Relatiile interpersonale

Introducere

Aceasta a patra prelegere initiaza in probleme legate de relatiile sociale si cele psihosociale, a relatiilor interpersonale ca forma principala a relatiilor sociale.

Obiective

La sfarsitul acestei prelegeri, studentul va putea :

sa aiba o intelegere mai larga a diferitelor aspecte ale problematicii legata de relatiile interpersonale ;

sa identifice concepte si problematica atribuita acestora ;   

sa coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale analizei relatiilor interpersonale ca tematica esentiala in psihologia sociala;

Continut si tematizare

1. Generalitati privind relatiile sociale si psihosociale

Sistemele sociale, la toate nivelurile si in toate formele lor de organizare, implica o retea complexa de relatii intre persoane, grupuri, organizatii si institutii, relatii care reprezinta conditia de fond a functionarii respectivelor structuri. Atat in cadrul filosofiei sociale, cat si in acela al sociologiei si psihologiei sociale, se face o distinctie clara intre social si omenesc. Astfel, in gandirea intemeietorului rationalismului german L.v. Weisse, societatea este o totalitate de relatii interumane; distinctia dintre social si interumane rezida in deosebirea dintre eul personal (cu care ne nastem) si eul social (dobandit in ontogeneza, prin socializare). Abordari conceptuale similare vom intalni si la cei mai multi dintre cercetatorii care au fundamentat teoretic si experimental problematica relatiilor interpersonale ca o dimensiune distincta a socialului: 5immel, Tarde, Durkheim, Ross, McDougall, Bogardus, Meed, Draghicescu, Allport, Cooley, Maisonneuve, Moscovici, Gergen s.a.

Relatiile interpersonale - forma principala a relatiilor sociale

Relatiile sociale desemneaza toate tipurile de interactiuni dintre componentele unui sistem social: persoane, grupuri, organizatii, institutii, precum si . dintre acestea si formele obiectivate ale activitatii (bunuri materiale si spirituale, norme, modele, ideologii, credinte, teorii etc.). Relatiile sociale exprima una dintre caracteristicile de baza ale fiintei umane, aceea de a se forma si manifesta printr-un ansamblu de legaturi cu ceilalti membri ai comunitatii: parinti, frati, prieteni, colegi , grupuri, organizatii etc. Aceste legaturi au o mare diversitate, clasificarea lor impunand folosirea unei game largi de criterii:

Natura continutului : relatii sociale (r.s.) materiale; spirituale; mixte.

Efectele pe care le genereaza: r.s. de diferentiere (selectie, stratificare, dominatie, individualizare); de integrare (stabilizare, uniformizare, socializare); de modificare si constructie sociala (profesionalizarea, organizarea, institutionalizarea s.a.); de destructie sociala (favoritismul, coruptia, exploatarea, radicalizarea).

Numarul verigilor interpuse in relatie: r.s. directe ; indirecte.

Desfasurarea in timp: r.s. simultane ; succesive.

Directia de manifestare a influentei: unilaterale; bilaterale; multilaterale.

Natura elementelor si forma raportului dintre acestea: r.s. impersonale; interpersonale.

Cadrul institutional de desfasurare: r.s. formale; informale; mixte.

In categoria larga a relatiilor sociale, relatiile interpersonale ocupa o pozitie cu totul aparte, acestea avand o functie constitutiva pentru toate celelalte forme de relatii, structuri, procese si fenomene sociale. Grupurile, organizatiile sau institutiile sociale nu pot fi concepute in afara unei succesiuni complexe de relatii interpersonale, care la randul lor sunt conditionate si modelate in timp de procesele care au loc in cadrul acestor structuri; deci, intre cele doua dimensiuni exista raporturi dinamice de cauzalitate structurala si conditionare reciproca.

Relatii interpersonale desemneaza acele interactiuni nemijlocite si reciproce intre persoane, in care exista o implicare psihologica constienta si directa. Datorita caracterului nemijlocit, bilateral si de impregnare psihologic emotionala, relatiile interpersonale (r.i.) se constituie ca o categorie distincta si fundamentala de relatii sociale, cu manifestari si influente la toate nivelurile existentei sociale:

(a)        La nivel psihoindividual r.i. se structureaza ca expresie directa a unor factori psihici, prin intermediul carora se structureaza si se desfasoara interactiunea partenerilor (factori cognitivi, afectivi, motivationali, caracteriali etc.). Sistemul de r.i. poate constitui: 1) fie un mediu patogen pentru dezvoltarea psihologica a individului, atunci cand r.i. sunt dominate de inhibitii, manipulare, exploatare, agresivitate, concurenta, neincredere, instrumentalizarea celuilalt; 2) fie un mediu pozitiv, de sustinere si stimulare a manifestarilor creatoare ale personalitatii, atunci cand r.i. sunt preponderent deschise, stimulative, sincere, tolerante si valorizante pentru celalalt. Numeroase cercetari evidentiaza relatia dintre echilibrul psihic, componenta axiologica a conduitelor si performanta individuala, pe de o parte, si calitatea sistemului relational al subiectului, pe de alta parte (58; 81; 150; 157; 169; 196 s.a.).

(b)       La nivel psihosocial r.i, reprezinta insusi cadrul indispensabil al proceselor si fenomenelor interactionale care dau continut problematicii psihologiei sociale. Influentele structurante ale sistemului sociocultural asupra personalitatii, mai ales in ontogeneza, cat si influentele individuale asupra structurilor sociale (grupuri, organizatii, institutii) nu pot avea loc decat pe fondul unui sistem complex de relatii interpersonale, ale carui caracteristici vor influenta atat procesele psihoindividuale, cat si pe cele socioculturale, desfasurate la nivelul organizatiilor si institutiilor sociale. Disfunctiile majore din cadrul unui sistem relational conduc la aparitia alienarii interpersonale, stare nociva atat in plan individual cat si social. Strategiile de optimizare a performantelor grupurilor si organizatiilor sociale trebuie sa porneasca totdeauna de la identificarea si corectarea disfunctiilor aparute in planul relatiilor interpersonale.

(c) La nivel sociocultural r.i. apar ca o infrastructura functionala de care depinde in mod esential dezvoltarea si performanta diferitelor subsisteme: economic, politic, educational, religios, juridic etc. Un mediu pozitiv al r.i. asigura implicit o functionalitate superioara a organizatiilor si institutiilor sociale, dupa cum un mediu negativ reduce apreciabil performanta, creativitatea si adaptabilitatea acestora. In general, se apreciaza ca nu poate fi conceputa dezvoltarea sociala fara cultivarea unui sistem de relatii interpersonale pozitive si adecvate unor modele culturale care sa valorizeze personalitatea umana.

Identificarea caracteristicilor relatiilor interpersonale este utila atunci cand cercetam fenomenologia specifica diferitelor categorii de legaturi sociale. Caracterul nemijlocit al relatiei este si conditia unei implicarii psihologic emotionale cu un profil aparte fala de alte categorii de legaturi sociale. Astfel, exista mai multe categorii de relatii intre persoane, care desi in mod evident sunt relatii sociale, nu pot fi considerate relatii interpersonale: relatiile indirecte, mijlocite de alte persoane sau structuri sociale (relatia dintre producatorul unui obiect si cumparatorul acestuia, de exemplu); relatiile unilaterale, cand numai una dintre persoane este implicata psihologic, cealalta fie ca nu are cunostinta, fie ca ignora situatia creata; raporturile conjuncturale, strict formale si impersonale, in sensul inexistentei implicarii psihologice (faptul ca esti rugat de cineva sa-i faci loc sa treaca, de pilda).

Deci, relatia interpersonala este in primul rand o relatie interpsihologica, directa, constienta si reciproca, fara sa fie insa si simetrica, sub aspectul factorilor psihologici implicati, al intensitatii si semnificatiei acestora pentru fiecare subiect etc.

Fiecare dintre subiecti actioneaza asupra celuilalt, iar reactia acestuia este conditionata de situatia creata s.a.m.d.; este vorba de o interinfluentare reciproca, constienta si motivata, reglata de factori psihoindividuali, psihosociali si socioculturali.

Criteriile introduse mai sus impun distinctii clare intre diferitele tipuri de relatii pe care le intalnim in viata sociala: relatiile sociale, altele decat cele interpersonale (relatiile de productie, ideologice, juridice, cu grupuri, organizatii si institutii etc.); relatiile 'om - animal'; relatiile 'om - obiecte', 'om - natura', 'om - Divinitate' s.a. Notiunea de relatie sociala este strans legata de cea de afiliatie, care exprima natura fundamental sociala a fiintei umane: aceea de a se forma si exista numai intr-un context relational in care interdependenta cu ceilalti membri ai comunitatii este conditia esentiala a supravietuirii speciei. Procesul socializarii, la randul sau, este conditionat nemijlocit de capacitatea afiliativa a indivizilor; procesul ca-atare realizandu-se exclusiv intr-un context relational.

Formarea relatiilor sociale. Inca de la nastere, in jurul copilului incepe sa se dezvolte o retea primara de relatii interpersonale, cu parintii si fratii - in primul rand, retea care va juca rolul unui nucleu structural si de matrice generativa pentru sistemul relational de mai tarziu. Formarea sistemului relational are la baza doua mecanisme psihosociale principale: atasamentul si socializarea, ambele legate nemijlocit de capacitatea generica de afiliere a fiintei umane.

Atasamentul este definit ca o relatie afectiva primara, care uneste doi indivizi, prin intermediul importantei pe care unui o are fata de celalalt. Perspectivele teoretice referitoare la atasament se impart in trei categorii principale: a) una care il considera ca o relatie sociala instinctuala, in stransa legatura cu asa numitul "instinct gregar", specific omului ca fiinta biologica; b) alta care il apreciaza ca pe o calitate dobandita in ontogeneza, ca reactie la grija care i se acorda copilului de catre cei apropiati; c) ca o sinteza a primelor doua teorii, se considera ca atasamentul este o relatie sociala instinctuala ce este amorsata de influentele ce se exercita asupra copilului din partea anturajului sau in ontogeneza (70, 37).

Cele mai multe cercetari arata ca atasamentul apare ca o conduita interactiva, dezvoltara in contextul relatiilor dintre copil si parintii/fratii sai. Este vorba de o prima "constructie sociala", rezultata ca raspuns la conduita protectoare a parintilor si rudelor apropiate, prin care acestia ii satisfac copilului toate trebuintele fizice si afective. Sentimentul de protectie si securitate care se castiga pe aceasta cale este esential atat pentru dezvoltarea normala a psihicului copilului, cat si pentru calitatea sistemului relational al adultului de mai tarziu.

Socializarea este procesul interactiv de initiere, invatare si integrare activa in viata sociala prin intermediul relatiilor dintre subiect si mediul sau. Sau, dupa cum afirma Simmel, este 'o intrare in relatia sociala', ceea ce presupune formarea unor capacitati specifice de interactiune adaptativa si dinamica individ - societate. Aceste capacitati vizeaza: perceptia si evaluarea interpersonala; modelarea in raport cu un sistem de referentiale sociale; asimilarea informationala si comunicarea interpersonala; relationarea activa, dinamica si adecvata cu persoane, grupuri, organizatii si institutii; asumarea de responsabilitati si autovalorizarea prin performanta si conduita prosociala s.a.

In consecinta, socializarea poate fi abordata fie ca un proces autonom de dezvoltare, atunci cand este privita din perspectiva psihoindividuala, fie ca rezultat al unui sistem dinamic de interactiuni, cand este privita din perspectiva psihosociala si socioculturala; insa, in ambele cazuri, dezvoltarea progresiva a structurilor si capacitatilor cognitive si motivationale ale subiectului este esentiala pentru desfasurarea procesului, dupa cum demonstreaza Cercetarile lui J. Piaget (1957) si W. Schutz (1960).

(a)        Din perspectiva primei modalitati de abordare, se constata ca exista o stransa legatura intre socializare, care este procesul de formare a unui sistem relational adaptativ, si sociabilitate, inteleasa ca o disponibilitate nativa a fiintei umane de a forma legaturi.

(b)       In opinia lui W. Schutz, sociabilitatea (respectiv procesul socializarii) are la baza trei nevoi fundamentale ale subiectului:

Nevoia de integrare, care exprima tendinta fundamentala de cautare a comunicarii si contactului interpersonal, ca o conditie a manifestarii si recunoasterii propriului eu.

Nevoia de control, generata de interactiunea dintre nevoia de securitate si cea de a avea influenta asupra celorlalti.

Nevoia de afectiune, care da nastere atasamentului fata de celalalt, ca o conditie esentiala a dezvoltarii psihice armonioase.

(b) Din perspectiva celei de a doua modalitati de abordare, se apreciaza ca prin socializare personalitatea copilului este modelata prin chiar sistemul de relatii in care este implicat cu anturajul sau, context in care se descopera pe sine si isi afirma progresiv propriul eu.

Pe masura ce sistemul primar de relatii se diversifica si se rafineaza, pozitia predominant egocentrica este inlocuita cu cea sociocentrica, conditie esentiala pentru recunoasterea si acceptarea copilului de catre ceilalti: nu poti fi recunoscut de cei din jur decat in masura in care, la randul tau, ii recunosti. Progresiv, pe coordonatele nucleului relational primar, se vor dezvolta sisteme relationale secundare tot mai extinse, care vor obiectiva rezultatele integrarii sociale a subiectului.

Atasamentul, socializarea si experienta sociala primara sunt procese care conduc la formarea unei scheme relationale, specifica fiecarei persoane; aceasta, odata stabilizata si interiorizata in ontogeneza prin exercitare si acumulare de experienta sociala, devine o matrice cu functie structuranta pentru toate relatiile interpersonale ulterioare. Astfel, ia nastere "stilul relational interpersonal", ca expresie sintetica a insusirilor si experientei personale, pe de o parte, si a influentelor psihosociale si socioculturale, pe de alta parte.

Stilul de relationare interpersonala reprezinta o dimensiune importanta a persoanei, avand valoarea unui invariant functional, alaturi de stilul cognitiv, imaginea de sine, structura caracteriala s.a. Stilul relational are ca nucleu de baza modelul relatiilor primare, insa configuratia sa finala depinde de multi alti factori: trasaturile temperamental-caracteriale ale subiectului, inteligenta sociala, structura eului si a imaginii de sine, natura si calitatea experientei acumulata in ontogeneza, statutul socioeconomic (personal si al familiei), caracteristicile principalelor grupuri de apartenenta, modelele si normele socioculturale care regleaza raporturile sociale etc.

Principalele dimensiuni ale stilului relational sunt urmatoarele:

. Atitudinea fata de partener: egalitate, consideratie, deschidere, receptivitate, simpatie/superioritate, nereceptivitate, raceala, ostilitate.

. Mod de implicare in relatie: implicare formala, instrumentala, unilaterala/informala, emotionala, multilaterala.

Constanta: atitudini si comportamente interpersonale relativ constante, previzibile/inconstanta, imprevizibilitate.

Tehnici proprii de amorsare, mentinere si cultivare a relatiilor: politetea excesiva, folosirea flatarii pentru amorsarea si mentinerea unei relatii, adoptarea unui aer superior pentru a-si crea ascendenta asupra partenerului, diferite mijloace de impresionare s.a.

Fiind un nivel de inalta sinteza in manifestarea personalitatii, stilul relational se configureaza relativ tarziu (18 - 22 ani), desi unele dintre elementele sale constitutive se pot identifica chiar din prima copilarie. De remarcat ca unele persoane pot avea mai multe stiluri relationale, utilizate diferentiat in functie de situatia sociala, pentru asigurarea unui cat mai mare succes social. Uneori, cultivarea unui anumit stil poate avea drept scop manipularea si instrumentalizarea partenerilor .

Stilul relational, spontan sau cultivat, conditioneaza in cea mai mare masura performanta sociala a persoanei, constituind totodata un factor important in dezvoltarea unui climat psihosocial pozitiv si in asigurarea unei bune functionari a grupurilor, organizatiilor si institutiilor sociale. Ecologia sociala vizeaza in mod explicit cultivarea unor stiluri relationale pozitive, cu efecte benefice atat in plan individual cat si social.

Clasificarea relatiilor interpersonale. Existenta unei mari varietati de r.i. impune folosirea a numeroase criterii pentru diferentierea acestora, dar totodata si pentru orientarea cercetarilor experimentale pe anumite directii predilecte. Iata cateva dintre principalele criterii folosite in acest scop:

Existenta unui cadru institutional: r.i. formale (oficiale) / informale.

Durata : temporare / permanente; de scurta / medie / lunga durata.

Planurile de plasare a partenerilor: r.i. structurate pe orizontala / pe verticala /mixte.

Intentionalitatea intentionate / neintentionate.

Cadrul social in care se manifesta: familiale / grupale / organizationale, institutionale.

