Realitatea sociala

Introducere

Aceasta a doua prelegere asigura o baza de intelegere a raportului individ-societate, a distinctiilor conceptuale, a relatiei natura societate cultura, a felului in care se cunoaste si se construieste realitatea sociala, reprezentarile sociale si functiile lor, categorizarea sociala ca modalitate de structurare a experientei sociale, individuale si de grup.

Obiective

La sfarsitul acestei prelegeri, studentul va putea :

sa aiba o intelegere mai larga a diferitelor aspecte ale problematicii raportului individ-societate ;

sa identifice concepte si problematica aferenta lor, precum reprezentare sociala, realitate sociala etc.

sa coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei sociale

Continut si tematizare

1.Realitatea sociala - mediul existentei umane

Din cele expuse anterior, rezulta ca omul este, in esenta sa, o fiinta sociaIa. Cu alte cuvinte, la nivelul vietii sale sociale se gasesc acele determinatii majore care-1 fac sa fie ceea ce este: o fiinta rationala care isi proiecteaza propriul destin, transformandu-se pe sine si mediul in care traieste, in raport cu anumite valori , aspiratii si credinte. Acesta este sensul profund al celebrei definitii aristotelice a omului ca "zoon politikon": raportarea rationala la mediul natural si social; proiectarea propriului destin, individual si colectiv din perspectiva valorilor si normelor mediului cultural specific unei epoci istorice; actiunea transformatoare, constienta si programatica a realitatii, in functie de un anumit proiect social si individual.

Dimensiunile rationala, proiectiva si actional-transformatoare ale comportamentului uman ridica pentru psihologia sociala o problema fundamentala: aceea a modului in care se defineste, se intelege si se interpreteaza realitatea de catre fiecare individ, grup sau colectivitate sociala. Problema are atat o dimensiune teoretica, fara de care nu putem elabora o conceptie coerenta si eficienta asupra existentei si comportamentului social, cat si o dimensiune practica, indispensabila oricarui demers de optimizare si adecvare a comportamentului individual si de grup in raport cu o realitate dinamica si fluida.

In linii generale, problema poate fi formulata astfel: este realitatea un dat obiectiv, exterior oricarei subiectivitati, reflectat ca atare de intelect si in raport de care se elaboreaza comportamentele si actiunile noastre? Sau, dimpotriva, realitatea este o proiectie rezultata in urma unui complexe procesualitati psihice plasata in sfera unei evidente subiectivitati? In primul caz vom avea o conceptie behaviorist-mecanicista, incapabila sa explice diferentele comportamentale si atitudinale dintre persoanele care se raporteaza la una si aceeasi zona a realitatii. In cel de al doilea caz, rezulta o teorie excesiv psihologizanta asupra unor veritabile "universuri personale", teorie care, prin solipsismul sau, nu poate sa explice campul larg al convergentelor comportamentale care fac posibile convietuirea sociala si dezvoltarea armonioasa a raporturilor interpersonale.

Complexitatea realitatii sociale, cat si a relatiilor dintre om si mediul sau, solicita o abordare multilaterala a acestei problematici, in care diferitele teorii trebuie sa se completeaza reciproc.

Conceptiile constructiviste, actionale, cognitive si simboliste sunt cele care au configurat in mod preponderent conceptia moderna asupra construirii realitatii sociale si - corelativ- teoria comportamentului social.

Definitie

Din perspectiva unei asemenea sinteze teoretice, realitatea sociala este vazuta ca un construct psihosocial si cultural, realizat intr-un context actional si interaclional, prin intermediul unor operatori specifici: de natura psihoindividuala, psihosociala si socioculturala.

Procesul construirii realitatii sociale implica multiple dimensiuni de natura cognitiva, afectiva, motivationala, atitudinala si actionala; dimensiuni de natura psihoindividuala, psihosociala si socioculturala; tinand de istoria sociala a individului, a grupurilor de apartenenta sau de referinta, precum si de factorii istorici specifici unei anumite perioade. Exista o dinamica a realitatii sociale care depinde in primul rand de evolutia socioculturala a comunitatii, de acumularea experientei sociale si de sistemul de norme si valori care fundamenteaza viata comunitara pe o anumita treapta a dezvoltarii sale istorice.

Realitatea sociala este rezultatul unui dublu travaliu, cognitiv si constructiv. In consecinta, cunoasterea acesteia nu poate fi desprinsa de procesul elaborarii sistemului structurat de reprezentari prin intermediul caruia multitudinea stimulilor care actioneaza asupra subiectului capata semnificatie actionala si culturala, dand astfel consistenta a ceea ce numim "realitatea sociala".

2.Distinctii conceptuale

Pentru a putea evidentia si analiza multiplele aspecte tinand de procesul construirii realitatii sociale, sunt necesare anumite precizari tinand de cadrul conceptual in care vom opera.

Natura, in sensul cel mai larg, este inteleasa ca totalitatea sistemelor materiale care exista "in sine" si "prin sine", in afara oricarei subiectivitati. Din perspectiva stiintelor pozitive, natura are un caracter necreeat, indestructibil si infinit, aflandu-se intr-un continuu proces de miscare si transformare, proces guvernat de legi obiective imuabile. Sistemele naturale au un caracter evolutiv, la nivelul oricaruia dintre regnurile sale: mineral, vegetal, animal. Din aceasta perspectiva, considerat sub aspectul sau de fiinta biologica, omul este vazut ca o veriga terminala a unui indelungat lant evolutiv, care a suportat de-a lungul timpului numeroase mutatii calitative. Societatea umana, care presupune ca o trasatura esentiala aparitia vietii spirituale, constituie rezultatul unei asemenea mutatii ontologice, cu multiple implicatii de natura stiintifica si filosofica, mutatie care are la baza doua achizitii fundamentale: limbajul si constiinta.

Societatea reprezinta o forma specifica de organizare si desfasurare a vietii concrete a oamenilor, pe o anumita treapta a evolutiei istorice. Elementele determinante si definitorii pentru societate sunt cele tinand de relatiile dintre membri, pe de o parte, si de baza materiala a acestor relatii, pe de alta parte. O analiza oricat de sumara asupra modului cum se constituie si cum functioneaza societatea umana ne conduce la concluzia ca aceasta trebuie inteleasa ca un sistem complex cu autoreglare, avand un caracter dinamic si deschis in raport cu sistemul natural pe care se cladeste. Perspectiva structural-sistemica s-a dovedit deosebit de fecunda in abordarea stiintifica a societatii umane, cu rezultate spectaculoase in domeniul economiei politice, antropologiei, culturologiei, sociologiei si psihologiei sociale.Abordarea sistemica presupune:

a)      identificarea elementelor constitutive si a modul specific de structurare a acestora in subsisteme;

b)      evidentierea relatiilor stabile dintre elemente si subsisteme (structura sistemului); c) relevarea functiilor specifice indeplinite de fiecare element component in cadrul ansamblului, precum si de sistem in intregul sau;

d) stabilirea legilor generale care guverneaza raporturile dintre elemente, dintre parti si intreg, pe de o parte, si dintre sistem si mediul sau, pe de alta parte (aspecte care evidentiaza dinamica sistemului).

Din aceasta perspectiva, societatea poate fi definita ca un ansamblu organizat de membri, intre care exista relatii determinate si relativ stabile de natura economica, politica, juridica, culturala, psihosociala s.a.

Functiile generale ale sistemului deriva din necesitatea asigurarii in comun a existentei materiale si spirituale a colectivitatii, prin intermediul unor activitati care au un caracter constitutiv in raport cu sistemul global: activitati productiv-economice, politice, educationale, de aparare etc.

Corelativ conceptului general de "societate" , se dezvolta si o serie de concepte subiacente de mare interes teoretic si practic: existenta sociala, constiinta sociala, realitate sociala, ideologie, actiune si practica sociala s.a

Existenta sociala reprezinta expresia procesuala si fenomenologica a "functionarii" societatii, in conditii determinate de natura geografica, istorica, politica, economica si culturala. Fiind prin esenta sa miscare, devenire, transformare, la nivelul existentei sociale se poate identifica intreaga problematica specifica psihologiei sociale.

Vizand aspectele obiective ale fiintarii societatii, la nivelul existentei sociale vom deosebi doua niveluri fundamentale, aflate intr-o stransa relatie de conditionare si determinare reciproca: existenta materiala si existenta spirituala. Existenta materiala cuprinde toate acele elemente substantiale sau energetice care, desi sunt de origine naturala, au suferit direct sau indirect influentele transformatoare ale omului. In cadrul acestui proces "obiectele naturale" devin "lucruri", atat printr-o transformare a acestora in scopul acordarii unor functionalitati practice, cat si printr-o "resemnificare" culturala, realizata pe fondul interactiunilor psihosociale si sub incidenta normelor si valorilor specifice nivelului de dezvoltare a societatii respective (v. 123; 126).

Existenta spirituala este rezultatul nemijlocit al aparitiei constiintei individuale si sociale, mutatie ontologica fundamentala care marcheaza aparitia omului ca "fiinta singulara a Universului". Expresia sintetica a existentei spirituale o constituie cultura , inteleasa ca ansamblul valorilor artistice, morale, filosofice, stiintifice sau religioase, prin care omul "personalizeaza" natura, o cunoaste, o valorizeaza si o interpreteaza in raport cu nevoile si aspiratiile sale, dar o si depaseste prin construirea unui nou univers al simbolurilor. Din aceasta perspectiva, civilizatia reprezinta o dimensiune complementara culturii, constituita din aspectele practic-functionale ale acesteia: civilizatia este modul cum cultura se obiectiveaza in practica sociala si in structurarea relatiilor psihosociale.

Constiinta sociala este un alt concept central al psihologiei sociale, dar si al filozofiei, politologiei sau sociologiei, desemnand totalitatea cunostintelor, reprezentarilor, mentalitatilor, ideilor si conceptiilor membrilor unei comunitati referitoare la propria lor existenta sociala. In esenta sa, constiinta sociala este un fenomen de relatie , care desi exista si se manifesta prin intermediul constiintelor individuale, nu se poate structura si functiona decat exclusiv in campul interactional generat de practica si existenta sociala. Prin intermediul constiintei sociale realitatea nu este pur si simplu reflectata, ci reconstruita ca expresie spirituala a existentei sociale reale. Intre constiinta individuala si cea sociala exista un proces dialectic de conditionare reciproca, prima structurandu-se ca rezultat nemijlocit al influentei constiintei sociale in ontogeneza, iar cea de a doua suportand influentele cumulate ale constiintelor individuale in filogeneza.

Realitatea sociala este un concept al carui continut nu se suprapune, cum deseori se crede, cu acela al "existentei sociale". In cursul practicai sociale, diferitele colectivitati, grupuri sau membri realizeaza raporturi specifice si diferentiate cu unele sau altele dintre aspectele existentei sociale, le resemnifica intr-un spatiu particular, in functie de natura grupurilor , experienta sociala a acestora, particularitatile situatiilor conjuncturale sau istorice etc. Astfel, realitatea sociala apare ca un "decupaj" realizat la nivelul existentei sociale, decupaj al carui continut comporta diferente sensibile de la o comunitate sociala la alta, sau de la o etapa istorica la alta, in functie de nivelul cunoasterii si de proiectiile, motivatiile si experientele particulare ale acestora. Daca la nivelul existentei sociale vom putea identifica mai ales aspectele obiective ale socialului, in forma experientei sociale obiectivata in plan istoric si cultural, la nivelul realitatii sociale vom gasi preponderent elementele unei interactiuni dinamice dintre datul obiectiv, proiectia, perceptia si reconstructia subiectiva.

Dupa cum remarca C. Noica, "Realitatea nu inseamna simpla existenta, care are calitatea de a fi. De la treapta de existenta pana la cea de realitate, lucrurile. au intrat in relatie, au actionat si reactionat. Realitatea nu e existenta, ea inseamna incadrarea existentei simple intr-un orizont" (169, 106). Din perspectiva psihologiei sociale, acest orizont este dat de o gama larga de procese si fenomene psihosociale, psihoindividuale si socioculturale prin intermediul carora percepem, ne reprezentam, interpretam si semnificam si resemnificam datele experientei, in contextul unor actiuni sociale sistematice, si pe fondul unor trebuinte si aspiratii specifice ale oamenilor si grupurilor. Astfel, in raport cu existenta sociala, realitatea sociala ne apare ca avand conotatiile unui construct mental realizat intr-un context relational si actional.

Ideologia este un ultim concept asupra caruia ne vom opri, continutul acestuia fiind puternic implicat in procesul construirii realitatii sociale. Ideologia reprezinta un ansamblu structurat de idei, reprezentari si conceptii prin care se reflecta intr-un mod particular existenta sociala, in functie de factorii subiectivi derivati din pozitia unor grupuri sau persoane in structura generala a societatii. Motivatiile care structureaza si vectorizeaza conceptiile ideologice, creand ceea ce in filozofie s-a numit "falsa constiinta", pot fi de natura economica, etnica, politica, religioasa, profesionala sau culturala. Deci, o ideologie constituie o modalitate particulara de construire a realitatii sociale, din perspectiva intereselor si aspiratiilor specifice unor grupuri sociale. Ca parte a constiintei sociale, ideologiile influenteaza relatiile sociale in toate planurile, avand atat o functie cognitiva, de realizare a unei cunoasteri particulare a existentei, cat si una praxiologica, de reglare a relatiilor si actiunilor sociale.

3.Relatia dintre natura-societate-cultura

Analizand raporturile existente intre natura, societate si cultura, vom putea desprinde unele observatii importante privind circumscrierea problematicii psihologiei sociale si a procesului de construire a realitatii sociale.

O prima observatie se refera la relatia genetica dintre natura si societate. Omul, ca fiinta biologica, avand anumite caracteristici anatomo-fiziologice si somatice proprii, apartine nemijlocit naturii, fiind veriga terminala a unui indelungat proces evolutiv. In cadrul acestui proces, si in stransa legatura cu particularitatile structurale si functionale ale omului ca fiinta biologica, au avut loc anumite achizitii fundamentale pentru evolutia speciei: transformarea instinctului gregar intr-o matrice relationala, generatoare de noi planuri ale existentei umane, aparitia constiintei si limbajului s.a. Aceasta evolutie extrem de complexa nu poate fi atribuita unuia sau altuia dintre factorii amintiti, fiind fara indoiala vorba de o interactiune dialectica cu efecte sinergice si autoreglatoare, in sensul celor relevate de teoria generala a sistemelor si de cibernetica sociala.

Tot naturii ii apartin si toate obiectele substantiale, resursele materiale si energetice cu care omul vine in contact in cadrul activitatilor sale, transformandu-le in "lucruri", in scopul satisfacerii trebuintelor sale materiale si spirituale. Prin aceasta transformare sau resemnificare, obiectele naturale devin obiecte sociale, insa continuand sa apartina bazei materiale a societatii, sub forma de materii prime, energie, unelte de productie, obiecte de folosinta curenta etc. Obiectele sociale, sau lucrurile, incorporeaza intr-o forma specifica experienta sociala materiala si spirituala, asupra lor fiind proiectate semnifica culturale cu mult dincolo de natura strict materiala a acestora.

Pe de alta parte, in cursul activitatilor desfasurate sistematic, omul genereaza nu numai baza materiala a existentei sale biologice si sociale, de fapt produse spirituale fiind cele care marcheaza in mod fundamental statutul ontologic; fiintei umane. Rezultatele activitatilor spirituale ale comunitatilor si grupurilor sociale se sintetizeaza in plan istoric la nivelul culturii, inteleasa ca nivel suprastructural al existentei sociale.

Definita cel mai adesea ca ansamblul structurat al valorilor materiale s spirituale specifice unei colectivitati istoriceste constituita, cultura evidentiaza anumite caracteristici esentiale, si anume:

Caracterul integrativ, rezultat al interactiunii dinamice dintre diferitele tipuri de valori: materiale si spirituale; religioase, politice, filozofice, morale, artistice sau stiintifice etc. Culturile viabile in plan istoric au totdeauna un caracter coerent si unitar, diferitele lor componente racordandu-se armonios la toate aspectele vietii sociale a colectivitatii.

Caracterul normativ, derivat din influenta reglatoare pe care cultura o exercita nu numai asupra desfasurarii activitatilor materiale si spirituale ale membrilor societatii, ci si asupra structurarii universului relational care da continut vietii sociale, in formele sale concrete.

Caracterul axiologic, expresie a sistemului de repere valorice in raport de care se orienteaza atat sistemul social in ansamblul sau, cat si grupurile, organizatiile si chiar membrii societatii luati in sine.

