialist in diabet prof. Pavel, chipurile maestrul lui. Reproducem scrisoarea din Viata Medicala, din 30 decembrie 1994:

"Tovarase presedinte,

La data de 29.IV.1970, cu adresa nr. 2721/1970, am primit din partea U.S.S.M., Societatea de Medicina Interna, sectie boli de nutritie, un formular semnat de prof. Pavel Ion si dr. Sdrobici Dan, cu programul Congresului National de Diabet, congres care urmeaza sa aiba loc intre 23 - 24 septembrie 1970, la Bucuresti.

In calitate de sef al Catedrei de boli de metabolism si nutritie, singura catedra de profil si for metodologic central pe tara, in calitate de membru al conducerii, nu sunt de acord cu maniera de lucru a actualului presedinte al sectiei, pentru urmatoarele motive

Tot la acest congres se propune reconsiderarea lui N. Paulian pe motiv ca ar fi descoperit insulina. Consider ca acestei intentii trebuie sa i se acorde mai multa atentie. De fapt aici se gaseste raspunsul pentru intreaga activitate din ultimii 30 de ani a profesorului Pavel, care nu numai ca nu a creat o scoala romaneasaca de nutritie, dar a incercat sa distruga si sa denigreze tot ce a fost capabil si progresist in acest domeniu.

In primul rand, suntem obligati sa reconsideram problema Paulescu din punctul de vedere al descoperirii insulinei (urmeaza o enumerare tendentioasa de fapte).

Lumea stiintifica mondiala nu-l recunoaste si nu l-a recunoscut niciodata ca descoperitorul insulinei. A-si atribui astazi un fapt stiintific nedovedit si nerecunoscut la timpul respectiv este ridicol

Spatiul nu ne permite sa subliniem tezele sale reactionare din finalitate in biologie, materialism, suflet si Dumnezeu etc. De asemenea, faptul ca neaga darwinismul, materialismul, evolutia il situeaza poate pe cele mai reactionare pozitii pe care s-a situat vreodata un om de stiinta roman.

Oare acestea sunt meritele pentru care U.S.S.M., prin Pavel, vrea sa reabiliteze memoria lui Paulescu".

Acesta este patriotul si ministrul Mincu si, imaginati-va, daca scria asa la U.S.S.M., cum isi facea el notele informative la Securitate. Si totusi, dl. Iliescu l-a numit ministru al Sanatatii. Ce putea astepta tara de la acest om? Dar psihiatria?

Sub conducerea lui Mincu, practic s-a sistat activitatea comisiilor de cercetare a abuzurilor psihiatrice. Va puteti imagina rezultatele si obiectivitatea celor numiti de el.

- Formarea Asociatiei psihiatrilor liberi

Una dintre cele mai importante actiuni din epoca criptocomunista a fost crearea Asotiatiei Psihiatrilor Liberi (A.P.L.R.). Ideea de asociere, asa cum am mai aratat, a aparut inca din perioada dictaturii comuniste. Dupa revolutie, necesitatea unei asociatii independente s-a pus cu mare acuitate si ideea de a o crea a aparut chiar in primele zile. Faptele se vor derula repede. Nomenclatura din psihiatrie era confuza si se astepta la represalii, asa cum facusera ei cu elita psihiatrilor atunci cand au luat puterea. Totusi, s-au raportat actiuni de distrugere a arhivelor prin ardere si inundare. Excesul de democratie si mai ales de anticeausism devenise la ei grotesc.

Pe 31 decembrie 1989 este lansat oficial primul apel pentru constituirea A.P.L.R. Marian Popa, pe baza unei lungi experiente de lupta anticomunista, dupa lungi discutii cu profesorul Pamfil, lanseaza un patetic apel catre comunitatea psihiatrilor, un apel nerevendicativ si fara dorinta de razbunare.