Relatiile dintre scopurile partenerilor: amicale / conflictuale / competitive / de colaborare; convergente / divergente.

Ascendenta unui partener fata de celalalt: r.i. de ascendenta / dependenta / echivalenta.

Domeniul in care se manifesta: profesionale / extraprofesionale (de convietuire, loisire, conjuncturale s.a.) .

Natura subsistemelor sociale care le genereaza si in care se desfasoara: economice / juridice / educationale / ideologice / religioase / culturale / sportive / militare / administrative ete .

Intensitatea interactiunii: superficiale / intense / profunde.

Continutul dominant al relatiei: socioafective / de comunicare / de influenta / co-actionale.

Complexitatea situatiilor sociale impune deseori folosirea unor criterii combinate de clasificare, precum si stabilirea ponderii relative pe care un anumit criteriu o are in configurarea unei relatii interpersonale.

Analiza unei relatii interpersonale concrete, in scop diagnostic sau prognostic, trebuie sa inceapa in mod necesar cu identificarea tipologiei sale. Prin folosirea unui set complex de criterii, care pot fi convertite in dimensiuni operationale ale problemei cercetate, se poate determina cu finete configuratia si profilul psihosocial al relatiei, precum si o multitudine de aspecte corelative., care pot fi aprofundate prin studiu de caz

Spre exemplificare, in Cadrul unei cercetari concrete, s-a intalnit o relatie cu urmatoarea configuratie generala:

relatie de colaborare; puternic asimetrica, prin gradul de participare la activitate si implicarea afectiva; tendinta spre ascendenta a unui dintre parteneri (cel mai putin implicat). Studiul de caz a evidentiat factorii psihoindividuali si psihosociali care au determinat aceasta configurare disfunctionala a relatiei, in acest fel rezultand si sugestii asupra modalitatilor de corectie; criteriile de clasificare mentionate mai sus au fost folosite ca dimensiuni operationale ale studiului de caz. Prognoza pentru evolutia relatiei, in cazul cand nu se intervine terapeutic: aparitia unor stari conflictuale, pe fondul insatisfactiei unuia dintre parteneri. Situatia de fapt a confirmat prognoza, impunandu-se interventia factorilor ierarhici pentru eliminarea disfunctionalitatilor.

Trebuie subliniata calitatea oricaror criterii de clasificare de a putea fi folosite drept dimensiuni operationale in cadrul cercetarilor experimentale.

Structura si dinamica relatiilor interpersonale

Procesele interactionale prin care se structureaza relatiile interpersonale implica o multitudine de factori conditionali sau determinanti, care pot fi grupati in patru categorii principale:

Caracteristicile psihofizice ale partenerilor. a) Bioconstitutionale: trasaturi temperamentale; caracteristici somatice (aspect fizic, sex, varsta, starea de sanatate). b) Cognitiv-intelectuale: nivel si tip de inteligenta; stil Cognitiv; capacitate de comunicare interpersonala; experienta sociala si relationala. c) Afective: fondul afectiv general si specific (centrat pe situatie); capacitatea de implicare afectiva; eventuale complexe personale (de inferioritate, superioritate, de abandon etc.). d) Motivationale: configuratia campului motivational individual (trebuinte, motive, interese, aspiratii); ierarhia si intensitatea diferitilor factori; capacitatea de mobilizare motivationala s.a. e) Relationale: configuratia nucleului relational primar (modelul interiorizat al relatiilor primare dintre parinti-copil-frati); trasaturi caracteriale dominante (in special cele derivate din situatia de copil rasfatat, neglijat, abandonat sau complexat); aptitudini relationale (sociabilitate, deschidere, creativitate interpersonala, spontaneitate, toleranta, capacitate empatica, comunicabilitate); stil relational.

Caracteristicile grupului: a) Tipul grupului de apartenenta (grup formal sau informal; de munca, educational, militar, religios etc.); natura sarcinii grupului; ; climatul psihosocial de grup; traditia, compozitia si coeziunea grupului; gradul de structurare a normelor si modelelor comportamentale si relationale de grup; b) Raporturile cu grupuri conexe: grupuri de colaborare, de presiune sau prestigiu s.a. c) Statutul individual in cadrul grupului: nivelul ierarhic, responsabilitati, normele si modelele de statut promovate in grup, tipul de relatii formale si informale cu alte statute.

Caracteristicile mediului sociocultural. a) Tipul general al societatii si structurilor sale: industriala, agrara; democrata, autoritara, totalitara; laica, religioasa; Structura paturilor, castelor si claselor sociale. b) Normele si modelele culturale care regleaza raporturile sociale in functie de sex, varsta, statut social, profesie, religie, nivel de instructie s.a. c) Caracteristici generale ale mediului sociocultural: traditionalism, conformism, flexibilitate, creativitate sociala.

Caracteristicile situatiei conjuncturale. a) Natura situatiei in care se desfasoara relatia: amicala, conflictuala, competitiva; intentionata, spontana; cadru formal sau informal. b) Locul si ambianta fizica: caracteristici ambientale naturale sau artificiale. c) Ambianta umana: prezenta altor persoane sau grupuri, statutul si atitudinea acestora; natura relatiilor anterioare cu persoanele sau grupurile prezente. d) Factori contextuali, fizici sau psihosociali.

Dupa cum rezulta din enumerarea de mai sus, relatiile interpersonale se structureaza sub incidenta a numerosi factori, cu ponderi foarte diferite de la o situatie la alta si de la un spatiu cultural la altul.

Cateva comparatii vor fi edificatoare in acest sens.

De exemplu,

in spatiul cultural nipon, relatiile interpersonale sunt puternic ritualizate, modelele culturale traditionale de relationare interpersonala in diferite situatii avand un rol considerabil. In acest context, factorii psihoindividuali, spontaneitatea si creativitatea personala au o pondere foarte redusa, in special la nivelul comportamentului interpersonal (deci, la nivelul componentei "vizibile a relatiei). In societatile occidentale puternic industrializate si informatizate, pe fondul unei mari mobilitati sociale si profesionale, modelele culturale au o pondere extrem de redusa, in comparatie cu factorii psihoindividuali, psihosociali si situationali; in acest caz, interactiunile sunt reglate prioritar pe criterii pragmatice, de "eficacitate interpersonala

Aceste diferente devin si mai vizibile in cazul relatiilor dintre sexe. In spatiul cultural islamic, relatiile dintre sexe, atat in cadrul familiei "extinse cat si in afara acesteia, sunt strict reglementate de norme cultural-religioase, incalcarea acestora aducand sanctiuni dintre cele mai grave, in special pentru femei. In spatiul occidental, aceste relatii sunt extrem de libere, pe fondul respectarii a doua principii fundamentale: egalitatea in drepturi si libertatea optiunilor consensuale dintre parteneri.

Dinamica constituirii relatiilor interpersonale. O relatie interpersonala poate fi interpretata ca un construct psihosocial rezultat in urma interactiunii dinamice dintre doua universuri subiective, pe de o parte, dintre un camp sociocultural de fond si un set de factori situationali, pe de alta parte. In consecinta, procesul formarii si manifestarii unei relatii interpersonale parcurge mai multe faze: prefigurare, amorsare, cristalizare, evolutie, stabilizare dinamica, declin sau destructurare. In cursul fiecarei faze intervin o serie de procese psihoindividuale si psihosociale, care determina un profil specific si o anumita dinamica relatiei. Dintre acestea, cele mai importante sunt:

Procesele cognitive, tinand de perceptia sociala (interpersonala), evaluarea situatiei sociale si interpersonale, pe masura ce aceasta se structureaza, stabilirea unor criterii de "eficacitate interpersonala si alegerea strategiilor de dezvoltare si mentinere a relatiei.

Procesele afective, de atractie, respingere sau indiferenta fata de partener, sau de reactie emotionala fata de situatia interpersonala creata. Astfel, rezulta un fond emotional si energetic indispensabil mentinerii si particularizarii relatiei, mai ales prin nenumaratele nuantari ale reactiilor afective care pot apare in acest context.

Procesele de comunicalie interpersonala, in diferitele sale forme (verbala / nonverbala, explicita / implicita, cognitiva / afectiva / de consum s.a.) care reprezinta una dintre dimensiunile esentiale si indispensabile atat formarii cat si manifestarii in timp a relatiei.

. Procesele psihice interpersonale, implicand numeroase si complexe raporturi psihice intre parteneri: comparatia, identificarea, proiectia, empatia, rezistenta la influenta, respingerea, conflictul s.a.

In fiecare dintre fazele desfasurarii unei relatii interpersonale, ponderea si particularitatile functionale ale acestor procese variaza de la caz la caz, de unde si dificultatile intalnite in cunoasterea, cercetarea si explicarea acestora. Fiecare relatie interpersonala prezinta o ireductibila originalitate, derivata in principal din trasaturile personalitatii celor implicati.

Procesul constituirii relatiilor interpersonale, in diferitele lor faze, imbraca urmatoarea forma generala:

Norme si modele socioculturale. Imperative sociale contextuale. Caracteristicile grupurilor sociale. Statutul social, economic, cultural si profesional al persoanei Experienta sociala (de viata).

Cerinte formale, organizationale. Motivatia individuala.

Factori cognitivi si afectivi. Factori conjuncturali (aleatori).

Stiluri relationale ale partenerilor

Cristalizarea, dezvoltarea si desfasurarea relatiei.

In ceea ce priveste evolutia in timp a relatiei, aceasta poate fi descrisa prin urmatorii parametru operationali, foarte utili in studiile de caz: timpul de formare a relatiei (a), perioada de desfasurare matura (b), perioada de involutie (g), coeficient de evolutie (d), coeficientul de involutie (e), durata totala (q); intensitatea maxima atinsa la un moment dat (l

Teoria schimbului in cadrul relatiilor interpersonale

Una dintre teoriile cu o inalta valoare operationala abordeaza problematica relatiilor interpersonale din perspectiva schimburilor reciproce dintre participanti. Insasi notiunea de interactiune presupune ideea unei reciprocitati, in sensul ca orice persoana aflata intr-o situatie relationala are anumite asteptari (vizand conduitele celuilalt fata de sine), oferind la randul sau o conduita considerata echivalenta; deci, fiecare "da" si "primeste" ceva, in cadrul unui schimb care trebuie sa respecte anumite reguli de oportunitate, echivalenta si echitate. Este vorba de o conceptie de inspiratie economica, insa fundamentata prin numeroase observatii de antropologie culturala, in care notiunile de costuri, profituri, echivalenta sau echitate capata o conotatie psihosociala exacta, mai ales prin racordare la teoriile privind motivatia umana si componentele afective ale comportamentului.

Primele contributii la elaborarea acestei teorii au fost aduse de cercetarile desfasurate de Sindowski, Wyckroff si Tabary (1956), prin care s-au evidentiat modalitatile de realizare a unui schimb satisfacator intre doi subiecti aflati intr-o situatie potential neplacuta pentru fiecare dintre ei, dar care putea fi minimizata folosind o anumita strategie de reglare a interactiunii. A urmat o serie de cercetari prin care s-au pus bazele teoriei schimbului in cadrul relatiilor sociale (Homans, Foa, Gergen, Morse, Leventhal, Rubin, Hammer s.a.).

Principiile de baza ale acestei teorii, asa cum rezulta in urma unor sinteze privind cercetarile pe aceasta tema sunt urmatoarele:

In cadrul oricarei relatii sociale, interactiunea reala se realizeaza ca urmare a unui schimb social, in care fiecare participant 'da' si 'primeste' anumite resurse, astfel incat sa se realizeze un echilibru convenabil ambelor parti; atunci cand echilibrul subiectiv nu se realizeaza, relatia devine disfunctionala si tinde sa se destrame.

Resursele care pot deveni obiect al schimbului se impart in urmatoarele categorii principale: dragoste, servicii, bani, bunuri, informatie, statut, protectie si consideratie pozitiva (valorizare ).

In afara de tipul lor, resursele pot fi caracterizate si prin alti doi parametru: materialitatea si particularitatea. Cu cat doua actiuni sunt mai asemanatoare in ceea ce priveste particularitatea si materialitatea lor, cu atat schimbul este perceput ca fiind mai echitabil. Bunurile si banii, de exemplu, au un inalt grad de materialitate, in timp ce dragostea, consideratia pozitiva sau protectia psihologica au un grad redus de materialitate; pe de alta parte, dragostea sau consideratia au un inalt grad de particularitate (prin natura lor neputandu-se acorda nediscriminativ tuturor persoanelor cu care venim in contact), spre deosebire de bani si bunuri, care au un redus grad de particularitate, asupra lor neexistand restrictii vizand categoriile de persoane carora le pot fi acordate.

In orice situatie interactionala exista tendinta manifestarii unui conflict mai mult sau mai putin accentuat intre dorinta de cooperare cu celalalt (in consonanta cu trebuintele sociocentrice, de contact social, comunicare si afectiune) si dorinta de profit (derivata din trebuintele egocentrice). Incompatibilitatea acestor dorinte impune adoptarea de catre parteneri a unor strategii prin care sa se ajunga la o situatie convenabila pentru ambii parteneri. Au fost evidentiate trei tipuri principale de strategii de acest fel: cooperarea, rezistenta si adecvarea reciproca (150).

Echitatea este o norma de reciprocitate, perceputa de fiecare dintre parteneri ca un factor esential al schimbului. Echitatea este un parametru preponderent subiectiv, care -de regula- nu poate fi apreciat corect din afara relatiei, depinzand in principal de urmatorii factori: a) valoarea subiectiva acordata tipului de resurse puse in joc de cei doi parteneri; b) gradul de materialitate si particularitate al resurselor schimbate; c) masura in care resursele schimbate satisfac vectorii motivationali in cadrul situatiei relationale respective; d) normele culturale care regleaza relatiile umane in respectivul spatiu social; e) contextul psihoindividual si psihosocial in care se produce interactiunea si schimbul. Cercetand natura factorilor psihosociali care dau trainicie unui cuplu, sotii Gergen au constatat ca atunci cand unui dintre parteneri considera ca investeste mai mult decat primeste, sentimentul aferent era de profunda insatisfactie, existand o stare de conflictualitate latenta si o tentatie mai mare pentru legaturi extraconjugale.

Modul cum este perceputa subiectiv echitatea unor schimburi sociale este conditionat in mare masura de procesul socializarii, in care s-au fixat reperele principale a ceea ce trebuie considerat corect, drept sau moral, atat in ceea ce priveste propria persoana, cat si raporturile cu cei din jur. De asemenea, imaginea de sine si anumite trasaturi caracteriale (egocentrismul, egoismul sau altruismul, spiritul autocritic, respectul fata de ceilalti s.a.), au o influenta importanta asupra perceperii echitatii in cadrul unei relatii interpersonale. De altfel, trebuie remarcat ca interactiunile sociale sunt in cea mai mare parte reglate de principii juridice si morale bine definite, asigurandu-se astfel rezolvarea situatiilor in care domneste ambiguitatea in ceea ce priveste echitatea unor schimburi.

Atunci cand persoanele implicate intr-o relatie considera schimbul inechitabil se produc de regula disfunctionalitati care pot duce la urmatoarele situatii: a) redefinirea relatiei, prin fixarea unor noi reguli si criterii de schimb ; b) resemnificarea spontana a resurselor primite sau date, prin intermediul disonantei cognitive - de exemplu; c) ruperea sau distorsionarea relatiei, temporar sau definitiv. Exista insa si modele culturale care ofera solutii privind modul de rezolvare a unor asemenea conflicte legate de schimb.

Desi se apreciaza ca teoria schimbului are o mare capacitate explicativa pentru majoritatea cazurilor intalnite in practica sociala, sunt si situatii interac(ionale care necesita interpretari mai nuantate, implicand mai multe perspective teoretice: psihanalitice, sociometrice, cognitiv-constructiviste ete. Totdeauna, trebuie avuta in vedere complexitatea si multitudinea factorilor care intervin in structurarea relatiilor interpersonale si varietatea conjuncturilor in care acestea se produc.

Un al doilea aspect important se refera la strategiile folosite de parteneri pentru a obtine in cadrul unei relatii satisfactii maxime cu costuri (investitii) minime. Astfel, folosind strategia cooperarii, sunt stimulate contactele sociale pozitive, pe fondul unui climat psihosocial favorabil si a unui sentiment de securitate accentuat, dat de contactele stranse cu membrii grupului; exista insa posibilitatea ca in cazul unei cooperari neconditionate, partenerii sa incerce obtinerea unui profit maxim. In cazul strategiei rezistentei, fiecare incearca sa faca mai putine concesii partenerului, situatie in care acesta va incerca sa obtina exclusiv avantaje personale; in acest caz, obligatiile morale de luarea in calcul si a altor criterii (cooperare, climat pozitiv sau considerente emotionale) sunt eliminate din start. Insa, pe termen lung, o asemenea strategie se poate dovedi neconvenabila pentru ambii parteneri. Prin intermediul strategiei de adecvare reciproca se depasesc in mare parte inconvenientele strategiilor anterioare, raspunzandu-se la cooperare cu cooperare si la exploatare cu exploatare, insa pe baza unei fermitati flexibile, care sa ofere sansa atat atingerii unor scopuri convenabile ambelor parti, cat si mentinerii unui climat social pozitiv. Flexibilizarea strategiilor de relationare interpersonala trebuie sa lina cont atat de structura personalitatii partenerului, cat si de contextul imediat si general in care se desfasoara activitatile si relatiile personale si de grup.