De aici rezulta sistemul de dubla determinare in care este inclusa cultura in raport cu viata sociala: pe de o parte, cultura este un rezultat superior si rafinat al activitatilor sociale si al raporturilor generice dintre membrii societatii; pe de alta parte, aceste produse spirituale, care in forma lor esentializata si structurata reprezinta cultura, influenteaza nemijlocit atat activitatile materiale cat si relatiile umane. Aceasta influenta este vizibila mai ales in desfasurarea complexului proces de socializare a noilor generatii; in acest cadru, culturile structureaza tipuri specifice de personalitate, numite personalitati de baza (R Linton, A. Kardiner). De altfel, in acceptia lui R. Linton cultura reprezinta "configuratia comportamentelor invatate si a rezultatelor lor, ale caror componente sunt impartasite si transmise de membrii unei societati date" (125, 72). Implicatiile psihosociale ale acestui mod de a intelege cultura sunt evidente, in masura in care obiectul principal al psihologiei sociale il reprezinta tocmai studierea determinatiilor psihologice ale comportamentelor in context relational si social.

Complementar conceptului de cultura, prin civilizatie se intelege expresia instrumental functionala a unei culturi, obiectivarea acesteia in plan actional si comportamental. Exprimand gradul de asimilare in activitatea individuala si colectiva a valorilor culturale, civilizatia este conexa culturii, avand cu aceasta raporturi de complementaritate dialectica si de conditionare reciproca. Comportamentele individuale si sociale se inscriu intre aceste limite: pe de o parte valorile culturale care le dau sens si continut, iar pe de alta parte modelele si normele civilizatiei care le confera o forma concreta si functionala de manifestare, pe o anumita treapta a dezvoltarii social-istorice si tehnicoeconomice. Spirit - pe de o parte, exercitiu practic de relatie - pe de alta parte.

In ceea ce priveste dinamica culturii ca dimensiune spirituala fundamentala a socialului, teoriile cele mai reprezentative avanseaza fie ideea unei dezvoltari progresive liniare, in care cultura si civilizatia cunosc acumulari calitative continue, paralel cu dezvoltarea istorica a societatii umane, fie aceea a unei succesiuni de etape, in care culturile se nasc, se dezvolta si mor, asemenea unor organisme vii. Din aceasta ultima categorie, conceptia lui O. Spengler a facut o stralucita cariera, in special prin teza conform careia civilizatia este faza ultima de dezvoltare a unei culturi, anuntand declinul iminent al acesteia .

Numerosi filozofi au incercat o interpretare a civilizatiei contemporane in conexiune cu cele mai importante teorii psihologice asupra naturii umane. Una dintre cele mai remarcabile lucrari de acest gen apartine lui H. Marcuse care interpreteaza din perspectiva psihanalitica principiul randamentului, specific civilizatiei tehnologice occidentale In viziunea autorului, principiul randamentului impune o organizare represiva perfectionata a sexualitatii si a instinctelor. Lupta pentru existenta va prevala asupra instinctelor primare (Eros si Thanatos), deoarece resursele din ce in ce mai limitate nu permit satisfacerea acceptabila acestora.

Ca o consecinta a acestui fapt, vor rezulta noi forme de sublimare a instinctelor refulate, insa pe direclia specifica tipului dominant de civilizatie. Vom asista la o exuberanta imaginativa care se obiectiveaza in creatii tehnice, stiintifice si artistice, sublimarea estetica prevaland, datorita dublei functii a atei: de a nega si de a afirma, de a opune si de a impaca, de a evoca reprimatul si de a-l reprima din nou - purificat de aceasta data .

4.Construirea si cunoasterea realitatii sociale

Primul pas in desfasurarea acestei problematici va fi facut prin relevarea mecanismelor si proceselor psihosociale care stau la baza construirii realitatii sociale. Parafrazand una dintre tezele fundamentale ale epistemologiei genetice, putem afirma, pe baza datelor experimentale existente, ca realitatea sociala nu poate fi conceputa ca predeterminata nici de structurile interne ale subiectului - in masura in care chiar acestea rezulta dintr-o constructie efectiva si continua, nici din simpla reflectare a caracteristicilor preexistente ale unei realitati sociale obiective - deoarece acestea nu sunt cunoscute decat datorita medierii necesare a respectivelor structuri subiective (181, 5). Realitatea sociala reprezinta un proces continuu de construire si reconstruire, care se desfasoara paralel cu practica si cunoasterea sociaia. Aceasta remarca a lui J. Piaget este cu atat mai pertinenta cu cat nu avem in vedere o realitate strict obiectuala; este vorba de o realitate sociala si culturala, careia subiectul ii apartine nemijlocit si la care se raporteaza nu numai dintr-o perspectiva cognitiva, cat mai ales din perspectiva trebuintelor si aspiratiilor sale, a modelelor, normelor si valorilor socioculturale pe care le-a interiorizat in ontogeneza, precum si a experientei sociale acumulata, valorizata si actualizata intr-un anumit context al istoriei sociale.

2.2.1. Realitatea sociala - intre determinatii obiective si construct mental. Aceste consideratii teoretice fundamenteaza in mare masura conceptul de 'lume personala' care a inceput sa se cristalizeze la inceputul anilor 50, in parte si sub influenta curentelor existentialiste care dominau gandirea filosofica a epocii. In planul analizei psihologice, constructivismul se impune din necesitatea de a da consistenta teoretica unor observatii si constatari experimentale privind existenta "realitatilor fictionale" - cum le-au numit psihiatrii, sau a 'lumilor personale' in care traim fiecare dintre noi, dar care iau nastere prin intermediul mecanismului interactional care fundamenteaza orice sistem social si orice experienta existentiala.

Astfel, dupa cum remarca R.D. Laing, realitatea sociala este o interexperienta rezultata din interactiuni si din jocurile in oglinda ale raporturilor umane (115, 154); realitatea personala apare ca o sectiune subiectiva realizata in corpul general al realitatii sociale, dar care poseda numeroase puncte de convergenta si suprapunere cu "sectiunile" realizate de ceilalti membri ai comunitatii, conditie esentiala a coexistentei si comuncarii sociale. In jocurile interactionale, modul de definire a realitatii poate fi impus de un individ sau de un grup dominant, de natura experientei acumulate in plan sociocultural, de particularitatile unei situatii traita pe un anumit fond emotional si motivational etc. In acest sens, conform opiniei lui H. Garfinkel (care alaturi de P. Berger, T. Lukmann, A. Mucchielli s.a. a dezvoltat conceptia constructivista a lui A. Schutz), toate realitatile care compun viata noastra cotidiana sunt rezultatul nemijlocit al unei activitati de constructie colectiva, desfasurata pe fondul unor schimburi si relatii structurate de regulile comune de rationament ale unui anumit grup cultural. Aceste structuri cognitive, normative si axiologice care mediaza construirea sociala a realitatii, si care sunt specifice unui anumit grup sociocultural, se subsumeaza conceptului modern de etnometoda, deosebit de util in cercetarile de antropologie culturala si psihologie sociala (87). Etnometodologia poate fi considerata un derivat practic al teoriei interactionismului simbolic, in care accentul cade nu pe elementele psihologice ale conduitei (sentimente, ganduri, motivatii etc.), ci pe comportamentul public al persoanelor si a regulilor sociale consensuale care il determina.

Principalele teze ale teoriei actuale asupra "constructivismului social" pot fi formulate sintetic astfel:

Nu percepem pur si simplu lumea in care traim, ci o construim; realitatea sociala este o interpretare construita prin comunicare, pe fondul interactiunilor umane intr-un anumit cadru cultural si istoric.

Nu exista "adevar in sine", in sensul propus de orientarile pozitiviste; adevarul are sens numai in raport cu o structura socioculturala generativa, pe fondul creat de acordul actorilor unei situatii sociale privind definirea lui. Realitatea, din perspectiva subiectilor sociali activi, este data de totalitatea reprezentarilor sociale care dau sens si consistenta subiectiva obiectelor, persoanelor, raporturilor, situatiilor si fenomenelor psihosociale: respectiv constituentilor existentei umane.

Procesul construirii realitatii sociale, strans legat de procesul elaborarii sistemului de reprezentari sociale, este mediat si conditionat de factori (operatori) psihoindividuali, psihosociali si socioculturale.

Structurile cognitive, normative si axiologice ale comunitatii culturale de apartenenta (etnomodelele) au un rol prevalent in raport cu factorii psihoindividuali care intervin in procesul perceperii, interpretarii si construirii unei reprezentari asupra diferitelor segmente ale existentei.

Lumea nu este constituita din "obiecte", ci din "relatii"; proprietatea fundamentala a realitatilor umane constand in faptul ca 3cestea sunt in esenta lor constructii pure, care capata consistenta si functionalitate numai la nivelul grupurilor socioculturale.

Interpretarea unei situatii este mult mai importanta sub aspectul impactului psihologic si al consecintelor pe care le determina decat continutul strict obiectiv al unei situatii sau fapt social.

Perspectiva constructivista, alaturi de conceptiile simbolice si cognitive, releva si accentueaza dimensiunile psihologice si socioculturale implicate in structurarea situatiilor sociale, depasindu-se astfel limitarile inerente unor teorii behavioriste de sorginte pozitivista.

. Caracterul "construit" al realitatii sociale este evident in cazul unor situatii sociale mai complexe , cum ar fi -de pilda- confruntarea ideologica dintre doua partide politice. Una si aceeasi realitate este perceputa si interpretata deseori cu totul diferit, pe fondul motivatiilor politice si optiunilor ideologice care joaca rolul unor operatori majori in construirea celor doua reprezentari asupra unei anumite realitati socialeImod Din perspectiva psihosociologica avem de-a face cu o interactiune dinamica dintre mai multe "lumi personale" care se racordeaza si se ajusteaza reciproc, pe fondul relatiilor sociale reglate de anumite norme si valori culturale, politice, religioase, morale, juridice sau economice.

Intre componenta cognitiva, de cunoastere a realitatii sociale, si cea constructiva, de edificare progresiva a chiar acelei realitati, exista un subtil raport dialectic de complementaritate si conditionare reciproca.

Edificam realitatea sociala pe masura ce cunoastem si actionam in cadrul unui anumit sector al vietii sociale, iar rezultatele respectivei activitati cognitive vor depinde nemijlocit atat de natura si caracteristicile constructului astfel realizat, cat si de contextul sociocultural in care se desfasoara activitatea sociala .

In esenta, construirea realitatii sociale presupune elaborarea unui ansamblu de reprezentari , de scheme cognitive si actionale care vor mijloci perceperea, interpretarea si evaluarea diferitelor sectiuni ale existentei sociale si elaborarea unor comportamente adaptative adecvate

Perceptiile, reprezentarile, procesele mnezice si de gandire joaca rolul unor operatori psihoindividuali primari care vor fi modulati de influente , procese si fenomene psihosociale specifice: disonanta cognitiva, atribuirea cauzalitatii, negocierea sociala a realitatii s.a. Suportul fundamental al activitatii de construire a realitatii sociale va fi determinat de limbaj, un operator care -prin particularitatile sale socioculturale si individuale- va marca in mod fundamental sistemul de categorii si reprezentari prin care se configureaza universul social. Astfel, in procesul mai larg de socializare, se vor forma sisteme de reprezentari sociale, scheme cognitive si atitudinale, care constituie operatorii secundari, pe baza carora se elaboreaza conduitele sociale ale membrilor comunitatii sau grupurilor sociale. Fara indoiala, influentele psihosociale din ontogeneza vor modela si procesele cognitive psihoindividuale primare (perceptia, memoria, gandirea, imaginatia, limbajul etc.), rezultand diferentieri calitative in functie de mediul social de origine, nivelul de instructie, caracteristicile grupurilor de apartenenta si de referinta, situatiile circumstantiale deosebite care au marcat existenta individuala si de grup, experienta personala sau organizationala s.a.

Implicarea limbajului in construirea realitatii sociale constituie una dintre directiile principale prin care se pot evidentia particularitatile structurale si functionale ale acestei activitati. Categorizarea si conceptualizarea, elaborarea reprezentarilor, constituirea referentialelor cognitive si axiologice, realizarea

comunicarii interpersonale si sociale ca suport al generalizarii experientei socioculturale si individuale - toate acestea se desfasoara prin intermediul limbajului, respectiv al activitatii de comunicare (v. schema 2.2).

FACTORI din mediul natural si social care actioneaza in ontogeneza asupra subiectului, si care - prelucrati prin intermediul proceselor cognitive psihoindividuale (perceptie, gandire etc.), vor forma fondul psihoinformational de baza.

FACTORI generati in contextul existentei psihosociale a subiectului, cu semnificatie preponderent sociala.

OPERATORI psihoindividuali si psihosociali:

- procese cognitive, afective, motivationale, modelate sociocultural in ontogeneza;

- categorizare si conceptualizare sociala ; - atribuirea cauzalitatii;

- disonanta cognitiva;

- fenomene psihosociale specifice: operarea cu teorii implicite, efectul de nimb, falsul consens, tendinta confirmarii ipotezei, efectul de dominanta, cel de intaietate si de recenta, accesibilitatea informatiei etc - negocierea sociala a realitatii s.a.

OPERATORI socioculturali:

- norme si modele cognitive, afective si atitudinale validate, impuse si controlate sociocultural;

- stereotipuri si prejudecati sociale primare.

SCHEME si MODELE cognitive, atitudinale , motivationale, actionale si de comunicatie;

STEREOTIPURI si prejudecati sociale etc.

ACTUALIZAREA , integrarea si evaluarea noilor informatii, prin intermediul operatorilor psihosociali adecvati ;

EVALUAREA situatiei sociale generale si de conjunctura;

SELECTAREA schemelor actionale optime, in functie de conditiile concrete;

ANTICIPAREA efectelor actiunilor s.a

ELABORAREA comportamentelor si atitudinilor adecvate situatiilor sociale in care este

implicat subiectul.

5.Reprezentarile sociale

Dupa cum rezulta din analiza modelului prezentat mai sus, reprezentarile sociale (RS) constituie elementul central atat pentru procesul de construire, intelegere si interpretare a realitatii sociale, cat si pentru cel de elaborare a atitudinilor si comportamentelor noastre. Desfasurarea activitatii psihice si psihosociale de construire a realitatii sociale presupune o succesiune de faze, diferentiate in functie de tipul proceselor psihoindividuale implicate (perceptie, reprezentare, gandire, imaginatie etc.), precum si de natura influentelor psihosociale si socioculturale care conditioneaza desfasurarea respectivelor procese, modelandu-le continutul. In cadrul acestei activitati, reprezentarile sociale joaca rolul central, datorita functiei lor structurante.

E. Durkheim este primul care atrage atentia asupra conceptului de "reprezentare colectiva", inteleasa ca o realitate psihosociala de sine statatoare. Avand o existenta difuza, dar distincta in raport cu constiintele individuale ale membrilor grupului, reprezentarile colective constituie o clasa foarte generala de fenomene psihice si sociale care inglobeaza ideologii, mituri, credinte, sentimente si cunostinte impartasite de membrii unei societati, intr-un anumit moment al dezvoltarii sale istorice. Reprezentarile colective sunt sociale, deoarece rezulta ca urmare a unui proces colectiv in care intervin caracteristicile comune ale membrilor unui grup, si sunt psihologice deoarece perceptia realitatii si desfasurarea gandirii sunt opera individuala (165, 6). Insa, in conceptia lui Durkheim reprezentarile colective erau structuri statice si difuze, avand in primul rand o valoare conceptual-explicativa, fara implicatii operationale si fara o legatura organica cu practica si comunicarea sociala.

Dupa o perioada de relativa ignorare a acestei problematici, S. Moscovici redefineste conceptul in cadrul unei ample conceptii constructiviste asupra realitatii sociale, acordandu-i valente operationale si paradigmatice cu totul remarcabile (165, 15). Pe aceasta baza, reprezentarile sociale tind sa devina una dintre preocuparile centrale ale psihologiei sociale moderne, fiind abordate in primul rand sub aspect fenomenologic si praxiologic. Reprezentarile sociale nu mai sunt intelese acum ca simple instrumente cognitive, detasate de activitatea in care actorii sociali sunt angrenati, si care constituie in fapt terenul de elaborare a acestora. Reprezentarile inglobeaza si structureaza elementele cognitive care rezulta dintr-un context relational si actional concret, pe fondul unei interactiuni dinamice dintre individual si social, dintre cognitie si actiune: sunt constructii socio-cognitive (dupa expresia lui Abric), care impregneaza aproape in totalitate raporturile interpersonale, grupale si institutionale. In acest nou cadru teoretic, realitatea sociala poate fi inteleasa ca rezultand din interactiunea dinamica a reprezentarilor specifice unor grupuri sociale.

