TENDINTE MODERNE IN POLITICA PENALA

TENDINTE MODERNE IN POLITICA PENALA

1. Caracterizare

Dincolo de caracterul sau conservator, politica penala la nivel statal manifesta, in ultimul deceniu, o certa tendinta de armonizare internationala atat in planul legislativ al combaterii criminalitatii, cat si in planul respectarii drepturilor omului, devenit o adevarata 'religie' a sfarsitului acestui secol.

Evolutia politicii penale nu mai poate constitui, in momentul de fata, doar o problema interna a fiecarui stat in parte. Pe de o parte, revolutia tehnologica si tendinta spre integrare economica internationala au stimulat o consecinta subsecventa negativa si anume, dezvoltarea nestapanita a vectorului transnational al criminalitatii, mondializarea criminalitatii organizate si a terorismului, aparitia noilor forme de criminalitate intre care criminalitatea informatica, 'spalarea' banilor proveniti din afaceri ilicite si diseminarea deseurilor toxice constituie doar o enumerare nelimitativa. Pe de alta parte, tendinta naturala de a pune pe primul loc respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului si adoptarea standardelor internationale in aceasta materie nu poate lasa indiferente guvernele si parlamentele nationale, care in procesul de adoptare a legii interne si de aplicare a acesteia, trebuie sa respecte aceste standarde. Deci, politica penala nu mai poate fi doar o problema de traditii culturale interne, ci o necesitate specifica, izvorata din pragmatismul dar si din aspiratiile umaniste ale societatii globale. Fara indoiala ca aceasta tendinta nu reprezinta o negare a valorilor proprii fiecarui popor, ci o tentativa de armonizare, o incercare de a face posibila convietuirea intr-o lume care trebuie sa fie a tuturor.

In acest proces complex, o importanta aparte revine congreselor specializate organizate de Natiunile Unite. La aceste congrese participa, in calitate de raportori ori de consultanti, personalitati din toate statele lumii, atat oameni de stiinta, cat si reprezentanti ai puterii legislative si executive. Rezolutiile propuse spre adoptare, ca si tematicile discutate, sunt pregatite atat de institutele O.N.U. specializate in prevenirea si combaterea criminalitatii, cat si de corespondentii din fiecare tara ai sectiei specializate din cadrul ECOSOC, de regula, persoane cu mare experienta in acest domeniu, specialisti reputati. De exemplu, cu prilejul celui de-al VII-lea Congres al Natiunilor Unite, desfasurat la Milano, in anul 1985, cu tema 'Prevenirea criminalitatii pentru libertate, justitie, pace si dezvoltare', au participat delegatii reprezentand 125 de guverne, compuse din ministri ai justitiei, de interne, procurori generali, presedinti ai Curtilor Supreme de Justitie, directori ai sistemelor penitenciare si sefi ai politiilor locale . Acest tip de reprezentare are calitatea de a influenta ulterior, in mod decisiv si in conformitate cu rezolutiile adoptate de congres, politica penala din tarile participante.

De altfel, trebuie precizat ca o importanta decisiva in prefigurarea tendintelor actuale si de perspectiva in politica penala au avut-o ultimele doua congrese specializate ale O.N.U., respectiv cel de la Milano, la care am facut deja referire, si Al VIII-lea Congres al Natiunilor Unite asupra prevenirii criminalitatii si tratamentului delincventilor, desfasurat la Havana, in perioada 27 august - 7 septembrie 1990. In continuarea logica a dezbaterilor si masurilor adoptate la congresele anterioare, cu prilejul celor doua importante reuniuni s-au discutat problematici si adoptat rezolutii de maxim interes pentru prevenirea si combaterea criminalitatii, pentru orientarea generala a politicii penale, pentru sistemele justitiei penale, pentru cooperarea internationala in acest domeniu, intre care mentionam:

noile dimensiuni ale criminalitatii si prevenirea acestui fenomen in contextul dezvoltarii;

procesele evolutive ale justitiei penale si perspectivele sale intr-o lume aflata in schimbare;

tineretul, criminalitatea si justitia;

formularea si aplicarea standardelor si normelor Natiunilor Unite in justitia penala;

orientari de politica penala pentru prevenirea si combaterea crimei organizate, a terorismului si a criminalitatii informatice;

orientari de politica penala privind delincventa juvenila;

orientari de politica penala privind criminalitatea economica si coruptia;

orientarea victimologica a politicii penale;

politica penala cu privire la sanctiunile penale, resocializarea si reabilitarea infractorilor.