Desi a fost elaborata exclusiv in campul cercetarilor concrete, teoria schimbului prezinta numeroase convergente cu teoria actiunii si teoria reglarii sistemelor sociale, precum si cu unele teze ale psihanalizei, fapt ce ii confera un grad superior de validitate.

Relatiile preferentiale

In structura relatiilor interpersonale putem identifica trei elemente principale: componenta socioafectiva, comunicationala si de influenta. Nota dominanta a unei relatii este data de ponderea pe care aceste componente o detin in configuratia generala a interactiunii; acest fapt impune studierea caracteristicilor si legitatilor specifice pentru fiecare categorie amintita.

Caracterizare generala si teorii asupra relatiilor preferentiale. Relatiile preferentiale sunt o categorie principala de raporturi interpersonale in care: a) componenta afectiv-evaluativa detine rolul determinant in raport cu celelalte componente (de comunicare, influenta sau co-actiune); b) au un caracter de traire nemijlocita; c) constituie elementele de fond ale vietii personale, dar totodata si elementele functionale bazale ale oricarui sistem social.

Relatiile preferentiale pot fi apreciate printr-o serie de indicatori cu valoare operationala: sensul orientarii afective, profunzimea, persistenta, fundamentarea, dinamica si simetria.

Sensul desemneaza orientarea pozitiva sau negativa a sentimentelor unuia dintre parteneri in raport cu celalalt. Relatiile preferentiale se definesc intr-un spatiu bipolar al atractiei - respingerii, simpatiei - antipatiei, dragostei - urii, implicand si o starea afectiva neutra, de indiferenta.

Profunzimea poate varia intre limite largi, cu demarcatii destul de incerte in afara unui cadru experimental riguros: stare zero, preferinta superficiala, intensa si profunda, respectiv lipsa de contact afectiv, atractie difuza, simpatie, prietenie, dragoste, pasiune.

Persistenta evidentiaza durata in timp a relatiei, aceasta putand varia intre cateva ore si foarte multi ani, insa de cele mai multe ori la nivele de intensitate si simetrie variabile in timp.

Fundamentarea denota factorii de context individual si psihosocial care au avut rolul determinant in initierea si structurarea relatiei in prima etapa, devenind ulterior elemente de fond ale acesteia; cei mai relevanti in acest context sunt factorii individuali de natura cognitiva, afectiva, motivationala si atitudinala, pe de o parte, si factorii de climat si motivatie sociala, pe de alta parte. Dinamica preferintelor afective presupune interventia si a altor factori, dar cei care au avut rolul de amorsare isi vor pastra o semnificatie aparte.

Simetria releva modalitatile diferentiate ale celor doi parteneri de a se implica in relatie, sub aspectul sensului preferintei (pozitiv sau negativ), intensitatii sentimentelor, motivatiile implicate, satisfactiile traite, dinamica relatiei etc. Astfel, daca sub aspectul sensului preferintei relatiile pot fi si perfect simetrice (atractie, respingere sau indiferenta reciproca), sub aspectul celorlalti indicatori cercetarile evidentiaza faptul ca, intr-o proportie considerabila, relatiile preferentiale au un caracter asimetric (peste 85 % ).

Desi exista orientari afective bipolare, specifice diferitelor forme de atitudini si raporturi preferentiale, acestea sunt profund asimetrice in ceea ce priveste intensitatea si ponderea lor in viata individuala ; convietuirea sociala armonioasa si comportamentele prosociale impun o evidenta prevalenta a relatiilor pozitive, cu efecte benefice asupra climatului, coeziunii si performantelor sociale, precum si asupra echilibrului psihoindividual. Bipolaritatea atitudinilor preferentiale poate fi reprezentata schematic astfel:

Desi nota distinctiva a fiecareia dintre starile de mai sus este data de componenta afectiva, trebuie sa remarcam ca profilul general al unei relatii este dat si de ponderea unor factori non-afectivi, de natura cognitiva (cunoasterea interpersonala, de pilda), axiologica (valoarea acordata partenerului) sau motivationala (vectorii motivationali susceptibili de a fi satisfacuti in respectivul context relational.

Notiunea centrala prin care se explica preferintele interpersonale este cea de ajfinitate, care desemneaza atractia si satisfactia afectiva traita de parteneri, in contextul intalnirii lor. In general, prin afinitate se intelege predispozitia spontana de apropiere si dezvoltare a unor relatii afective pozitive Si privilegiate cu o anumita persoana. Mecanismul intim de constituire a afinitatilor se bazeaza in mare parte pe nevoile fundamental-umane de afiliere, afectiune si comunicare; aceasta, prin natura lor, nu pot fi satisfacute decat in formule diadice, singurele care le pot da consistenta psihologica; si aceasta chiar la nivelul vietii de grup, unde se manifesta si alti factori centripeti de coeziune. Preferintele interpersonale, respectiv afinitatile, nu se constituie exclusiv pe factori afectivi; pe langa acestia, intervin in mod semnificativ si factori cognitivi-evaluativi, motivationali si axiologici. In initierea unei preferinte interpersonale oricare dintre factori poate avea un rol determinant, in functie de context; insa, ulterior acestia se vor converti sau vor capata o conotatie afectiva, astfel incat relatia in ansamblul sau va avea o accentuata dimensiune emotionala.

In ceea ce priveste interpsihologia afinitatilor, J. Maisonneuve, ca si alti psihologi, subliniaza cateva aspecte deosebit de frapante care se degaja din numeroase cercetari experimentale pe aceasta tema (122; 124; 89; 178 s.a.):

Dificultatile Si incertitudinile comunicarii dintre oameni, cu efecte directe asupra relatiilor afective dintre acestia. Realizarea ajustarilor si armonizarilor interpersonale apare ca un proces foarte dificil, diadele cu o existenta indelungata si armonios constituite reprezentand mai putin de 20 dintre cazuri. Cele mai multe dintre relatii sunt instabile, dizarmonice prin asimetria implicarii partenerilor si echitatea 'schimburilor' realizate.

Procesele dominante in dinamica asteptarilor Si alegerilor au un caracter net autist Si narcisist. Prezumtiile de reciprocitate si de similitudine, cu care avem tentatia sa operam in cadrul relatiilor noastre, sunt o simpla iluzie in mai mult de 60 % dintre cazuri.

Exista tendinta de a-i idealiza pe cei pe care ii preferam in raport cu cei care ne sunt indiferenti. Evaluarea diferentiata a celor din jur in functie de simpatiile sau antipatiile noastre afecteaza sensibil climatul de grup si functionalitatea sistemului relational al fiecarei persoane, precum si a grupurilor in general.

Componenta emotionala specifica relatiilor preferentiale afecteaza profund toate celelalte tipuri de relatii interpersonale. Comunicarea, influenta, coactiunile si orice forma de comportament interpersonal poarta amprenta "afinitatilor elective", fapt ce are un anumit potential perturbator in desfasurarea acestora.

Niveluri de analiza. Fenomenologia aferenta relatiilor preferentiale poate fi analizata in trei planuri distincte:

(a)     Planul starilor preferentiale, care vizeaza procesele intrapsihice prin care se structureaza afinitatea fata de o anumita persoana, precum si trairile subiective ale unei persoane fata de partenerul sau, in lipsa acestuia. La acest nivel se studiaza procesele cognitive, afective si motivationale prin care, in urma unui contact interpersonal, se structureaza o anumita atitudine preferentiala (pozitiva sau negativa) fata de persoana celuilalt. Totodata, se releva dimensiunea virtuala a unei relatii, sub aspectul asteptarilor pe care le genereaza. Din perspectiva diferitelor teorii pe care le vom prezenta ulterior, geneza preferinlelor implica procese de evaluare, rezonanta afectiva, identificare, proiectie s.a.

(b)     Planul relatiei preferentiale diadice, care implica procesele interpsihice subiacente structurarii relatiei interpersonale pe anumite coordonate particulare vizand geneza, dinamica si manifestarea interactiunii, comunicarii si influentei interpersonale, precum si fenomenele care se manifesta in contextul desfasurarii relatiei.

(c)     Planul structurii preferentiale, care se refera la modul cum se organizeaza formal sau informal relatiile preferentiale in cadrul unui grup social, ca o forma de integrare sui generis a relatiilor diadice dintre membri si cu o fenomenologie psihosociala specifica acestui nivel al realitatii sociale.

Planurile de analiza intrapsihica, interpsihica si intragrupala presupun diferentieri structurale si functionale care trebuie in mod necesar sa fie luate in considerare atunci cand se efectueaza studii de caz pe aceasta tema.

Teorii privind natura relatiilor afective.    Mecanismele psihologice subiacente formarii si manifestarii relatiilor afective pot fi analizate din perspectiva mai multor teorii psihologice, fiecare evidentiind o anumita fateta a fenomenului, intre acestea existand un raport de complementaritate.

Psihanaliza ofera o prima baza teoretica pentru intelegerea relatiilor simpatetice, pornind de la un set de notiuni specifice: libidou, identificare, sublimare, proiectie, transfer s.a. Si in acest caz, libidoul este considerat ca o energie umana primara, de natura sexuala, care asigura substratul dinamic al tuturor sentimentelor, comportamentelor si relatiilor subiectilor cu ei insisi si cu altii. Formarea si dezvoltarea sistemelor relationale ale individului presupun o succesiune de etape care, in ordine ontogenetica, corespund stadiilor de decentrare afectiva a copilului, ca urmare a metamorfozelor libidoului, pe fondul aparitiei mecanismelor psihologice legate de identificare si sublimare.

Identificarea este inteleasa ca un mecanism psihologic primar cu rol constitutiv pentru subiectul uman, constand din asimilarea unui aspect, caracteristica sau atribut al altuia, ceea ce determina transformarea de sine (totala sau partiala) pe baza modelului astfel interiorizat. Progresiv, in ontogeneza, procesul se diferentiaza calitativ, parcurgand mai multe etape

In prima faza a evolutiei ontogenetice a copilului, caracterizata printr-un egocentrism primar, identificarea cu cei apropiati se realizeaza pe criterii strict narcisiace, obiectul fiind ales dupa modelul propriei persoane, fiind vorba mai degraba de o investire a obiectului cu insusirile subiectului decat de o identificare propriu-zisa.

O data cu constituirea complexului Oedip si formarea idealului eului, are loc o prima decentrare afectiva a copilului; identificarile vor forma o structura complexa, tatal si mama fiind, pe rand si in proportii diferite, obiect de iubire si rivalitate, cu nuante ce vor tine de istoria concreta a relatiei. Ambivalenta si polimorfsmul fata de obiectul identificarii vor deveni de acum o caracteristica a acestui proces, regasindu-se ulterior, in diferite forme, in aproape toate relatiile afective ale subiectului.

Prin rezolvarea complexului Oedip, are loc o sublimare a unei parti dintre sentimentele fata de obiectele libidinale ale identificarilor succesive, rezultand astfel sentimente de tandrete, prietenie si afectiune, fara o conotatie sexuala nemijlocita. Se produce o a doua decentrare afectiva, care diversifica apreciabil universul afectiv prin identificari cu obiecte alese de acum si pe criterii de similitudinea sau complementaritate cu eul ideal al subiectului.

In o a treia faza a decentrarii afective, cand normele si modelele culturale incep sa aiba o pondere din ce in ce mai semnificativa in acest proces , criteriile axiologice sunt cele care vor prevala in alegerea obiectului identificarii, fara ca celelalte criterii amintite mai sus sa fie eliminate.

In concluzie, psihanaliza clasica considera diferitele forme de preferinte interpersonale (simpatia, tandretea, prietenia, dragostea) ca rezultat al identificarii subiectului cu un obiect ales dupa anumite criterii. Astfel, Freud distingea doua forme principale de alegeri interpersonale: (a) alegerea narcisica in care subiectii isi iubesc propriile imagini proiectate in altii; imagini trecute, actuale sau numai dorite, dar in egala masura generatoare de afinitati interpersonale; (b) alegerea analitica in care subiectul se orienteaza catre acele persoane capabile sa reactualizeze alte persoane cu valoare pentru experienta sa psihosociala; este cazul cautarii inconstiente a modelului parental in alegerile intersexuale, sau a cautarii perpetue a unui model oferit de o persoana care a avut un rol major in existenta individuala.

Teoriile fenomenologice asupra preferintelor afective pun accentul pe aspectul trairii nemijlocite si semnificarii subiective a actului interpersonal. In timp ce psihanaliza ofera o interpretare monadica si egologica asupra genezei relatiilor efective, fenomenologia adopta o perspectiva diadica si interpersonologica. In primul caz simpatia este rezultatul unei identificari cu un obiect selectat pe criterii egologice, in timp ce in al doilea caz simpatia apare ca o disponibilitate innascuta, generatoare de relatii sociale in care se poate actualiza, prin traire nemijlocita, comunicare si semnificare interpersonala.

Astfel, in conceptia lui Max Scheler, preferinta simpatetica este o dispozitie innascuta a subiectului, fara conotatii sexuale, dar care fundamenteaza orice act social prin relatiile interpersonale pe care le genereaza. Simpatia si iubirea sunt predispozitii sociale fundamentale, intuitii axiologice apriorice, care pun in stare de comunicare doua persoane, context in care predispozitia se actualizeaza intr-o experienta interpersonala de comprehensiune reciproca. In consecinta, starile simpatetice presupun o intelegere reciproca a sentimentelor, fara ca acest lucru sa insemne o fuziune emotionala. Participarea comprehensiva trebuie inteleasa ca un proces interpsihologic, implicand atat o dimensiune intelectuala (intelegerea si interpretarea emotiei "celuilalt"), cat si una axiologica, de semnificare si valorizare a trairii emotionale intr-un anumit spatiu cultural.

Sociometria este o teorie fundamentata de J.L. Moreno (1954), care interpreteaza relatiile preferentiale ca raporturi interumane funciare, cu functii sociogenetice si sociodinamice (v. cap. 1.4.7.). Preferinta interpersonala , avand un caracter strict afectiv, este rezultatul actualizarii predispozitiei simpatetice, specifica fiecarui subiect uman, putand imbraca urmatoarele forme: alegere, respingere, indiferenta. Singura conditie a realizarii alegerii sociometrice o reprezinta intalnirea, ca modalitate concreta de contact interpersonal si punerea "fata in fata" a doua sau mai multe persoane. Manifestarea preferintelor interpersonale are loc in mod spontan si creator, spontaneitatea avand ca indicator viteza reactivitatii psihice, in timp ce creativitatea exprima chiar continutul acestei reactivitati

Dupa cum se poate observa, in conceptia moreniana clasica, preferinta interpersonala are statutul unei adevarate variabile independente de natura infrapsihica, in care nu apar conditionari de natura socioculturala sau psihica; Intr-adevar, preferinta interpersonala se manifesta spontan si creator, in virtutea simplei si funciarei predispozitii simpatetice a subiectului, a carei actualizare nu depinde decat de "intalnirea" a doua persoane. Cadrele sociale ale intalnirii, normele culturale ale comunitatii si chiar unele procese psihoindividuale, cognitiv-evaluative sau motivationale, nu intervin explicit in desfasurarea procesului. Este vorba de un reductionism metodologic, menit sa asigure o pronuntata dimensiune operationala acestei teorii, dar care, dincolo de un anumit orizont, simplifica excesiv problematica relatiilor socioafective.

Dezvoltarile teoretice ulterioare introduc noi factori de conditionale, de natura psihoindividuala, psihosociala si socioculturala, mentinand insa valente operationale ale sociometriei. Astfel, Th. Newcomb introduce un cadru conceptual mult mai riguros, legand in mod explicit formarea preferintelor interpersonale de actul comunicarii si de perceptia sociala. In timp ce la Moreno preferintele aveau un caracter strict afectiv si nemijlocit, in noua conceptie acestea au un caracter multidimensional si sunt mijlocite de un obiect si un sistem de orientare in raport cu acel obiect. Orientarea desemneaza capacitatea unei persoane de a intra in relatie cu un anumit obiect, proces ce implica directionarea in campul existentei sociale, selectivitate in raport cu multitudinea obiectelor potential abordabile si persistenta in realizarea relatiei cu obiectul.