Definirea unitara a reprezentarilor sociale este un demers dificil, atat datorita complexitatii fenomenului, cat si a influentelor pe care conceptiile teoretice generale ale autorilor le exercita asupra dezvoltarii conceptuale a acestei problematici (v. 88; 164; 165; 186; 190). Cele mai importante acceptii si caracterizari date RS pot fi sintetizate astfel:

. Fenomen psihosocial ce implica moduri specifice de intelegere si comunicare, prin care se creeaza atat realitatea, cat si simtul comun;

implicit, RS se constituie si ca un sistem de valori, notiuni si practici referitoare la obiectele apartinand mediului social (S. Moscovici);

Forma de cunoastere practica, elaborara social si impartasita, prin care un subiect se raporteaza la un obiect, concurand astfel la construirea unei realitati comune unui ansamblu social (D. Jodelet);

Principii generatoare de luari de pozitie legate de insertii specifice intr-un ansamblu de raporturi sociale, si organizand procesele simbolice ce intervin in aceste raporturi (W. Doise);

Proces de elaborare perceptiva si mentala a realitatii, care transforma obiectele sociale (lucruri, persoane, situatii, evenimente) in categorii simbolice (valori, convingeri, ideologii), conferindu-le un statut cognitiv si permitand astfel intelegerea vietii cotidiene, printr-o reincadrare a comportamentului individual in ansamblul interactiunilor sociale (G-N. Fischer);

Sistem de interpretare a realitatii ce guverneaza relatiile dintre indivizi si mediul lor fizic si social, determinandu-le comportamentele si practicile; constructii socio-cognitive, constituind si un ghid pentru actiune, in masura in care implica un set de anticipari si asteptari (J.C. Abric).

In legatura cu aceste caracterizari, o prima remarca se refera la o relativa confuzie datorata folosirii ambigue a termenilor de proces si forma pentru desemnarea genului proxim al reprezentarilor sociale. Precizam ca RS ca forma de structurare a unor continuturi (perspectiva sincronica) reprezinta rezultatul unui proces de elaborare (perspectiva diacronica), cele doua concepte aflandu-se intr-un raport de complementaritate dialectica. Confuzia este evidenta si trebuie evitata printr-o mai buna clarificare conceptuala in plan metateoretic.

O a doua observatie se refera la o anumita imprecizie si unilateralitate in desemnarea continutului RS la unii dintre autorii citati: modalitati de cunoastere practica, principii generatoare de luari de pozitie, sistem de interpretare a realitatii, ghid de actiune etc. Impreciziile (in de aceeasi insuficienta clarificare conceptuala in plan teoretic, dar si de "reproducerea" acesteia in plan experimental. Totodata insa, trebuie sa constatam ca din sinteza definitiilor si caracterizarilor prezentate, pot fi desprinse cu suficienta acuratete dimensiunile esentiale prin care pot fi circumscrise RS ca fenomen psihosocial, functiile si structura generala a cestora.

Dezvoltarea unei teorii coerente asupra reprezentarilor sociale trebuie sa porneasca de la cateva teze generale, fundamentate pe datele experimentale deja existente. Iata cateva dintre acestea:

Din perspectiva psihosociologica, nu se poate face o distinctie neta intre subiect si obiect, intre stimul si raspuns; in consecinta, un obiect nu exista prin el insusi, ci prin semnificatia pe care o capata pentru subiect (individ, grup, comunitate), iar aceasta semnificatie este expresia unor raporturi sociale care implica componente axiologice, praxiologice sau cognitive. Cu alte cuvinte, dupa cum sublinia J.C Abric, nu putem vorbi de o "realitate obiectiva" in sensul clasic al termenului, ci numai de o "realitate reprezentata", adica insusita de catre subiectul social, reconstruita cognitiv si integrata sistemului sau de valori socioculturale, ideologice si istorice.

Reprezentarile restructureaza realitatea, realizand integrarea caracteristicilor specifice obiectului cu cele ale subiectului, derivate din normele, valorile, motivatiile si cognitiile acestuia.

RS sunt rezultatul unui proces specific de elaborare, si nu procesul ca atare; desi evident complementare, studiul celor doua dimensiuni trebuie sa beneficieze de diferentierile conceptuale de rigoare.

Din analiza continutului si dinamicii RS, rezulta ca acestea sunt structuri operatorii (D. Cristea, 1988), neputand fi asimilate decat partial unor forme de cunoastere practica a realitatii sociale, si cu atat    mai putin unor simple imagini reflectorii in care conditionarea sociala este apreciata ca un factor exterior, si nu unui constitutiv.

In calitatea lor de structuri operatorii, RS implica trei dimensiuni principale, pe directia carora se obiectiveaza dinamica acestora: a) dimensiunea cognitiva, care asigura transformarea informatiei perceptive si a celei de comunicatie in "adevaruri consensuale", impartasite si avand functionalitate sociala, care astfel se integreaza unui camp cognitiv echilibrat (in sensul dat de Heider acestui concept); b) dimensiunea axiologica, care fundamenteaza atitudinile implicite, aferente seturilor de reprezentari sociale, si care deriva din valorile, normele si modelele socioculturale specifice unui anumit spatiu social; c) dimensiunea praxiologica, constand din schemele actionale si relationale, acreditate sociocultural, prin care se desfasoara raporturile individ-grup-mediu.

RS sunt corelative procesului general de construire a realitatii sociale, asigurand relatia dinamica dintre individual si social, dintre psihologic si sociocultural. Ansamblul RS specifice unor grupuri sociale formeaza universul consensual (definit de S. Moscovici), prin care nefamiliarul devine familiar, experienta anterioara primeaza asupra faptului prezent, restaurandu-se un sens al continuitatii si coerentei - atunci cand indivizii si grupurile sunt amenintate de discontinuitate, ambiguitate si incoerenta.

Sunt necesare cateva precizari tinand de definirea RS drept structuri operatorii. Analiza tipurilor generale de structuri ne conduce la concluzia ca acestea pot fi impartite in doua mari categorii: structuri configurative, al carui specific este dat predominant de relatiile dintre elementele constitutive, si structurile operatorii, care sunt de fapt ansambluri organizate de transformari, cu mecanisme proprii de autoreglaj, prin care se mentin granitele si, functionalitatea sistemului. Este sensul acordat de J. Piaget acestui concept (183, 9), cu o remarcabila acoperire teoretica pentru abordarea din aceasta perspectiva a proceselor psihice, in special a celor tinand de gandire si inteligenta. In prima categorie putem include reprezentarile vizuale - de exemplu; celei de a doua categorii le apartin reprezentarile sociale - esential diferite de primele in mecanismul lor intim de constituire si functionare.

In ceea ce priveste calitatea operatorie a reprezentarilor sociale, aceasta se realizeaza pe mai multe directii:

Transformarea realitatii sociale sau a unor obiecte apartinand acestei realitati in obiecte mentale, nu prin reflectare sau copiere, ci prin selectie, reelaborare si resemnificare intr-un nou camp cognitiv, ale carui coordonate sunt stabilite pe baza unor criterii consensuale de grup si socioculturale.

Obiectivarea sistemului relational dintre persoane, grupuri, categorii sau institutii sociale in insusi procesul de elaborare mentala a RS. In masura in care fiecare obiect social fiinteaza ca ansamblu relational, acest sistem se regaseste atat in procesul elaborarii reprezentarilor, cat si in continutul acestora. Din acest punct de vedere, RS se constituie ca elemente de mediere a comunicarii sociale si de "vizualizare" a pozitiei fiecarei persoane sau grup in cadrul sistemului social general, in functie de locul in structura puterii, apartenenta la anumite grupuri de prestigiu sau de presiune, de natura etnica, religioasa, profesionala, politica sau ideologica .

Remodelarea realitatii, in masura in care prin elaborarea RS se creeaza informatii semnificative , prin reluarea si interiorizarea modelelor socioculturale si ideologiilor dominante, existente intr-o societate (comunitate) la un moment dat.

Naturalizarea realitatii sociale, in sensul inducerii unei rationalitati ce tine de logica mentala si eliminarea implicita a ceea ce este greoi, ambiguu sau incomprehensibil. Realitatea naturalizata este una reelaborata, care poate stapanita prin ratiune si evidenta, devenind astfel familiara si consensuala, elementele incongruente generatoare de anxietate fiind eliminate sau reconvertite simbolic.

In ceea ce priveste continutul reprezentarilor sociale, acesta poate cognitiv, axiologic, motivational, afectiv, atitudinal sau actional; dupa domeniul de referinta RS pot fi economice, politice, religioase, educationale, artistice, stiintifice, ideologice, etice etc. Fiind un ansamblu organizat de informalii, credinte, opinii si atitudini despre un obiect dat, relevarea structurii RS trebuie sa se faca corelativ cu o analiza atat sub aspect functional, cat si sub aspectul organizarii interne a continutului specific.

Functiile reprezentarilor sociale. Dupa cum s-a putut constata; RS joaca un rol esential in elaborarea atitudinilor si comportamentelor individuale si de grup, in dinamica raporturilor sociale si in activitatea practica, in toate formele sale. Analizand aceste implicatii, se pot identifica urmatoarele functii ale reprezentarilor sociale (165, 108 s.u.; 164, 23):

Functia cognitiv-explicativa: mediaza si conditioneaza activitatea de cunoastere, permitand sa se inteleaga si sa se interpreteze realitatea. Prin intermediul RS cunostintele empirice sunt integrare intr-un sistem coerent si inteligibil, cu rol descriptiv si explicativ, oferind astfel referentiale cognitive si de comunicare pentru membrii grupurilor si colectivitatilor sociale. Totodata, se realizeaza fixarea si sistematizarea cunostintelor si rezultatelor experientei sociale, premisa fundamentala pentru pastrarea continuturilor informationale, cat si pentru desfasurarea procesului de invatare sociala.

Functia axiologic-normativa: RS incorporeaza norme si valori culturale care apartin universului consensual al unei comunitati; si care vor constitui fundamente si repere pentru elaborarea atitudinilor implicite sau explicite aferente oricarui sistem reprezentational.

Functia identara: un ansamblu structurat de RS defineste implicit identitatea grupurilor sociale, locul lor in cadrul campului social, valorile, normele, credintele si ideologiile prin care se caracterizeaza si cu care intra in jocul comparatiilor sociale. Raporturile dintre grupuri vor fi strans conditionate de modul cum acestea isi reprezinta unele aspecte ale realitatii naturale si sociale. De asemenea, prin functia lor identara, RS constituie instrumente de control social, comunitatea impunand acele seturi de reprezentari esentiale care ii definesc individualitatea cultural-istorica; apartenenta membrilor la respectiva comunitate va fi conditionata de acceptarea, asimilarea si convergenta functionala a celor doua categorii de sisteme reprezentationale: comunitate si individuale.

Functia praxiologica si de orientare: codificand intr-un mod specific realitatea, oferind reperele valorice si normative pentru prefigurarea finalitatii situatiilor sociale, implicand totodata un sistem de asteptari si anticipari, RS constituie un ghid pentru actiunile si comportamentele individuale si de grup. Cercetarile noastre au evidentiat faptul ca exista o stransa corelatie (cca. 0,63) intre ceea ce am numit "completitudinea si complexitatea sistemului reprezentational" si "performanta" in tipurile de activitati aferente respectivului sistem de reprezentari sociale .

Functia simbolica: prin intermediul RS realitatea nu este numai reconstruita, ci si dedublata. Planului obiectual se adauga un plan al unei reproduceri simbolice a realitatii, dar care nu are o mai putina consistenta psihologica decat primul. In acest fel realitatea este metamorfozata si spiritualizata, intre cele doua planuri existand profunde corespondente functionale; eficacitatea simbolica relevata de C. Levi Strauss este expresia unei astfel de izomorfism functional dintre planul obiectual si cel simbolic (123, 221).

Functia de sustinere si justificare: datorita elaborarii lor in zona unui univers consensual, fiind sustinute de valorile si normele constitutive pentru un anumit tip de grup sau comunitate, RS reprezinta implicit elemezite de sustinere psihologica a unor atitudini sau comportamente.

Recapitulare : Incercati sa retineti elementele de definire a reprezentarilor sociale, precum si functiile asociate acestora.

Organizarea si structura reprezentarilor sociale. In calitatea lor de totalitati organizate RS prezinta nu numai relatii determinate si specifice intre elementele lor constitutive, ci si o ierarhizare a acestora. Din acest punct de vedere, una dintre cele mai interesante perspective teoretice este oferita de folosirea notiunii de "nod central" Heider, Asch, Moscovici, Abric

Pornind de la unele contributii anterioare, J. C. Abric dezvolta o teorie coerenta asupra rolului pe care nodul central il are in formarea si dezvoltarea reprezentarilor sociale (165, 107 s.u.). In aceasta conceptie, fiecare reprezentare are un element (sistem) central, cu o semnificatie deosebita, in jurul caruia se focalizeaza si se structureaza toate celelalte elemente constitutive, care pot fi considerate ca formand sistemul periferic.

Nodul central, elementul cel mai stabil si mai semnificativ al RS, avand o mare densitate de conexiuni structurale si functionale cu restul elementelor constitutive, indeplineste atat o functie generativa, prin care se creeaza sau se transforma semnificatia tuturor celorlalte componente ale reprezentarii, cat si o functie organizatorica, prin care se influenteaza natura relatiilor dintre acestea. Caracteristicile principale ale nodului central au fost astfel sintetizate: a) este determinat si conditionat istoric, sociologic, ideologic si cultural, fiind marcat de memoria colectiva si sistemele de norme si valori ale grupurilor, b) constituie baza colectiva a sistemului de reprezentari sociale, prin aceasta realizandu-se omogenitatea grupului prin functia consensuala pe care o indeplineste; d) este stabil, coerent si rezistent la schimbare, prin aceasta asigurandu-si continuitatea si permanenta intr-un anumit spatiu sociocultural; e) este relativ independent de contextul material si social imediat, numai factorii stabilizati in timp putandu-i influenta structura si functiile indeplinite in cadrul sistemului de reprezentari; f) polarizeaza si structureaza intregul continut al reprezentarilor sociale.

Cele mai importante caracteristici ale sistemului central si ale celui periferic pot fi sintetizate astfel (Abric, 1994):

Tabel

Identificarea sistemului central al unei reprezentari, precum si a elementelor sale constitutive constituie un pas esential in intelegerea rolului pe care reprezentarile il au in structurarea raporturilor sociale si a atitudinilor si comportamentelor individuale, de grup si organizationale.

Sistemul central este format din doua notiuni: una care se refera la institutia careia ii apartine prin definitie militarul (armata), iar cea de a doua la calitatea esentiala prin care capata sens respectiva profesie (disciplina). Sistemul periferic este format din notiuni legate de contextul practicarii profesiei, sau care exprima calitati formate din desfasurarea respectivei activitati. Orice modificare a elementelor apartinand nucleului central determina schimbarea semnificatiei reprezentarii, in timp ce o modificare la nivelul elementelor periferice nu determina o asemenea consecinta: un militar nu poate exista in afara institutiei care-i confera aceasta calitate, iar apartenenta la aceasta institutie presupune o disciplina neconditionata; in schimb, faptul de a purta sau nu uniforma, gradul de conformism, modul de subordonare etc., nu sunt elemente care sa modifice esential semnificatia globala a reprezentarii.

Multe dintre atitudinile si comportamentele persoanelor si grupurilor pot fi explicate identificand nucleul central al reprezentarilor cu care opereaza. Mai ales in cazul comportamentelor considerate netipice sau deviante, vom putea gasi o relatie de cauzalitate intre acestea si Sistemul de reprezentari aferente.

Dinamica reprezentarilor sociale. Sistemele sociale se gasesc intr-o permanenta schimbare, valorile si normele culturale modificandu-se in timp, mai ales sub impactul marilor evenimente istorice sau tehnologice, acest fapt inducand mutatii la nivelul mentalitatilor, atitudinilor si comportamentelor sociale. Este evident ca aceste transformari implica si schimbarea sistemelor de reprezentari aferente sectorului respectiv al vietii si practicii sociale. Dupa cum constata C. Flament (165, 128 s.u.), acest proces comporta o dinamica proprie, desfasurandu-se in urmatoarea succesiune:

Modificari ale circumstantelor externe ( cauzele exterioare ale RS);

Modificari aferente practicii sociale, care mediaza relatia dintre circumstantele externe si prescriptiile interne ale RS;

Modificari ale prescriptiilor conditionale ale RS, realizate sub influenta factorilor externi ai practicii sociale;

Modificari ale prescriptiilor care fixeaza reperele fundamentale ale reprezentarilor, atitudinilor si comportamentelor sociale.