O epuizare a tuturor temelor discutate ar fi imposibila in acest cadru, motiv pentru care ne vom referi doar la acele preocupari privind orientarile de baza in materia politicii penale.

2. Tendinta represiva, neoclasica

In conformitate cu Recomandarile de politica penala ale Congresului de la Havana, Anexa A , tendinta represiva ar trebui sa se manifeste mai ales in cazul terorismului, al crimei organizate, infractiunilor contra mediului inconjurator si impotriva activitatilor corupte ale functionarilor publici.

Inainte de a analiza continutul de esenta al acestei recomandari, consideram ca este oportun sa mentionam ca tendinta neoclasica reprezinta un filon mai vechi al politicii penale represive care, de fapt, nu a incetat niciodata sa se manifeste. Aparitia curentului neoclasic ca orientare teoretica este insa de data mai recenta, si s-a constituit initial intr-o reactie fata de modelul curativ de politica penala, criticat sub aspectul ineficacitatii metodelor si tehnicilor de tratament, abuzului de psihiatrie si al neglijarii programelor globale de prevenire a criminalitatii. De asemenea, sistemul pedepselor cu durata nedeterminata, probatiunea si eliberarile 'pe cuvant' au fost criticate din cele mai diverse unghiuri teoretice si ideologice. S-a considerat ca ele constituie un vast domeniu al arbitrariului juridic si executional, implicand contradictii grave intre masurile non-punitive si sistemele penale eminamente represive.

S-a sustinut ca aceste proceduri judiciare si executionale reprezinta un adevarat esec prin lipsa criteriilor stiintifice de punere in aplicare, fapt care conduce la o inegalitate flagranta a sanselor, in functie de pozitia sociala si disponibilitatile financiare ale inculpatilor ori detinutilor, si s-a sugerat existenta incapacitatii profesionale, a relei credinte si chiar a coruptiei celor insarcinati cu aplicarea acestor masuri.

S-a criticat cu severitate faptul ca se ajunsese la o adevarata 'capitalizare a probatiunii'. In lucrarea citata , criminologul american Hans W. Mattick arata ca in anul 1975, in S.U.A., un agent de probatiune avea in supraveghere pana la 200 si chiar 300 de condamnati carora li s-a aplicat masura suspendarii executarii pedepsei, ori aflati in 'probatiune'. In cazul in care aceste persoane s-ar fi aflat in inchisori, statul ar fi cheltuit mari sume de bani cu intretinerea lor. Punerea lor in libertate a salvat acesti bani, dar masura nu a putut avea efectele dorite, deoarece o singura persoana, in mod obiectiv, nu poate supraveghea un numar atat de mare de potentiali raufacatori.

Unii autori au apreciat ca modelul curativ de politica penala s-a intemeiat doar in aparenta pe ideea de reintegrare sociala a infractorilor. In realitate, masurile de tratament ar fi contribuit la etichetarea si stigmatizarea acestora , precum si la mentinerea in inchisoare a unor condamnati pe o perioada mai indelungata decat ar fi fost necesar.

Dupa disputele care au avut loc pe aceasta tema in perioada 1970-1975, ideile scolii clasice de drept penal au fost reluate in planul teoriei politicii penale, adeptii lor fiind sustinuti de realitatea infractionala concreta, de 'explozia' criminalitatii in tarile occidentale si de tendinta de universalizare a acestui fenomen. Cu acest prilej s-au reiterat vechile teorii referitoare la efectul descurajant al pedepsei si la importanta inchisorii de scurta durata, care ar produce un soc benefic asupra faptuitorilor, sustinandu-se necesitatea renuntarii la masurile alternative inchisorii si pentru limitarea stricta a sferei de incidenta a liberarii conditionate. S-a propus chiar o sporire a severitatii pedepsei si a limitarii posibilitatilor de individualizare judiciara a sanctiunii penale .