Relatiile preferentiale implica deci atat un proces de comunicare interpersonala, cat si unul de co-orientare, in care fiecare dintre persoanele aflate in contact sunt alternativ sursa si obiect de orientare pentru celelalte. Fiind mijlocite de un obiect, relatiile interpersonale implica doua dimensiuni principale: a) atractia interpersonala; b) atitudinile fata de diferitele obiecte care mijlocesc relatiile interpersonale. Continutul psihologic al atractiilor (fata de persoane) si atitudinile (fata de obiectele care mijlocesc relatiile) are, in consecinta, o dubla natura: afectiva si perceptiva.

Una dintre cele mai interesante notiuni intrusa de Newcomb se refera la "gratificatia interpersonala", care consta in frecventa si intensitatea satisfactiilor obtinute de actorii unei relatii interpersonale. Pornind de aici, atractia este definita ca o dispozitie asociata unei recompense, reala sau numai posibila, dupa cum respingerea este o dispozitie asociata unei pedepse sau pierderi. In cadrul unei relatii echilibrate, partenerii obtin, sau incearca sa obtina satisfactii echivalente; atunci cand acest lucru nu se intampla, echilibrul relational este rupt, existand tendinta spontana de refacere a acestuia prin intermediul a trei modalitati principale:

Asigurarea unei apropieri sau convergente a atitudinilor in urma evolutiei uneia dintre persoane sau a amandurora; evolutia vizeaza modul de perceptie, intelegere si interpretare a "obiectului" care mediaza relatia sau a situatiei relationale ca atare.

Devalorizarea, deprecierea sau diminuarea importantei acordata obiectului generator de tensiune si dezechilibru afectiv, cognitiv si motivational.

Dezimplicare afectiva, prin reducerea intensitatii relatiei afective dintre persoanele implicate, ceea ce diminueaza implicit si valoarea obiectului generator de dezechilibru.

Deci, din punct de vedere psihologic, echilibrul unei situati relationale depinde de gratificatia afectiva obtinuta de cele doua persoane, in urma similitudinilor atitudinale fata de obiectul impersonal care mediaza relatia, precum si de echivalenta schimburilor realizate cu diferitele resurse puse in joc in cadrul relatiei interpersonale.

Din perspectiva acestei conceptii, structura generala a relatiilor socioafective este mult mai complexa decat era vazuta in cadrul conceptiei sociometrice clasice. Echilibrul situatiei relationale, respectiv echivalenta sentimentelor si satisfactiilor reciproce dintre A si B sunt conditionate de convergenta sau gradul de compatibilitate dintre atitudinile celor doi fata de obiectul care mediaza relatia (X), dar si de modul cum fiecare percepe si interpreteaza atitudinea celuilalt fata de respectivul obiect.

Teoria psihosociologica realizeaza o ampla sinteza a diferitelor perspective privind natura preferintelor interpersonale, pe fondul conceptual oferit de teoria generala a sistemelor sociale. Unul dintre principalii fondatori ai acestei moderne conceptii teoretice este J. Maisonneuve, ale carui lucrari asupra afinitatilor interpersonale au inspirat cele mai multe dintre dezvoltarile teoretice si cercetarile experimentale din acest domeniu al psihologiei sociale (123; 124).

Principalele teze ale conceptiei psihosociologice asupra relatiilor afective sunt urmatoarele:

(a)       Afinitatile si preferintele interpersonale nu apar si nu se manifesta decat in contextul interactiunii dintre doua persoane, intr-un cadru social determinat, situatie in care calitatea acestora de fiinte sociale are un rol determinant.

(b)      Relatiile preferentiale constituie rezultanta unei situatii sociale, in care interectioneaza dinamic factorii psihoindividuali (innascuti si dobanditi), factorii psihologici de grup si factori socioculturali.

(c)       Structurarea preferintelor interpersonale implica factori cognitivi, afectivi, motivationali si axiologici, fiecare dintre aceste categorii avand ponderi si functii diferentiate de la o situatie la alta.

(d)      Cadrul social in care se desfasoara relatiile preferentiale implica urmatoarele dimensiuni principale: 1) spatialitatea; 2) sistemul rolurilor sociale; 3) sistemul de statute sociale; d) normele si modelele culturale care regleaza raporturile sociale s.a.

(e)       Adecvarea interpersonala se realizeaza pe baza unor conexiuni inverse (feed-back-uri negative), care corecteaza dinamic schimburile din cadrul relatiei, astfel incat sa rezulte un echilibru afectiv, cognitiv si motivational.

(f)        Fenomenele care se manifesta in cadrul relatiilor preferentiale au un caracter psihosocial, ireductibil la simpla insumare a unor particularitati fenomenale de ordin psihosomatic sau sociologic.

Factorii care conditioneaza formarea relatiilor preferentiale. Pe langa factorii psihoindividuali si psihosociali specifice, pe care i-am prezentat anterior, nasterea si evolutia relatiilor preferentiale sunt conditionate si de o serie de factori generali, sintetici, a caror actiune va fi analizata in continuare. Dintre acestia, cei mai importanti sunt urmatorii: apropierea fizica si sociala; aparenta fizica; similaritatea sau complementaritatea personalitatii partenerilor; consideratia pozitiva manifestata intre parteneri; informarea reciproca si inductia psihosociala.

Spatialitatea; apropierea fizica si sociala. Numeroase cercetari au evidentiat rolul important pe care factorii de apropiere geografica, fizica si sociala il au in initierea si dezvoltarea relatiilor prefLrentiale. (Festinger, Schachter si Back, 1950; Katz si Hill, 1958; Kerckhoff, 1974 s.a.).

Mecanismul psihologic prin intermediul caruia actioneaza acesti factori este urmatorul: a) apropierea fizica precum si cea sociala determina cresterea probabilitatii intalnirii repetate a unor persoane, care devin astfel virtuali parteneri in cadrul unei relatii interpersonaie; b) persoanele aflate in vecinatate devin accesibile unele altora, dezvoltarea unei eventuale relatii implicand eforturi si costuri psihologice: mult mai reduse, in comparatie cu situatia cand acestea s-ar afla la distante mari unele de altele; c) pe de alta parte, intalnirile repetate fac ca, treptat, persoanele respective sa devina reciproc familiare unele altora, ceea ce determina aparitia unui sentiment pozitiv. De remarcat ca orice situatie sau stimul nou genereaza o stare, de tensiune, incertitudine sau anxietate, sentiment care diminueaza pe masura ce situatia sau stimulul ne devine familiar, in urma unor intalniri repetate; in cazul de fata, detensionarea psihica este pusa in legatura cu persoana care ne devine familiara, ceea ce explica aparitia unui sentiment pozitiv fata de aceasta.

Exista deci urmatoarea conexiune intre factorii care participa la aparitia unor preferinte interpersonale pornind de la faptul banal al vecinatatii: apropiere fizica si sociala - aceesibilitate - intalniri repetate - familiarizare - sentimente pozitive.

Astfel, dupa opinia lui S. Hall, se disting urmatoarele zone ale spatiului interpersonal: 1) zona intima, delimitata intre contactul direct si cca. 45 cm de corp (este zona rezervata celor cu care intretinem relatii intime, intruziunea altor persoane provocand iritare, neincredere si chiar reactii virulente); 2) zona personala, intinsa intre 45 si 125 cm (rezervata prietenilor, persoanelor de incredere si celor cu care avem interese particulare); 3) zona sociala, cuprinsa intre 125 si cca. 350 cm (spatii in care se desfasoara relatiile formale, de munca sau contacte obisnuite, fara o implicare subiectiva deosebita); 4) zona publica, de peste 350 cm (specifica reuniunilor strict oficiale si impersonale, sau intalnirilor cu persoane necunoscute). Trebuie subliniat faptul ca aceste limite sunt destul de relative, fiind conditionate in mare masura de regulile unei anumite culturi, de statutul social al persoanelor, de stilul relational al celor implicati, de imprejurari, sau de anumite particularitati ale spatiului fizic in care se desfasoara intalnirea.

Delimitarea spatiului personal si recunoasterea acestuia de catre parteneri reprezinta o conditie esentiala pentru dezvoltarea unor relatii pozitive, pe fondul unui sentiment de securitate si confort psihic. Experimentele desfasurate cu perechi de persoane care au trebuit sa locuiasca mai mult timp intr-un spatiu restrans au dus la urmatoarele rezultate: cuplurile care au reusit sa-si delimiteze de la inceput spatiile personale si frontierele (patul, locul la masa, compartimentele in dulapuri, zona considerata spatiu intim s.a.), iar acestea au fost respectate reciproc, au dezvoltat relatii armonioase, cu cele mai reduse conflicte interpersonale; cuplurile care nu au reusit aceasta delimitare au manifestat o stare intensa de iritare, insatisfactie si o toleranta scazuta la stres, cu numeroase stari conflictuale (Altman si Taylor, 1973).

Aspectul fizic al persoanei. In cadrul unei relatii preferentiale, in special in faza primului contact si a cristalizarii relatiei, elementele tinand de prezenta fizica au o pondere semnificativa. In afisarea, stilul vestimentar, gestica, mimica, mersul, prestanta s,a. sunt de natura sa structureze o prima impresie, cu o pondere importanta in toate categorii de relatii (profesionale, afective, de "consum social" etc.). Mai ales in cazul unei relatii afective heterosexuale spontane, infatisarea are un rol semnificativ in declansarea preferintei interpersonale, desi exista si alti factori de conditionare, in functie de natura situatiei sociale in care se desfasoara.

Importanta frumusetii fizice in cazul atractiei heterosexuale a fost relevata printr-un experiment spectaculos , desfasurat in cadrul unei mari universitati americane (Walster si colab., 1966). S-a organizat o reuniune intre studenti, perechile mixte fiind stabilite aleatoriu, prin intermediul computerului. In prealabil, experimentatorii au obtinut prin testare date privind inteligenta si personalitatea fiecarui participant, iar prin intermediul unui juriu s-a stabilit un indicator de farmec personal. La sfarsitul seratei, precum si doua saptamani mai tarziu, fiecare participant a fost solicitat sa-si evalueze partenerul, urmarindu-se importanta factorilor amintiti in formularea preferintelor interpersonale. In urma prelucrarii rezultatelor, s-a constatat ca primii factori (inteligenta si personalitatea) au avut un rol minim in nasterea atractiilor, in timp ce aspectul fizic a detinut un rol considerabil. Insa, este de presupus ca daca s-ar fi ales alt cadru pentru experiment (pregatirea in comun a unor lucrari - de exemplu) rezultatele ar fi putut fi cu totul altele.

In ceea ce priveste rolul aspectului fizic in procesul de structurare a relatiilor preferentiale trebuie sa aducem urmatoarele precizari, atestate pe cale observationala si experimentala:

Modelul de frumusete fizica poate varia considerabil in functie de epoca, spatiu cultural, grup social sau unele caracteristici (gusturi) personale. Antichitatea, Renasterea si Epoca Moderna ofera criterii estetice cu totul diferite in ceea ce priveste frumusetea fizica, mai alea cea feminina.

In alegerea partenerului, chiar in cazul unei relatii afective heterosexuale, importanta factorului "frumusete fizica" este ponderata de cel putin alti patru factori: accesibilitatea virtualului partener, statutul si increderea in sinea celui care alege, compatibilitatea perceputa si contextul social in care se produce alegerea (81).

Exista diferente notabile privind sensibilitatea fata de aspectul fizic in functie de sex si nivel de instruire. Astfel, s-a constatat ca barbatii sunt mai sensibili fata de aspectul fizic al partenerei, decat sunt femeile fata de partenerul lor. Modelul cultural traditional, al "barbatului cuceritor", si al "femeii papusa" joaca un rol important in mentinerea acestei diferentieri. De asemenea, exista asemenea diferentieri asupra modului cum este perceputa frumusetea fizica intre mediul urban si cel rural, intre mediul artistic si cel muncitoresc, si chiar intre categorii de varsta.

Desi fiecare persoana poate accepta "in abstracto" modelul estetic promovat de cultura si grupul carora le apartine, in plan concret fiecare poate avea un model intim de frumusete la care aspira, care de multe ori nu coincide cu primul. Insa, rezonanta afectiva cea mai puternica se realizeaza in raport cu modelul personal de frumusete, nu cu cel cultural, de aici si nenumaratele exemple de cupluri unite prin sentimente foarte puternice, si care - privite din exterior - nu pot fi explicate pe baza datelor din experimentul de mai sus. In plus, exista si diferente interpersonale privind ponderea subiectiva pe care fiecare persoana o acorda unor insusiri: farmec, inteligenta, personalitate, trasaturi caracteriale, spontaneitate, comunicabilitate etc.

Contextul social in care se produce contactul interpersonal influenteaza sensibil ponderea unui anumit factor in initierea unei preferinte interpersonale. In cazul unei activitati importante in care persoana este puternic implicata, factori determinativi in dezvoltarea unei relatii vor tine in principal de inteligenta si calitatile profesionale ale partenerilor, in cazul unei reuniuni moderne, criteriile vor fi cu totul altele decat in primul caz.

Desi aspectul fizic reprezinta un incontestabil avantaj in cadrul relatiilor interpersonale, sunt si situatii cand poate produce unele efecte negative.

Persoanele considerate foarte frumoase sunt deseori apreciate ca superficiale, egoiste, dispretuitoare, profitoare si - in consecinta - nu sunt foarte agreate in cercul social imediat; sansa lor de a ajunge lideri este destul de redusa, iar atunci cand se considera ca profita de fizicul lor pentru a obtine anumite avantaje, oprobriul public este mult mai drastic decat in cazul unor persoane obisnuite. Mai ales in cazul femeilor foarte frumoase, fiind considerate inaccesibile si inducand o anumita timiditate celor din jur, exista riscul paradoxal sa ramana singure, sau cu un cerc restrans de relatii. Nu trebuie confundata frumusetea fizica cu farmecul sau carisma unei persoane, acestea din urma fiind calitati complexe ale personalitatii, fara o legatura directa cu o infatisare deosebit de atragatoare. Spre deosebire de frumusete, farmecul se poate cultiva, fiind de cele mai multe ori rezultatul unei armonii interioare la care celalalt este facut partas.

Personalitatile complexe pot dezvolta mecanisme compensative eficiente prin care unele deficiente sunt atenuate pana la anulare.

Asemanarea personala. In ce masura faptul ca doua persoane se aseamana, sau se deosebesc influenteaza dezvoltarea unei atractii si a unei relatii interpersonale stabile? La aceasta intrebare au fost date raspunsuri diferite, in functie de metodologiile de investigatie folosite de cercetatori.

Intr-o serie de studii dedicate rolului factorului "asernanare" in formarea unei atractii interpersonale, multi psihologi au evidentiat rolul decisiv ai similitudinilor unor trasaturi de personalitate in prognozarea dezvoltarii unor relatii interpersonale stabile (Byrne, Griffitt, Veiteh, Zimbardo, Zauder s.a.). In esenta se constata ca prezenta unor atitudini, sentimente, opinii sau preferinte comune faciliteaza considerabil nasterea unor atractii interpersonale, in special in faza initiala a relatiei, cand se cauta "puntile interpersonale de legatura" dar si satisfacerea unor trebuinte psihologice specifice. Intr-adevar, intalnirea unor persoane care impartasesc aceleasi opinii si atitudini asupra unor probleme considerate importante determina o serie de efecte pozitive in plan psihoindividual si interpersonal:

Diminuarea sentimentului de nesiguranta, firesc in cazul intalnirii unor persoane, situatii necunoscute sau nefamiliare; existenta unor puncte de vedere convergente are semnificatia unui suport psihologic, cu atat mai necesar cu cat situatia este mai incerta si increderea in sine mai scazuta.

Cresterea increderii in sine determina implicit si satisfacerea unor trebuinte fundamentale de stima, consideratie si recunoastere sociala.

Dezvoltarea unor asteptari pozitive in ceea ce priveste relatiile cu persoanele care ne sunt asemanatoare, ceea ce creeaza sentimentul "imbogatirii" vietii persoane si sociale.

Dincolo de asemanarile constatate, este de asteptat ca persoanele care ne impartasesc opiniile si preocuparile sa prezinte si alte calitati convenabile, ceea ce determina aparitia unui sentiment de "asteptare pozitiva", deosebit de stimulator in dezvoltarea si mentinerea unor relatii interpersonale active.

Trebuie totusi remarcat faptul ca asemanarile mult prea pronuntate pot produce si efecte negative, de saturatie, plictiseala si chiar respingere. Nevoia de originalitate si unicitate face ca fiecare om sa aspire la cel putin o zona a existentei sale in care sa se regaseasca integral; descoperirea altor persoane ca avand similitudini cu ale sale in aceasta zona de "unicitate aspirata" este traita ca un sentiment de puternica frustrare, implicand deci si o anumita respingere a persoanei care o genereaza.