Dinamica RS este conditionata de relatiile generice dintre activitatea de cunoastere, practica sociala si relatiile grupale si interpersonale.

Amploarea si profunzimea modificarilor la nivelul reprezentarilor sociale tin de natura si gravitatea evenimentelor generatoare de mutatii (razboaie, revolutii religioase, politice sau tehnologice, crize economice, molime etc.), de modul de    implicare a subiectului in respectivele transformari, de reversibilitatea acestor mutatii, dar si de gradul de compatibilitate al noilor practici sociale cu vechiul sistem de norme, valori si reprezentari sociale. Transformarile RS pot avea loc gradual sau brutal, in functie de factorii conditionali mentionati, pot afecta in intregime structura si organizarea interna a reprezentarilor sau numai anumite sectoare ale acestora, dupa cum pot avea caracter temporar sau permanent.

Un interes aparte il reprezinta problema raportului dintre sistemul de reprezentari si sistemele de interpretare stiintifica sau ideologica a unui sector al existentei sociale si naturale, in masura in care acestea din urma marcheaza semnificativ construirea si configurarea universului realitatii personale si de grup

In timp ce reprezentarile constituie modalitati sintetice de sedimentare, schematizare si structurare predominant intuitiva a experientei si cunostintelor personale si de grup, stiinta si ideologia constituie sisteme de interpretare a realitatii, interpretare fundamentata pe criterii diferite in cele doua cazuri.

Stiinta ofera o interpretare in termeni de obiectivitate, rigoare, coerenta, completitudine si noncontradictorialitate. In mod programatic, stiinta cauta sa elimine din demersurile sale influentele factorilor subiectivi, manifestati sub forma sentimentelor, credintelor, intereselor sau opiniilor persoanelor implicate in actul de explicare si interpretare a realitatii. Cautand sa descopere legile obiective care guverneaza diferitele procese si fenomene naturale sau sociale, stiinta se bazeaza pe adevaruri demonstrabile, obtinute prin mijloace experimentale riguros reproductibile. In consecinta, reprezentarile stiintifice vor imbraca si ele unele dintre aceste caracteristici, desi isi vor pastra caracterul schematizator-intuitiv si functiile generale menlionate anterior.

Ideologia constituie un sistem de interpretare bazat pe credinte, interese si cunostinte selectate si structurate pe baza unor criterii predominant subiective, individuale sau de grup. In acest caz criteriul metodologic fundamental nu va mai fi acela al obiectivitatii, ci al veridicitatii in raport cu valorile care polarizeaza interesul unor grupuri sociale, constituite pe criterii etnice, religioase, politice sau economice. Toate ideologiile aspira la coerenta si completitudine, insa baza informationala pe care se fundamenteaza va fi totdeauna selectata tendentios, in consonanta cu valorile si interesele fundamentale de grup. Reprezentarile ideologice vor fi saturate in elemente emotionale si motivationale, care vor avea un rol considerabil in selectarea si structurarea cunostintelor aferente, care la originea lor pot avea chiar un caracter stiintific-obiectiv.

Din perspectiva psihologiei sociale este deosebit de interesant a se descoperi acei factori care pot determina considerabila forta persuasiva a unor ideologii. Cazul cel mai relevant este - fara indoiala- cel al ideologiei comuniste, care a dominat cu o forta incontestabila jumatate din planeta timp de aproape un secol. In acest caz, dupa parerea noastra, cateva dintre caracteristicile specifice acestei ideologii au fost urmatoarele:

Simplitatea: opera cu notiuni clare, simple si maximal schematizante privind diferitele aspecte ale vietii sociale (clase sociale antagonice, lupta de clasa, evolutia societatii spre comunism, exploatarea unei clase de catre alta etc.).

Accesibilitatea: este rezultatul direct al primei caracteristici si a coerentei cu care erau "asamblate" cunostintele selectate din diferite domenii; datorita acestui fapt, in pofida complexitatii de fond a ideologiei comuniste, aceasta era accesibila unor categorii extrem de largi ale populatiei.

Universalitatea: operand cu elementele de fond simplificate si adaptate ale unuia dintre cele mai mari constructii teoretice -dialectica hegeliana- sistemul ideologic astfel rezultat oferea o schema universala de interpretare a realitatii naturale si sociale, pe baza unor principii unice (unitatea dinamica a contrariilor, raportul de determinare dintre calitate si cantitate, principiul determinismului sa.) Adresabilitatea : prin obiectivele urmarite si modul de articulare interna acest sistem ideologic se adresa unei categorii sociale foarte numeroasa (clasa muncitoare), apta prin natura pregatirii ei profesionale sa preia cu usurinta principiile formulate aparent in consens cu interesele sale ca grup social.

6. Categorizarea sociaIa; experienta si conceptualizare

Din cele expuse anterior rezulta o concluzie relevanta pentru intreaga problematica a psihologiei sociale: constructia realitatii, cunoasterea acestea si activitatea subiectului social apartin in mod esential unei unitati dialectice care fundamenteaza si conditioneaza nemijlocit comportamentul individual si social, la toate nivelurile si in toate formele sale de manifestare.

Aceasta conceptie teoretica implica cateva teze de baza, care vor constitui si reperele metodologice pentru demersurile noastre ulterioare:

(a) In aceleasi conditii date, exista diferente la nivelul comportamentului social (individual si de grup), care tin nemijlocit de modul de structurare si dinamica proceselor cognitive si de construire a realitatii sociale, in raport cu care se elaboreaza comportamentul social respectiv. Abordarea teoretica a acestor diferente se realizeaza in cadrul psihologiei sociale diferentiale (ale carei baze au fost puse de S. Moscovici).

(b) Desi exista o evidenta continuitate si unitate intre individual si social, intre procesele cognitive individuale si colective, acestea din urma comporta numeroase particularitati in modul de structurare si desfasurare; particularitati care impun modalitati specifice de abordare, din punct de vedere teoretic si experimental. Cu alte cuvinte, perceptiile si reprezentarile sociale, memoria , gandirea si creativitatea sociala - toate acestea vor manifesta caracteristici proprii, care le diferentiaza de aceleasi procese desfasurare in plan strict psihoindividual, asa cum sunt studiate acestea in cadrul psihologiei generale, sau a psihologiei personalitatii - de exemplu.

(a)       In desfasurarea oricaruia dintre aceste procese de construire si cunoastere a realitatii, categorizarea sociala, functia de comunicare prin limbaj, sistemul reprezentarilor sociale, fenomenul disonantei cognitive si de atribuire a cauzalitatii s.a., reprezinta atat un rezultat cat si o conditie; acest fapt este evident daca se au in vedere mecanismele formarii acestor structuri in ontogeneza, cat si relatia de continuitate si de conditionare reciproca dintre individual si social, in sensul celor prezentate anterior.

Definitie

Categorizarea sociala reprezinta una dintre modalitatile primare prin intermediul careia se structureaza experienta sociala, individuala si de grup.

In cadrul desfasurarii oricarei activitati, de-a lungul intregii noastre existente, suntem supusi unor adevarate avalanse de informatii privind obiecte, persoane, situatii, evenimente, comportamente, atitudini etc. Operarea cu aceasta cantitate considerabila de informatii ar fi practic imposibila, daca acestea nu ar fi organizate, structurate si grupate in anumite categorii avand semnificatii distincte, specificate ca atare. Avand la baza principiul fundamental al economiei, care se manifesta in toate zonele existentei naturale si sociale, exista tendinta spontana de a ne organiza datele experientei empirice in categorii: de obiecte, persoane, evenimente, proprietati s.m.a. Prin categorizare, adica prin reducerea evantaiului considerabil de stimuli si date la un numar relativ redus de clase, informatia devine functionala, putand fi stocata, prelucrata si utilizata cu o mult mai mare promptitudine in diferite situatii concrete (88, 72 s.u.).

Realizarea categorizarii este un proces psihologic si psihosocial deosebit de complex, in care se imbina structurile perceptive si cele evaluativ-logice. La un prim nivel de organizare a informatiei si experientei practice predomina procesele intuitive, criteriile de grupare in anumite clase fiind in principal de natura empirica, dar care se formuleaza pe un relativ 'consens' social; in acest caz vorbim de categorizare. La un nivel mai inalt, procesele rational-discursive capata o pondere decisiva, criteriile strict logice fiind cele care stau la baza structurarii informatiei in clase, insa pe fondul organizarii unui intreg camp de semnificatii lingvistice, derivat din experienta social-istorica a unei colectivitati; in acest caz vorbim de conceptualizare. Intre cele doua niveluri de organizare a experientei exista un raport continuitate si complementaritate, care se rafineaza progresiv in ontogeneza, pe masura ce se acumuleaza experienta sociala, in plan individual, grupal, organizational sau institutional.

Procesele psihologice cognitive subiacente categorizarii si conceptualizarii se conditioneaza reciproc: structura cognitiva care rezulta fiind de fapt o emergenta a acestor relatii dinamice dintre perceptie si gandire, dintre intuitiv si rational. Astfel, pentru a putea constitui categorii, sunt necesare acele date primare pe care urmeaza sa le prelucram si sa le grupam dupa anumite criterii empirice si logice. Pe masura ce categoriile se prefigureaza, acestea vor incepe sa indeplineasca o functie structuranta atat pentru procesele perceptive si rationale prin intermediul carora exploram realitatea si obtinem noi informatii care se adauga celor deja existente, cat si pentru activitatea generala in care este implicat subiectul; in consecinta, activitatea insasi va capata anumite repere cognitive in raport de care se orienteaza si se desfasoara pe mai departe. Orice schimbare calitativa intr-unui dintre planuri va determina la randul sau schimbari in celalalt plan, rezultand o imbogatire, diversificare si rafinare progresiva a structurilor cognitive si actionale ale subiectului si - corelativ - a experientei sociale acumulata pe aceasta baza.

Exista mai multe aspecte importante ale emergentei acestor structuri cu valoare de operatori pentru intreaga activitate umana:

(1) Desi procesele psihice implicate se desfasoara in plan individual, fondul general si conditiile esentiale ale desfasurarii procesului sunt date de mediul social si cultural. Modelele socioculturale asimilate in ontogeneza sunt cele care creeaza matricele operatorii ale perceptiei, reprezentarii, gandirii si imaginatiei sociale. Desi materialul informational poate fi rezultatul unei experiente individuale, modul si forma cum acesta se selecteaza, prelucreaza si structureaza deriva in mod nemijlocit si esential dintr-o experienta colectiva ce tine de practica sociala, si care se obiectiveaza in categorii de norme si modele socio-culturale de gandire si comportament.

(2) Intreg procesul de sistematizare si structurare a experientei individuale si sociale - proces din care face parte si conceptualizarea- este strans mediat si conditionat de limbaj. Limbajul, in dubla sa calitate de forma si instrument al gandirii, este rezultatul direct al experientei sociale, condensata in semnificatia cuvintelor ce o compun, precum si a regulilor sintactice si pragmatice aferente. Odata format - in plan sociogenetic, si asimilat - in plan ontogenetic, Limbajul actioneaza ca un operator esential atat pentru orice forma de activitate cognitiva sau practica, cat si pentru desfasurarea tuturor proceselor psihice in plan individual si social. Conceptualizarea este strans legata de existenta semnificantilor (sistemul de cuvinte) care fixeaza categoriile si atributele acestora.

(3) Intre numeroasele categorii cu care operam, exista multiple raporturi logice: de coordonare sau subordonare, filiative, de convergenta sau divergenta semantica s.a. Ceea ce rezulta in urma dezvoltarii si structurarii acestor relatii este un sistem categorial, care poate fi caracterizat prin gradul de adecvare, coerenta si completitudine in raport cu realitatea sociala pe care o descrie.

(4) Fiind expresia condensata a experientei sociale si individuale aflata intr-o permanenta devenire si perfectionare, sistemele categoriile au la randul lor un caracter istoric. Extensia si continutul acestora se modifica in functie .de progresul general al societatii, in plan economic, cultural, stiintific, filosofic, politic sau educational. Multe dintre conceptele sau categoriile cu care operam prezinta adevarate "straturi semantice", care reflecta fidel mutatiile intervenite in planul cunoasterii, al mentalitatilor si practicii social-istorice.

Functiile conceptualizarii. Din cele expuse anterior rezulta implicit si rolurile categorizarii si conceptualizarii in cadrul activitatii de construire a realitatii sociale, in structurarea relatiilor umane si asigurarea comunicarii interpersonale, precum si in desfasurarea oricarei forme de activitate teoretica sau practica. In esenta, categorizarea si conceptualizarea, in ipostaza lor de procese cognitive psihosociale, realizeaza urmatoarele functii principale:

Simplifica si organizeaza realitatea In fiecare moment, asupra noastra actioneaza un numar impresionant de stimuli, a caror prelucrare, stocare si utilizare diferentiata ar fi practic imposibile. Prin intermediul categorizarii si conceptualizarii, aceasta uriasa varietate se reduce la un anumit numar relativ restrans de unitati cu semnificatii distincte, semnificatii ce rezulta direct din experienta noastra individuala si sociala. Preluand un sistem categorial elaborat in sociogeneza, perfectionandu-l si nuantandu-l prin experienta proprie in ontogeneza, obtinem un instrument prin intermediul caruia simplificam si organizam realitatea, conditie de baza pentru elaborarea unor comportamente adaptative prompte si eficiente.

Conditioneaza si instrumenteaza activitatile cognitive. In esenta sa, cunoasterea presupune trecerea de la particular la general, de la forma la continut, de la intamplator la necesar. Abstragand ceea ce este general si esential in cadrul unui grup de obiecte sau fenomene si subsumand aceste elemente unei categorii conceptuale cu semnificatie distincta, realizam primul pas indispensabil oricarei activitati de cunoastere, empirica sau teoretica. Toate rezultatele practicii si cunoasterii sociale si individuale se obiectiveaza intr-un sistem de concepte si relatii dintre acestea - legea fiind expresia generala si esentiala a unei relatii determinate dintre doua sau mai multe concepte. Dezvoltarea functiei cognitive a sistemelor conceptuale este strans legata de limbaj, acesta fiind instrumentul indispensabil structurarii, fixarii, pastrarii si reactualizarii informatiei, precum si a transmiterii ei intre membrii grupurilor, organizatiilor si institutiilor sociale.

Mediaza comunicarea sociala. In toate formele sale, comunicarea presupune utilizarea sistemelor categoriale care structureaza si pastreaza rezultatele cunoasterii si ale experientei individuale si sociale. Limba, instrumentul esential al comunicarii, se formeaza si evolueaza corelativ cu dezvoltarea sistemelor categoriale si conceptuale. In masura in care relatiile sociale implica in mod necesar actul comunicarii, bogatia si rafinamentul sistemelor conceptuale cu care operam vor conditiona in mare masura natura si calitatea raporturilor interpersonale din cadrul grupurilor si comunitatilor socioculturale.

Faciliteaza directionarea si coordonarea eficienta a actiunilor individuale si sociale. Fixarea clara a scopurilor, alegerea adecvata a mijloacelor de actiune, formularea normelor coactionale, coordonarea secventelor operationale s.a., sunt etapele indispensabile desfasurarii eficiente a oricarei activitati, iar acestea nu pot fi realizate decat pe fondul unei bune structurari conceptuale a realitatii si a unui proces fluent de comunicare sociala si interpersonala.

Determina reducerea anxietatii. Acest efect neasteptat al conceptualizarii deriva din starea de neliniste pe care o incercam in situatiile incerte, cand nu putem identifica natura unui factor, eveniment sau obiect cu care venim in contact in mod fortuit. Neidentificarea naturii unui stimul -situatie generatoare de anxietate- echivaleaza cu    imposibilitatea de a-1 categorizaDin cele expuse mai sus, rezulta rolul determinant al conceptualizarii in desfasurarea procesului de construire a realitatii sociale si -implicit- asupra intregului comportament individual si social. Cu toate acestea, in anumite circumstante, se vor face simtite si efectele negative ale categorizarii si conceptualizarii, efecte care pot deveni o adevarata sursa de probleme. Iata cateva dintre acestea:

Fragmentarea si simplificarea excesiva a realitatii.

Pierderea individualitatii Rationamentele dezvoltate pe baza unor asemenea sisteme conceptuale pot fi viciate, aproximarea introdusa in evaluarea realitatii sociale fiind cu atat mai mare cu cat sistemul conceptual este mai sarac si mai putin flexibil si stereotip.