Ca urmare a presiunii generalizate a acestor opinii, in Statele Unite ale Americii s-a manifestat tendinta de renuntare partiala la modelul curativ si de inlocuire cu un model de justitie mai bine precizat, prin instituirea unor criterii mai riguroase de aplicare a masurii liberarii conditionate si prin limitarea posibilitatilor de individualizare a sanctiunii de catre instantele judecatoresti. Astfel, in anul 1976, statul California a adoptat un sistem uniform de sanctiuni, limitand elementele discretionare, de incertitudine si variabilitate pe care le presupunea modelul curativ .

In Europa, aceasta tendinta a fost marcata de legea intitulata 'Securitate si libertate' adoptata in Franta, la data de 2 februarie 1981. In legatura cu aceasta lege, criminologul francez Jacques Vrin aprecia ca preia modelul american, inlocuind individualizarea pedepsei si tratamentul de resocializare a infractorilor, revenind la sistemul clasic al pedepselor fixe, apreciate in functie de gravitatea faptelor antisociale savarsite .

Fara a fi partizanul masurilor represive, Jean Pinatel recunoaste ca aceasta tendinta este oarecum justificata de cresterea grava a infractionalitatii, mai ales a celei savarsite cu violenta, fapt care determina o reactie agresiva de aparare din partea societatii, reactie reflectata in plan legislativ. Totodata, autorul atrage atentia asupra marilor probleme pe care le ridica mediul penitenciar, care se constituie intr-o adevarata 'scoala a crimei', din care infractorii ies mai versati, mai marcati psihic si mai inraiti .

O analiza temeinica (si critica) a acestei probleme a fost efectuata cu prilejul Seminarului European asupra Alternativelor la Pedeapsa cu Inchisoarea, desfasurat la Helsinki, in perioada 26-28 septembrie 1987, in organizarea Institutului Helsinki pentru Prevenirea si Controlul Criminalitatii (HEUNI). In Raportul general prezentat cu acest prilej se subliniaza faptul ca in raspunsurile primite din partea guvernelor 'indiferent ca sunt din nordul, sudul, estul sau vestul Europei, pedeapsa cu inchisoarea este descrisa in mod insistent ca fiind o sanctiune care, in marea majoritate a cazurilor, nu poate aduce nici o imbunatatire situatiei personale ori sociale a celor condamnati. Dimpotriva, exista o ingrijorare generala ca preocuparea pentru ajustarea satisfacatoare a societatii prin folosirea pedepsei cu inchisoarea conduce in mod frecvent - unii pretind ca intotdeauna - la inrautatirea situatiei' . Pentru a intari aceasta concluzie, autorul citeaza Declaratia Guvernului Suedez:

'imbunatatirea situatiei individuale (resocializarea) prin privarea de libertate constituie o iluzie. Dimpotriva aceasta pedeapsa conduce la o reabilitare minora si la un recidivism inalt, pe langa faptul ca are efecte distructive asupra personalitatii' .

In concluziile Seminarului se arata ca pedeapsa cu inchisoarea este considerata a fi necesara, in functie de doua criterii:

in cazul savarsirii infractiunilor grave (cum ar fi cele indreptate contra vietii, integritatii corporale, libertatii persoanei, precum si in cazul actelor de terorism, traficului de droguri, fraudelor si altor infractiuni economice de mari proportii, a celor indreptate impotriva mediului inconjurator, ori a celor care pun in pericol siguranta nationala);

in cazul infractorilor incorigibili, asupra carora sanctiunile neprivative de libertate nu ar produce nici un ecou[13].

Aceasta recomandare a fost intarita cu prilejul Congresului de la Havana. Astfel, in Anexa A se precizeaza ca 'guvernele trebuie sa acorde atentie cu prioritate promulgarii si implementarii celor mai potrivite legi si reglementari pentru a controla si combate criminalitatea transnationala si tranzactiile internationale ilegale. De asemenea, legile nationale trebuie sa fie revazute pentru a asigura un raspuns mai adecvat si mai efectiv la noile forme de criminalitate, nu numai prin aplicarea pedepselor penale, ci si prin masuri legislative in materie civila ori administrativa' .

Un exemplu in aceasta directie il constituie noua legislatie italiana pentru combaterea crimei organizate .

De asemenea, se constata faptul ca nu numai legislatiile penale din tarile europene foste socialiste isi inaspresc normele de incriminare, aceasta tendinta fiind vizibila si in tarile dezvoltate (a se vedea noul cod penal francez).