Alte cercetari au evidentiat importanta complementaritatii in dezvoltarea preferintelor si relatiilor interpersonale, amendand astfel teza rolului determinant al asemanarilor in acest proces (Grush, Stone, Snyider, Fromkin, Clone, Wagner s.a.). Intr-adevar, daca in prima faza de constituire a unei relatii asemanarile pot juca un rol important, prin plasarea subiectilor in aceeasi zona a existentei sociale si trairilor spirituale, in faza aprofundarii legaturii unele trasaturi de personalitate complementare joaca la randul lor un rol semnificativ. Si anume, este vorba de acele trasaturi care manifestate simultan la cei doi parteneri ar deveni incompatibile. De exemplu, daca ambele persoane ar fi dominatoare, in mod evident relatia nu s-ar putea aprofunda, in pofida existentei unor similitudini de opinii si preocupari. Insa, in cazul unei complementaritati ascendenta-dependenta, relatia poate deveni foarte profunda, in masura in care vectorii motivationali ai ambilor parteneri sunt satisfacuti in chiar contextul desfasurarii raportului interpersonal.

Problema rolului similaritalii sau complementaritalii in formarea si dezvoltarea unei relatii interpersonale trebuie abordata mai nuantat, luand in considerare si o serie de alti factori conecsi (81).

Structura motivatiilor individuale ale partenerilor. In principiu, o relatie interpersonala pozitiva trebuie sa ofere castiguri relativ echivalente ambilor parteneri, prin satisfacerea motivatiilor personale. Cand nu raspunde acestui deziderat, relatia este fragila, disfunctionala, negativa si cu o tendinta spre dezintegrare. Pornind de la aceasta teza, se poate aborda in mod unitar problema similaritatii-complementaritatii, prin analiza gradului de satisfacere a vectorilor motivationali ai partenerilor, in functie de manifestarea in cadrul relatiei a diferitelor trasaturi de personalitate. Astfel, orice trasatura personala, indiferent daca line de similaritate sau complementaritate, are un rol pozitiv in cadrul relatiei daca conduce la satisfacerea motivatiilor individuale, sau cel putin nu le impiedeca satisfacerea. Folosind acest procedeu metodologic, se pot efectua diagnoze si prognoze operationale de mare fidelitate privind calitatea, efectele si evolutiile unor relatii sociale, in general, sau a relatiilor interpersonale, in particular (D. Cristea, 1988, 1996).

Tipul trasaturilor de personalitate vizate, sub aspectul compatibilitatii sau incompatibilitatii lor in cadrul unei activitati comune. De pilda, activismul, sociabilitatea, comunicabilitatea, interesele vizand acelasi domeniu de activitate s.a. sunt perfect compatibile atunci cand sunt prezente la partenerii unui cuplu, constituind asemanari care stimuleaza relatia; in schimb, alte trasaturi precum dominanta, o deosebita vivacitate verbala, reactivitatea de tip coleric, imprudenta, tendintele spre exhibare s.a. solicita din partea partenerului trasaturi complementare (dependenta, calitatea de 'bun ascultator', reactivitate echilibratflegmatica, prudenta, atitudine rezervata). Cu valoare de exemplu, insa la limita normalitatii, avem faimoasele cupluri sado-masochiste sau de tip 'stapan-sclav', care uimesc uneori prin trainicia lor.

Natura situatiei. In functie de imprejurari, putem prefera fie asemanarile cu partenerii din cadrul unor activitati comune (petrecerea timpului liber, de exemplu), fie deosebirile sau complementaritatile (un teoretician va prefera un partener cu abilitati practice, sau un student va alege un profesor cu un nivel de cunostinte mult mai inalt).

Autovalorizarea sociala prin relatie. Dorim sa fim considerati asemanatori cu persoane cu o pozitie sociala superioara, sau care se bucura de o inalta consideratie, insa nu si cu persoane inferioare, sau dezavuate de comunitate.

Informatia - generatoare de atractie interpersonala. Reusita tuturor activitatilor umane depinde in mod esential de cantitatea si calitatea informatiei "consumate" in respectivul context. Fiind sursa succeselor sau esecurilor noastre, determinand in toate imprejurarile o diminuare a incertitudinilor si nelinistilor cu care ne confruntam, informatia are o importanta functie motivationala: cautam activ si acordam consideratie si simpatie persoanelor real sau virtual "furnizoare de informatii", dupa cum vom considera ca neinteresante persoanele lipsite de aceasta calitate. Este vorba, in primul rand, de acele informatii care sunt solicitate de structura intereselor personale, fiind de natura sa conduca la depasirea situatiilor problematice cu care ne confruntam; insa, trebuie remarcat faptul ca -in general- orice persoana creditata ca o sursa importanta de informatii se bucura de o inalta consideratie sociala, informatia in sine fiind perceputa ca apanajul puterii sau a unei pozitii sociale deosebite.

In toate imprejurarile, informatia trebuie inteleasa si ca o modalitate de a reduce sentimentul de angoasa si insecuritate generat de situatiile incerte. Pe cale experimentala s-a demonstrat ca exista o stransa corelatia intre tendinta de afiliere, care determina cresterea sanselor de a obtine sprijin si informatii adecvate, si incertitudinile unor situatii pe care le traversam. In concluzie, observatiile si cercetarile concrete conduc la ideea ca informatia este o puternica sursa si totodata stimulent al atractiei interpersonale, uneori exercitand o adevarata fascinatie asupra persoanelor cu o anumita structura motivationala.

Pentru a evidentia rolul "informatiei virtuale" in stimularea atractiilor interpersonale s-a desfasurat urmatorul experiment (D. Cristea, 1992). In cadrul unui grup de persoane care nu se cunosteau anterior, fiecare participant a avut acces la o apreciere considerata obiectiva a potentialului informational al participantilor, pentru domeniile considerate de interes general. Au fost sugerate trei nivele de informare: foarte bine informat, informat la modul general, neinfornat. Dupa un numar de cinci intalniri de cate 10 minute , in care discutiile au avut un caracter general, fiecare participant a fost solicitat sa indice in ordinea preferintei un numar de trei persoane cu care ar dori sa lucreze in continuare, in cadrul unui grup mai restrans. Rezultatele au fost deosebit de semnificative: desi nu a fost probata competenta informationala a participantilor, 67% dintre preferintele interpersonale au fost formulate in concordanta cu asa-numitul 'potential virtual de informare'. Dintre subiectii care aveau interese deosebite pentru un anumit domeniu, numai 6% au optat pentru persoane neinformate in domeniul respectiv. In toate situatiile studiate, informatia era perceputa ca sansa pentru reusita personala si suport psihologic in situatiile ambigui, generatoare de angoasa. Si alte observatii pe aceasta tema au condus la aceeasi concluzie: rolul deosebit al informatiei, reale sau virtuale, in initierea si stimularea relatiilor interpersonale.

Valorizarea prin relatie. Dupa cum s-a aratat in mai multe randuri, trebuintele legate de consideratie si recunoasterea sociala ocupa un loc deosebit in structura motivationala a persoanei, acestea conditionand in mare masura comportamentele interpersonale. In consecinta, orice relatie interpersonala care poseda capacitatea de a satisface aceste trebuinte fundamentale va fi cautata si cultivata cu asiduitate. Numeroase cercetari atesta rolul considerabil pe care consideratia pozitiva il are in structurarea atractiilor si relatiilor interpersonale (Becker, 1968; Aronson, 1969, Bleda, 1974 ; Jones, Gergen si Davis, 1982 s.a.). Concluziile acestor cercetari pot fi sintetizate astfel:

Toate persoanele au nevoie de aprecierea, recunoasterea si consideratia celor din jur, desi intensitatea acestor trebuinte poate varia sensibil de la un subiect la altul: de la simpla placere resimtita cand acest fapt se produce, pana la o dependenta majora de consideratia pozitiva, fapt care marcheaza de cele mai multe ori trasaturi accentuate sau disfunctionale ale personalitatii celui in cauza. Consideratia si aprecierea celor din jur creeaza un sentiment de liniste, incredere in sine si fericire, iar lipsa de recunoastere si consideratie genereaza un puternic sentiment de frustrare, insecuritate sau insatisfactie fata de propria persoana si fata de cei din jur.

In consecinta, exista tendinta generala de a cauta persoana, relatia sau anturajul prin care se poate obtine recunoastere si consideratie, evitand implicit situatiile in care aceste trebuinte nu sunt satisfacute.

Consideratia pozitiva poate imbraca forme foarte diferite, incepand de la un zambet, gest sau salut calduros, pana la daruri, laude si recompense publice.

La aceeasi persoana, sensibilitatea fata de consideratia celor din jur variaza in functie de situatie: dupa un esec, sau intr-o imprejurare incerta, nevoia de sustinere psihologica prin intermediul consideratiei pozitive este cu mult mai mare decat atunci cand se inregistreaza succese sau exista motive reale pentru cresterea stimei fata de sine; de asemenea, varsta poate sa joace un anumit rol in aceasta conditionare.

Nevoia oamenilor de recunoastere si consideratie poate fi folosita uneori ca un instrument de manipulare deosebit de eficient. Recurgandu-se la tehnici rafinate de flatare, sau chiar la elogiile cele mai grosiere, se poate crea o dependenta periculoasa a unei persoane fala de o alta. Cu cat persoana este mai sus plasata in ierarhia sociala, cu atat riscul folosirii acestor metode de insinuare sociala este mai mare, dereglandu-se astfel mecanismele firesti ale promovarii competentelor reale si perturband sistemul relatiilor din cadrul unor grupuri sau organizatii sociale. Insa, cand elogiile sunt banuite ca nesincere sau interesate, exista posibilitatea respingerii acestora; cu cat o persoana detine o pozitie mi importanta, cu atat nesiguranta sa privind sinceritatea celor din jur este mai mare, ceea ce poate genera un sentiment de suspiciune si insingurare. Din pacate, acest fapt nu se intampla si atunci cand nevoia de consideratie este atat de puternica incat se ignora aceste riscuri.

Profunzimea relatiilor afective. Afectivitatea reprezinta unul dintre principalii lianti ai vietii sociale, iar in plan individual constituie elementul de fond al tuturor proceselor si activitatilor psihice. Nevoia de afectiune reprezinta unul dintre cei mai importanti factori motivationali, de care depinde in mare masura dinamica activitatii individuale si de grup, datorita functiei sociogenetice pe care o indeplineste.

Ca o consecinta directa a acestui fapt, caracteristicile campului socioafectiv individual si de grup pot fi considerate indicatorii cu cea mai mare relevanta diagnostica si prognostica asupra dinamica proceselor si activitatilor desfasurate in diferitele planuri ale existentei sociale. In acest scop pot fi utilizati urmatorii indicatori principali: a) extensiunea campului relational socioafectiv (in spatiu si timp); b) densitatea relatiilor active la un moment dat; c) profunzimea si durata relatiilor active; rezistenta la factorii cu caracter destructurant s.a.

Profunzimea reprezinta unul dintre aspectele esentiale ale unei relatii afective, in masura in care reflecta atat importanta ei pentru persoanele implicate, cat si capacitatea de a marca multe alte aspecte ale vietii sociale in cadrul grupurilor sau organizatiilor. Profunzimea unei relatii este data de intensitatea trairilor emotionale ale partenerilor, intimitatea raporturilor dintre ei, precum si sprijinul pe care si-1 acorda reciproc. Din acest punct de vedere, relatiile afective pot fi superficiale, apropiate si profunde, cu diferentieri care tin de dinamica starilor de profunzime de-a lungul istoriei lor: unele relatii se pot mentine la un nivel superficial, pe cand altele evolueaza pana la cel mai inalt grad de profunzime, afectand intreaga existenta a persoanelor implicate. Schimbarile de profunzime se pot intalni la poate categoriile de relatii afective, incepand cu cele de rudenie si terminand cu relatii heterosexuale, din cadrul unui cuplu marital - de exemplu.

Aprofundarea unei relatii afective presupune aparitia unor elemente contradictorii: pe langa deschiderea de sine, dezvoltarea unor interactiuni mai numeroase, sprijinul material si afectiv, comunicarea empatica s.a., apare o presiune din ce in ce mai mare spre exclusivism relational, uniformitate si critici mai accentuate. Intimitatea unei relatii implica si aparitia unor elemente tensionale care nu se puteau manifesta in relatiile mai putin profunde, deoarece acolo se mentin inca destul de accentuate granitele dintre "eu" si "tu", iar legaturile nu sunt atat de consolidate incat sa reziste unor limitari si critici privind persoana celuilalt partener.

Pentru fiecare nivel de profunzime actioneaza factori specifici, care pot fi de natura psihoindividuala, psihosociala sau socioculturala.

Exista o gradualitate in aprofundarea unei relatii, care daca nu este respectata poate duce la blocarea acesteia; astfel, daca deschiderea de sine este mult prea rapida, fara pastrarea unei anumite "zone de mister", sau daca atitudinile critice sau exclusiviste se manifesta inca din faza de cristalizare a relatiei, aceasta risca sa esueze. De asemenea, trebuie subliniat faptul ca exista norme ale intimitatii in cadrul diferitelor genuri de relatii (vecinatate, rudenie, prietenie, dragoste), norme care sunt specifice diferitelor tipuri de culturi sau grupuri sociale, si a caror ignorare mineaza cursul apropierii afective, atragand totodata respingerea sau oprobriul public.

In virtutea acestor aspecte normative, persoana implicata intr-o relatie de un anumit tip si profunzime stie destul de exact la ce trebuie sa se astepte din partea partenerului sau, dupa cum stie la fel de bine ce ii este sau nu permis in propriul comportament. Respectarea regulilor de permisivitate relationala este una dintre cele mai importante dimensiuni functionale ale unui cuplu, fiind cea care asigura stabilitatea si armonia unei legaturi afective. Unele dintre regulile de permisivitate sunt adoptate prin consens, insa pe fondul general creat de cadrul normativ sociocultural sau de grup. Normele de intimitate au pe langa un pronuntat caracter cultural si un caracter istoric, ele suportand schimbari sensibile de la o epoca istorica la alta. A se vedea in acest sens normele privind relatiile de prietenie, intimitatea sexuala sau raporturile dintre soti in cadrul diferitelor spatii culturale si in diferite momente istorice.

In cadrul unui experiment desfasurat de Levinger si Rends (1979), s-a avut in vedere problema permisivitatii , sub forma probabilitalii ca in cadrul unui anumit tip de relatie (intalnire ocazionala, prietenie, relatie intima, casatorie) sa apara un anumit gen de comportament: activitate in comun (iesiri impreuna, jocuri, munca comuna); contact fizic (a se tine de mana, gesturi tandre, contact sexual); deschidere de sine (confidente, sentimente, manifeste); lauda (consideratie pozitiva, aprobare, sustinere); critica (dezacord, iritare, delimitare); acord normativ (acceptarea opiniilor partenerului asupra altor persoane sau situatii, folosirea unor obiecte in comun fara acord prealabil, actiuni consensuale).

Daca se reprezinta intr-un grafic, se observa o corelatie ridicata intre gradul de intimitate si deschiderea de sine, manifestarea consideratiei pozitive si acordului normativ; insa, totodata, creste probabilitatea manifestarii unei atitudini critice, ca o expresie a presiunii spre uniformitate relationala si atitudinala, care se manifesta pe fondul aparitiei unei comunitati intersubiective, in care "eu" si "tu" sunt inlocuite cu "noi". In acest sens, casatoria ofera cea mai mare angajare intersubiectiva, precum si cea mai variata gama de comportamente interpersonale, atat cu conotatii pozitive cat si negative, conflictuale.

Relatiile afective pozitive, mai ales cele profunde (prietenia si dragostea), au un rol considerabil in structurarea vietii sociale si in asigurarea echilibrului psihoindividual, pe fondul unui sentiment de implinire sociala si fericire individuala. Desi intre sentimentele de prietenie si dragoste exista multe similitudini, manifestandu-se tendinta de diferentiere numai pe criteriile legate de intensitate si sexul persoanelor implicate, mai multi cercetatori au adus argumente privind si o distinctie calitativa dintre acestea (Rubin, Rands s.a.).

Prietenia se poate dezvolta intre persoane indiferent de sex, in principal pe baza unei atractii determinata de optiuni, interese, preferinte si preocupari comune. "Acordul felului de a gandi naste prietenia", afirma Democrit, ceea ce sugereaza importanta sentimentului de convergenta ideatica si valorizare reciproca prin relatie. Consideratia reciproca, sprijinul si egalitatea sunt atributele esentiale ale unei relatii de prietenie, fiecare dintre acestea avand efecte psihologice importante. Astfel, consideratia genereaza sentimentul confirmarii si valorizarii sociale, contribuind la cresterea increderii in sine. In ceea ce priveste sprijinul real sau potential, se constata ca persoanele care au un cerc larg de prieteni se sunt mai putin vulnerabile si sunt mai rezistente la stres si la presiunile mediului social. Constatare facuta si de Epicur, care afirma ca prietenia este cea mai buna garantie de securitate in conditia noastra precara. Egalitatea, considerata de Aristotel sufletul prieteniei, mareste increderea in sine, accentuand sentimentul propriei valori confirmata prin celalalt.