Stereotipizarea gandirii. Dupa cum se stie, conceptele sunt forme ale gandirii. In majoritatea situatiilor sociale trebuie sa facem unele aprecieri asupra personalitatii celor cu care venim in contact. De acuratetea acestor evaluari depind atitudinile si conduitele noastre in acel context. Atat experienta curenta, cat si psihologia - ca forma stiintifica de cunoastere a omului, ne pun la dispozitie numeroase criterii de evaluare si descriere a personalitatii: sociabil/nesociabil, vesel/ursuz, bun/rau, inteligent/obtuz, creativ/necreativ, extraverti/introvertit, sanguin/coleric/flegmatic/melancolic etc.

Daca vom folosi un singur criteriu, sau un numar redus de criterii de apreciere (si deci de categorizare), exista riscul evident sa pierdem din vedere, pe de o parte, varietatea extrema de subtipuri intalnite in cadrul aceleiasi categorii, si, pe de alta parte, acele trasaturi specifice acelei persoane care o individualizeaza. Astfel, in categoria sanguinilor - de exemplu, vom putea identifica numeroase alte subcategorii, stabilite pe baza criteriilor de inteligenta, stabilitate emolionala, imaginatie creatoare, indemanare practica s.a. Iar in cadrul fiecarei subcategorii vor putea fi evidenliate acele trasaturi absolut distinctive care fac ca o persoana sa fie cea care este: o individualitate ireductibila in plan uman la o simpla categorie. De pilda, atribuindu-i unei persoane calitatea de om inteligent, vom simplifica acest atribut daca nu vom sublinia si ce tip de inteligenta poseda: teoretica, concret-aplicativa, sociala sau tehnica.

Deci, cu cat vom folosi un sistem conceptual mai nuantat si mai bogat, cu atat evaluarile asupra personalitatii celor cu care venim in contact vor fi mai exacte, iar conduitele noastre de raspuns mai adecvate imprejurarilor.

Retineti determinarea conceptuala si problematica categorizarii sociale, esentiala in explicatia de tip psihosociologic.

7.Operatori psihoindividuali implicati in construirea realitatii sociale

In categoria operatorilor prin intermediul carora se elaboreaza structurile psihosociale ale realitatii se includ atat procese cu caracter general, cu valoare de matrice structurante pentru edificarea si cunoasterea realitatii sociale (atribuirea cauzalitatii si disonanta cognitiva, de exemplu), cat si o categorie de fenomene subiacente, implicate in segmente particulare ale acestei activitati (falsul consens, tendinta de confirmare a ipotezei, efectul de nimb sau cel al activarii prealabile s.a.). In continuare vom prezenta principalele tipuri de procese implicate in elaborarea judecatilor si reprezentarilor sociale, care fundamenteaza comportamentul nostru cotidian.

8.Atribuirea cauzalitatii in procesul construirii realitatii

Dupa cum s-a vazut, din perspectiva teoriilor cognitive si constructiviste, realitatea se constituie din ansamblul reprezentarilor sociale prin intermediul carora dam sens si consistenta existentei. Procesele care stau la baza elaborarii sistemelor de reprezentari au ca element central diferitele tipuri de scheme cognitive, matrice generative de sens, avand totodata un accentuat caracter operational si functional. Categorizarea si conceptualizarea, prin intermediul carora "obiectele" existentei sociale se structureaza in grupuri distincte, se bazeaza pe o prima categorie de scheme cognitive, stabilindu-se astfel un nivel de coerenta si inteligibilitate al realitatii. Insa, relatiile implicative dintre aceste elemente sunt cele care configureaza cu adevarat situatiile si evenimentele sociale.

Atribuirea cauzalitatii reprezinta un proces cognitiv prin care inducem un al doilea plan de coerenta, prin evidentierea modalitatilor subiective de stabilire a relatiilor implicative de tip cauzal dintre persoane si situatii sociale. Intr-adevar din perspectiva oricarui subiect individual sau colectiv, diferitele evenimente, actiuni, atitudini sau comportamente capata sens, devenind astfel inteligibile, numai atunci cand putem releva si intelege cauzele care stau la baza producerii acestora. Teoriile atribuirii studiaza mecanismele psihologice prin care subiectul naiv, in viata cotidiana, isi explica modul de producere si desfasurare a evenimentelor si comportamentelor, incercand astfel sa prezica si sa stapaneasca realitatea. Prin atribuirea cauzalitatii se realizeaza implicit un proces complex de cunoastere a realitatii, de 'inducere de sensuri' care asigura inteligibilitatea acelei realitatii, ceea ce permite totodata elaborarea unor prognoze asupra desfasurarii unor procese, evenimente sau comportamente sociale. Astfel, prin intermediul teoriilor atribuirii, in psihologia sociala se edifica un domeniu nou, al psihologiei si epistemologiei simtului comun, fara de care intelegerea nuantata a fenomenologiei psihosociale nu este posibila.

In viata cotidiana, cele mai multe dintre comportamentele, atitudinile si relatiile interpersonale sunt determinate de presupozitiile pe care le facem privind motivele sau cauzele pentru care o persoana sau grup reactioneaza intr-un anumit fel intr-o situatie data. Sa luam cazul banal al unui accident de automobil. Daca aflam ca soferul a produs accidentul fiind in stare de ebrietate, fara indoiala ca nu vom avea nici o intelegere pentru fapta sa, si vom dori sa primeasca o pedeapsa cat mai severa. Daca insa se constata ca incerca sa ajunga cat mai repede langa o ruda grav bolnava, desigur ca vom avea o cu totul alta atitudine fata de cele intamplate. Atitudinea fata de un cunoscut care a suferit un esec profesional important va fi diferita daca vom considera ca acesta se datoreaza unor imprejurari nefavorabile, sau il atribuim incapacitatii sale de a rezolva situatiile problematice cu care se confrunta, sau datorita lipsei de vointa.

Dupa cum se poate observa, de fiecare data atitudinea noastra va fi strans conditionata de modul cum atribuim cauzalitatea in producerea unui fapt. Insa, desi atribuirea este un proces preponderent subiectiv, nu se poate afirma c a este si arbitrar, existand anumite reguli generale care il guverneaza.

Initiatorul teoriei atribuirii cauzalitatii este F. Heider, psiholog german de orientare gestaltista care prin lucrarile sale privind echilibrul cognitiv si structurarea relatiilor interpersonale (1956) va marca profund dezvoltarea psihologiei sociale dupa cel de al doilea razboi mondial (88, 97; 164, 82; 190 s.a.). Principalele teze ale teoriei lui Heider privind echilibrul sunt urmatoarele:

Comportamentul uman se prezinta ca un intreg cognitiv, apartinand unui camp reprezentational structurat, unde actioneaza legi psihologice specifice; unele dintre cele mai importante vizeaza modul de intelegere si atribuire a relatiilor cauzale in producerea comportamentului individual si social. Orice persoana poseda o psihologie naiva, ale carei mecanisme ii permit sa dea semnificatie elementelor si relatiilor din mediul sau, acesta capatand astfel un caracter coerent si inteligibil.

Procesul de structurare mentala a realitatii are ca element central principiul echilibrului cognitiv; atribuirea cauzalitatii reprezinta una dintre modalitatile fundamentale de realizare a echilibrului in cadrul campului reprezentational al fiecarui subiect.

Atribuirea de cauze, dispozitii sau proprietati unor elemente ale mediului permite indivizilor sa cuprinda cognitiv realitatea si sa prevada desfasurarea unor procese sau comportamente, conditii esentiale pentru reglarea adaptativa a propriilor conduite si activitati.

Principiul echilibrului cognitiv care sta la baza atribuirii cauzalitatii presupune ca anumite proiectii, asteptari sau judecati privind unele aspecte ale mediului trebuie sa nu fie contradictorii in raport cu asteptarile, judecatile sau implicatiile acestora, referitoare la alte aspecte ale realitatii.

Atribuirea cauzelor este un proces subiectiv, dar nu arbitrar , prin care se degaja o structura cauzala invizibila, stabila si operanta.

Urmand linia teoretica deschisa de Heider, cercetarile asupra atribuirii vor cunoaste o dezvoltare considerabila dupa anii 1960, structurandu-se ulterior ca unul dintre cele mai importante capitole ale psihologiei sociale.

Modelul inferentelor corespondente elaborat de E.E. Jones si K.E. Davis incearca stabilirea conditiilor in care un observator acorda o anumita cauza comportamentului unui actor. Modelul este aplicabil numai in cazul heteroatribuirii , considerand intentionalitatea ca principal criteriu de stabilire a unei inferente cauzale. In esenta, teoria releva modalitatea prin care observatorii stabilesc o relatie cauzala intre un eveniment, o intentie si o trasatura de caracter a actorului, respectand anumite reguli de concordanta; in consecinta, diversitatea reactiilor comportamentale ale cuiva poate fi redusa pe baza acestei scheme cognitive la un set de trasaturi personale relativ stabile, comportamentele umane devenind astfel predictibile si coerente din punctul de vedere al celui care observa. Cercetarile ulterioare au evidentiat limitele acestei model teoretic, datorita ignorarii unor categorii de factori psihosociali care pot interveni in declansarea unui comportament alaturi de intentia actorului, a omiterii situatiilor de autoatribuire cauzala s.a.

In cadrul acestei model se presupune ca o anumita trasatura de caracter este totdeauna cauza unui comportament, cu conditia sa existe o intentionalitate din partea actorului in cauza. O reactie de furie este perceputa ca derivand din caracterul iritabil si necontrolabil al respectivei persoane, dupa cum un comportament de intrajutorare este vazut ca rezultatul unui caracter altruist si generos. Insa, pentru a fi operant, criteriul intentionalitalii trebuie sa indeplineasca simultan trei conditii: 1) subiectul sa fi dorit desfasurarea actiunii; 2) sa fi avut posibilitatea alegerii; 3) sa fie capabil sa o desfasoare.

Cu alte cuvinte, actiunile impuse, cele care depasesc capacitatile operationale ale cuiva, sau sunt nedorite de acesta, nu sunt interpretabile prin intermediul modelului de inferenta corespondenta prezentat mai sus. De asemenea, modelul nu este operant in toate situatiile cand incercam sa ne intelegem propriul comportament, prin identificarea cauzelor care 1-au declansat (in acest caz fiind vorba de autoatribuirea cauzalitatii).

O serie de alti cercetatori, in frunte cu H. Kelley, dezvolta modele lui Heider , Jones si Davis, elaborand o teorie generala a atribuirii sociale, vizand atat heteroatribuirea cat si autoatribuirea cauzalitatii (109; 164, 82).

Modelul covariantei elaborat de Kelley (1967) se bazeaza pe stabilirea unei anumite continuitati si similitudini intre modalitatile prin care oamenii de stiinta si observatorii naivi ajung sa-si formuleze ideile despre situatiile si fenomenele cu care se confrunta. Desigur, exista mai multa rigoare si o consecventa mult mai mare in rationamentul primilor, insa procesul prezinta asemanari importante cu acela prin care oamenii obisnuiti atribuie cauze comportamentelor si atitudinilor celor din jur (v. 109).

Principiul covariantei stabileste ca un eveniment a poate fi atribuit drept cauza a unui eveniment R daca cele doua evenimente sunt prezente sau absente simultan, sau se afla intr-o relatie de succesiune. Insa, in timp ce omul de stiinta desfasoara o analiza de dependenta extrem de riguroasa si sistematica asupra relatiilor dintre cauze, conditii si efecte, 'omul de stiinta amator' (observatorul naiv, implicat in diferite situatii de viata curenta) nu are nici timpul si nici mijloacele de a desfasura o analiza exhaustiva a dependentelor cauzale dintre evenimente. In acest caz functioneaza anumite principii de atribuire, care-i ajuta pe indivizi sa-si formeze o opinie pertinenta asupra cauzalitatii in situatii complexe. Desi tin de o psihologie si epistemologie naiva, care se manifesta spontan in viata cotidiana, acestea se dovedesc eficiente in cele mai multe dintre situatiile cu care ne confruntam. Iata principiile care actioneaza in aceste cazuri:

Principiul diminuarii. Atunci cand un eveniment-efect are mai multe cauze posibile, rolul uneia dintre aceste cauze este perceput a fi mai mic decat in situatia in care nu ar mai exista si alte cauze virtuale. Mai ales atunci cand subiectul nu are posibilitatea de a recurge la o analiza riguroasa de covarianta, el are tendinta de a elimina sau diminua rolul unei cauze date in producerea unui efect, in conditiile in care mai exista si alti factori potential generatori ai aceluiasi efect. Implicit, scade increderea subiectului in legatura cauzala stabilita de el insusi printr-un asemenea procedeu, ceea ce-1 determina sa sovaie in a-si forma o opinie personala ferma.

Principiul amplificarii. In cazul manifestarii de catre un actor a unei atitudini sau a unui comportament contraindicat pentru o situatie data, exista tendinta de a amplifica rolul unor trasaturi personale ale acestuia in producerea evenimentului (atribuirea de cauze interne); cu riscul evident de a ignora posibila existenta a unor cauze externe generatoare a respectivului comportament indezirabil.

Principiul folosirii selective a criteriilor de atribuire. Nefiind un proces arbitrar, atribuirea cauzalitatii se realizeaza prin utilizarea unor criterii validate de experienta comuna (criteriul caracterului distinctiv, al consensului si al constantei). Desi utilizarea simultana a acestor criterii ar mari apreciabil sentimentul de certitudine in atribuirea cauzalitatii, de cele mai multe ori, din motive de economie si operativitate, utilizam selectiv aceste repere metodologice, pornind de la unele considerente de "rezonabilitate" si "evidenta" care, datorita relativitatii si subiectivitatii lor, pot deveni surse de eroare in procesul atribuirii.

Criteriile atribuirii. Procesul cognitiv prin care incercam sa identificam cauzele generatoare ale unui comportament sau fenomen isi asigura un grad superior de obiectivitate prin utilizarea unor criterii, in raport de care se valideaza judecatile de atribuire.

Caracterul distinctiv al efectului este un prim reper prin intermediul caruia evaluam calitatea inductiva a unui factor. Daca un acelasi efect comportamental se poate obtine in conditiile prezentei unor factori diferiti, este de presupus ca nu acestia sunt cauzele comportamentului vizat. Pentru a putea fi identificat drept cauza, un factor trebuie sa aiba un efect distinctiv in raport cu efectele altor factori care actioneaza in aceleasi conditii.

Constanta efectului produs de unul si acelasi factor, precum si persistenta in timp a relatiei cauzele este un alt criteriu, care sporeste considerabil obiectivitatea judecatilor de atribuire. Daca ori de cate ori, in aceleasi conditii, se constata ca prezenta factorului a determina aparitia efectului a, atunci este de presupus ca a este cauza lui b

Consensul social este un criteriu care releva influenta pe care grupul si opinia publica o exercita asupra judecatilor noastre de atribuire. Daca exista un consens social, sau o tendinta spre consens, ca un factor este cauza unui anumit comportament sau fenomen, creste apreciabil probabilitatea ca insasi judecata noastra de atribuire sa mearga pe aceeasi directie, mai ales daca sunt indeplinite - cel putin partial - si celelalte criterii de evaluare. Efectul invers este deseori si mai vizibil: chiar daca avem argumente proprii puternice asupra unui anumit raport cauzal, daca opinia celor din jur este diferita, avem tendinta sa relativizam propria evaluare, in favoarea opiniei majoritare.

Iata un exemplu construit pe o situatie reala. Sa presupunem ca am observat un comportament deosebit al unui coleg X: acesta devine stangaci si inhibat ori de cate ori intalneste colegele sale M, N si O, dar nu si atunci cand intalneste alte

colege. Carei cauze vom atribui comportamentul lui X? Criteriul constantei este indeplinit, insa distinctivitatea ridica unele probleme de interpretare. Daca X s-ar manifesta similar in toate situatiile, ar lipsi caracterul distinctiv al efectului (stangacia si inhibarea, in raport cu un stimul bine individualizat); si - in consecinta - nu colegele sale ar fi cauza acestei comportament, ci, mai degraba, o trasatura a personalitatii sale (o timiditate excesiva - de exemplu). Daca si-ar manifesta timiditatea numai in prezenta uneia dintre colege, criteriul distinctivitatii este satisfacut si , in acest caz, este evident ca acea colega este cauza comportamentului specific al lui X ,care, probabil, este indragostit; daca ar exista si un anumit consens in opinia colegilor privind sentimentele lui X, gradul de certitudine in atribuirea cauzalitatii ar fi foarte ridicat. Insa, in situatia data, cauza comportamentului sesizat nu poate fi decat o situatie jenanta in care s-a aflat X, in prezenta colegelor sale M, N si O. Studiul de caz a relevat corectitudinea acestei ipoteze de atribuire

In cazuri concrete, alegerea criteriilor si a numarului lor variaza mult de la persoana la persoana si de la situatie la situatie: intr-o anumita imprejurare putem folosi cu predilectie un anumit criteriu sau grup de criterii, iar in alta imprejurare aceasta configuratie poate fi schimbata. De aceea, putem vorbi de un stil atributional individual , ca o maniera specifica unei persoane de a folosi predilect anumite inferente si criterii de atribuire. De asemenea, dupa cum remarca Paterson si Seligman, pot fi relevate stiluri atributionale specifice unei anumite culturi, dupa cum noi am identificat diferente sensibile ale stilurilor atributionale caracteristice unor grupuri sociale: profesionale, etnice, ideologice sau religioase. Aceste constatari experimentale evidentiaza influenta structurilor psihosociale si socioculturale asupra procesului de atribuire.