Totusi, tendinta spre severitate este in mod eficient echilibrata de o alta tendinta, aceea inclinata spre utilizarea cu moderatie a parghiilor represive oferite de legea penala, precum si prin identificarea altor sanctiuni neprivative de libertate.

3. Tendinta moderata

Tendinta moderata in politica penala reprezinta, in buna masura, tentatia echilibrului intr-o lume din ce in ce mai bulversata de propriile sale dezechilibre. Aceasta tendinta este noua in masura in care incearca sa dea raspunsuri logice efectelor provocate de schimbarile de diverse grade care se petrec in societatea mondiala si care risca sa determine extremisme subsecvente. Ea este, in cele din urma, o politica a bunului simt, dictat de ideea ca atat o represiune mai inalta cat si renuntarea la sanctiunea penala (conform modelului abolitionist de politica penala) vor conduce la dificultati si mai accentuate in raporturile interumane. Aceasta orientare abordeaza problematica prevenirii si combaterii criminalitatii mai ales intr-o maniera structurala, sistemica, apreciind ca reducerea disparitatilor sociale, economice si culturale dintre indivizi este de natura sa contribuie la o mai mare integrare sociala si, in cele din urma, la o mai mare implicare a cetatenilor la rezolvarea problemelor comunitatii din care fac parte, inclusiv la diminuarea criminalitatii.

Tendinta moderata a fost marcata cu prilejul tuturor reuniunilor internationale de specialitate din ultimele doua decenii si exprimata cu claritate cu prilejul congreselor de la Milano si Havana. Astfel, in 'Planul de actiune' de la Milano se precizeaza: 'Trebuie explorate si incurajate formele diverse ale participarii comunitatii (la prevenirea si combaterea criminalitatii - n.n.), in scopul crearii alternativelor viabile la interventia judiciara pura, alternative care ar putea furniza metode mai accesibile pentru administrarea justitiei, cum ar fi medierea, arbitrajul si curtile de conciliere' .

Subliniind necesitatea combaterii unor forme grave ale criminalitatii (terorismul, crima organizata, criminalitatea impotriva mediului etc.), documentele congresului de la Havana insista asupra faptului ca masurile efective indreptate impotriva acestui fenomen trebuie sa constituie parte integranta a programelor de dezvoltare economico-sociala. Respectarea drepturilor omului in acest domeniu si crearea conditiilor pentru exercitarea acestor drepturi este considerata a fi esentiala. Pe de alta parte, s-a apreciat ca este necesara reducerea si chiar eliminarea supraaglomerarii in inchisori prin reducerea perioadei de detentie si prin aplicarea sanctiunilor neprivative de libertate.

In aceasta materie, subliniem inca o data importanta Seminarului European asupra Alternativelor la Pedeapsa cu Inchisoarea (Helsinki-1988). Cu acest prilej s-a sustinut ca pedeapsa cu inchisoarea trebuie sa fie aplicata cu moderatie si numai in cazul savarsirii unor infractiuni grave, ori atunci cand subiectii activi ai faptelor penale sunt delincventi incorigibili.

Importanta masurilor alternative inchisorii a fost sustinuta in toate reuniunile la care am facut referire. Printre altele, au fost fundamentate teoretic urmatoarele :

- diversificarea sistemului de sanctiuni alternative inchisorii si adoptarea unor sanctiuni noi, cum ar fi avertismentul penal, amanarea nelimitata a pronuntarii sentintei, masuri de compensare a victimei;

- prioritatea acordata pedepsei pecuniare, atat amenzii cat si sanctiunii denumita 'zile-amenda' care, spre deosebire de amenda clasica, are avantajul ca se bazeaza pe un criteriu de individualizare mai complex, luand in considerare atat gravitatea faptei comise, cat si posibilitatile materiale reale ale faptuitorilor;

- aplicarea mai frecventa a pedepselor care prevad munca in serviciul comunitatii ori condamnarea la locul de munca;

- limitarea ori interzicerea unor drepturi pe o perioada limitata de timp;

- mentinerea unor sanctiuni specifice modelului curativ, intre care, suspendarea executarii pedepsei si probatiunea. Propunerile de perfectionare au vizat o diversificare a formelor de suspendare si o mai mare suplete in privinta conditiilor de revocare;