Lucrurile se vor precipita. Nomenclatura iese din amorteala atunci cand vede ca democratia ii protejeaza si, pentru a ataca, propun si ei o asociatie denumita Asociatia Psihiatrilor din Romania (A.P.R.). Se face un mare conclav la Predeal in care toti nomenclaturistii din tara discuta gravitatea situatiei. Apare acum ca iminenta numirea lui C. Gorgos ca medic sef al Capitalei. De data aceasta, viitorii psihiatri liberi reactioneaza violent. Se lanseaza un viguros protest, iar numirea lui este sistata. Se fac incercari din partea profesorilor de a-si subordona in mod paternalist A.P.L.R., dar daca Ionescu nu va reusi, din pacate, va reusi Romila. Intre cele doua viitoare organizatii au loc schimburi de mesaje si acuzatii. Grupul de la Predeal este acuzat pe buna dreptate de toate abuzurile psihiatice din epoca ceausista.

Pe 11 martie 1990 grupul de initiativa al A.P.L.R. organizeaza o discutie cu Asociatia Fostilor Detinuti Politici, unde se stabilesc jaloanele unei actiuni de reabilitare a fostelor victime ale psihiatriei comuniste. Deja in presa, dr. Diacicov lanseaza un apel pentru constituirea unei comisii de cercetare a abuzurilor psihiatrice. Comisia se constituie sub conducerea lui Diacicov si cu numerosi membri din grupul A.P.L.R. Dar nu trece mult si ministrul Sanatatii il destituie pe Diacicov si numeste un fost nomenclaturist, profesorul Ionescu, dupa care comisia practic nu mai are nici o activitate.

Pe 19 ianuarie 1990 Rompres anunta iminenta alcatuire a A.P.L.R., iar in presa apar numeroase materiale privind abuzurile psihiatrice. Pe 18 februarie 1990 se alcatuieste prima forma de statut a A.P.L.R. de catre dr. Marian Popa, dupa care incepe strangerea adeziunilor de inscriere. Se depune dosarul la judecatorie si, prin sentinta 1763/1990, pe 20 iunie, organizatia capata statut legal.

Pe 26 mai 1990 a avut loc primul congres de constituire, urmat apoi de numeroase colocvii care initial se tineau lunar in diferite centre psihiatrice din tara.

La colocviul jubiliar ocazionat de implinirea unui an de la infiintare se inainteaza parlamentului si M.S. un apel de reorganizare si reforma in psihiatrie, ramas insa fara rezultat.

In perioada 2- 4 octombrie 1992 a avut loc prima Conferinta Internationala a A.P.L.R., unde au prezentat comunicari personalitati din tara si strainatate.

Din pacate, dupa o perioada activa, conducerea, in frunte cu Romila, a adus activitatea asociatiei intr-o munca de rutina, neinteresanta, randurile asociatiei s-au rarit din cauza celor dezamagiti si care nu mai puteau realiza ca organizatia si-ar mai fi mentinut principiile initiale. Conducerea s-a bucurat de ceva castiguri materiale donate de fapt asociatiei: xerox, calculator, unele sume de bani care nu au mai fost controlate ca destinatie, sume cu care s-ar fi putut edita un tratat de psihiatrie, Romila a devenit invitatul etern in strainatate ori de cate ori se trimiteau invitatii pentru asociatie. In schimb, Romila a decis editarea unor traduceri nesemnificative, fara a mai vorbi de calitatea lor. Treptat activitatea asociatiei a devenit alienanta, metodele de conducere dictatoriale, alegerile formale si cu aceleasi rezultate (Romila presedinte), tineretul a disparut, iar organizatia s-a transformat intr-un grup legat administrativ de Romila, in sensul subordonatilor sai de la serviciul 9 la care el este medic sef. Asa a murit o mare iluzie. Azi, A.P.L.R. mai exista doar pentru unii colegi naivi din strainatate. Se impune acum o reforma a organizatiei si redarea ei catre tineret, care de fapt trebuie sa preia conducerea si sa-i stabileasca strategia. Oare Romila - profesorul - va ceda vreodata un business atat de important ?