Aspecte esentiale ale procesului de atribuire. Desfasurarea procesului de atribuire evidentiaza anumite fenomene si tendinte cu caracter obiectiv, care se manifesta in situatii tipice: de autoatribuire sau heteroatribuire, de implicare activa sau simpla observare a situatiei de catre subiect, de succes sau esec in actiunea desfasurata, de locul unde se identifica cauza si natura acesteia etc. O analiza succinta a acestor fenomene va evidentia complexitatea sistemului cognitiv subiacent procesului de atribuire a cauzalitatii.

Auto- si heteroatribuirea. O problema importanta a psihologiei sociale este si aceea de a releva daca procesele de autoperceptie/heteroperceptie (perceptia de sine si perceptia de altul), pe de o parte, si cele de autoatribuire/heteroatribuire sunt similare la nivelul modalitatilor de desfasurare si a mecanismelor psihologice implicate.

Desi rezultatele experimentale obtinute de diferiti cercetatori sunt destul de contradictorii (88, 106; 164, 89), se constata totusi existenta unor diferente psihologice sensibile la nivelul celor doua categorii de procese. In explicarea cauzala a propriului comportament intervin cateva elemente psihologice importante care nu pot fi ignorate. In primul rand, actorul si observatorul nu dispun de aceeasi cantitate de informatie: prin implicarea nemijlocita in actiune, actorul poseda o informatie uneori foarte greu accesibila unui observator care, in plus, nu poate avea exact aceleasi calitati intelectuale si operationale cu cele ale actorului, oricare ar fi acesta. In al doilea rand, actorul actioneaza intr-un camp motivational care ii este foarte cunoscut, in timp ce observatorul nu poate face decat anumite presupozitii asupra factorilor motivationali implica(i.

Diferentele apar si datorita centrului de atentie al celor doi: in timp ce actorul se orienteaza in principal asupra mediului in care actioneaza, evaluand resursele si obstacolele cu care se confrunta, observatorul isi orienteaza atentia predilect asupra celor ce actioneaza, si mai putin asupra conditiilor in care se desfasoara comportamentele acestora. Totodata, nu poate fi ignorat faptul ca in interpretarea propriului comportament intervin frecvent procese de rationalizare, de justificare sui generis a unei actiuni, de ierarhizare diferita a ceea ce este important si semnificativ, in functie de context s.a.; ceea ce este important pentru actor, poate sa nu fie tot atat de semnificativ pentru observator care, la randul sau, poate avea o perspectiva cognitiva, afectiva si motivationala cu totul diferita de a primului asupra a ceea ce se intampla.

Deci, ca tendinta generala, actorii considera propriul comportament ca fiind un raspuns la o situatie data, fiind conditionat in primul rand de factori externi, in timp ce observatorii tind sa atribuie acel comportament unor trasaturi si dispozitii personale ale actorilor, ignorand in mare masura conditionarea externa (Jones si Nisbett, 1971). Cand imprejurarile o cer, putem reduce diferenta de perspectiva dintre cei ce actioneaza si cei care observa oferind mai multe informatii obiective asupra factorilor implicati in desfasurarea unei actiuni, precum si asupra imprejurarilor concrete de desfasurare; rezultatele cele mai bune se obtin in cazul unei coparticipari a celor doua parti la desfasurarea unei astfel de analize si interpretari.

Cauzalitate interna si externa. Dupa cum se poate observa, in judecatile de atribuire cauzele generatoare de evenimente sau conduite pot fi identificate ca interne, provenind de la anumite trasaturi sau dispozitii ale persoanelor implicate, sau externe, tinand de mediu. Problema identificarii si atribuirii de cauze interne sau externe in producerea unui comportament sau eveniment este direct legata de ceea ce s-a numit greseala fundamentada de atribuire. Aceasta consta in tendinta de a neglija efectele situationale asupra conduitelor oamenilor, pentru a nu considera decat dispozitiile lor personale. Cu alte cuvinte, exista tendinta generala de a infera mai degraba cauzalitati interne decat externe in producerea unor comportamente si evenimente, ceea ce conduce la ideea ca oamenii sunt in cea mai mare masura responsabili de ceea ce fac si de destinul lor (Ross, 1977).

Greseala fundamentala de atribuire poate avea implicatii deosebite in planul relatiilor sociale si al politicilor guvernamentale. Un exemplu in acest sens se refera la modul cum sunt percepute persoanele si categoriile sociale defavorizate. Saracia este rezultatul dezinteresului si inaptitudinilor celor care se afla in aceasta situatie, sau este consecinta unor conditii sociale defavorizante si a unor politici guvernamentale gresite? Dupa modul cum raspundem la aceasta intrebare acordam acestui fenomen fie o cauzalitate interna (cei saraci sunt vinovati de starea lor, datorita unor trasaturi si dispozitii personale negative), fie una externa (imprejurarile si mediul social poarta raspunderea acestor situatii). Atitudinile oamenilor, ca si politica guvernelor fata de aceasta categorie defavorizata, vor fi rezultatul direct al modului de atribuire a cauzalitatii pentru starea de saracie.

Tendinta de concesie in atribuirea cauzalitatii. Alaturi de calitatea de actor sau observator, cei care emit judecati de atribuie sunt conditionati in mare masura si de motivele si scopurile personale care determina implicarea in actiune. Dorinta naturala de a obtine succesul si de a evita esecul, nevoia de recunoastere sociala si de autovalorizare, precum si anumite mecanisme psihologice de protectie a eului sunt factori care intervin cu o pondere semnificativa in procesul atribuirii. Tendinta este de a ne atribui cauzele succesului, identificate la nivelul unor calitati personale, a perseverentei si abilitatii noastre, si de a considera cauzele esecului ca tinand de imprejurari nefavorabile sau factori externi pe care nu-i putem controla.

In cadrul unor cercetari de psihologie industriala, am incercat sa evaluam intensitatea tendintei de concesie in atribuirea succesului si esecului. Pornind de la anumite situatii concrete, au fost chestionati muncitorii si maistrii din trei sectii de productie asupra factorilor care au generat, dupa parerea lor, esecurile si succesele din activitatea. Tendinta de concesie a fost evidenta: maistrii au apreciat ca cca. 60 % dintre factorii implicati in obtinerea unor succese sunt legali de persoana lor in calitate de conducatori (o buna organizare a activitatii, decizii prompte si adecvate, initiativa personala, solutii creatoare la unele probleme, anticiparea si evitarea dificultatilor s.a.); insa, aceiasi subiecti considerau ca in proportie de cca. 75 % dintre factorii generatori de esecuri profesionale lin de mediu si de subalterni (imprejurari necontrolabile , greselile unor muncitori, accidente, lipsa unor materii prime, sefi nereceptivi la sugestiile lor etc.). In randul muncitorilor aceste tendinte au fost si mai accentuate, ceea ce se explica prin coeziunea si spiritul de echipa, mult mai accentuate la aceste grupuri, la care se adauga dificultatea evidenta si obiectiva de a individualiza responsabilitatea pentru esecurile profesionale.

Pornind de la fenomenul tendintei spre concesie, T. Gilovich a oferit o explicatie interesanta privind psihologia jucatorilor de noroc. Desi acestia sunt intr-o proportie considerabila perdanti, dezvolta judecati implicite bazate pe autoconcesie: atunci cand castiga, faptul li se datoreaza in cea mai mare masura (perseverenta, inspiratie, stapanire de sine etc.), iar cand pierd, aceasta se intampla datorita unor imprejurari nefavorabile si nesansei, dar care pot fi invinse prin perseverenta si imaginatie. In acest fel jucatorii isi asigura un alibi moral pentru a continua sa joace, pastrandu-si respectul de sine si increderea, in ciuda faptului ca vor continua sa piarda.

Atribuirea in situatia lanturilor cauzale. Incercand sa trecem dincolo de aparente, deseori descoperim situatii complexe in care atribuirea cauzalitatii este dificila, datorita existentei unor lanturi cauzale lineare sau ramificate. Psihanaliza a teoretizat numeroase situatii tipice in care, ceea ce parea expresia liberului arbitru (deci un comportament determinat de o cauza interna, de care subiectul este constient si responsabil), este de fapt rezultatul unor conditionari inconstiente, legate de anumite influente semnificative ale mediului, mai ales cele legate de prima copilarie. In aceste cazuri, procesul atribuirii devine deosebit de complex, cu consecinte serioase asupra celor implicati, indiferent daca acestia sunt actori , judecatori sau simpli observatori.

Sa analizam din aceasta perspectiva un caz preluat din presa. Un tanar a fost implicat intr-un incident in care, aparent fara un motiv serios, a agresat un cetatean pe care nu-1 cunostea, provocandu-i traume fizice grave; totul in urma unei simple altercatii verbale. La acest nivel de prezentare a datelor, tanarul pare neconditionat vinovat, comportamentul sau fiind expresia unor cauze interne (unele trasaturi negative ale personalitatii sale: intoleranta si violenta comportamentala). Analiza ulterioara a cazului a relevat o cu totul alta fateta a lucrurilor. Tanarul provenea dintr-o familie dezorganizata, cu un tata alcoolic si violent, care-si "educase" fiul numai prin insulte si batai. Putin inainte de producerea incidentului tanarul ramasese somer, in urma desfiintarii sectiei in care lucra. Pe acest fond, pornind de la un fapt banal provocat de aglomeratia dintr-o statie de autobuz, un strain 1-a insultat, folosind se pare una dintre expresiile favorite ale tatalui sau. In acest moment tanarul are o izbucnire violenta, lovindu-1 pe cel care il insultase fara ca el sa se considere vinovat cu ceva. Din aceasta perspectiva, este evidenta determinarea externa a comportamentului incriminat. Mergand mai departe cu analiza, s-a putut descoperii ca violenta tatalui nu era decat partial rezultatul unor dispozitii personale, aceasta aparand dupa ce a suferit repetate esecuri profesionale si fusese parasit de sotie. Analiza poate continua pe aceasta linie, cauzale interne ale unor comportamente alternand cu cele externe, incat judecatile de atribuire devin foarte complexe, relevand conexiuni neasteptate. Sunt situatii in care responsabilitatea care deriva dintr-un anumit gen de atribuire este considerabila; ca in cazul unor jurati care trebuie sa decida daca un comportament foarte grav al unui inculpat (o crima - de exemplu), este voluntar -determinat deci de o cauza interna, sau involuntar - fiind rezultatul unei cauze externe.

Dupa cum s-a putut observa, conceptele si teoriile legate de atribuirea cauzalitatii constituie instrumente esentiale pentru intelegerea comportamentelor individuale si sociale, precum si a proceselor si fenomenelor psihosociale subiacente relatiilor interpersonale.

Insa, dupa cum se va observa in continuare, atribuirea cauzalitatii este corelativa unei game mai largi de procese si fenomene psihosociale specifice, prin care se configureaza sistemul perceptiilor, judecatilor, reprezentarilor si comportamentelor sociale.

Care sunt principalii operatori care mediaza construirea realitatii sociale?

9.Schemele cognitive si operationale in cadrul perceptiei sociale

In procesul elaborarii judecatilor si reprezentarilor sociale intervin o serie de fenomene psihosociale care au la baza producerii lor scheme cognitive, coroborate cu scheme operationale specifice (G. Kelly, J. Piaget, U. Neissar s.a.).

Conceptul de schema cognitiva este esential pentru elaborarea unei teorii coerente privind construirea, intelegerea si interpretarea realitatii sociale. Schemele cognitive sunt modalitati algoritmizate si relativ stabile de preluare, prelucrare, organiaare si pastrare a informatiei, avand o functionalitate circumscrisa unor zone bine determinate ale activitatii psihice si conditiilor aferente. Pe langa domeniul de functionare, Schemele cognitive se caracterizeaza si prin gradul de generalitate, din acest punct de vedere constatandu-se o organizare ierarhica a acestora. Fiecare dintre fenomenele prezentate in continuare are la baza anumite scheme cognitive, carora le sunt asociate scheme operationale, care vor da un anumit curs proceselor cognitive; acestea vor genera anumite tendinte in procesul elaborarii reprezentarilor si in cel de cunoastere a realitatii sociale (v. 88, 70; 164, 23 s.u.).

Accesibilitatea informatiei. Atunci cand emitem aprecieri si judecati asupra persoanelor si situatiilor cu care ne confruntam, rareori avem posibilitatea obiectiva de a trece in revista toata informatia disponibila si relevanta pentru respectivul caz, asa cum procedeaza oamenii de stiinta - de exemplu. De cele mai multe ori, informatia cea mai accesibila este cea luata in considerare, cu toate riscurile care decurg de aici: ceea ce este usor accesibil nu este in mod necesar si relevant pentru situatia data, fiind vorba deseori de amintiri razlete, fapte care ne-au impresionat strict subiectiv, care au avut o frecventa de aparitie mai mare, sau care -pur si simplu- sunt mai recente. Daca pentru situatiile in care actionam in conditii de criza de timp si penurie informationala accesibilitatea are o anumita functie operationala, in multe alte cazuri poate fi vorba de superficialitate sau comoditate ideatica, ambele putand duce la formularea unor judecati eronate sau simplificatorii, care ne pot afecta sensibil propriile conduite cat si relatiile cu cei din jur.

In cadrul unei cercetari experimentale (D. Cristea, 1986), s-a cerut unui numar de studenti sa aprecieze personalitatea unor colegi prin relevarea celor mai semnificative trasaturi ale personalitatii acestora. In faza a doua a experimentului, studentii au fost solicitati sa invoce succint situatiile concrete care i-au determinat sa sesizeze trasaturile mentionate in descriere.

Rezultatele obtinute au fost deosebit de semnificative din perspectiva modului cum actioneaza accesibilitatea informatiei in formarea opiniilor noastre despre cei din jur. Astfel, cca. 70 % dintre studenti au considerat drept trasaturi

definitorii pentru personalitatea unor colegi pe acelea care derivau dintr-o informatie usor accesibila: comportamente ale colegilor care i-au afectat direct, pozitiv sau negativ; comportamente recente sau care s-au repetat frecvent; trasaturi usor observabile sau care i-au impresionat in mod deosebit datorita unor sensibilitati strict personale (asemanari accidentale cu persoane iubite sau cu un inalt prestigiu social), dar care tineau de zona superficiala a personalitatii; intamplari recente in care au fost implicati colegii in cauza etc.

Falsul consens. Trebuintele de sustinere psihologica a propriilor atitudini, opinii sau actiuni ne determina frecvent sa dezvoltam judecati de atribuire care sa ne creeze iluzia unui fals consens: cu alte cuvinte, atribuim si celorlalti aceleasi preferinte, atitudini si opinii, astfel incat propriul comportament intr-o situatie deosebita sa nu para in contradictie cu ceea ce ar face ceilalti in aceeasi situatie. Astfel, desi nu avem date obiective care sa ne confirme ipoteza, vom considera propriul comportament ca relativ normal, in virtutea credintei ca si ceilalti ar proceda intr-un mod asemanator intr-o situatie similara

De exemplu, persoanele care se poarta violent cu cei din familie, aplicand pedepse corporale propriilor copii, apreciaza ca acest comportament este firesc si relativ generalizat, desi nu poseda nici un fel de date statistice care sa le confirme opina, si deci comportamentul. Se invoca un fals si iluzoriu consens pentru a justifica o conduita evident nefireasca .