Normele culturale ale intimitatii fixeaza si in cazul prieteniei cadrele generale de desfasurare, cu diferente dupa criteriul varstei, sexului si statutului social. Unele cercetari evidentiaza faptul ca in ceea ce priveste sexul, normele obisnuite sunt mai favorabile femeilor decat barbatilor. Pe plan emotional femeile traiesc relatii mai intense in relatiile cu alte femei decat barbatii cu alti barbati; comunicarea este mai libera si mai deschisa, semnele de tandrete mai putin cenzurate, iar durata relatiilor mai mare. Femeile se tolereaza afectuos intr-o mai mare masura, fiind mai dispuse la activitati comune. Din toate aceste puncte de vedere optiunile barbatilor sunt mai limitate, ceea ce ar putea sugera o viata emotionala mai restrictiva pentru acestia. De aici si o posibila consecinta, avansata de unii cercetatori: o mai mare vulnerabilitate emotionala a barbatilor, cu efecte chiar in plan somatic; se stie ca acestia sunt mai sensibili la stres, au un mai mare coeficient de risc la imbolnaviri, iar durata medie de viata este mai scurta decat a femeilor (cu aproximativ 8-10 ani). Insa, dincolo de aceste ipoteze insuficient sustinute experimental, exista o stransa legatura intre caracteristicile relatiilor afective ale unei persoane si performantele profesionale si sociale ale acesteia.

Dragostea este o relatie afectiva profunda, in general cu caracter heterosexual, traita la cele mai inalte cote de implicare emotionala si existentiala, avand de regula conotatii erotice explicite sau implicite. La limita, dragostea poate imbraca forma pasiunii, ca modalitate ardenta de traire "prin si pentru cineva", cu o focalizare motivationala extrema si cu un consum emotional considerabil; in acest caz, componenta sexuala intervine nemijlocit, dorintele de daruire si posedare atingand uneori intensitati devastatoare, asa cum frecvent intalnim in literatura, ca si in viata.

Dragostea poate fi caracterizata prin urmatoarele trasaturi psihosociale definitorii: a) dependenta afectiva; b) exclusivitate relationala; c) intrajutorare neconditionata; d) identificare reciproca; e) "trairea prin celalalt'. Prin toate aceasta se obtine o simbioza emotionala si motivationala profunda, care uneori sugereaza un gen de comuniune mistica intre doua persoane, pe fondul unui proces de modelare reciproca si comunicare ilimitata. In functie de profunzimea relatiei, acesti indicatori pot avea valori diferentiate de la caz la caz, in functie de caracteristicile personale ale partenerilor, modelele culturale care structureaza relatia si contextul situational in care aceasta se desfasoara.

Intr-un plan superior de analiza, se constata o stransa legatura intre capacitatea si experienta de a iubi si realizarea de sine. Astfel, Saint-Arnaud sustine ca iubirea traita sub toate formele ei potenteaza si imbogateste viata spirituala a persoanei, ii mareste increderea in sine si asigura cel mai bun suport energetic pentru realizarea de sine.

Dinamica relatiilor afective profunde. Avand in vedere multitudinea factorilor care intervin in structurarea relatiilor socioafective, nasterea si evolutia acestora pot imbraca nenumarate forme. In primul rand trebuie remarcat faptul ca indiferent de modul cum s-a format, de profunzimea sau de directia pe care a evoluat, o relatie afectiva implica o dinamica implacabila. Niciodata sentimentele care au reprezentat liantul unei legaturi nu pot ramane la acelasi nivel de intensitate si la aceeasi forma de manifestare. Cu trecerea timpului, sentimentele devin mai temperate, involueaza prin uzura ori saturatie, sau isi gasesc noi forme de manifestare, uneori pe o directie complementara; de exemplu, dragostea pasionala care , in timp, devine prietenie sau dependenta habituala. In forme involutive extreme, dezintegrarea sentimentelor este totala sau chiar se metamorfozeaza in opusul lor, generand adevarate drame existentiale.

In general, putem considera ca dinamica relatiilor profunde implica cateva etape principale, fiecare situatie particulara putand fi descrisa prin particularitatile si profilurile acestora:

(a)        Formarea relatiei, cuprinzand cel mai adesea mai multe faze:

contactul interpersonal, implicand in principal dimensiunea cognitiva a perceptiei interpersonale;

socul emotional al intalnirii, care poate imbraca uneori si forma spectaculara a "loviturii de trasnet";

cristalizarea sentimentelor, realizata si prin transfigurarea si idealizarea persoanei-obiect;

consolidarea relatiei, prin aparitia reciprocitatii si stabilirea criteriilor si regulilor de schimb.

(b)       Desfasurarea matura, care presupune includerea relatiei nou formate ca o constanta in viata personala si sociala a partenerilor, pe fondul unei anumite stabilitati si maturitati in manifestarile afective reciproce, dar si al realizarii unei echitati in schimburile interpersonale. Desfasurarea la un inalt nivel de stabilitate si calitate a relatiilor afective profunde constituie un puternic factor de structurare si fortificare a vietii personale si de grup; nivelul de insertie sau dezinsertie sociala este direct exprimat de densitatea relatiilor afective consolidate si profunzimea acestora.

(c)        Metamorfozarea, involutia sau destructurarea relatiei, in urma consumarii potentialului energetic, al schimbarilor atitudinale si comportamentale intervenite si disfunctionalitatilor aparute pe poate dimensiunile interactiunii partenerilor (sub aspect cognitiv-ideatic, motivational, afectiv, axiologic, sexual, de echivalenta si echitate a schimburilor s.a.). Involutia unei relatii afective profunde este legata de o serie de factori, dintre care amintim: decristalizarea, satietatea si suprasolicitarea afectiva, uzura prin monotonizare si automatizare s.a. Un studiu efectuat pe cateva sute de cupluri a aratat ca majoritatea esecurilor au aparut datorita plictiselii, dorintei de independenta, dezvoltarii unor interese divergente si existentei unor nevoi sexuale conflictuale (Hil1, Rubin si Peplau - 1976).

(d)       Adaptarea post-relalionala, care presupune un proces de reconfigurare a vietii afective si sociale a persoanei implicata intr-o relatia care a involuat, ori s-a destramat. Disparitia unei relatii afective profunde lasa in urma ei sentirnentul unui gol, cu efecte sensibile asupra echilibrului emotional si performantelor sociale ale subiectului cel mai puternic implicat. Acumularea unor asemenea socuri emotionale provoaca deseori mutatii majore in viata psihica si sociala a unei persoane, cu efecte negative.. In cazul aparitiei unui 'sindrom al singuratatii' se recomanda o asistenta psihologica calificata, aceasta fiind cea mai sigura cale de a evita unele efecte negative drastice.

Evolutia relatiilor profunde din cadru unui cuplu casatorit prezinta un interes cu totul deosebit. Stabilitatea si armonia unei asemenea relatii determina importante consecinte in plan individual si social, afectand nu numai persoanele in cauza, dar si copiii, rudele apropiate si chiar grupurile din care acestea fac poarte (cele profesionale, in primul rand). Efectele destramarii unei familii, ca urmare a degradarii legaturilor afective dintre soti, sunt numeroase si profunde:

La nivelul partenerilor. Indiferent de gradul de responsabilitate in producerea rupturii, persoanele despartite sunt profund marcate emotional, ceea ce le afecteaza echilibrul psihic, performantele profesionale si sociale, capacitatea de rezistenta la stres, avand uneori si efecte somatice notabile, precum scaderea rezistentei la imbolnavire s.a. Ca urmare a conjugarii acestor efecte se poate vorbi de un 'sindrom al despartirii', cu un specific psihosocial diferentiat in functie de o serie de factori: tipul general de societate (agrara sau industriala); cultura si religie; mediul social (urban sau rural); durata relatiei; statutul social al partenerilor; existenta copiilor s.a.

La nivelul copiilor. In functie de varsta copiilor in momentul despartirii parintilor, efectele pot fi deosebit de drastice, incepand cu fractionarea si fragilizarea vietii lor afective, si mergand pana la tulburari de personalitate care ii predispun la comportamente deviante sau chiar patologice. Unele studii pe aceasta tema evidentiaza ca in proportie de 65 %, copiii care au suferit socul provocat de despartirea parintilor manifesta unele tulburari de personalitate si comportamente inadecvate. Alte date sunt si mai relevante: peste 75 % dintre copiii si tinerii delincventi provin din cadrul unor familii destramate.

La nivel social. Existenta unui procent ridicat de familii despartite genereaza efecte sociale notabile, incepand cu cele legate de educatia si integrarea copiilor in viata sociala, climatul din cadrul organizatiilor si institutiilor, si terminand cu problemele legate de spatiu si mobilitatea locativa.

Ca o consecinta a celor aratate mai sus, mentinerea calitatii relatiilor afective in cadrul unui cuplu casatorit constituie un puternic imperativ psihosocial. Pentru atingerea acestui scop sunt necesare eforturi conjugate atat din partea unor institutii specializate in asistenta psihologica, cat si din partea partenerilor si anturajului lor. Efortul privind mentinerea unor relatii pozitive si functionale intre parteneri trebuie sa fie orientat pe urmatoarele directii:

a)          Comunicarea interpersonala. Este unui dintre factorii esentiale care asigura buna desfasurare a unei relatii afective, in toatele etapele dezvoltarii sale. Cercetarile arata o stransa corelatie (cca. + 0,65) intre capacitatea de comunicare si satisfactiile obtinute de parteneri in cadrul unei relatii. Sinceritatea, deschiderea si spontaneitatea comunicarii sunt atuuri deosebite in asigurarea unei relatii pozitive si de lunga durata. Studiile de caz efectuate asupra cuplurilor aflate in criza au aratat ca intr-o proportie considerabila (eca. 8S %) acestea sufera de o lipsa de comunicare.

b)          Egalitatea in luarea deciziilor. Nevoia de consideratie si recunoastere reprezinta factori motivationali importanti care se cer satisfacuti in cadrul unei relatii de cuplu. Participarea in aceeasi masura la luarea deciziilor constituie un semn de respect si consideratie reciproca, fapt ce asigura un climat pozitiv in cadrul oricarei relatii. Studiile pe familiile din S.U.A. au evidentiat ca cele mai fericite casatorii erau cele in care puterea de decizie era impartita in mod egal intre soti, asimetriile puternice ducand frecvent la conflicte si rupturi.

c)          Eclzitatea in cadrul schimburilor. Cele mai multe cupluri sufera din cauza nerespectarii criteriilor de valoare, materialitate si particularitate a resurselor schimbate intre cei doi parteneri. Sentimentul de inechitate este cel care fragilizeaza in cea mai mare masura o relatie afectiva, oricat ar fi fost de puternica in faza initiala.

d)          Tipul de motivatie care sustine relatia. Operand cu distinctia propusa de Ryan si Deci (1985) intre motivatia extrinseca si cea intrinseca, s-a constatat o stransa corelatie intre stilul motivational si satisfactia de cuplu (Blais, Sabourin, Boucher si Vallerand - 1990). Astfel, cu cat partenerii sunt mai puternic motivati intrinsec, cu atat comportamentele interpersonale pozitive prevaleaza: nivelul de consens, coeziunea, comunicarea libera, afectiunea reciproca si satisfactia obtinuta din relatie sunt net superioare in cadrul cuplurilor motivate intrinsec, in raport cu cele motivate extrinsec. Aceleasi studii evidentiaza rolul preponderent al femeii in mentinerea si dezvoltarea calitatii in relatiile de cuplu.

e)          Compatibilitatea motivationala. Evitarea aparitiei unor conflicte motivationale este cea mai sigura calc de mentinere a calitatii unei relatii afective. Dezvoltarea unor factori motivationali divergenti constituie preludiul destramarii oricarei relatii, coeficientul de prognoza fiind de cca. 60 - 65% (D. Cristea, 1985).

f)           Respectul interpersonal. Indiferent de gradul de intimitate, trebuie sa se evite familiaritatea si lipsa de respect fata de partener. Este una dintre cele mai grave greseli in cadru unui cuplu, pasibila de distrugerea calitatii relatiei, pe care o arunca in derizoriu si trivial.

Singuratatea ca fenomen psihosocial. Dupa cum s-a demonstrat in mai multe randuri, sociabilitatea este o trasatura esentiala a fiintei umane, nevoia de relationare constituind un factor important in structura motivationala a individului. In acest context, singuratatea apare ca un fenomen psihosocial negativ, disfunctional atat in plan individual cat si social (36; 81).

Prin singuratate se intelege acea stare psihosociala in care cercul de relatii al unei persoane este mai mic sau mai putin satisfacator decat isi doreste. In functie de natura sentimentelor care insotesc starea de singuratate, se poate face distinctia intre izolarea emotionala si izolarea sociala. In primul caz, insatisfactia este generata de lipsa unei relatii emotionale profunde, care sa raspunda nevoilor de afectiune si comunicare ale persoanei; in al doilea caz, insatisfactia este rezultatul lipsei unui cerc de relatii care sa ofere cadrul valorizarii sociale a persoanei si din partea caruia sa poata obtine recunoasterea si sprijinul social necesar intr-o anumita perioada a vietii.

Definita in acest fel, starea de singuratate implica mai multe aspecte fenomenale si de analiza:

natura si gradul de activare a unor vectori motivationali, prin care se releva trebuintele si interesele specifce unui anumit subiect de a dezvolta relatii interpersonale de natura afectiva, co-actionala, de comunicare, de coabitare sau influenta;

masura in care mediul social imediat raspunde acestor nevoi personale;

modalitatea subiectiva in care este traita starea de singuratate, legata de nerealizarea aspiratiilor si asteptarilor relationale ale subiectului;

contextul psihoindividual si psihosocial in care apare starea de izolare sau de singuratate;

efectele pe care starea de singuratate le genereaza in plan individual, grupal si institutional.

Interactiunea dintre factori mentionati face ca starea de singuratate sa fie resimtita in mod diferit de la persoana la persoana, desi caracteristicile situatiei sociale pot fi aceleasi. Te poti simti singur in mijlocul unei multimi, dupa cum o singura relatie profunda poate genera un sentiment de satisfactie sociala pe care altii nu o obtin nici atunci cand au numeroase relatii superficiale. De asemenea, efectele in plan subiectiv ale starii de singuratate sunt foarte diferite, pragul de toleranta la izolare fiind un indicator important privind nevoia de insertie si de participare la viata sociala.

In acest context, este necesar sa distingem intre starea de singuratate si cea de insingurare. Acestea sunt calitativ diferite, sursa lor psihologica fiind alta, dupa cum si consecintele psihosociale difera. Singuratatea exprima in primul cand o situatie sociala, pe cand insingurarea o stare psihologica.

Singuratatea este generata preponderent de factori externi si contextuali, care pot afecta pe oricine intr-un anumit moment al vietii, pe cand insingurarea este rezultatul alterarii sau diminuarii capacitatilor afective, de comunicare si relationale ale subiectului, ceea ce face ca acesta sa nu mai poata mentine sau construi noi punti de legatura cu lumea exterioara si cu cei din jur.

Singuratatea poate fi provocata de factori conjucturali, precum restrangerea sferei relatiilor interpersonale, ca urmare a pensionarii, a pierderii partenerului de viata sau schimbarilor rezidentiale repetate, fara ca acest fapt sa duca la insingurarea persoanei in cauza, daca aceasta gaseste resursele sufletesti de compensare intr-o anumita forma a ceea ce a pierdut. Insingurarea este -intr-un fel- o boala a sufletului, avand cauze mai profunde de ordin psihologic si psihosocial, dupa cum si efectele sunt de regula mult mai drastice, putand conduce -la limita- spre o reala stare de autism afectiv si existential.

Insa, trebuie remarcat ca intre cele doua stari pot exista raporturi de conditionare reciproca; starea de singuratate provocata de pierderea unei persoane apropiate poate duce in anumite conditii la insingurare, dupa cum aceasta odata produsa, pe baza altor determinatii, conduce aproape totdeauna la o stare accentuata de singuratate, prin ruperea legaturilor cu cei din jur, desi nimic de ordin exterior nu impunea acest lucru.

Cauzele singuratatii. Factorii care genereaza starea de singuratate pot fi identificati atat in plan sociocultural, cat si psihosocial sau psihoindividual. Fragilitatea sentimentelor si relatiilor interpersonale, pe de o parte, caracteristicile societatii moderne hipertehnologizate si informatizate, pe de alta parte, pe fondul lipsei unor proiecte sociale coerente de asistenta sociala si psihologica pentru multiplele situatii generatoare de singuratate - iata coordonatele generale ale acestui fenomen psihosocial care a luat o amploare ingrijoratoare in toate straturile societatii contemporane.