- transferarea unor forme de comportament antisocial din sfera de cuprindere a dreptului penal in cea medicala sau sociala (infractiunile de agresare sexuala, relatiile intre persoane de acelasi sex, toxicomania, alte 'infractiuni fara victime');

- diversificarea modalitatilor de executare a sanctiunii cu inchisoarea in 'semilibertate' sau 'semidetentie' care sa inlesneasca detinutului contactul cu mediul sau social, sa-si continue pregatirea scolara sau profesionala;

- adoptarea unui sistem progresiv de clasificare a detinutilor care sa aiba in vedere evolutia acestora in penitenciar si sa permita aplicarea unui program cat mai adecvat de resocializare a celor in cauza;

- solutionarea conflictelor penale pe alte cai decat cele obisnuite, intre care mediatiunea si dejuridicizarea. Aceste procedee ar urma sa se aplice atunci cand se considera ca rezolvarea conflictului se poate face evitandu-se neajunsurile unui proces penal. Mediatiunea are ca scop reconcilierea partilor cu ajutorul unor terti. Dejuridicizarea, alaturi de scoaterea de sub incidenta legii penale a unor fapte antisociale a dobandit un sens nou, respectiv solutionarea unor conflicte de drept penal de catre parti, cu ajutorul unor institutii publice sau private, cum ar fi organismele insarcinate cu aplicarea masurilor disciplinare.

In concluzie, tendinta moderata in politica penala, orientata pe ideea de alternativitate ofera multiple solutii viabile. Important este insa modul in care acest model este transpus in practica, fondurile alocate si nivelul de calificare a personalului din sistemul justitiei penale.

4. Regionalizarea dreptului penal international si cooperarea in materie penala

Cooperarea internationala in materie penala si procesual-penala cunoaste o evolutie mereu ascendenta, determinata atat de necesitatile practice ale integrarii europene, cat si de problemele tot mai severe pe care le ridica criminalitatea transnationala.

Colocviul pregatitor al celui de-al XV-lea Congres al Asociatiei Internationale de Drept Penal (Rio de Janeiro - septembrie 1994) desfasurat la Helsinki, in perioada 2-6 septembrie 1992, sub denumirea 'Regionalizarea dreptului penal international si protectia drepturilor omului prin mijloacele procedurii penale', a abordat pe larg aceasta problematica. In urma dezbaterilor care au avut loc s-a concluzionat ca in perioada actuala exista un interes evident din partea tuturor statelor europene pentru armonizarea legislatiilor penale si procesual-penale in scopul asigurarii unei mai bune protectii sociale prin sporirea eficientei sistemului justitiei penale si a protejarii drepturilor omului .

Proiectul de rezolutie al acestei reuniuni stiintifice prevede urmatoarele:

4.1. Regionalizarea dreptului penal

1. Desi controlul criminalitatii ramane, in esenta, de competenta interna a statului, cooperarea regionala - oficiala sau neoficiala - in materie penala trebuie incurajata din mai multe motive. Printre acestea figureaza necesitatea cresterii sigurantei interne si internationale in fata pericolului generat de criminalitatea transnationala si problema evitarii dificultatilor practice care apar in acest domeniu in relatiile dintre state.

2. Organismele cu atributiuni de cooperare in materie juridica trebuie integrate in activitatile organizatiilor regionale existente sau care urmeaza sa fie create in acest scop, in vederea imbunatatirii libertatii de miscare a persoanelor, bunurilor si capitalurilor. Cooperarea juridica nu trebuie sa se limiteze la obiectivele economice ale organizatiei regionale, ci sa serveasca intereselor generale ale fiecarui stat.

3. Armonizarea normelor penale si a normelor de procedura penala ale statelor participante este adesea dificil de realizat si nu trebuie sa constituie o conditie prealabila pentru dezvoltarea instrumentelor multilaterale de cooperare regionala in materie penala.

4. O data cu realizarea instrumentelor regionale multilaterale de cooperare in materie penala, statele-parti trebuie sa dea asigurari ca este garantata exercitarea formelor de control democratic in functionarea lor. De asemenea, trebuie sa poata fi exercitat controlul judiciar asupra cooperarii - oficiale sau neoficiale - intre organele de politie ale statelor.