Efectul de nimb. In aprecierile si atribuirile pe care le facem privind comportamentele celor din jur recurgem deseori la o extrapolare a ceea ce este cunoscut, pregnant si semnificativ in conduitele anterioare ale celor in cauza. Aura care se creeaza uneori in jurul unor persoane este de natura sa afecteze sensibil aprecierile obiective, in zonele de conduita care nu tin direct de calitatile reale care au generat fenomenul. Efectul de nimb reprezinta o extrapolare ilicita si inadecvata a unor evaluari, dintr-o anumita zona a conduitelor personale asupra altora care, in mod obiectiv, nu au aceeasi nivel calitativ. Palmaresul stralucit, faima, pozitiile ierarhice inalte, statutul socioeconomic ridicat, succesul sub toate formele s.a., sunt de natura sa creeze fenomenul de nimb, care poate conduce cu usurinta la o gresita interpretare si atribuire de cauzalitate, pentru alte conduite decat cele care au dus la crearea respectivei aure. Acest lucru se intampla in virtutea unui principiu de economie in activitatea psihica, datorita efectului de accesibilitate prezentat anterior, dar si unei frecvente constatari empirice dupa care succesul genereaza succes, iar insuccesul genereaza insucces

Confirmarea de ipoteza. Nevoia de coerenta si echilibru cognitiv determina frecvent si un alt curs al activitatii de evaluare si cunoastere a persoanelor sau situatiilor cu care venim in contact: cautarea predilecta si selectarea acelor informatii care vin sa confirme supozitiile noastre initiale privind respectiva persoana sau situatie. In urma experientei sociale acumulate, fiecare subiect poseda anumite scheme cognitive si de evaluare, anumite teorii implicite pe care tinde sa le aplice in activitatea curenta, prin adaptare sau extrapolare. Ulterior, informatiile disponibile vor fi astfel selectate sau chiar modificate inconstient, incat sa conduca la confirmarea ipotezei adoptate. In acest fel apare o serioasa sursa de eroare in elaborarea judecatilor de evaluare si atribuire, care poate afecta raporturile sociale dezvoltate in acest context. Odata schema adoptata si confirmata, este destul de dificil sa se renunte la ea, in special datorita fenomenului de "acrosaj" si de "inghet".

Un experiment desfasurat de Snyder si Swan (1978) a confirmat intr-un mod interesant fenomenul confirmarii de ipoteza. Un grup experimental de studenti a primit drept sarcina sa determine daca un subiect care urma sa fie investigat este extravertit sau introvertit. Studentii aveau la dispozitie un chestionar care cuprindea un numar mai mare de intrebari , vizand ambele tendinte; dintre acestea, studentii trebuiau sa selecteze numai jumatate, dupa cum credeau de cuviinta. Unei jumatati i s-a sugerat ca subiectul care trebuia chestionat este extravertit, celeilalte jumatati ca este introvertit. In acest fel s-a avansat o ipoteza implicita, care daca era preluata de studenti, acestia ar fi trebuit sa aleaga intrebarile in asa fel incat sa se produca confirmarea respectivei ipoteze: cei carora li s-a sugerat ca subiectul este extravertit ar fi trebuit sa aleaga in special intrebari care se adresau acestei tendinte (sociabilitate, expansivitate etc.); cei carora li s-a sugerat ca subiectul este introvertit trebuiau (conform teoriei) sa aleaga intrebari care se adresau in special acestei tendinte (timiditate, retractilitate s.a.). Rezultatele experimentului au confirmat tendinta semnificativa din punct de vedere statistic spre un comportament cognitiv care sa confirme ipoteza adoptata: in fiecare subgrup, studentii au ales spontan acele intrebari care sa confirme supozitia care le-a fost sugerata. Prin selectarea anumitor intrebari, studentii au creat exact tipul de persoana pe care se asteptau sa o intalneasca.

Efectul de intaietate si de recenta. Datele psihologiei experimentale confirma faptul ca memoria este un proces selectiv, capacitatea de inregistrare, pastrare si reproducere fiind influentata de o multitudine de factori. Pornind de la aceasta constatare, se pune intrebarea daca in ceea ce priveste retentia unor informatii referitoare la persoanele cu care venim in contact, si pe baza careia facem judecati de apreciere si de atribuire, actioneaza si un factor temporal, legat de momentul in care am receptat informatia. Cu alte cuvinte, ce conteaza cel mai mult in aprecierile noastre: prima sau ultima impresie?

Unele cercetari pe aceasta tema scot in evidenta preponderenta primelor impresii asupra reprezentarii generale pe care ne-o facem despre o persoana sau situatie. Acest fapt este confirmat si de teoria "schemei autosuficiente", care sta la baza tendintei de confirmare a ipotezei prezentata mai sus. Cand luam prima data contact cu o persoana ne elaboram o schema cognitiva care se bazeaza pe experienta persoana in cunoasterea oamenilor, pe teoriile implicite cu care operam si - evident - pe primele impresii. In continuare, acrosati fiind de propria noastra schema, vom cauta acele elemente si informatii care sa o confirme, rezultand astfel efectul de intaietate.

Selectivitatea memoriei se manifesta si in functie de fondul emotional pe care se desfasoara activitatea: dispozitiile emotionale pozitive favorizeaza rememorarea cu mai mare usurinta a evenimentelor din acelasi registru, in timp ce dispozitiile negative favorizeaza reactualizarea preponderenta a evenimentelor cu conotatii nefavorabile sau negative.

In cadrul unui experiment devenit clasic, Asch (1946) a cerut unui grup de studenti sa formuleze o impresie globala asupra unei persoane pornind de la urmatoarele caracteristici atribuite acesteia: inteligenta, muncitoare, impulsiva, critica, incapatanata si invidioasa. Unui alt grup i s-a cerut acelasi lucru, insa ordinea caracteristicilor a fost inversata. S-a constatat ca primul grup, a carei prima impresie se baza pe caracteristicile pozitive de la inceputul seriei, a emis preponderent impresii globale favorabile asupra persoanei, in timp ce al doilea grup, a carui prima impresie se baza pe caracteristicile negative de la sfarsitul listei, a avut tendinta sa formuleze impresii globale nefavorabile. Cercetarile ulterioare au evidentiat faptul ca efectul de intaietate poate fi diminuat si chiar inversat daca se atrage atentia subiectilor asupra fenomenului, sau daca se solicita reformularea impresiei generale dupa fiecare caracteristica enuntata.

Totodata, trebuie sa atragem atentia ca acestea sunt tendinte cu caracter statistic, care nu se manifesta in mod necesar in toate imprejurarile. Atunci cand primim o informatie deosebit de relevanta despre cineva, in contradictie cu ceea ce stiam anterior, schema perceptiva se poate restructura in jurul noilor elemente, producand o adevarata "redescoperire" a celuilalt, cu efecte dintre cele mai neasteptate asupra raporturilor interpersonale.

Efectul de activare prealabila. Dupa cum s-a observat, pe langa prezenta lor permanenta in activitatea psihica, schemele cognitive prezinta si o inertie functionala, vizibila mai ales atunci cand fiind activare in cadrul unei secvente anterioare, isi prelungesc influenta si asupra celei care ii succede; si aceasta chiar daca intre cele doua secvente nu exista similitudini de fond care sa justifice continuitatea functionala a aceleiasi scheme. Efectul de activare prealabila poate influenta sensibil atat dispozitia afectiva si atitudinala, cat si predispozitia intelectuala de a judeca intr-un anumit fel lucrurile care succed unor evenimente. Fenomenul afecteaza si conduita noastra cotidiana, putand fi folosit in actiuni subtile de manipulare individuala sau colectiva.

Urmarind sa determine intensitatea cu care actioneaza efectul de activare prealabila, Higgins, Pholes si Jones (1977) au folosit urmatorul model experimental.

Intr-o prima etapa s-a urmarit inducerea unei activari de scurta durata, pozitiva si negativa, in cadrul unor grupuri diferite de subiecti. Pentru aceasta, doua grupuri de studenti au avut drept sarcina sa retina pentru scurta vreme o lista cu patru trasaturi de personalitate; pentru primul grup aceste trasaturi erau pozitive (increzator, tenace, independent, aventuros), iar pentru al doilea erau negative (pretentios, imprudent, rece, incapatanat). Aceasta etapa experimentala a fost legendata ca un test de memorie.

Intr-o a doua etapa, fara o legatura aparenta cu prima, invocandu-se o proba de intelegere a unui text, s-a cerut studentilor sa caracterizeze pe baza unei scurte povestiri, personalitatea lui Donald, un personaj celebru din desenele animate. Se presupunea ca, in urma activarii prealabile diferite, cele doua grupuri vor caracteriza pozitiv sau negativ personalitatea eroului, desi informatia de baza (textul cuprinzand o scurta povestire privind aventurile eroului) era aceeasi. Dupa cum se vede din tabelul prezentat mai jos, desi situatia inductoare a fost de scurta durata (retinerea pentru scurt timp a unei liste cu trasaturi de personalitate, pozitive sau negative) efectul de activare prealabila a fost deosebit de puternic si relativ persistent.

Tabel

Adoptarea spontana a unei atitudinii considerata "naturala": Dupa cum demonstreaza numeroase observatii si cercetari experimentale, oamenii au tendinta sa adopte atitudini conforme cu ceea ce, printr-un consens social, se considera a fi normal (K. Gergen, 1981). Dupa cum remarca autorul mentionat, viata sociala se desfasoara foarte rapid, iar a ne pune numeroase intrebari in legatura cu lucrurile banale sau evidente ne-ar ingreuna considerabil elaborarea unor reactii adecvate la situatiile curente. In consecinta, exista tendinta sa actionam pornind de la postulate impartasite de majoritatea oamenilor - ceea ce corespunde unei "atitudini naturale'. Astfel, conventiile sociale sunt adoptate ca scheme operatorii prin care evaluam cu promptitudine situatiile cotidiene, eliberand gandirea de un travaliu inutil.

In procesul elaborarii reprezentarilor si al construirii realitatii sociale exista o interactiune dinamica intre diferitele procese psihice, scheme cognitive formate si consolidate in ontogeneza, precum si intre fenomenele psihosociale specifice, in special cele care (in de influenta grupurilor. In consecinta, intelegerea intregului mecanism psihologic care sta la baza elaborarii conduitelor sociale este deosebit de dificila. Aceasta cu atat mai mult cu cat, alaturi de operatorii psihoindividuali si psihosociali la care ne-am referit, actioneaza si o serie de operatori socioculturali, pe care ii vom prezenta in continuare.

10. Operatori socioculturali care mediaza construirea realitatii

Conditionarea sociala a activitatilor psihice care fundamenteaza elaborarea reprezentarilor si structurilor de baza ale realitatii sociale devine evidenta daca vom analiza rolul valorilor, normelor si modelelor socioculturale in cadrul acestui proces.

Valori, norme si modele socioculturale

Mecanismul conditionarii si influentarii de catre structurile socioculturale a sistemului atitudinal si comportamental, atat a celui individual cat si a celui de grup, este strans legat de procesul socializarii si invatarii sociale.

Prin socializare se intelege un proces obiectiv prin care individul asimileaza, interiorizeaza si exercita activ un ansamblu de valori, norme si modele socioculturale. Desfasurat in ontogeneza, sub influenta directa a unor institutii sociale (familie, scoala, organizatii politice, religioase, economice, culturale, mass-media etc.), socializarea nu inseamna preluarea pasiva de valori si modele culturale, ci o asimilare si o adaptare creatoare a respectivelor influente la specificul propriei personalitatii si la un anumit context socialistoric in care ne desfasuram activitatea.

Dupa cum arata J. Piaget (1947), socializarea reprezinta o aptitudine nativa a oricarui subiect uman, care va conduce la formarea unei sensibilitati deosebite pentru stimulii sociale, modeland astfel personalitatea la nivelul tuturor componentelor sale: cognitive, afective, motivationale, conative, atitudinale, comportamentale si relationale. Prin socializare experienta sociala se converteste in scheme formative si informative individuale, asigurandu-se astfel insertia activa a subiectului in structurile generale ale comunitatii. Invatarea sociala este corelativa socializarii, vizand in special procesul cognitiv de asimilare a informatiei sociale si modelelor de comportament. Modelarea de catre structurile sociale a conduitelor individuale se realizeaza, in principal, prin intermediul unui sistem de valori, norme si modele comportamentale si atitudinale, care exprima intr-un mod sintetic si esential experienta practica si spirituala a unei comunitati.

Valorile sunt principii generale de larga consensualitate, care exprima ceea ce este esential si de pretuit in viata, in concordanta cu scopurile si idealurile unei comunitati. La nivelul diferitelor tipuri de valori (morale, juridice, estetice, politice, economice s.a.) se obiectiveaza atat esenta fiintei umane, prin ceea ce reprezinta aspiratie, idealitate si atitudine proiectiva, cat si rezultatele fundamentale ale practicii social-istorice. In consecinta, valorile au atat o functie cognitiva, cat si una structurant-formativa. Pentru viata sociala - in general, cat si pentru raporturile interumane - in special, valorile sunt acele repere in raport de care se elaboreaza seturile atitudinale si comportamentale dezirabile social, si in functie de care stabilim ce este bine, adevarat, drept, frumos, util, eficient etc. Implicit, rezulta ca sistemele de valori au si o functie normativa, derivand din capacitatea acestora de a stabili criterii de evaluare si orientare a comportamentelor sociale. In masura in care obiectiveaza rezultatele esentiale ale practicii sociale, pe linia mentinerii coezivitatii spirituale a comunitatii, valorile au un caracter istoric, ele fiind generate intr-un anumit context, evoluand si manifestandu-si functia structuranta si normativa in campul relatiilor sociale o anumita perioada, dupa care pot intra intr-un eventual proces de transformare, involutie sau chiar disparitie.

Asimilarea sistemului axiologic specific unei comunitati reprezinta o dimensiune principala a procesului de socializare si invatare sociala. Caracterul prosocial, antisocial sau deviant al comportamentelor individuale depinde in mod esential de reusita procesului de asimilare si interiorizare a valorilor si normelor sociale. Mai mult decat atat, sistemul axiologic interiorizat devine un nucleu functional al personalitatii, cu valoare de orientare, structurare si autoreglare pentru toate conduitele individuale si de grup, incepand chiar cu cele socioafective .

Normele sociale reprezinta reguli standardizate de conduita, recunoscute si practicate de majoritatea membrilor unei comunitati, si a caror incalcare atrage dupa sine sanctiuni specifice (incepand cu oprobriul public si terminand cu masuri punitive dintre cele mai drastice). Normele operationalizeaza valorile in plan comportamental, fiind corolarul practic al acestora. Intr-un sens mai restrans, insa complementar primei acceptii, norma constituie media opiniilor, atitudinilor si comportamentelor acceptate social, prin care se stabilesc limitele intre care sunt acceptate variatiile reactiilor psihosociale individuale.

In functie de domeniul vietii sociale in care actioneaza, normele pot fi morale, juridice, religioase, economice, educationale, de relationare interpersonala sau in cadrul diferitelor tipuri de grupuri sau organizatii.

Normele indeplinesc o serie de functii importante in viata sociala, dintre care le vom aminti pe cele mai importante:

Promoveaza si protejeaza sistemul axiologic al unui grup social, oferind corolarul practic si functional al acestuia.

Prin intermediul normelor se exercita controlul social asupra membrilor comunitatii, grupul fiind elementul mediator principal atat in procesul impunerii unui sistem normativ, al controlului respectarii prescriptiilor, cat si in exercitarea de presiuni si sanctiuni in cazul incalcarii limitelor sale implicite, acceptate consensual.

Regleaza relatiile interpersonale, oferind reperele necesare elaborarii eficiente a propriului comportament in raport cu ceilalti, dar si de evaluare a comportamentelor celorlalti fata de noi.

Reduc anxietatea in cursul desfasurarii unor situatii sociale inedite, in masura in care ofera 'zone de certitudine' comportamentala si relationala.

Eficientizeaza activitatile sociale, datorita utilizarii unor scheme comportamentale standardizate, acreditate de experienta si performanta dovedita, dar si sustinute de seturi valorice specifice comunitatii.

Sistemele normative, in calitatea lor de corolar al sistemelor axiologice din care deriva si pe care se fundamenteaza, sunt corelative unor seturi de modele comportamentale care le obiectiveaza in planul vietii sociale cotidiene.

Modelele culturale sunt scheme atitudinale si comportamentale exemplare in raport cu un anumit sistem normativ, care indeplinesc functia de referential pentru conduitele individuale, de grup si organizationale, aflate in consens cu valorile culturale specifice respectivei comunitati.

Modelele indeplinesc atat o functie prescriptiv-normativa, in masura in care ofera reperele de optimalitate actionala si dezirabilitate sociala a unui comportament, cat si o functie descriptiv-explicativa, derivata din caracterul concret-intuitiv si practic al acestora. Cu alte cuvinte, un model comportamental indica atat "ce trebuie sa faci", cat si "cum trebuie sa faci".