Schimbarea modelului cultural si structurii familiei moderne este de natura sa creeze premisele aparitiei singuratatii celor mai in varsta. Familia restransa, asa cum se configureaza tot mai mult in societatile industriale si post industriale, nu mai are capacitatea de a mentine relatiile firesti dintre diferitele generatii (bunici, parinti, copii, nepoti), ceea ce restrange dramatic cercul relatiilor afective, de comunicare si coabitare, in raport cu familia traditionala.

Somajul este o alta cauza majora a restrangerii cercului relational, ceea ce - pe fondul sentimentului de inutilitate si insignifianta pe care il genereaza conduce la aparitia sindromului singuratatii si al ratarii.

Pensionarea produce aceleasi efecte, pe fondul agravant al degradarii progresive a sanatatii si a eventualei pierderi a partenerului de viata sau a cunostintelor de generatie.

Caracteristicile societatii informatizate, sintetizate de A. Toffler sub conceptul de tranzienta ; tranzienta institutionala si organizationala, ocupationala si rezidentiala si - mai ales - cea relationala, diminueaza considerabil posibilitatea formarii si mentinerii unor legaturi interpersonale stabile si profunde.

Terapia singuratatii. Eliminarea sau diminuarea sentimentului de singuratate se poate obtine prin unele actiuni sistematice de asistenta psihoindividuala sau psihosociala. Dintre acestea amintim:

facilitarea realizarii de noi relatii de catre cei aflati in dificultate, prin organizarea de cercuri, antrenarea in diferite activitati sociale, antrenarea in forme specifice de activitate sportiva etc;

crearea de relatii afective substitutive (cu animale domestice, de exemplu);

determinarea scaderii dorintei de relatii sociale, prin cultivarea unor activitati atractive pentru petrecerea timpului liber (hobby); mai recent, Internetul poate constitui o modalitate foarte eficienta de formare a unui sistem relational foarte extins, cu efecte benefice atat in plan individual cat si social, intrucat ofera o noua forma de relationare interumana.

dezvoltarea unei culturi institutionalizate privind statutul si modul de viata specific generatiei a treia; experienta profesionala si de viata a oamenilor apartinand acestei categorii de varsta trebuie valorificata social, prin gasirea unor noi forme de activitate in care acestia pot fi antrenati.

Cercetarile de sociologie si psihologie sociala arata faptul ca singuratatea poate fi considerata in primul rand ca o boala sociala. Universul artificial si impersonal al marilor orase, instrumentalizarea excesiva a relatiilor umane, saracirea vietii spirituale a oamenilor datorita imperativelor noilor modele de eficienta care domina societatea moderna - sunt numai cateva dintre cauzele acestei maladii in plina extensiune.

In societatile mai putin dezvoltate, considerentele strict economice constituie cauza principala a fenomenului. Saracia si gravele inegalitati economice sunt stari sociale profund nocive, care altereaza mecanismul firesc de constituire a relatiilor umane, provocand forme accentuate de instrainare psihosociala. Saracia umileste, degradeaza moral si spiritual, reduce drastic sferele potentiale de relationare sociala, micsoreaza speranta de viata - rezultand astfel o deteriorare in profunzime a vietii sociale si individuale.

Comunicarea interpersonala

Desfasurarea oricarei activitati sau relatii sociale impune cu necesitate un element functional de fond, si anume comunicarea. In sensul cel mai general, prin comunicare .se intelege procesul de transmisie si receptie de informatie intre doua unitati ale unui sistem, capabile .sa decodifice semnificatia mesajului. In cadrul teoriei matematice a informatiei, notiunea de informatie (I) este strans legata de cea de entropie (H), care desemneaza gradul de nedeterminate a unui sistem; Informatia odata asimilata de sistem ii reduce gradul de nedeterminare; cu alte cuvinte, informatia apare ca entropia cu semn schimbat: I = - H. In cazul sistemelor sociale, comunicarea se poate realiza intre persoane, grupuri, organizatii sau institutii, la fiecare nivel existand anumite particularitati calitative si de forma, ceea ce impune o tratare teoretica diferentiata, in functie de nivelele structurale mai sus mentionate. In cele ce urmeaza vom trata comunicarea ca relatie si proces interpersonal.

Definirea si caracterizarea relatiilor de comunicare. Analiza relatiilor de comunicare interpersonala evidentiaza faptul ca acestea sunt -in primul rand- interactiuni psihologice desfasurate pe fondul unui schimb de mesaje care mediaza si conditioneaza raporturile umane. Capacitatea de comunicare a fiintei umane depinde in mod esential de existenta functiei semiotice prin care se realizeaza saltul de la real la posibil: obiectele si actiunile reale sunt substituite cu sisteme de semnale, semne si simboluri, care permit o infinita combinatorica mentala, desprinsa de toate restrictiile impuse de caracterul material al realitatii obiective. Functia semiotica este nemijlocit legata de existenta limbii, respectiv limabajelor, considerate ca instrumente intelectuale prin care informatia se codifica sub forma de mesaje.

Complexitatea activitatii de comunicare impune folosirea unor conceptii teoretice complementare, capabile sa evidentieze multiplele dimensiuni ale acestui proces: dimensiunea informationala, praxiologica, psihologica, sociologica, culturala ; formala sau informala etc.

(a)        Teoriile informationale abordeaza comunicarea interpersonala din perspectiva ciberneticii si teoriei generale a sistemelor. Din aceasta perspectiva, comunicarea este inteleasa ca un proces bilateral de transmitere si receptie de informatie, in care sunt implicate patru componente principale:

(b)       (11 emitatorul, care codifica informatia pe care doreste sa o transmita sub forma unui mesaj;

receptorul, cel care primeste mesajul si il decodifica;

limbajul, constand dintr-un sistem de semne impreuna cu regulile de combinare si utilizare a acestora;

canalul de informatie, adica sistemul prin care circula mesajele.

Fiecare dintre aceste componente poate fi caracterizat printr-o serie de parametru functionale vizand: capacitatea de stocare si prelucrare a informatiei, viteza de transmisie si receptionare a mesajului, flexibilitatea si adecvarea limbajelor folosite, perturbatiile introduse, fiabilitatea retelei de comunicare etc.

Pornind de la acest model general, studiul unui proces de comunicatie implica identificarea emitatorilor si receptorilor, determinarea naturii canalului de comunicatie utilizat si relevarea caracteristicilor limbajului folosit pentru codificarea informatiei. Din analiza acestor elemente rezulta ca pentru realizarea unei comunicari eficiente se impun cateva reguli de baza:

existenta unor coduri comune ale emitatorului si receptorului, implicand atat repertoriul de semne, cat si regulile de Codificare a informatiei sub forma de mesaje;

mesajul trebuie sa fie expresia unei noutati informationale pentru receptor, astfel incat asimilarea acesteia sa conduca la reducerea gradului de nedeterminare pentru o anumita situatie problematica;

costurile comunicarii sa fie cat mai reduse, fara ca acest lucru sa afecteze acuratetea procesului de transmitere si receptionare a informatiei (pentru aceasta se poate stabili un coeficient optim de redundanta a mesajului, in conditiile utilizarii unui anumit tip de limbaj, adecvat situatiei concrete);

sistemului de comunicatie trebuie sa i se asigure un cat mai inalt grad de rezistenta la perturbatii, astfel incat sa rezulte o inalta fidelitate a informatiei vehiculata in sistem.

Dupa cum se poate observa, teoria generala a informatiei pune accentul pe aspectele formale ale procesului de comunicare si pe modalitatile logice de structurare a mesajelor, fara a acorda o importanta similara semnificatiei acestora si mecanismelor psihologice implicate in desfasurarea procesului. Desi o asemenea perspectiva de abordare se dovedeste utila in unele imprejurari, este necesar ca ea sa fie dublata de o analiza psihosociala a comunicarii.

(b) Teoriile constructiviste pun accentul asupra proceselor psihice prin care informatia structureaza sau modifica sistemul de reprezentari ale subiectului, intervenind direct in activitatea de construire a realitatii sociale. Dro aceasta perspectiva, comunicarea este inteleasa ca un proces de co-elahorare a realitatii, in care locutorii isi ajusteaza reciproc sistemele de reprezentari despre un anumit sector al realitatii, constituind astfel chiar obiectul comunicarii interpersonale. Legatura dintre reprezentarile sociale si comunicare este atat de stransa incat, dupa cum remarca Moscovici, in absenta comunicarii, posibilitatea aparitiei si vehicularii reprezentarilor ar fi practic imposibila, reprezentarea constituind cea mai importanta componenta psihologica a informatiei.

Conceptele principale cu care se opereaza sunt cele de contract comunicativ, situatie potential comunicativa, intra- si interlocutori, interlocutiune, ruptura, validare / nonvalidare a mesajului, influenta prin comunicare s.a. (152; 157, 179).

In acest context teoretic, B. Rime evidentiaza cateva dintre cele mai importante aspecte ale procesului de comunicare:

Factorii personalizarii exprimarii. Chiar in conditiile echivalentei limbajelor si informatiilor disponibile, interlocutorii nu se vor exprima niciodata la fel, personalizarea depinzand de o variabila numita gradul de libertate a locutorului. Libertatea locutorului este conditionata de obiectivele urmarite, raporturile dintre parteneri, constrangerile normative ale situatiei, distanta fata de referent, canalul de comunicatie utilizat. Modelul activitatii de codare-decodare. In cadrul comunicarii are loc o elaborare progresiva a structurilor de semnificatii, printr-un proces continuu de traducere, constructie, resemnificare si acord al reprezentarilor interlocutorilor. Reprezentarea apare ca principalul element al schimbului informational, in care reconstructia intersubiectiva a campului de reprezentari este conditionata si de o serie de factori afectiv-emotionali, socio-culturali si contextuali, alaturi de cei logico-formali si conceptuali, evidentiati preponderent in cadrul teoriei informationale a comunicarii.

Nivelurile de elaborare discursiva a mesajelor. Comunicarea reprezinta un act creator, in masura in care locutorii isi aleg, in functie de obiectivul urmarit si particularitatile interlocutorului, repertoriul lingvistic, modalitatile de codificare verbala, nonverbala si paraverbala a informatiei, precum si formele de exprimare adecvate situatiei. Astfel, mesajele apar structurate pe mai multe niveluri semantice, permitandu-se in acest fel controlul nuantat al situatiei comunicative si ghidarea comportamentului partenerului.

(c)     Teoriile semiotice pun accentul asupra structurii si functiilor limbajelor ca instrumente esentiale ale comunicarii. In acest plan teoretic, se impun cateva distinctii conceptuale de baza.

Limba este definita ca un sistem complex de comunicare sociala, produs al evolutiei istorice si culturale a unei comunitati (grup etnic, popor sau natiune). Fiind un rezultat natural al coexistentei membrilor unei comunitati, limba acumuleaza in structura si dinamica sa intreaga experienta a generatiilor care s-au succedat in plan istoric, fiind atat consecinta cat si conditia esentiala a oricarui progres social, cultural sau tehnologic. Prin intermediul limbii se fixeaza, se prelucreaza si se transmite experienta sociala a comunitatii, sub forma de cunostinte, credinte, valori, norme si modele culturale, fiind in acelasi timp atat mijlocul esential si indispensabil socializarii si formarii noilor generatii, cat si instrumentul de comunicare interumana in contextul tuturor activitatilor sociale.

Structura limbii implica doua dimensiuni principale: 1) lexicul, care reprezinta un ansamblu de semne organizate si combinare dupa anumite reguli si avand corespondente semantice determinate cu obiectele, fenomenele sau calitatile pe care le desemneaza (totalitatea cuvintelor cuprinse in dictionarul general al unei limbi); 2) sintaxa, constituita din regulile de combinare a elementelor lexicale in procesul de folosire a limbii ca instrument de comunicare, orala sau scrisa. Lexicul impreuna cu sintaxa formeaza un cod, prin care se asigura transformarea informatiei in mesaj.

In practica raporturilor umane, limba se particularizeaza in act, dupa anumite criterii profesionale, de grup sau individuale, capatand forma limbajelor. Acestea sunt constructe psihosociale constand din sisteme naturale sau conventionale de semne, semnale sau simboluri care mijlocesc fixarea, pastrarea, prelucrarea si transmiterea informatiilor din mediul extern, precum si exprimarea starilor, intentiilor si atitudinilor subiective (38; 178). Limba ca produs sociocultural supraindividual reprezinta cadrul general al formarii limbajelor, diferentiate si particularizate in activitatile curente de comunicare si practica sociala; limbajul este un fragment al unei culturi in cadrul unei anumite structuri sociale (grup profesional, ideologic, etnic etc.). In calitate lor de forme active a limbii, limbajele poarta amprenta caracteristicilor psihosociale ale persoanelor sau grupurilor care le folosesc, fiind deosebit de transparente in raport cu natura grupurilor, profilul general al personalitatii colocutorilor, profesia, statutul social sau nivelul de instructie etc.

Analiza structurala evidentiaza trei dimensiuni principale ale limbajului : 1) dimensiunea semantica, care consta din raporturile de semnificare dintre semnele folosite (denotantul) si obiectele desemnate (denotatul); 2) dimensiunea sintactica, reprezentata de ansamblul regulilor de structurare si combinare a semnelor in cadrul procesului de transmitere a mesajelor; 3) dimensiunea pragmatica, data de normele de utilizare si interpretare a sistemului lingvistic de catre persoanele implicate in actul comunicarii.

Din perspectiva semiotica, comunicarea presupune punerea in legatura a doua "universuri semantice", functionalitatea relatiei depinzand in mod esential de compatibilitatea limbajelor utilizate de colocutori, de izomorfia relativa a universurilor lor existentiale, precum si suportul fizic utilizat.

Din punct de vedere psihologic, distinctia dintre cele trei "universuri personale mentionate mai sus se dovedeste deosebit de utila pentru relevarea factorilor care influenteaza actul comunicarii interpersonale. Universul existential este dat de continutul evenimentelor traite, direct sau indirect, constientizate sau nu la un moment dat, dar care au avut efecte in plan individual; universul semantic este format din acele evenimentele ale universului existential care au capatat o semnificatie in campul constiintei individuale; universul lingvistic este zona evenimentelor care pot constitui obiectul unor mesaje, in urma codificarii lor prin intermediul unui Limbaj natural sau artificial.

(d)       Teoria comportamentala, fundamentata de scoala de la Palo Alto, pune semnul egalitatii intre comunicare, mesaj si comportament. In aceasta viziune, in cadrul interactiunii umane orice comportament capata valoare de mesaj, transmitand implicit informatii pe cale verbala, paraverbala sau nonverbala. Comunicarea este un proces social permanent si integrativ, care inglobeaza o mare varietate de forme comportamentale: cuvantul, gestul, privirea, mimica, pantomimica s.a.. Mesajele rezultate din integrarea dinamica a tuturor componentelor mentionate capata sens numai in context relational, reprezentand simultan atat un continut informational cat si o forma de relatie, desfasurata la un anumit nivel al unei structuri sociale. Intre Comunicarea verbala si cea nonverbala exista o unitate de esenta, ponderea uneia sau alteia dintre componente putand varia apreciabil in functie de context.

(e) Teoria psihosociala asupra comunicarii integreaza dintr-o perspectiva sistemica cele mai multe dintre aspectele teoretice si experimentale prezentate mai sus. Comunicarea este una dintre dimensiunile oricarei situatii sociale, in care raporturile interpersonale implica cvasi-simultan componente afective, de influenta, co-actiune si comunicare; fiecare dintre aceste componente este influentata interactiv de celelalte componente, orice situatie sociala avand un caracter de unicitate si irepetabilitate, datorita interactiunii dinamice dintre o serie de factori psihoindividuali, de grup, organizationali, institutionali, socioculturali si contextuali.

In acest cadru teoretic, limbajul ca instrument esential de comunicare, indiferent de forma sa (verbal, paraverbal sau nonverbal), indeplineste o serie de functii psihosociale complementare:

. Functia cognitiva. Limbajul intervine nemijlocit in activitatea de cunoastere, atat in plan individual cat si in plan interpersonal si de grup. Pe de o parte, prin intermediul limbajului informatia se prelucreaza, se pastreaza, se transmite selectiv si adecvat cu situatia problematica, iar pe de alta parte asigura elaborarea in comun a unor strategii rezolutive si de cunoastere, care vor conduce la obtinerea de noi informatii ("facilitare cognitiva in context psihosocial).