5. Cooperarea regionala in materie penala trebuie sa recunoasca importanta programelor de cercetare orientate criminologic, a programelor de formare profesionala si a sistemelor de informare si documentare la nivel regional, destinate persoanelor implicate in sistemul justitiei penale, precum si necesitatea schimbului de experienta intre statele-parti.

6. Pentru elaborarea de tratate regionale pot fi utilizate, in mod adecvat, modelele de tratate bilaterale in materie judiciara promovate de Natiunile Unite.

7. Instrumentele regionale de cooperare in materie penala pot sa prevada proceduri de reglementare a eventualelor diferende.

Aceste proceduri pot sa ia in considerare schimbul de note diplomatice, arbitrajul etc.

8. Instrumentele de cooperare in materie penala trebuie proiectate astfel incat sa limiteze necesitatea recurgerii la rezerve. Un mijloc de realizare a acestui scop consta in enumerarea limitativa a rezervelor permise si nepermise. Alt mijloc, ce poate fi combinat cu primul, poate consta in obligarea statelor care au formulat rezerve sa reexamineze periodic mentinerea lor si, in acest caz, sa le justifice.

9. La elaborarea instrumentelor de cooperare regionala in materie penala, statele-parti trebuie sa ia in considerare posibilitatea de a suspenda si, eventual, de a denunta relatiile de cooperare cu statul care a comis o violare substantiala a obligatiilor care ii revin potrivit conventiilor in aceasta materie.

4.2. Apararea drepturilor omului in cooperarea internationala in materie penala

1. Trebuie incurajata recunoasterea importantei apararii drepturilor omului cu prilejul formularii instrumentelor de cooperare in materie penala, precum si in legislatiile penale nationale. Apararea drepturilor omului nu trebuie considerata ca un obstacol in cooperarea internationala, ci mai degraba ca un mod de a intari suprematia dreptului .

2. Cand sunt confruntate cu obligatii contradictorii de drept international public, in care apararea drepturilor omului vine in conflict cu angajamentele de cooperare in materie penala, statele-parti trebuie sa dea prioritate celor care rezulta din necesitatea apararii internationale a drepturilor omului, refuzand cooperarea sau impunand conditii statului solicitant.

3. Statele trebuie sa reexamineze compatibilitatea tratatelor de cooperare in materie penala la care sunt parti, cu obligatiile internationale referitoare la apararea drepturilor omului.

4. La incheierea de noi tratate de cooperare in materie penala, statele trebuie sa se asigure ca acestea nu creeaza obligatia de a coopera in cazuri care implica violarea drepturilor fundamentale ale omului, in special dreptului de a nu fi supus torturii, discriminarii, executiei arbitrare, confiscarii arbitrare sau procedurilor penale neconforme cu principiile general acceptate ale unei judecari echitabile.

5. Cand sunt solicitate sa furnizeze asistenta internationala in materie penala, statele trebuie sa ia in considerare masura in care drepturile si libertatile fundamentale ale omului sunt efectiv protejate in statul solicitant.

6. Cu prilejul elaborarii de noi instrumente de cooperare in materie penala, statele semnatare trebuie sa acorde o atentie sporita procedurilor de aplicare a acestor instrumente, astfel incat utilizarea lor sa nu lezeze drepturile si libertatile fundamentale ale omului.

7. Statele in care legislatia referitoare la probatiunea penala nu admite utilizarea judiciara a probelor obtinute in mod ilicit, trebuie sa aplice aceleasi restrictii si la probele obtinute ca rezultat al asistentei internationale in materie penala.

8. Rapirea unei persoane de pe teritoriul unui alt stat ori ademenirea sa cu false pretexte pentru a veni voluntar din alta tara cu scopul de a o supune arestarii sau urmaririi penale este contrara normelor dreptului international si nu trebuie tolerata, indiferent daca a fost comisa de organele de stat sau de persoane particulare. Victima unui astfel de abuz trebuie sa aiba dreptul de a fi repusa in situatia in care se afla inaintea acelei violari a drepturilor sale.

9. In viitor, va trebui aprofundata problema acordarii dreptului individual de a sesiza un tribunal international in materia aplicarii conventiilor internationale de cooperare in materie penala.