Modelele culturale reprezinta etaloane ideale de comportament social, fiind promovate de personalitatile de exceptie ale comunitatii. Printr-un proces de imitare comportamentala sau identificare cu personalitatile de referinta, in cursul socializarii fiecare membru al societatii preia si exercita aceste modele, realizand de cele mai multe ori un compromis intre idealitatea etalonului si comportamentul concret, asa cum se desfasoara intr-o situatie data.

Valori, atitudini si comportament social

Asimilate si interiorizate in ontogeneza, valorile mediaza elaborarea si sustinerea conduitelor sociale prin intermediul atitudinilor implicite pe care le presupun si pe care le promoveaza.

Dupa cum remarca G. Allport , atitudinile constituie unui dintre cele mai relevante concepte ale psihologiei sociale, fara de care nu poate fi inteleasa relatia profunda dintre individual si social, dintre valorile care obiectiveaza experienta spirituala a comunitati si conduitele individuale desfasurate sub incidenta acestora. Intr-un sens general acceptat, atitudinile sunt predispozitii dobandite pe baza de invatare sociala si experienta personala de a reactiona intr-un anumit fel, pozitiv sau negativ, fata de obiectele cu care venim in relatie. In consecinta, orice atitudine implica o componenta axiologica, de valorizare intr-un anumit spatiu sociocultural a experientelor individuale si de grup de care dispunem, o componenta actionala implicita, constand din reactia virtuala fata de obiectul atitudinii respective, precum si o componenta de orientare si structurare a comportamentului. Privita din perspectiva psihosociala, persoana are ca nucleu functional cuplul "valori-atitudini", care se obiectiveaza in relatii si activitati sociale (v. 6; 88; 186).

Dupa cum se poate observa din schema de mai jos (figura 2.5.), atitudinile sunt structuri la nivelul carora se obiectiveaza influentele socioculturale exercitate in ontogeneza si care, la randul lor, mediaza relatiile dintre persoana si mediul natural si social. Dupa cum remarca A. Chircev, atitudinile manifeste devin relatii, iar relatiile interiorizate devin atitudini. Interdependenta functionala dintre valori-atitudini-relatii-comportament-activitate face posibila relevarea structurii atitudinale a unei persoane pornind de la analiza relatiilor, comportamentelor si activitatilor sale.

In structura atitudinilor pot fi identificate mai multe componente care, prin ponderea lor specifica in cadrul sistemului atitudinal si prin tipul de relatii dintre ele, determina profilul atitudinal general al unei persoane si - implicit modalitatile sale virtuale de raportare la mediu, la activitate si la sine insusi.

Principalele componente ale sistemului atitudinal pe care trebuie sa le luam in atentie la o astfel de analiza sunt urmatoarele: a) componenta axiologica: valorile si modelele socioculturale pe care se fundamenteaza si care orienteaza intr-un anumit sens actiunile virtuale ale persoanei; b) componenta cognitiva: informatiile, opiniile si convingerile in jurul carora se organizeaza dinamic atitudinile; c) componenta afectiva: starile emotionale si preferintele evaluative pe fondul carora se vectorizeaza relatia subiect-obiect; d) componenta motivationala care sustine relatia; e) componenta actionala: intentiile si schemele virtuale de comportament fata de obiectul atitudinilor respective.

Intentia comportamentala are o mare relevanta statistica pentru comportamentul efectiv al unei persoane, ceea ce demonstreaza rolul structurant pe care atitudinile il joaca-in cadrul procesului de elaborare-conduitelor si activitatilor individuale si de grup.

Sondajele de opinie se bazeaza tocmai pe aceasta stransa corelatie intre intentia comportamentala si comportamentul manifest. Organizate si desfasurate cu profesionalism, sondajele de opinie se dovedesc instrumente deosebit de utile pentru reglarea si adecvarea prompta a unor actiuni politice, guvernamentale sau din alte domenii ale vietii sociale.

Totodata insa, exista riscul unei manipulari a opiniei publice, datorita manifestarii in aceasta zona a asa-numitului "fenomen Oedip": o prognoza tinde sa se indeplineasca in virtutea simplului fapt ca a fost facuta. Cu alte cuvinte, o realitate anuntata ca fiind expresia unor atitudini relativ generalizate. La nivelul unor grupuri sau comunitati, este de natura sa modifice intr-un mod semnificativ atitudinile efective ale membrilor comunitatii, in sensul realizarii unei convergente cu atitudinile considerate majoritare.

Pentru evaluarea atitudinilor individuale si de grup au fost elaborate o serie de instrumente de mare finete, utilizand in principal chestionarele si unele teste proiective (de exemplu, scala de distanta sociala Bogardus , testele care solicita o scalare ierarhica s.a.).

care sunt principalii operatori in construirea realitatii sociale?

11.Realitatea sociala ca sistem

Din cele expuse anterior rezulta ca realitatea sociala se constituie ca un sistem complex cu autoreglare, avand o structura diferentiata pe nivele functionale distincte, fiecare nivel comportand o fenomenologie psihosociala specifica. Din aceasta perspectiva, o atentie deosebita trebuie acordata mecanismelor de corectie care intervin in procesul construirii realitatii, precum si a configurarii structurii generale a acesteia.

Modalitati de corectie in procesul construirii realitatii

Ce se intampla atunci cand reprezentarile noastre despre anumite elemente ale realitatii sociale nu corespund cu reprezentarile altor persoane cu care venim in contact, sau nu corespund chiar cu unele aspecte strict obiective ale acelei realitati? Dupa cum s-a putut constata, in procesul elaborarii reprezentarilor si convingerilor noastre privind realitatea intervin numerosi factori subiectivi, individuali sau de grup. De aceea, deseori, este posibil ca reprezentarile noastre despre unele aspecte ale realitatii sa nu corespunda cu reprezentarile altor persoane. Dupa cum, se poate intampla ca insasi realitatea obiectiva sa infirme, in cursul unor activitati concrete, modul cum ne-am construit reprezentarile, credintele si convingerile care au stat la baza elaborarii unor comportamente sau actiuni practice.

In consecinta, imperativul adaptarii eficiente la realitate solicita existenta unor mecanisme prin care sa se poata corecta acele scheme cognitive, reprezentari, idei, convingeri sau atitudini care configureaza o anumita zona a realitatii sociale, dar care nu sunt confirmate printr-un relativ consens interpersonal sau eficacitate actionala.

In continuare vom prezenta succint patru dintre modalitatile de corectie care intervin frecvent in procesul construirii si cunoasterii realitatii sociale: disonanta cognitiva, negocierea sociala a realitatii, consensul social si acceptarea feed-back-ului corectiv al practicii ( a semnalelor venite intr-un context actional din partea realitatii obiective).

Disonanta cognitiva. Conform teoriei elaborata de L. Festinger (1957), disonanta este o stare psihologica care motiveaza subiectul sa-si modifice universul cognitiv, atunci cand in cadrul acestuia apar elemente care se afla intr-un raport de incompatibilitate, acceptarea unuia implicand respingerea celuilalt. Deci, sursa disonantei este interna subiectului, decurgand dintr-un anumit tip de contrarietate dintre doua cognitii, idei, opinii sau credinte, precum si dintre atitudinile aferente acestora. Rezolvarea disonantei echivaleaza cu modificari atitudinile, comportamentale si de cognitie (164, 95).

Disonanta cognitiva, prin mecanismele psihice pe care le implica, va determina o corectare dinamica a acelor elemente cognitive si atitudinile care se afla in dezechilibru, in acest fel realizandu-se premisele unei mai mari adecvari comportamentale si atitudinile in raport cu realitatea sociala concreta. Eficacitatea mecanismului de corectie a elementelor cognitive si atitudinile aflate in discordanta depinde de intensitatea disonantei, de importanta elementelor opozante in cadrul campului cognitiv al subiectului, precum si de

motivatiile conexe declansate la nivelul subiectului de unele sau altele dintre aceste elemente disonante (v. cap. 5.1).

Negocierea sociala a realitatii. Atunci cand opiniile si aprecierile diferitelor persoane asupra unor comportamente sau situatii sociale nu coincid, se declanseaza un proces interpersonal de natura cognitiva, afectiva si de influentare bilaterala, prin care se incearca armonizarea modului de percepere si interpretare a ceea ce s-a intamplat. Practic, are loc o "negociere sociala a realitatii", proces considerat o parte fundamentala a raporturilor normale dintre indivizi (Sabini si Silver, 1982). In cadrul acestui tip de relatie, fiecare parte aduce argumente, justifica rational sau afectiv propria-i pozitie, cauta sa convinga sau se lasa convinsa, astfel incat in final are loc o armonizare relativa a punctelor de vedere, sau cel putin o intelegere a motivatiei opiniilor exprimate. Prin intermediul unei comunicari interpersonale adecvate, se atenueaza sau se elimina ambiguitatea multor situatii sociale , dandu-se o mai mare consistenta si rationalitate realitatii sociale si -implicit- a comportamentelor pe care le suscita.

Consensul social. Confruntarea cu o opinie majoritara determina aparitia unei tendinte de modificare a propriilor idei sau atitudini, in sensul realizarii unei apropieri a punctelor de vedere. Aceasta tendinta este strans legata de fenomenul mai general prin care acceptam conventionalul drept realitate.

Viata sociala se desfasoara foarte rapid, iar acest fapt impune raspunsuri prompte, fara cheltuieli inutile de energie: ar fi un adevarat cosmar daca ar trebui sa ne intrebam asupra semnificatiei fiecarei actiuni sau intamplari marunte (este sincer salutul lui X?; de ce surade Y? etc.). De aceea, este necesara existenta unor postulate impartasite de majoritatea oamenilor, prin care se constituie asa-numita 'atitudine naturala', prin care luam conventionalul drept realitate. Acest acord consensual asupra a ceea ce consideram normal poate avea si consecinte negative: micsorarea receptivitatii fata de ideile noi, inabusirea potentialului uman si chiar oprimarea unor categorii sociale, pe criterii etnice, religioase sau culturale. In consecinta, desi trebuie sa acceptam postulatele socioculturale derivate prin consens, nu trebuie sa confundam conventionalul cu realitatea, pastrand constiinta relativitatii acestui acord (88).

De consensul social este legat si conceptul de etnometoda, sugerat de H. Garfinkel (1967). Toate tipurile de culturi elaboreaza metode specifice de construire a realitatii, stabilind si acele postulate ale "atitudinilor naturale": ce aspecte conventionale ale vietii sociale trebuie sa le luam drept firesti. Etnometoda evidentiaza exact acele procese psihosociale prin care oamenii iau decizii comune privitoare la realitate si la ceea ce este 'firesc' in raporturile interumane.

Efectul corectiv al practicii. Realitatea, fiind guvernata de legi obiective,

are un caracter corectiv si constrangator totodata: orice activitate care nu tine cont de atributele obiective ale unor situatii este sortita esecului. In consecinta, in chiar cursul desfasurarii unei activitati, informatiile, ideile sau convingerile noastre puse in joc vor fi supuse unui criteriu de veridicitate si adecvate: succesul sau esecul actiunilor intreprinse pe baza respectivelor elemente. Exista insa si riscul "rationalizarii" unor esecuri, sau de instalare a unei "opacitati" selective, fenomene ce vor impiedeca identificarea si evaluarea adevaratelor cauze ale rezultatelor obtinute, ceea ce va conduce la o disfunctionala si neproductiva persistenta in eroare.

Structura generala a realitatii sociale

Societatea, avand calitatea de sistem hipercomplex cu autoreglare, implica atat o diferentiere interna de natura structurala si functionala, cat si o fenomenologie psihosociala specifica fiecaruia dintre subsistemele componente.

Identificarea subsistemelor psihosociale si a relatiilor functionale dintre acestea reprezinta totodata delimitarea temelor majore ale psihologiei sociale ca stiinta a interactiunilor sociale si fundamentelor psihologice ale acestora. Intr-un sens mai exact, intr-un asemenea demers intereseaza: identificarea subsistemelor psihosociale, componente ale sistemului social global; interactiunile structurale si functionale dintre acestea; procesele si fenomenele psihosociale implicate atat in cadrul fiecarui subsistem, cat si in zona de interactiune dintre acestea; identificarea modalitatilor de autoreglare specifice fiecarui nivel structural si functional; influentele reciproce pe care elementele le determina si le suporta in context relational.

Unitatea de baza a oricaruia dintre aceste subsisteme este persoana, inteleasa ca un individ inserat si identificat social Prin insasi natura sa, persoana nu poate fi inteleasa decat ca fiintand intr-un sistem relational diadic sau multiadic, continutul relatiei putand fi de natura afectiva, cognitiva, actionala, comunicationala sau de influentare. La un nivel mai inalt de structurare a relatiilor interpersonale apar grupurile sociale primare sau secundare, care sunt cadrele fundamentale si necesare formarii si manifestarii personalitatii umane, insa totodata si principalele verigi prin intermediul carora sistemul social isi exercita functiile sale de control si coordonare. Intrand la randul lor intr-un sistem relational normat si cu functii specifce, microgrupurile pot fundamenta la randul lor organizatiile si institutiile sociale, componentele functionale majore ale sistemului social global. Institutiile sociale sunt modalitati generice de organizare a raporturilor umane, implicand norme si reguli specifice de gandire, simtire si comportare, in concordanta cu interesele majore de fiintare a colectivitatilor sociale. Ele au o existenta independenta fata de manifestarile individuale, indeplinind functii de reglementare a relatiilor umane de un anumit tip, dar si de constrangere fata de persoanele care deviaza de la normele instituite printr-un relativ consens. Exemplul tipic il reprezinta institutia familiei si a rudeniei. Intr-un sens mai larg, institutiile cuprind si Scoala, Biserica, Justitia, Armata, Parlamentul s.a.

Organizatiile sunt sisteme sociale concrete, structurate dupa anumite reguli explicite, cu scopuri, norme si valori determinate intr-un context particular, prin intermediul carora se desfasoara anumite activitati sociale specifice: economicoproductive, educationale, sportive, de protectie sociala etc.

In anumite imprejurari , in mod spontan si temporar, relatiile dintre mai multe persoane pot genera fenomenul de multime, "fiinte provizorii" dupa cum le-a numit Le Bon, cu legi si forme specifice de formare, evolutie si manifestare.

La nivelul fiecaruia dintre subsistemele amintite actioneaza legi si fenomene psihosociale caracteristice, iar interactiunile dintre subsisteme, asa cum sunt redate mai sus, se realizeaza de asemenea prin intermediul unei anumite fenomenologii, prezentata intuitiv in schema 2.7., care va fi analizata detaliat in capitolele urmatoare ale lucrarii. Aceasta specificitate fenomenologica manifestata la nivelul diferitelor subsisteme sociale a determinat aparitia unor ramuri specializate ale psihologiei sociale, care au cunoscut o dezvoltare spectaculoasa in ultimele decenii. Dintre acestea amintim: psihosociologia organizationala, psihologia si sociologia fenomenelor de masa, psihosociologia grupurilor restranse, psihosociologia relatiilor interpersonale, psihosociologia activitatii militare, scolare, comerciale s.a. Practic, nu exista domeniu al activitatii umane in care psihologia sociala sa nu isi dezvolte zone proprii de cunoastere si aplicare practica, in masura in care orice activitate sociala presupune un sistem de relatii intre persoane, grupuri si organizatii, in care componentele psihologice si psihosociologice au ponderi si semnificatii cu totul remarcabile.

Insa, trebuie observat faptul ca procesul diferentierii unor ramuri specializate ale psihologiei sociale este complementar aceluia de realizare a unor ample sinteze teoretice, care au condus la aparitia unor noi discipline stiintifice: teoria generala a sistemelor sociale, cibernetica sociala, teoria actiunilor si schimbarilor sociale s.a.

Realitatea sociala astfel configurata in plan general, se constituie pentru fiecare actor al jocului social ca un "univers particular", o sectiune dintr-un intreg care isi capata consistenta si completitudinea existentiala numai la nivelul constiintei unei colectivitati, formata intr-un anumit spatiu organizational, sociocultural si istoric.

Intrebari si exercitii

1.Explicati problematica realitatii sociale in termeni de "dat" sau de "construct".

2.Definiti realitatea sociala.

3.Definiti natura, societatea, exuistenta sociala, existenta spirituala, realitatea sociala, ideologia.

4.Care este principala constributie a lui R. Linton in definirea problematicii personalitatii umane?

5.Ce presupune construirea realitatii sociale?

6 care sunt principalii operatori in construirea realitatii sociale?