Functia comunicativa. In cadrul oricarei situatii sociale, prin intermediul unui sistem de limbaje, naturale sau artificiale, se transmit si se receptioneaza continuu mesaje intre persoane, grupuri, organizatii si institutii sociale, fundamentandu-se astfel principalul mecanism al coeziunii si functionarii sistemului social. Comunicarea este principiul intemeietor al existentei oricarei structuri sociale.

Functia expresiva. Prin intermediul limbajului, mai ales a celui para- si nonverbal, se exteriorizeaza starile emotionale ale persoanelor aflate intr-o anumita situatie, realizandu-se astfel o 'semnalizare sociala' indispensabila dezvoltarii normale a raporturilor interpersonale si activitatilor de grup. Totodata, prin intermediul limbajului (in special a celui intern) starile emotionale capata un mai mare grad de structurare si constientizare, premisa importanta a dezvoltarii unor relatii interpersonale lucide si eficiente in plan social.

Functia persuasiva. Relatiile interpersonale, precum si cele de grup sau de masa presupun exercitarea implicita a unor influente mai mult sau mai putin constientizate asupra celor aflati in contact psihologic. Printr-o anumita structurare a mesajului, pe fondul utilizarii abile a diferitelor forme de limbaj verbal, paraverbal si nonverbal, se pot exercita influente asupra celor din jur, incepand de la simpla sugestie, pana la formele puternice de persuasiune care - la limita - pot capata caracteristicile unei manipulari.

. Functia reglatorie. Prin caracterul sau discursiv-analitic, limbajul este implicit si un instrument de autoreglaj comportamental. Prin limbaj se formuleaza scopuri si etape in activitate, se elaboreaza strategiile de actiune, se formuleaza criterii , se evalueaza eficienta si se impun modificari in desfasurarea actiunilor, intervenind astfel nemijlocit in structurarea conduitelor si activitatilor individuale sau de grup.

Functia axiologic-existentiala. Din perspectiva culturala, limba ofera cea mai inalta si subtila forma de valorizare existentiala a omului. Dupa cum afirma Heidegger, "o existenta ramasa necomentata nu merita a fi traita ; "comentariul fiind acela care, proiectand evenimentele intr-un orizont al valorilor spirituale, le confera o semnificatie dincolo de caracterul anodin al prezentului trait.

Deci, din perspectiva psihosociala, actul comunicarii semnifica mult mai mult decat simpla transmitere de informatie: este vorba de racordarea a doua universuri existentiale si spirituale, in care actul interpersonal capata dimensiuni sociale si culturale care il transcend. Mai mult decat atat, prin intermediul limbajului interior trairile psihologice cele mai subtile capata consistenta, forma si valoare; ulterior, trairile astfel obiectivate prin limbaj pot da continut unor relatii interpersonale si sociale, continut fara de care orice forma de comunicare umana este de neconceput.

Formele comunicarii interpersonale.Complexitatea situatiilor sociale in care Comunicarea intervine ca principala dimensiune structural-functionala releva o varietate de forme ale acesteia, care coexista si se implica reciproc. Astfel:

(a)        Dupa modul de implicare activa a interlocutorilor in actul de comunicare vom deosebi:

. Comunicare unilaterala sau univoca, avand caracterul unui monolog, in care un singur locutor ia parte activa la procesul transmiterii de mesaje, colocutorul sau avand simplul rol de receptor pasiv.

Comunicarea bilaterala sau biunivoca, caracterizata prin participarea activa a ambilor colocutori la dezvoltarea unui veritabil dialog, in care progresul cognitiv, rezolutiv sau axiologic este rezultatul direct al asimilarilor si adaptarilor reciproce dintre contributiile fiecaruia dintre participanti; in acest context, dialogul autentic semnifica construirea unui spatiu de acord psihosocial sau, dupa cum afirma Platon, "drumul impreuna spre adevar si armonie .

. Comunicarea poli-interactiva sau multivoca, desfasurata in conditiile participarii active a mai multor persoane in cadrul unei dezbateri de grup, in care fiecare persoana preia, transmite, integreaza si interpreteaza opiniile si informatiile emise de parteneri, formulandu-si la randul sau propriile opinii.

(b)     In functie de mijloacele folosite pentru codificarea si transmiterea mesajelor deosebim:

. Comunicare verbala, realizata prin intermediul limbajului, considerat in integralitatea laturilor si functiilor sale (cognitiva, comunicativa, expresiva, persuasiva, reglatorie, valorizatoare). Pe langa faptul ca limbajul este principalul mijloc de transmitere a informatiilor, prin el se realizeaza totodata autovalorizarea partenerilor, focalizarea atentiei locutorilor, structurarea si reglarea relatiei interpersonale intr-un context social dat, precum si desfasurarea unui ritual social prin care se obiectiveaza in plan cultural un eveniment particular care -altfel- nu ar avea nici o relevanta pentru colectivitate. Comunicarea verbala presupune in mod explicit utilizarea riguroasa a codurilor verbale in structurarea mesajelor (lexicul si sintaxa), in forme care sunt normate si omologate social: conversatia, discursul, proclamatia etc.

Comunicarea paraverbala se realizeaza prin intermediul unor elemente prozodice si vocale: tonalitate, intensitate, intonatie, debit, pauze, particularitati de pronuntie in raport cu unele secvente ale mesajului s.a. Componentele paraverbale augmenteaza continutul informational al mesajelor verbale, avand insa cea mai mare relevanta in planul expresivestetic al relatiilor interpersonale.

. Comunicarea nonverbala implica semnale corpo-vizuale care ofera informatii despre persoana colocutorilor si modul de participare a acestora la actul interpersonal. Aceste semnale pot fi: 1) statice (naturale, dobandite sau supraadaugate), cu referire expresa la infatisare (fizionomia, tipul morfologic, riduri, cicatrice, imbracaminte, machiaj sa.); 2) cinetice (posturi generale ale corpului, gestica, mimica, orientarea privirii); 3) senzitive (semnale olfactive, termice sau tactile, puternic implicate in relatiile intime). Nonverbalul realizeaza marcajul social si definirea contextului situatiei comunicative, oferind informatii generale despre rasa, varsta, sex, apartenenta socioculturala si socio-profesionala, nivel de instructie, stare de spirit, efectul unor mesaje primite, intentiile colocutorilor s.a.. Aceste informatii creeaza preambulul si fundalul pe care se va desfasura comunicare verbala si paraverbala, constituind totodata un feed-back foarte eficient in raport cu care se regleaza parametrii comunicarii verbale.

(c)        In raport cu finalitatea explicita sau implicata, se pot deosebi urmatoarele forme ale actului de comunicare

Comunicare de consum, realizata ca modalitate spontana de mentinere si exprimare a contactelor sociale, in lipsa unui alt obiectiv care sa focalizeze discutiile. Fara o valoare informationala nemijlocita, aceasta forma de comunicare indeplineste o functie psihosociala importanta, de mentinere si promovare a contactelor si coeziunii sociale pe un fond de relaxare, pregatind totodata dezvoltarea unor relatii interpersonale mai profunde.

Comunicarea de influenta, prin care se realizeaza schimbarea opiniilor si atitudinilor colocutorilor, in concordanta cu cele ale persoanei care controleaza relatia. Influenta verbala se poate realiza sub forma de sugestie, indicatie, ordin, dispozitie normativa sau persuasiune, efectele obtinute fiind conditionate de o serie de factori individuali si psihosociali (v. cap.4.4.).

. Comunicarea instrumentala se desfasoara in contextul unei situatii problematice, de dezbatere sau de co-actiune in care sunt implicati colocutorii, putand capata forma de informare, dezbatere, coordonare sau control interpersonal. Eficienta comunicarii instrumentale determina in cea mai mare masura performanta grupului in desfasurarea activitatilor sociale, sub poate formele lor: productive, educative, de creatie etc

. Comunicarea de sustinere psihologica poate capata diferite forme, in functie de relatiile afective dintre colocutori, incepand cu simpla aprobare sau incurajare, si terminand cu adevarate constructii demonstrative care sa justifice atitudinea adoptata.

Desfasurarea relatiilor de comunicare interpersonala presupune de regula o succesiune de registre, in care prevaleaza una sau alta dintre componentele functionale mai sus mentionate, succesiune determinata de particularitatile psihice si psihosociale ale persoanelor implicate, contextul social si problematic al intalnirii, durata relatiei, obiectivele urmarite de colocutori, normele si modelele culturale dominante etc.

Actuala informatizare masiva a proceselor de comunicare implica noi aspecte de ordin teoretic si practic, de ordin psihologic, psihosocial, politic, economic si cultural. aspecte care sunt departe de a fi fost descifrate.

In alegerea semnificatiei unor mesaje nonverbale se dovedeste foarte utila, asigurand un spor informational apreciabil in desfasurarea tuturor relatiilor sociale, de comunicare, afective sau co-actionale.

Prezentam mai jos cateva dintre elementele semnificative ale limbajului nonverbal, tinand de postura si gestica (A. Pease, 179).

Strategii de optimizare a comunicarii interpersonale.Numeroase studii experimentale evidentiaza faptul ca cele mai multe dintre conflictele si disfunctionalitatile care apar in relatiile interpersonale, de grup si organizationale se datoreaza intr-o proportie considerabila deficientelor de comunicare. Identificarea factorilor care conditioneaza desfasurarea procesului de comunicare ne permite sa elaboram si unele strategii de optimizare a acestuia, cu efecte pozitive in toate planurile existentei sociale.

In analiza procesului de comunicare interpersonala trebuie avute in vedere mai multe categorii de factori aflati in interdependenta: factori psihoindividuali, psihosociali, situalional-circumstanliali si socioculturale.

(a)       Factorii psihoindividuali se refera la capacitatile si caracteristicile cognitive, lingvistice, afective, motivationale si temperamental-earacteriale ale subiectului, cele care intervin nemijlocit in modul de structurare a continutului si formei mesajelor transmise in actul comunicarii. Capacitatea de comunicare depinde nu numai de nivelul dezvoltarii intelectuale, ci si de flexibilitatea si gradul de adecvare a limbajelor folosite, de componenta afectiva implicata subiacent in actul interpersonal, de motivatiile care sustin energeticodinamogen conduita, precum si de anumite trasaturi ale personalitatii care devin transparente in activitatea de comunicare (sociabilitatea, timiditatea, egocentrismul, complexele de inferioritate sau superioritate, tipul temperamental, stilul cognitiv si cel relational etc.).

(b) Factorii psihosociali au doua surse de origine: 1) statutul social si profesional al locutorilor, precum si caracteristicile grupurilor sau organizatiilor carora le apartin (in mod real sau virtual); 2) profilul situatiei sociale care se construieste progresiv, ca urmare a desfasurarii actului interpersonal. Deci, pe de o parte natura si caracteristicile statutului detinut de colocutori in plan profesional, economic, social sau cultural, prestigiul de care se bucura respectivul statut, functiile sale active, experienta acumulata in contextul exercitarii sale etc.; pe de alta parte, caracteristicile "constructului psihosocial care rezulta din chiar desfasurarea interactiunii interpersonale, pe un fond relational amical, competitiv sau conflictual, si care -la un moment dat- capata caracterul unui "dat obiectiv , in raport cu observatorul extern sau perceptia subiectiva a celor implicati.

(c) Factorii socioculturale tin de normele si modelele care reglementeaza raporturile interpersonale in cadrul unui anumit spatiu istoric si cultural. Acestea au nu numai o valoare normativa, la care persoanele se raporteaza preponderent constient, ci si o valoare structuranta, instituita in procesul socializarii si integrarii sociale a membrilor acelei comunitati, aspect care scapa de cele mai multe ori constiintei celor implicati. Diferentele existente la nivelul determinantilor socioculturale sunt uneori foarte mari de la o cultura la alta, in special in ceea ce priveste relatiile dintre sexe, dintre categorii de varsta si statut economico-social etc.

(d) Factorii circumstanlial-situalionali deriva din climatul relational generat de anumite evenimente intamplatoare, fara legatura directa cu situatia in curs de desfasurare, caracteristicile spatiului fizic in care se desfasoara relatia, ambianta fizica (temperatura, iluminat, fond sonor etc.), ambianta sociala, dispozitia

psihica a participantilor s.a. Desi aceasta categorie de factori poate parea nesemnificativa, in realitate influentele psihologice pe care le determina sunt de cele mai multe ori considerabile. In consecinta, pentru pregatirea unor intalniri de o importanta deosebita, trebuie sa se inceapa cu analiza si programarea corespunzatoare a conditiilor generale in care urmeaza a se desfasura intalnirea, tinand cont de tot ceea ce ar putea influenta intr-un sens sau altul dispozitia psihica generala a colocutorilor.

Elaborarea unei strategii de optimizare a comunicarii trebuie sa porneasca de la analiza corelativa a tuturor factorilor mentionati mai sus, pe fondul unei bune cunoasteri a situatiei concrete in care se desfasoara intalnirea.

Practica sociala evidentiaza o serie de reguli, de a caror respectare depinde de cele mai multe ori nu numai succesul sau esecul actelor de comunicare interpersonala, ci si calitatea si evolutia raporturilor interpersonale in general (18; 170; 171). Iata cateva dintre aceste reguli:

a)          Discutiile sa inceapa cu referiri generale la situatia data sau la persoana interlocutorului, evitandu-se formularea de asertiuni categorice, intrebari inchise sau dificile, intrebari care sugereaza raspunsul sau manifestarea dezacordului fata de unele aspecte care urmeaza a fi abordate.

b) Stimularea conversatiei prin formularea preponderenta de intrebari deschise, alternand cu intrebari inchise prin care sa se fixeze coordonatele deja stabilite consensual.

c) Asigurarea fluenta conversatiei, prin oferirea de informatii nesolicitate, manifestarea interesului fata de opiniile si persoana interlocutorului (consideratie pozitiva), alternarea temelor de discutie, evitarea stereotipurilor verbale sau manifestarea plictiselii.

d) Ascultare activa: concentrarea pe continutul mesajului si confirmarea periodica a receptarii acestuia, sublinierea sau preluarea unor idei avansate de interlocutor si solicitarea de informatii suplimentare.

e) Conducerea discutiilor intr-o cat mai mare concordanta cu sfera motivationala a interlocutorului (interese, convingeri, aspiratii), incercand sa-1 motivam chiar pentru posibilele rezultate ale intalnirii.

f) Manifestarea discreta a unor sentimente pozitive fata de interlocutor si situatia in desfasurare; evitarea evocarii unor evenimente sau informatii neplacute pentru acesta.

g) Folosirea unor mesaje complexe, prin utilizarea sugestiva a limbajului para- si nonverbal; trebuie sa existe o deplina concordanta intre mesajele transmise prin cele trei modalitati mentionate, pentru a nu provoca deruta in receptarea si interpretarea acestora.

h) In timpul desfasurarii discutiilor sa se evoce periodic numele interlocutorului, precum si eventualele titluri ale acestuia, ca o forma de respect si pentru refocalizarea atentiei pe tema abordata; daca interlocutorul detine o pozitie sociala inalta, mentionarea acesteia poate fi interpretata nefavorabil.

i) Evitarea oricaror gesturi care sugereaza dezinteresul sau plictiseala: stereotipuri verbale formale, rasfoitul unor hartii, joaca cu unele obiecte, discutii paralele cu alte persoane pe teme care nu sunt de interes comun, privirea insistenta a unor obiecte din camera etc.

j) Centrarea privirii pe interlocutor, fara ca aceasta sa devina insistenta sau jenanta, prin posibila sugerare a dorintei de a domina partenerul.

k) Realizarea unui permanent efort empatic, pentru a intelege cat mai exact sentimentele, argumentele si pozitia interlocutorului.

l) Evitarea declansarii mecanismelor de aparare ale interlocutorului prin critici, mentionarea unor puncte vulnerabile ale acestuia sau afectarea sentimentului de respect fata de sine.

m. Mentinerea unui feed-back permanent prin care sa se corecteze din mers continutul si forma mesajului, modul de abordare a unor probleme, stilul practicat in respectivul context relational, atitudinea fata de interlocutor, durata intrevederii etc.

Pe baza cunoasterii, asimilarii si exercitarii active a acestor principii generale ale comunicarii eficiente se poate configura un stil relational deosebit de eficient, ca una dintre componentele esentiale ale personalitatii, dar si ca o modalitate de optimizare a relatiilor interpersonale si de imbunatatire a climatului social.

Intrebari si exercitii

1.Explicati in ce sens relatiile interpersonale sunt o forma principala a relatiilor sociale.

2.Care sunt factorii conditionali sau determinati prin care se structureaza procesele interactionale?

3.In ce consta teoria schimbului in cadrul relatiilor inteerpersonale?

4.Care sunt componentele identificabile in structurarea relatiilor interpersonale?

5.Care sunt principalele teorii privind natura relatiilor afective?

6.Definiti comunicarea interpersonala si formele ei.